CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

TRICOLORUL ROMÂNESC ŞI MASONERIA

 

 

Imagini pentru tricolorulImagini pentru tricolorul

 

Jean Alexandre Vaillant, un nume care merită cinstirea noastră

În anul 1844, vedea lumina tiparului, la Paris, o lucrare vastă, în trei volume, intitulată neobișnuit „România sau istoria, limba, literatura, orografia, statistica popoarelor limbii de aur, ardeleni, valahi și moldoveni, cunoscuți sub numele de români”, scrisă de Jean Alexandre Vaillant.

Imagini pentru Jean Alexandre Vaillant photos

Titlul respectiv era neobișnuit, întrucât, la aceea dată, România nu figura ca ţară  pe harta Europei.

Nu este mai puţin adevărat însă, că prima menţiune a României aparuse în 1816, când a fost tipărită  la Leipzig lucrarea lui Dimitrie Daniil Philipide, Istoria României, urmată în acelaşi an de Geografia României.

Deci, în spaţiul cultural european circula numele de România cu 2 decenii înaintea apariţiei lucrării lui  Vaillant, după care, vor mai trece încă 18 ani până când ţara noastră şi-a luat numele oficial de România la 24 ianuarie 1862, după ce la 24 ianuarie 1859 Moldova şi Ţara Românească s-au unit într-un singur stat.

Imediat după Unire, a fost aprobată iniţiativa domnitorului Cuza ca statul român să ia denumirea oficială de România, fapt consemnat mai târziu în primul articol al Constituţiei ţării din 1 iulie 1866.

Ideea unirii fostelor provincii este mult mai veche, înaintea francomasonilor români. După cum se stie, a existat inclusiv un proiect de unire sub protectoratul lui Napoleon.
Numele de român a fost preluat în cultura şi diplomaţia europeană încă din Evul Mediu, iar cronicarii noştri ne-au lasat suficiente dovezi despre faptul  că muntenii,moldovenii şi ardelenii vorbesc aceeaşi limbă, au aceeasi origine şi sunt acelaşi popor.

Jean Alexandre Vaillant (n.1804 – m. 21 martie 1886), pe care Nicolae Iorga îl numea „merituosul prieten al românilor”, francez de origine, fusese chemat în țară pe la 1830 și s-a stabilit în Muntenia, unde, până în 1831, a fost profesor, iar între 1832 – 1834 a fost numit director al Colegiului Național Sf. Sava din București.

Primele două volume din lucrarea menționată prezentau istoria Principatelor Române, iar al treilea volum conținea descrierea excursiilor făcute de autor în Țara Românească și publicate sub titlul „Orografie sau plimbări pitorești în Munții Bucegi”.

In acest volum – în două capitole care se întindeau pe mai bine de 45 pagini – era relatată o călătorie făcută de Vaillant, în iulie 1839, în zona Comarnic – Azuga (sau Între Prahove cum se numea Azuga, pe atunci).

Aceste pagini sunt extrem de prețioase, în primul rând datorită faptului că reprezintă cea mai veche relatare cunoscută a unei excursii în Bucegi.

În același timp, aceste pagini reprezintă și cea mai cuprinzătoare, mai documentată și mai pitorească descriere a aceste zone, așa cum se înfățișa ea în acea epocă, oferind informații de un real interes pentru cei interesați de trecutul acestor locuri.

Despre excursia în Bucegi a lui Vaillant, Mihai Haret nota în 1915:

„Mărturisim că n-am citit încă o carte care să ne transporte și să ne miște, cum ne-a mișcat povestea lui Vaillant, care, în afară de alte calități, strălucește printr-o uimitoare exactitate a nomenclaturii geografice. El ne dă explicația a o mulțime de chestiuni pe care nu pe care nu le putusem dezlega niciodată, astfel că , pentru trecutul Bucegilor, cartea lui este de o valoare netăgăduită”.

Dar să vedem, pe scurt, cum s-a desfășurat această călătorie.

În seara zilei de 19 iulie 1839, Vaillant pleca din București, împreună cu slugerul Angelescu, care-i va fi tovarăș de drum. Ajung la Ploiești în dimineața următoare și, fără a mai zăbovi, merg mai departe la Câmpina și de acolo la Telega unde rămân două zile pentru excursii la Slănic și împrejurimi.

Aici se întâlnesc cu cei doi țărani din Comarnic, Stoica Vodă și Ion Puiu, care le vor fi călăuze în Bucegi.

La 23 iulie se întorc la Câmpina și de acolo, călări, se îndreaptă prin Breaza, spre Comarnic, unde stau două zile.

Dintre numeroasele episoade ale povestirii referitoare la excursia făcută, episodul arborării tricolorului românesc în Bucegi este de departe cel mai interesant, prin semnificația pe care o avea:

„Ziua următore trecu într-n „far niente” și în pregătiri pentru ascensiunea în Bucegi, unde, dacă Dumnezeu ne va permite, vom planta drapelul tricolor al Principatelor” („le drapeau tricolore des Principautes” – în text).

Francezul şi însoţitorii săi urcă în ultima zi a excursiei pe muntele Pleșuva, unde , arborează drapelul național român: „…ajunși în vârf, tăiem un brad tânăr de 12 m., îi atașăm drapelul tricolor al Principatelor și îl înălțăm cu tot vântul și ploaia. Acum este arborat, fâlfâie; îl salutăm cu strigăte de bucurie și urări de speranță în viitor…Da, fie ca timpul, fie ca stăpânul acestui domeniu, să respecte această emblemă a unei națiuni care vrea să renască și această națiune va renaște”.

Așadar, în 1839, francezul Vaillant vorbea despre „un drapel tricolor al Principatelor”, pe care îl considera „drapel național„ (le drapeau national – în text).  

Prin urmare, pentru Vaillant  Unirea Principatelor era un fapt, care nu aștepta decât o consemnare formală (care avea să devină realitate peste aproape douăzeci de ani).

Ceea ce dorea Vaillant, arborând drapelul pe vârful cel mai înalt al Bucegilor, pe granița cu Transilvania, era să trimită un semnal românilor de dincolo, să le spună că era timpul să se trezească. Și asta cu 80 de ani înainte de Unirea cea Mare.

Cine era deci acest francez care privea atât de departe în viitor și cu atâta clarviziune? Și cum de știa el de existența unui drapel național care nu mai fusese niciodată arborat?

În „Istoria Românilor” de P.P.Panaitescu, reeditată în 1990, se poate citi la pag.271:

„De la o vreme începură chiar să fie angajați ca profesori și câțiva francezi, ca profesorul Vaillant, care răspâni în țară îndemnuri la răscoală pentru libertatea și unirea românilor”.

Într-adevăr ilustrul profesor de la Sf. Sava era, în același timp, un militant activ pentru „regenerarea” noastră națională.

În anul următor, 1840, îl găsim printre inițiatorii complotului cunoscut în istorie ca fiind al lui Mitiță Filipescu, care urmărea răsturnarea domnitorului Alexandru Ghica. Alături de inițiatori se găsea și Nicolae Bălcescu.

Denunțați, participanții sunt arestați și condamnați la pedepse grele, dar Vaillant, ca cetățean străin, a fost doar expulzat.

Se va refugia în Moldova, unde va rămâne din noiembrie 1840 până în mai 1841, timp în care organizează o nouă organizație secretă, „Fii Coloniei lui Traian”. Descoperit din nou, trebuie din nou să fugă.

Se reîntoarce o vreme în Franța, dar în timpul Revoluției de la 1848 va reveni în Ţara Românească, pe care o va părăsi definitiv, abia după înfrângerea acesteia.

De la Paris,  Jean Alexandre Vaillant  va susține activ,  Unirea Principatelor.

Cum se poate explica oare acest sentiment de dăruire totală și de solidaritate deplină a unui străin cu cauza noastră națională? În cazul lui Vaillant există o singură explicație și anume apartenența lui la mișcarea Francmasoneriei internaționale.

A fi francmason în acele timpuri, implica, în primul rând, împărtășirea unor convingeri comune și o solidaritate dincolo de orice barieră etnică, politică sau națională. Iar Vaillant era, înainte de orice, un vechi și foarte cunoscut francmason.

Ca francmason, el a avut acces nelimitat în societatea tinerilor intelectuali progresiști și revoluționari români , cunoscuți ca „generația pașoptistă”, care, în marea ei majoritate, aparținea Francmasoneriei.

Nu mai este nici un secret estăzi că marile noastre personalități care au făcut Revoluția de la 1848, Unirea Principatelor și Independența României din 1877, erau, aproape fără excepție, francmasoni: de la Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae și Ștefan Golescu, Gheorghe Magheru, Cristian Tell, Ion C. Brătianu și C.A.Rosetti – și am numit doar Guvernul Provizoriu al Revoluției de la 1848 din Muntenia și până la Vasile Alexandri, Ion Ghica, Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu și lista ar putea continua.

Apartenența la Francmasonerie a permis acestei generații de excepție să vină în contact, să discute de la egal la egal și să întrețină relații de strânsă prietenie , cu marile personalități ale vremii: Jules Michlet, Edgar Quinet, Mickievicz, Mazzini, Cavour sau Garibaldi.

Aceste legături au contribuit mult la împlinirile istorice care au urmat. Și tot din aceste contacte se va fi făurit și tricolorul nostru așa cum îl știm.

Este adevărat că „opțiunea cromatică a românilor pentru cele trei culori – roșu – galben – albastru… a fost sesizată pe întreg spațiul locuit de români”, încă din cele mai vechi timpuri fiind  legată de trsnsformarea Daciei în provincie romană. (conform lucrării „Tricolorul României” coordonată de dr. Adina Borciu-Drăghicescu – București 1995).

Se știe că pe steagul lui Tudor Vladimirescu, cei trei ciucuri erau realizați din fire de mătase în cele trei culori. Dar steagul lui Tudor Vladimirescu nu era tricolor, era un steag pictat „în tehnica tradițională a picturii bisericești” (ibidem).

De asemenea prin hatișeriful din 1834, sultanul otoman îi acorda domnitorului Alexandru Ghica, dreptul ca „la cele ostășești” să aibă „alt steag cu fața roșie, albastră și galbenă având și acesta stele și pasăre cu cap, la mijloc”.

Dar culorile erau orizontale începând cu roșu. Era un drapel ostășesc și nu putea fi considerat „național”, fie și numai pentru că același drapel ostășesc al Moldovei era bicolor: „pe fondul general al pânzei de culoare albastră, culoarea roșie formează câte un patrat în fiecare dintre cele patru colțuri”. (ibidem)

Este sigur însă că nu acesta era tricolorul pe care l-a arborat francmasonul Vaillant. El nu putea face asta din două motive.

În primul rând pentru că acest tricolor îl reprezenta pe Alexandru Ghica, pe care Vaillant îl detesta și pe care, în anul următor, va încerca să-l răstoarne.

Dar mult mai important este faptul că pe Vaillant nu l-ar fi interesat niciodată un drapel având culorile orizontale, deoarece dispunerea orizontală a culorilor contravenea flagrant principiilor masonice pe care el le respecta.

Pentru a înțelege această afirmație, cităm din eseul intitulat „Prima intrare a României în Europa: pașoptiștii”, publicat în octombrie 1993 în revista „22”. Autorul, istoricul Adrian Niculescu, afirma:

„Potrivit celei mai plauzibile dintre explicații, tricolorul românesc este și el un simbol masonic. Cele trei culori împărțite în mod egal reprezintă principiul egalității. Orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, un alt concept masonic, Cifra trei este numărul perfect, Sunt numai patru țările europene tradiționale cu steagul tripartit în mod egal și vertical: Franța, Italia, Belgia și România. O companie dintre cele mai ilustre. Sunt exact țările cu o puternică origine masonică, născute din Revoluția Franceză (1789), din cea belgiană (1830), din Resorgimento-ul italian și din mișcarea de «regenerare» românească”.

Avem convingerea că numai un astfel de tricolor putea fi considerat de către Vaillant drept „drapel al Principatelor” și prin urmare, demn de a fi arborat pe cel mai înalt vârf din Bucegi, la granița cu transilvania.

În același eseu, autorul mai scrie:

„Este cunoscut faptul că tricolorul românesc a fost adoptat ca simbol al Națiunii în prima zi a victoriei Revoluției de la 1848, prin decretul nr. 1 al Guvernului Provizoriu. Mai puțin este cunoscut însă că el exista, am putea spune «in pectore», în inima revoluționarilor încă mai demult…Ei au fluturat poate, pentru prima oară, odată cu izbucnirea Revoluției din februarie 1848 de la Paris, pe «Hotel de Ville», primăria capitalei franceze, alături de celelalte steaguri ale «naționalităților».

Sau conform „Tricolorul României” (op.cit)

Prima dată tricolorul românesc a fost înfățișat public, ca simbol vexilogic național în contextul acestui an revoluționar, după 25 februarie, la Paris…când o delegație de tineri români dintre cei mai avântați…au mers «în cântări de libertate» la primăria Parisului să felicite Guvernul Provizoriu”.

Coroborând aceste afirmații cu povestea lui Vaillant, rezultă, în primul rând, o constatare neașteptată: Tricolorul românesc, așa cum îl știm, era recunoscut încă din 1839 drept simbol național, așadar cu cel puțin aproape un deceniu înainte de oficializare sa.

În al doilea rând se conturează o ipoteză surprinzătoare: tricolorul „a fluturat poate pentru prima oară” atunci, în acea zi de 29 iunie 1839, pe muntele Pleșuva.

Astfel, arborarea de către Vaillant și slugerul Angelescu a tricolorului ca „drapel tricolor al Principatelor”, este probabil cea mai veche atestare documentară a acestui fapt.

Pentru noi, cei de astăzi, este un prilej de adâncă emoție gândul că acei țărani și ciobani anonimi din Comarnic, care îl însoţeau  adunați în jurul tricolorului pe francezul Vaillant în ascensiunea sa pe muntele Pleșuva, au fost poate martorii neștiutori ai unui eveniment istoric de mare semnificație pentru istoria națiunii noastre.

Faptul că, atunci, în ajunul «regenerării» noastre ca națiune, s-au întâlnit alături de acel drapel, un francez și mai mulţi români, reprezintă o întruchipare simbolică a unei prietenii menite să înfrunte veacurile.

Se poate afirma, fără teama de a greşi, că România, fără sprijinul  masoneriei, ar fi rămas în stadiul de ţară medievală. Chiar supremul simbol naţional, tricolorul este conform unui studiu publicat de Dan Anghelescu în revista Forum Masonic nr. 10-11, o creaţie a masoneriei. 

Vaillant anticipa România Mare

Aşadar, în 1839, francezul Vaillant cunoaşte “un drapel tricolor al Principatelor, considerat drapel naţional”. Pentru el, deci, Unirea Principatelor era un fapt, care nu aştepta decât o consemnare formală (care avea să întârzie 20 de ani).

Ceea ce voia Vaillant, arborând drapelul pe vârful cel mai înalt al Bucegilor, la graniţa cu Transilvania, era recunoaşterea predominanţei româneşti şi în interiorul arcului carpatic, deci anticipa Unirea de la 1918.

Paşoptiştii erau masoni

Vaillant era un cunoscut francmason. Ca membru al lojii franceze, el a avut acces în societatea tinerilor intelectuali revoluţionari, rămaşi în istorie ca “generaţia paşoptistă”, generaţie care, în marea ei majoritate, aparţinea Francmasoneriei.

Marile personalităţi care au făcut Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor şi Independenţa României din 1877 erau, aproape fără excepţie, francmasoni: de la Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae şi Ştefan Golescu, Gh. Magheru, Cristian Tell, Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, până la Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Gr. Alexandrescu, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu etc.

Apartenenţa la Francmasonerie a permis acestei generaţii, poate cea mai activă din istoria României, să vină în contact şi să întreţină relaţii de strânsă prietenie cu marile personalităţi ale vremii: Michelet, Quinet, Mickievicz, Mazzini, Cavour sau Garibaldi.

Aceste legături au contribuit mult la împlinirile istorice care au urmat. Şi tot din aceste contacte s-ar fi făurit şi tricolorul.

Vechile drapele

Este adevărat că “opţiunea cromatică a românilor pentru cele trei culori – roşu, galben, albastru – a fost sesizată pe întreg spaţiul locuit de români” încă din cele mai vechi timpuri (conform “Tricolorul României”, coord. de dr. Adina Borciu-Drăghicescu – Bucureşti, 1995). Se mai ştie că steagul lui Tudor Vladimirescu nu era tricolor; era un steag pictat “în tehnica tradiţională a picturii bisericeşti”(ibidem).
Mai târziu, prin hatişeriful din 1834, sultanul îi acorda domnitorului Alexandru Ghica dreptul ca la “cele ostăşesti” să aibă “alt steag cu faţa roşie, albastră şi galbenă, având şi acesta stele şi pasăre cu un cap la mijloc”. Dar culorile erau orizontale, începând cu roşu.

Era un drapel ostăşesc şi nu putea fi considerat “naţional”, fie şi numai pentru că acelaşi drapel ostăşesc al Moldovei era bicolor: “pe fondul general al pânzei de culoare albastră, culoarea roşie formează câte un pătrat în fiecare dintre cele patru colţuri” (ibidem).

Nu trebuie să surprindă faptul că simbolul naţional românesc este de origine masonică, având în vedere abundenţa de personalităţi ale istoriei şi culturii noastre care aparţineau lojilor.

În fapt, istoria noastră modernă este deschisă de doi români masoni: Dimitrie Cantemir şi Horea, conducătorul răscoalei românilor ardeleni de la 1784.

  Prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998, data de 26 iunie a fost proclamată Ziua Drapelului Național.

Conform legii,ziua este marcată de către autoritățile publice și de celelalte instituții ale statului prin organizarea unor programe, manifestări cultural-educative, cu caracter evocator/științific,consacrate istoriei României, precum și prin ceremonii militare specifice, organizate în cadrul unităților Ministerului Apărării Naționale, ale Ministerului de Interne etc…

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/08/04/ziua-de-4-august-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/04/o-istorie-a-zilei-de-4-august-video-4/

 

 

 

 

 

 

Surse:

 Dan Anghelescu

Loja „Axis Mundi” – Orientul Sinaia

http://www.ziaruldemures.ro/?p=739

Publicitate

03/08/2018 Posted by | DIVERSE, ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Alexandru Ioan Cuza şi adoptarea drapelului naţional al României

 

 

 La 24 ianuarie 1862, Adunarea Generală – parlamentul unic, format prin fuziunea celor două Adunări Elective – hotăra, în prima sa şedinţă, ca denumirea noului stat să fie România.

Putem spune că atunci s-a semnat actul de naştere al ţării numite România. 

Un an mai târziu, în 1863, la patru ani de la înfăptuirea unirii Moldovei cu Ţara Românească, a fost luată decizia stabilirii primului drapel comun celor două principate româneşti.Era nevoie ca noua ţară să adopte şi un imn naţional şi o stemă.

Primul domn al României, Alexandru Ioan Cuza a fost şi întemeietorul simbolurilor naţionale, care reprezentau întreaga luptă pentru unire a românilor, o piatră de hotar în construirea naţiunii române, elemente fără de care identitatea acestei ţări recunoscută ca atare pe plan internaţional nu putea exista.  

 Convenţia de la Paris hotăra limpede în privinţa drapelelor:

„Oştirile Moldovei şi Munteniei îşi vor păstra steagurile actuale (adică cele existente la 1858). La ele vor ataşa o banderolă de culoare albastră, aceasta din urmă menită a simboliza unirea“.

N-a fost multă vreme aşa, pentru că pe 19 martie 1863, la solicitarea generalului Ioan Emanoil Florescu, domnitorul Al.I. Cuza hotărăşte printr-un Înalt Ordin de Zi proclama următoarele:

„Considerând că armata, în urma unirii nu trebuie să aibă decât un singur drapel, având în vedere că adevărata emblemă a României nu poate fi alta decât acvila romană, am decretat şi decretăm ce urmează: acvila romană cu crucea în gură se va pune, ca emblema României, d-asupra drapelelor armatei“.

Totuşi, s-au produs câteva schimbări din martie, de la legiferare, până în septembrie, când au fost împărţite primele steaguri. Modificările esenţiale le-a suferit acvila: nu a mai apărut cu crucea-n plisc, ci cu sceptrul domnesc în gheara dreaptă şi cu sabia, în stânga.

Cele două simboluri ale puterii domneşti erau unite printr-o eşarfă roşie, pe care era inscripţionat, în litere de aur în limba latină: „Honor et Patria“ (în traducere – Onoare şi patrie).

Pe cap purta coroana princiară, iar pe piept se afla un scut, încoronat princiar şi el, care conţinea în jumătatea dreaptă, pe fond azuriu şi auriu, acvila Ţării Româneşti, iar în partea stângă, pe fond roşu şi azuriu, bourul Moldovei, cu o stea între coarne.

În colţurile din dreapta ale steagului, era inscripţionată în auriu cifra domnitorului, înconjurată de lauri. Bineînţeles culorile steagului au rămas cele de la revoluţia paşoptistă: roşu, galben şi albastru, dar redate orizontal, cu roşul în partea superioară.

Au fost aprobate atunci două steaguri: cel de luptă şi cel domnesc – iar cel din urmă conţinea, în plus, inscripţia „Unirea Principatelor Fericirea Românilor Trăiască A.Ioan. I“.
 

 

 

     Alexandru Ioan Cuza  1820 – 1873

 

 

Alexandru Ioan Cuza şi ceremonia de la Cotroceni din 13 septembrie 1863

La data de 13 septembrie 1863, în tabăra de la Cotroceni, în prezenţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, s-a desfăşurat ceremonia de împărţire a noilor drapele.

Cu această ocazie, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a rostit o cuvântare deosebit de importantă:

„Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi,

Astăzi va fi una din cele mai însemnate în datinile noastre. Steagurile cele vechi aduceau aminte suveniruri triste, de  vreme ce ele înfăţişau ţările despărţite, astăzi voi primiţi din mâinile noastre steagul ce întruneşte culorile celor trei surori, aşa precum voinţa unanimă a românilor a unit pe capul nostru coroanele ambelor ţări. Steagurile voastre totuşi au fost  martore la întâmplări care doresc a fi păstrate; ele vor împodobi dar arsenalul român.

Primind steagurile cele noi, aduceţi-vă aminte pururi că vă încredinţez onoarea ţării.

Steagul e România! Acest pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea ţăranului şi a muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi copiii voştri!

Steagul este încă simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi a disciplinei ce reprezintă oastea.

Steagul este totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României.

Într-un cuvânt steagul reprezintă toate victoriile şi toate virtuţile militare care se cuprind în acele două cuvinte săpate pe vulturii români: onoare şi patrie.

                                                                                                                                                                     

Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi,

 

Juraţi să păstraţi cu onoare şi fără pată steagurile voastre şi astfel veţi corespunde încrederii şi aşteptării ce am pus cu ţara întreagă, în voi.

Juraţi a le apăra în orice întâmplare ca un sfânt depozit ce-l încredinţez bravurei şi patriotismului vostru.”

 

Un an mai târziu, drapelul românesc deja căpătase recunoaştere internaţională. Mărturie stă însemnarea doctorului Carol Davila, care călătorise la începutul verii lui 1864, alături de Cuza, la Constantinopol:

„Steagul românesc a fost ridicat la catargul cel mare, caiacele Padişahului ne aşteptau, garda sub arme, marele vizir la uşă. […] Marele vizir a condus pe Principe până la poarta principală şi ne-am întors la Palatul Europei, tot cu steagul român fâlfâind la catarg“.

Drapelul a continuat să fie folosit până în 1866, când Cuza a fost forţat să abdice.

De altfel, chiar în ziua în care a fost reţinut – în urma complotului rămas în istorie drept „monstruoasa coaliţie“ – , în momentul în care a fost dus spre trăsura care avea să-l ducă la Predeal, cu paşaportul în buzunar, Cuza le-a spus apăsat ofiţerilor care-l însoţeau:

„Să spălaţi pata după Steag!“. 

 

 

 

 

 

Surse:

 

Extras din lucrarea  „Domnitori şi voievozi din ţările române – Alexandru Ioan Cuza”,  de Constantin C. Giurescu,  de ec. I. Străjan

http://adevarul.ro/cultura/istorie/primul-drapel-lupta-alromaniei-steagul-e-trecutul-prezentul-viitorul-tarii

http://www.dacoromania-alba.ro/

21/12/2017 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

SARBATOAREA TRICOLORULUI. ORIGINEA TRICOLORULUI ROMÂNESC

 

Tricolorul – simbol al identităţii şi unităţii naţionale.

 

Pe câmpul de luptă sau în competiţiile sportive, ca însemn al statului sau ca dovadă de dragoste de ţară, îi însoţeşte pe români de aproape două secole.

Steagul capătă suflet când e purtat de un sportiv victorios sau când onorează un militar căzut la datorie.

Drapelul ne umple de bucurie şi ne sprijină în suferinţă, fiind un simbol care se transformă în sentiment atunci când se întâlneşte cu momente cheie din vieţile noastre şi din destinul ţării noastre.

Cele trei culori ale drapelului românesc – albastru , galben şi roşu- sunt de origine straveche, iar reunirea lor pe stindardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dainuirea noastra neîntrerupta in vatra unde ne-am plamadit ca popor, legaturile permanente între românii de pe ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independenta nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

La începutul secolului al XIX-lea, în vremea domnitorilor Alexandru Dimitrie Ghika şi Mihail Sturdza, steagurile Principatelor aveau doar două culori: în ţara Românească galben şi albastru, în Moldova – roşu şi albastru.

Introducerea  celor trei culori – albastru, galben şi roşu – pe drapelul românesc,  s-a înfaptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti, de catre Alexandru Dimitrie Ghica, domnitorul Ţării Româneşti (1834 – 1842).

La cererea domnului muntean, sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfatisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitatile ostirii pamântene.

Pentru corabiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbena si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasare albastra cu cap”, iar pentru armata, “steag cu fata rosie, albastra si galbena, având si acesta stele si pasare cu cap în mijloc.” [1]

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitatile militare muntene în toamna anului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos.

În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvila cu zborul luat, încoronata princiar si cruciata cu aur.” [2]

În porunca data ostirii, cu prilejul înmânarii lor solemne, domnitorul arata, între altele, ca “steagurile acestei de Dumnezeu pazite tari din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor…

Militia româneasca, organizata pe temeiuri de regula si disciplina, dobândeste iarasi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale,” [3] lasând a se întelege ca tricolorul reprezinta neamul românesc, este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru catre care se îndreapta aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.

În 1848, în toiul revolutiei, însa, tricolorul a devenit în Ţara Româneasca însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat.

Guvernul revolutionar, prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotarât ca drapelul tarii sa aiba “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânza sa fie înscrise cuvintele “Dreptate, Fratie” [4].

O luna mai târziu, “vazând cu nu s-a înteles înca cum trebuiesc facute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou ca “stindardele vor fi tricolore.Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”.

El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmatoare: “lânga lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind” [5].

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însa unor situatii de conjunctura si nici influentelor straine, ci a urmat o veche traditie cu radacini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare.

Este semnificativa, în acest sens, precizarea facuta în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afara al Ţării Românesti, într-o nota adresata lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtam noi nu sunt de datina moderna. Noi le-am avut înca de mai înainte pe steagurile noastre” [6]. Dar nu precizeaza de când anume.

Înlaturat odata cu interventia straina din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de catre Alexandru Ioan Cuza.

El avea însa culorile dispuse orizontal, redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceasta alcatuire pâna în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însarcinata cu stabilirea drapelului tarii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sa fie asezate cum era la 1848″ [7], adica vertical, în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pastrat pâna azi .

Cand  domnitorul Alexandru Ioan Cuza a decretat tricolorul ca drapel oficial al Principatelor Unite a spus: „Steagul este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copiii voştri. Steagul este, încă, simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi al disciplinei ce reprezintă oastea”.

Referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogalniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 ca:

“Drapelul tricolor, cum era astazi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tarile locuite de români.” [8]

Rezulta de aici ca Mihail Kogalniceanu si generatia sa primisera tricolorul, prin traditie de la strabuni si o data cu el si explicatia însemnatatii pe care o reprezinta pentru toti românii.

Este, deci neîndoielnic faptul ca în perioada moderna s-a pastrat o traditie mai veche, din batrâni, a tricolorului.

 

Dar unde se afla izvorul de la care porneste traditia?

În forma pe care o are şi astăzi, drapelul a fost adoptat în 1867, în timpul domniei lui Carol I. „Pânza era tricoloră, albastrul apare lângă hampă, deci culorile sunt pe verticală, galben în mijloc, roşu în partea exterioară.

În cele patru colţuri, nişte ghirlande din frunze de laur, apărea cifrul domnitorului Carol I, iar în centru era pictată stema ţării”, aminteşte Şerban Constantinescu.

În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacrata Transilvaniei si publicata la Brasov în 1851, se face mentiunea ca cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane. [9]

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatam ca cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Daciei, se afla în Novella XI, data la 14 aprilie 535 de împaratul Justinian (527 – 565) cu prilejul fixarii teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea, alaturi de regiuni din Panonia Secunda, parti din fosta Dacie româna, formata din Dacia Cisdanubiana (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubiana, aceasta din urma fiind alcatuita din tinuturile vecine cu Dunarea, de la gura Tisei pâna la varsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.

Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreapta, în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul caruia sunt vazute turnuri, însemnând Dacia de dincolo, în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adica albastru), cu semnele tribului burilor, ale carui doua laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele doua scuturi) auriu (galben)” [10].

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflata înca sub stapânirea efectiva a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuita de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zona a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sapaturile arheologice au confirmat existenta asezarilor romane pâna în secolul al Vl-lea, adica fosta Dacie Porolissensis.

 Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo, se refera la sudul si centrul Moldovei, alta parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rasarit o considera posesiune a sa, cel putin în principiu, aflata însa în afara teritoriului detinut efectiv de catre romani.

Precizarea Dacia de dincolo, avea în vedere tocmai pozitia geografica si politica deosebita a acestei parti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele doua scuturi (rosu si albastru), reprezinta, fara îndoiala, Muntenia de astazi sau fosta Moesie inferioara.

Se stie ca armatele lui Justinian, urmarind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord -vest de la vandali, Italia de la ostrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunarea de jos, întinzându-si stapânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia.

Imperiul roman de rasarit era exprimata prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare, cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astazi, se refera la Dacia Traiana, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur ca tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreuna cu celelalte marturii de cultura materiala, statornicia românilor în vatra în care s-au plamadit ca popor, prin simbioza daco – romana, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntrerupta pentru afirmarea idealurilor de unitate si independenta.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor, românii au pastrat neîntinate, cu demnitatea ce le e caracteristica, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sa traiasca timp îndelungat despartiti în trei principate – Moldova, Muntenia si Transilvania -, si au facut din fiecare culoare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dainuirii lor pe pamântul stramosesc, pe care nu l-au parasit niciodata, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adica din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitatii nationale [11].

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe calare pe un cal alb în lupta cu balaurul, pe cealaltă parte, era de culoare rosie.

Faurit probabil de Bogdan I (1359 – 1365), la întemeierea tarii, care a preluat culoarea rosie, transmisa de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pastrat identic de urmasii sai în domnie.

În timpul lui Ştefan cel Mare (1457 – 1504), steagul era din atlas rosu [12] si avea reprezentat, pe o fata, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete, iar pe cealalta fata era reprodusa stema tarii (capul de bour) [31].

 Steagul domnesc al lui Ieremia Movila (1595 – 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, avea fondul rosu. cu o bordura galbena deschisa, iar la mijloc capul de bour [14].

Calatorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneaza ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie [15]. Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 – 1819) se vad în culori doua steaguri rosii [16].

În timpul lui Mihail Sutu (1819 – 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe calare. Pe fond rosu [17].

La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 – 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un patrat mare rosu [18], iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 – 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastra în centru [19].

În Muntenia, steagul cel mare al tarii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 – 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben – auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvila neagra, stând pe o ramura verde de ienupar si tinând în cioc o cruce patriarhala rosie [20].

Acelasi stindard galben – alburiu e mentionat – fara sa fie si descris – de doua stiri de origine poloneza, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movila [21].

Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tarii, în care neîndoilenic vedea întrupata glia stramoseasca,

Pentru apararea careia lupta. Nici în momentele grele, nici în clipele în care era pusa în cumpana însasi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag.

Este semnificativ faptul ca dupa batalia de la Miraslau, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de lupta pâna nu i s-a adus steagul tarii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine [22].

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupa cum precizeaza acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importanta a Ţării Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 – 1521) si Vlad Ţepes (1456 – 1462) si îl însotise pe Mircea cel Batrân (1386 – 1418) si pe voievozii de dinaintea lui pe câmpurile de batalie fiind cu siguranta o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 – 1352), care-l primise, la rândul sau, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pastrase la întemeierea tarii, ca simbol al legaturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupa înfrângerea de la Miraslau, el a fost pastrat cu mare cinste si de Radu Şerban (1602 – 1611), ca steag al tarii în vremea domniei sale.

Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împaratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Voda stindardul imperial, o data cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni arata ca a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneasca, a fost vazut si steagul cel mare al tarii, din damasc galben – alburiu, socotit sfânt, si pe care voievodul a poruncit sa fie purtat înainte [23].

Datorita asupririi nationale la care au fost supusi de stapânirea maghiara si apoi de cea austro – ungara, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sa-si aleaga singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca moderna.

Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru – azur (cer), mostenita din vremea Daciei Traiane, pe care, daca n-au putut s-o impuna pe însemnele heraclidice ale tarii, datorita împrejurarilor vitrege ale istoriei, au pastrat-o pe stemele de familie si au transmis-o, astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfratirii lor cu glia strabuna.

În sprijinul celor de mai sus, mentionam ca în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine româna sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer).

 

 

Tricolorul a fost adoptat întâi în Ţara Românească, în 1834, când domnitorul reformator Alexandru D. Ghica a supus aprobării sultanului Mahmud al II-lea modelele pavilioanelor navale şi a drapelelor de luptă. Acesta din urmă era un „steag cu faţa roşie, albastră şi galbenă, având şi acesta stele şi pasăre cu cap în mijloc.

Curând, ordinea culorilor a fost schimbată, astfel încât galbenul să apară în centru. La înmânarea drapelelor, domnitorul a spus, printre altele:

„Steagurile aceştii de Dumnezeu păzite ţări din vechime au fost fala oştirilor sale şi semnele slavei lor… Miliţia românească organizată pe temeiuri de regulă şi disciplină europeană, dobândeşte iarăşi acel drept din vechime şi primeşte steagurile sale cu feţile naţionale şi cu pajera prinţipatului. Domnia mea dar încredinţează acum batalioanelor de infanterie şi divizioanelor de cavalerie aceste steaguri ca un sfânt depozit al cinstii, al credinţii şi al supunerii către legile întocmite…”

În 1840, ca să diferenţieze drapelul de luptă de cel de război, domnitorul Ghica a adoptat un nou model pentru cel dintâi: tricolor roşu-galben-albastru, cu roşul în partea superioară şi lăţimi egale ale benzilor. În centru se afla un scut alb bordac cu aur şi mobilat cu acvila valahă, încoronată princiar şi cruciată.

Tricolorul din 1848 cu menţiunile “Dreptate, Frăţie”: acuarelă de C. Petrescu

Drapelul cu fâşiile în variantă orizontală

În 1848, steagul adoptat de către revoluţionari ca drapel al Ţării Româneşti a fost tricolorul albastru-galben-roşu (cu albastrul sus, deci, conform semnificaţiei „Libertate, Dreptate, Frăţie”). Încă din 26 aprilie 1848, conform Gazetei Transilvaniei, studenţii români din Paris salutau noul guvern cu un steag naţional având culorile albastru, auriu şi roşu, „ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii”.

Decretul nr. 1 din 14/26 iunie 1848 al Guvernului provizoriu menţiona că „Steagul Naţional va avea trei culori: albastru, galben, roşu”, urmând ca deviza scrisă pe flamuri să fie „DPEПTATE ФPЪЦIE” („Dreptate, Frăţie”).

Diferenţa faţă de modelele anterioare ale tricolorului constau în plasarea fâşiei albastre în partea superioară, eliminarea cifrului domnesc de la colţuri şi a coroanei de pe capul acvilei ce se găsea în vârful hampei, precum şi prezenţa unei devize.

Aceste steaguri au fost sfinţite la 15/27 iunie 1848, fiind destinate Gardei Naţionale. Astăzi se mai păstrează doar steagul gărzii orăşeneşti din Slatina.

Pe fâşia albastră e scrisă deviza Fratie-Dreptate-chirilic.svg („Frăţie Dreptate”), pe galben — Judetul-Oltu-chirilic.svg („Judeţul Oltŭ”), iar pe roşu — Orasul-Slatina-chirilic.svg („Oraşul Slatina”). Dimensiunile drapelului sunt de 124 cm lungime şi 110 cm lăţime.

Existenţa altor drapele de acest fel e confirmată de acte, care menţionează în unele cazuri chiar şi preţul de fabricare a lor. Astfel, drapelul observatorului poliţiei (confecţionat din şalon) şi cel al detaşamentului de dorobanţi din Bucureşti (din Tibet) au costat împreună 192 de lei şi 10 parale.

Decretul nr. 5 din 18 iunie solicita garnizoanelor să retragă în magazii drapelele vechi: „trebuinţa fiind a se schimba steagurile, vi se vor trimite peste puţin timp alte steaguri noi”.

Cele vechi urmau a fi transferate mai apoi către Arsenalul armatei. Pe 25 iunie, generalul Christian Tell solicita aprobarea Guvernului provizoriu pentru confecţionarea a şase steaguri (trei pentru infanterie şi trei pentru cavalerie), urmând „a le supune Guvernului provizoriu spre decretare”.

Cererea i-a fost aprobată la 11 iulie; totuşi drapelele au fost distribuite abia la 11 septembrie, în cadrul unei ceremonii solemne.

Pe 30 iunie, mitropolitul Neofit, în calitate de prim-ministru, dădea următoarea dispoziţie: „stindardele libertăţii se vor ridica pe toate edificiile, iar cocardele se vor repurta”.

Aceste simboluri au fost larg utilizate la manifestaţii şi au fost arborate pe clădirile publice, pe nave şi bastimente etc.

Drapelul cu fâşiile în poziţie verticală

Totuşi, decretul nr. 252 din 13/25 iulie1848, motivat prin faptul că „nu s-a înţeles [încă] cum trebuiesc făcute stindardele naţionale”, definea steagul ca având culorile dispuse pe verticală, posibil sub influenţa modelului francez.

Nuanţele erau „albastru închis, galben deschis şi roşu carmin”. În ceea ce priveşte ordinea, „lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind”.

Petre Vasiliu-Năsturel observă că din punct de vedere heraldic, atât la steagul Franţei cât şi la cel al Ţării Româneşti revoluţionare, banda din mijloc reprezintă un metal (argint, respectiv aur).

Alţi cercetători sunt de părere că tricolorul nu fusese imitat după modelul francez, ci reprezenta o veche tradiţie românească, ipoteză sprijinită de o notă a ministerului de externe revoluţionar către Emin Paşa: „colorile eşarfului ce purtăm noi diriguitorii, precum şi toţi impegaţii, nu sunt de datină modernă.

Noi le-am avut încă de mai înainte pe steagurile noastre. La primirea dar a cocardei şi a eşarfelor tricolore nu am urmat duhul de imitaţie sau de modă”.

Şi revoluţionarii din Transilvania adoptaseră mai înainte, cu prilejul Conferinţei de la Sibiu din 26 aprilie/8 mai 1848, tricolorul albastru-alb-roşu (vertical, după amintirile lui George Bariţ) ca drapel naţional.

Acesta avea înscrisă pe flamură deviza „VIRTUTEA ROMANĂ REÎNVIATĂ”. Mai multe surse ale vremii atestă cele trei culori (ziarul „Organul naţionale” scos în acea vreme la Blaj, Al. Papiu Ilarian în a sa „Istorie a românilor din Dacia superioară” etc.). Semnificaţia lor este dublă: ele predomină în portul popular românesc şi totodată înmănunchează vechile culori ale principatului Transilvaniei (albastru şi roşu) cu albul păcii.

Se pare că cele două exemplare având fâşii albastru-galben-roşu care se păstrează astăzi la Muzeul Naţional de Istorie al României sunt de factură ulterioară, comemorativă, a evenimentelor de la Blaj.

Culoarea galbenă a înlocuit-o astfel pe cea albă pentru a simboliza dorinţa de unire a transilvănenilor cu România.

După înfrângerea revoluţiei, se va reveni la vechile steaguri, iar revoluţionarii vor fi persecutaţi pentru vina de a fi purtat însemnele tricolore revoluţionare.

În 1849 domnitorul Barbu Ştirbei a adoptat un nou model pentru drapelele de luptă, păstrând însă dispoziţia orizontală a culorilor şi schimbând doar elementele decorative. Acest model, asemănător ca aspect cu cel din 1834, va fi în vigoare până în 1856.

În timpul căimăcămiei de trei, locţiitorii neavând dreptul de a-şi inscripţiona iniţialele pe drapelele militare, monogramele domnitorilor munteni au fost înlocuite cu acvile.

Drapelul de război al Ţării Româneşti, model 1834 (o altă imagine mai clară aici.

Drapelul de luptă al Ţării Româneşti, 1840 – 1848

Drapelul de luptă al dorobanţilor din judeţul Argeş, model 1852. Drapelului de luptă al ţării îi lipsea doar stema districtuală din ghearele acvilei centrale.

 

România revoluţionară. Pictură de C. D. Rosenthal.

România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii. Pictură de C. D. Rosenthal. Steagul este în variantă verticală.

 

 Legenda contopirii culorilor principatelor romane

Constantin Lecca – Înfrăţirea moldovenilor şi a muntenilor

Legenda formării tricolorului naţional prin contopirea culorilor drapelelor Moldovei şi al Ţării Româneşti s-a născut după 1860, probabil din dorinţa de a împăca pe toată lumea în privinţa alegerii steagului revoluţionar muntean de la 1848 ca drapel al întregii Românii.

Această legendă a fost favorizată şi de potrivirea coloristică a drapelelor atribuite celor două principate române la acel moment (roşu şi albastru pentru Moldova şi albastru şi galben pentru Ţara Românească).

Legenda a inspirat mai multe lucrări artistice, printre care şi un tablou al lui Constantin Lecca. Acesta, vrând să înfăţişeze înfrăţirea dintre moldoveni şi munteni a ales un pasaj istoric din Letopiseţul de la Bistriţa „În anul 7015 (1506), octombrie în 28, intrat-au domnul Ioan Bogdan Voievod în ţara muntenească cu toate oştile la locul Rătezaţii, lângă movila Căiata, pe cea parte a Râmnicului; şi acolo au venit de la Radul Voievod un sol […] şi au rugat pe domnul Bogdan Voievod cu multă rugăminte să se împace cu Radul Voievod, fiindcă «sunteţi creştini şi de acelaşi neam» (zicea el); şi multe vorbe s-au schimbat între dânşii şi multă rugăminte s-au făcut […] iar domnul Bogdan Voievod, văzând atâta rugăminte, făcu pe voia lui şi se-mpăcă”.

Pictura lui Lecca îi are în centru pe cei doi domni care îşi strâng mâinile. De asemenea, se pot observa şi steagurile Moldovei (albastru-roşu) şi al Munteniei (galben-albastru). Aceste combinaţii de culori nu au fost atestate însă înainte de 1832-1834.

P. V. Năsturel combate această legendă, arătând că tricolorul roşu-galben-albastru era anterior unirii principatelor şi că cele trei culori, în dispoziţia verticală, reprezintă drapelul naţionalităţii române din toate teritoriile locuite de aceasta.

De altfel, tricolorul a fost prezent în 1848 şi la Focşani şi Râmnicu Sărat, cu prilejul unor manifestaţii de înfrăţire între moldoveni şi munteni, iar în preajma Adunării ad-hoc din Moldova, în 1857, populaţia civilă a adoptat tricolorul ca simbol al unirii, fapt constatat şi de contele Alexandre Walewski, ministrul de externe al Franţei.

Nu în ultimul rând, ministrul de externe al Guvernului provizoriu al Ţării Româneşti îl asigura în 1848 pe trimisul extraordinar al Porţii, Suleiman Paşa, de faptul că cele trei culori ale drapelului sunt „de demult, străbunii noştri le purtau pe pavilionul lor şi pe steagurile lor. Deci ele nu sunt un împrumut şi o imitaţie din prezent sau o ameninţare pentru viitor”.

Un alt tablou al lui Constantin Lecca înfăţişează uciderea lui Mihai Viteazul. În această compoziţie apare şi stindardul unit al celor trei provincii, cu galben în partea superioară (Ţara Românească), roşu la mijloc (Moldova) şi albastru în partea inferioară (Transilvania).

Această ipoteză a unirii celor trei culori a fost emisă în literatura de specialitate, generând însă şi rezerve în ceea ce priveşte argumentaţia adoptată.

Drapelele Principatelor Unite

Steagul principatelor, model utilizat din 1862

Gheorghe Tattarescu: 11 Februarie 1866 – modelul tricolorului în momentul abdicării lui Alexandru Ioan Cuza.

La 6 februarie 1859, în primul său drum său către Bucureşti de când fusese ales domnitor al Ţării Româneşti, Alexandru Ioan Cuza a fost întâmpinat la marginea oraşului Buzău de către comandantul dorobanţilor, care purta un steag tricolor. Acest fapt l-a mişcat pe Cuza foarte tare.

Până în 1861 au fost utilizate simultan atât vechile steaguri ale principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti, cât şi tricolorul. La 22 iunie 1861, Alexandru Ioan Cuza a decretat tricolorul ca fiind drapelul civil oficial al Principatelor Unite.

Drapelul este tricolorul românesc, roşu-galben-albastru, având benzile dispuse orizontal.

Nu se cunosc nici ordinea benzilor, nici proporţiile însemnului civil.

Abia în „Almanahul român din 1866” acesta este descris: „drapelul tricolor, împărţit în trei făşie, roşiu, galben şi albastru aşezat orizontal: roşiu sus, albastru jos şi galben la mijloc”.

Anumite surse consideră că până în 1862  banda de sus a fost albastră — precum la tricolorul muntean din timpul revoluţiei de la 1848 — urmând ca din din 1862 culoarea superioară să devină roşu.

În legătură cu proporţia, unii cercetărori au apreciat-o ca fiind aproximativ 1: 3, cu toate că drapelul princiar şi cele ale armatei, care s-au păstrat, au proporţia 2:3.

În legătură cu semnificaţia drapelului, Petre Vasiliu ,este de părere că „de la 1859 până la 1866 el nu a reprezentat decât ceea ce reprezenta la 1848: libertate, dreptate, frăţie”.

Drapelul a dobândit o recunoaştere şi pe plan extern. Astfel, relatând călătoria din mai-iunie 1864 a principelui Cuza la Constantinopol, doctorul Carol Davila precizează:

„Steagul românesc a fost ridicat la catargul cel mare, caiacurile Padişahului ne aşteptau, garda sub arme, marele vizir la uşă… Principele, liniştit, demn, concis în cuvintele lui, a petrecut 20 de minute cu Sultanul, pe urmă acest mare Padişah a venit să ne treacă în revistă… Din nou, marele vizir a condus pe Principe până la poarta principală şi ne-am întors la Palatul Europei, tot cu steagul român fâlfâind la catart….”

Constituţia din 1866 a României prevedea la articolul 124: „colorile Principatelor-Unite urmează a fi Albastru, Galben şi Roşu, Ordinea şi dispoziţia culorilor au fost stabilite de către Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 26 martie 1867.

Astfel, potrivit propunerii lui Nicolae Golescu, ele au fost aşezate întocmai ca la 1848. Lucrările comisiei au continuat şi în ziua de 30 martie şi, în urma votului pozitiv al Senatului, s-au soldat cu adoptarea „Legii pentru fixarea armelor României”, la 12/24 aprilie1867.

Potrivit acesteia, culorile drapelului trebuie aşezate vertical, în ordinea următore: albastru la hampă, galben la mijloc, iar roşul la margine, flotând.

Stema ţării era aşezată doar pe drapelele armatei şi cele princiare, în centru, cele civile rămânând fără stemă.. Aceeaşi diferenţiere era făcută şi pentru pavilioanele marinei de război şi a celei civile.

Raportorul Mihail Kogălniceanu, reprezentând şi opinia lui Cezar Bolliac, Dimitrie Brătianu, Constantin Grigorescu, Ion Leca, Nicolae Golescu şi Gheorghe Cantacuzino a subliniat semnificaţia noului stindard.

„Drapelul tricolor cum este astăzi nu este (precum pretinde ministerul) drapelul Unirii principatelor. El este un ce mai mult: el este însuşi drapelul naţionalităţii române din toate ţările locuite de români.”

Legea pentru modificarea armelor ţării din 11/23 martie 1872 nu a schimbat aceste prevederi, doar modelul stemei, fiind adoptat proiectul propus de Ştefan D. Grecianu.

Prin legea nr. 96 din 20 mai 1998, ziua de 26 iunie a fost proclamată drept Ziua drapelului naţional al României. În 1848, în această zi a fost emis Decretul nr. 1 al Guvernului Provizoriu al Ţării Româneşii, prin care tricolorul roşu-galben-albastru devenea Drapel Naţional.

 

 

 

 

In aceasta zi de sarbatoare, sa ne amintim cuvintele marelui Domn  al Unirii, Alexandru Ioan Cuza , care spunea in 1861 cand  a decretat tricolorul ca drapel oficial al Principatelor Unite:

Steagul este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copiii voştri. Steagul este, încă, simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi al disciplinei ce reprezintă oastea”.

Bogdan Ioan Stanciu, vicepresedinte  Asociatia Altermedia

Wikipedia.ro

 

 

NOTE BIBLIOGRAFICE:

 

1. “Buletinul – Gazetă Oficială a Ţării Româneşti “, nr. 34 din 14 octombrie 1834, p. 144

2. “ Anuarul Principatului Ţării Româneşti”, Bucureşti 1842, p. 118

3. I. Popovici,“Organizarea armatei române”, vol.I, Roman,1900,p. 96

4. “Anul 1848 în Principatele Române”, Tomul I, Bucureşti. 1902, p. 567

5. Ibidem, Tomul II, bucureşti, 1902, p. 477

6. C. Căzănişteanu, “ Trei culori cunosc pe lume”, în “Magazin istoric” nr. 8/ 1967, p.36

7. P. V. Năsturel, “Steagul, Stema Română, Însemnele domneşti, Trofee”, Bucureşti, 1903, p. 71

8. Ibidem

9. J.F. Neigebaur, “Dacien aus der Uberresten des klassichen Alterthums mit besonderer Ruksich auf Siebenbürgen. Topographische Zusammen- gestellt”, Braşov 1851

10. Marius Bizerea, “ Tricolorul românesc peste veacuri “, “Magazin istoric”, nr. 9/1970, p. 51

11. Alex. M. Ioniţă, “Tricolorul, expresie a luptei pentru unitate şi independenţă”, în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 11-1271984, p. 860

12. R. Rosetti, “Steaguri, prapure (polemici)”Bucureşti, 1938, p. 1-7

13. P. V. Năsturel, “Steagul, Stema Română”, p. 1-12

14. Anton Velea, “Steagurile României”, în “Enciclopedia Română”, vol. I, Bucureşti, 1936, p. 76

15. P. P. Panaitescu, “Călători poloni în ţările române”, Bucureşti, 1930, p. 17 şi 72

16. P. V. Năsturel, “Steagul, Stema Română”, p. 43

17. Ibidem

18. Ibidem, p. 51-53

19. Ibidem, p. 63

20. C. Spontoni, “Historia de la Transilvania”, Veneţia 1638, cf. P. V. Năsturel “Steagul, Stema Română”, p. 13-14

21. Dan Cernovodeanu, “Stindardul cel mare al lui Mihai”, în “Magazin Istoric”, nr. 7 / 1975, p. 14

22. A. D. Xenopol, “Istoria Românilor din Dacia Traiană”, vol. V, Bucureşti, 1928, p. 290 23. C. Razachevici, “Un sol împărătesc la Radu Şerban”, în “Magazin istoric”, nr. 6 / 1970, p. 84-88

24. digi24

 

 

26/06/2014 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: