CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

RĂZBOIUL RECE SI MARILE SALE BĂTĂLII

 

 

 

 

 

 

BĂTĂLIILE DIN PERIOADA RĂZBOIULUI RECE

 

La începutul anului 1947, Marea Britanie, Franţa şi SUA doreau să ajungă la un acord cu Uniunea Sovietică privind refacerea şi dezvoltarea economică a Germaniei. Fostul stat nazist era împărţit în zone de ocupaţie şi principalii învingători ai celui de-al Doilea Război Mondial nu aveau o viziune comună privind viitorul Germaniei.

În iunie 1947, Statele Unite au adoptat Planul Marchall, ce a prezentat un angajament de asistenţă economică pentru statele ce au fost distruse în război.

Conducătorul statului sovietic Iosif Stalin a primit Planul Marchall ca o tentativă a ţărilor occindetale de a limita influenţa politică a statului sovietic în Europa de Est, şi a ordonat conducerii sovietice să înceapă elaborarea unui contraplan celui american, sub numele de Planul Moltov, care prevedea ca statele din Europa Centrală şi Est să formeze un nou sistem economic socialist postbelic.

Guvernele statelor din Europa de Vest susţinute de SUA au încheiat un acord cu privire la fuziunea zonelor vest-germane într-un sistem administrativ federal, totodată se începe procesul de reindustrializare şi reconstrucţie a economiei Germaniei, inclusiv prin introducerea monedei noi – marca germană.

Ca răspuns, guvernul sovietic, la 24 iunie 1948 ordonă tupelor sale să începă blocada Berlinului de Vest. Autorităţile sovietice nu permiteau trecerea în Berlin a produselor alimentare, a materiei prime şi a materialelor de construcţie. Forţele militare americane împreună cu cele engleze au organizat un pod aerian prin care se transportau produse alimentare şi materie primă.

Serviciile speciale sovietice au încercat prin intermediul partidelor de stânga germane să deturneze alegerile ce se efectau în Berlinul de Vest, dar la secţiile de votare s-au prezentat 86% de alegători, partidele pro-sovietice au pierdut.

 

 

 

 

 

 

Berlin

 

 

 

 

 

 

La începutul anului 1948 a devenit clar că blocada Berlinului de Vest nu a avut efectul ce a fost aşteptat de către conducerea sovietică, autoritatea SUA ca protectoare a democraţiei a crescut, iar statul sovietic tot mai mult începea să fie privit ca un stat agresor.

În asemenea condiţii Iosif Stalin este nevoit să ordone oprirea blocadei Berlinului de Vest, care a prezentat o primă victorie în Războiul Rece a statelor democratice faţă de cel sovietic.

În această perioadă, pentru prima dată începe să fie folosit termenul de Războiul Rece de către diferiţi politologi din Occident.

Criza din Berlin i-a stimulat pe conducătorii ţărilor democratice să formeze un bloc militar de apărare faţă de expansiunea regimurilor totalitare.

La 4 aprilie 1949 şefii misiunilor diplomatice din S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Italia, Olanda, Islanda, Portugalia, Danemarca și Luxeburg semnează la Washington un tratat ce va purta denumirea de Tratatul Atlanticului de Nord.

O altă confruntare militară în Războiul Rece a fost Războiul din Coreea, ce a debutat la 25 iunie 1950. Conflictul a prezentat un război dintre Republica Coreea (Coreea de Sud) susţinută de către S.U.A., Marea Britanie şi Republica Populară Democratică Coreeană (Coreea de Nord) susţinută de către China şi URSS.

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, în Coreea de Nord se aflau trupe sovietice, iar în Coreea de Sud se aflau forţe militare americane. În zona de ocupaţie sovietică a fost formată de către serviciile speciale sovietice Republica Populară Democratică Coreeană, având un regim comunist autoritar după modelul celui stalenist, iar ca conducător fiind Kim Ir-Sen.

În Coreea de Sud forţele pro-democratice au învins şi nu doreau ca în Coreea să fie instalat un regim comunist stalinist autoritar. După mai multe tratative privind unificarea ţării, conducerea comunistă a Coreei de Nord ia decizia de a unifica naţiunea prin război.

La 25 iunie Coreea de Nord a invandat Coreea de Sud începând o ofensivă masivă având în dotare armament şi tehnică militară sovietică. Armata Coreei de Nord a ocupat capitala Coreei de Sud, Seul.

Forţele militare americane şi ale Naţiunilor Unite au intervenit în apărarea Republicii Coreea. Preşedintele SUA la numit pe generalul Douglas Mac Arthur comandatul trupelor americane din Coreea.

Generalul Mac Arthur i-a hotărârea să efectueze un atac masiv de pe mare datorită faptului că armata americană despunea de superioritate în flota militară şi în aviaţie. După un bombardament masiv a aviaţiei, unităţile americane au debarcat în spatele linei de apărare a armatei Nord Coreene, efectuând un atac din spate.

Consilierii sovietici militari îi recomandau lui Kim Ir-Sen să retragă trupele sale din Coreea de Sud cu cedarea Seulului, la care conductorul Coreei comuniste a respins această propunere categoric, ca rezultat armata Coreei de Nord a fost distrusă, iar acţiunile militare au trecut pe teritoriul Coreei comuniste.

Republica Populară Coreeană era în pragul unei catastrofe și în ajutor a intervenit armata populară a Chinei, formând două grupuri de armată cu un număr de 200000 şi 500.000 de soldaţi, care au început o ofensivă masivă cu recucerirea Seulului. Generalul Mac Arthur a ordonat ca să fie bombardate bazele militare a armatei Chineze din Manciuria.

În 1951 se stabileşte linia frontului şi se inițiază tratative de încetare a focului care se demarau cu întreruperi şi efectuarea unor operaţiuni militare cu caracter tactic.

Un eveniment de cotitură în încheierea tratativelor de pace, a constituit moartea în 1953 a conducătorului sovietic Iosif Stalin, ce a dus la cedări din ambele părţi şi la închierea unei înţelegeri privind încetarea focului.

Linia de demarcare între cele două state Coreene a devenit pararela 38. În războiul din Coreea au murit 1,5 milioane de nord-coreeni, 1,3 milioane de sud-coreeni, 900000 de chinezi și 34 000 de soldaţi americani.

Acest război a dus la dezmembrarea poporul coreean în două state ce se află într-o stare de război până în zilele noastre. O altă confruntare de proporţie a avut loc în 1962 în Marea Caraibelor, numită criza rachetelor din Cuba.

După venirea la putere în Cuba a partidelor de stânga în frunte cu Fidel Castro, conducerea sovietică a considerat că a venit timpul favorabil de a da un răspuns acţiunilor americane de amplasare a bazelor militare la hotar cu Uniunia Sovietică şi i-a hotărârea de a instala pe insula Cuba rachete de rază medie cu focoase nucleare.

La 14 septembrie 1962 serviciile de spionaj americane au descoperit pe insula Cuba baze militare sovietice unde se efectuau lucrări privind instalarea rachetelor SS-4 care purtau focoase termonucleare şi dispuneau de o rază de atac de 2000 kilometri.

Cuba

Preşedintele SUA, John F. Kennedy, în regim de urgență, a convocat Comitetul Executiv (ExCom) format din consilieri militari, diplomaţi, jurişti și politicieni. Au fost înaintate două propuneri, dintre care prima viza efectuarea unui atac de către aviaţia americană şi distrugerea bazelor militare sovietice, iar cea de-a doua prevedea începerea blocadei Cubei cu înnaitarea unui ultimatum conducerii sovietice. Preşedintele Kennedy s-a pronunțat pentru cea de-a doua propunere.

La principale canale de televiziune au fost întrerupte emisiunile şi s-a anuţat că va avea loc o declaraţie a preşedintelui SUA. Într-un discurs televizat preşedintele american a anuţat că pe insula Cuba militarii sovietici duc lucrări de instalare a rachetelor cu focoase nucleare ce prezintă un pericol pentru SUA şi a anuţat începerea blocadei maritime a Cubei. Totodată, Kennedy a avertizat conducerea sovietică: orice stat ce va fi atacat de pe insula Cuba va fi calificat drept atac la Statele Unite.

Ultimatumul înaintat de către Kennedy a pus ambele tabere în pragul unui război nuclear ce putea avea urmări tragice pentru întreaga omenire. Conducerea sovietică a fost luată prin suprindere, iar conductorul statului sovietic, Nikita Hruşciov, s-a pomenit într-un impas.

Preşedintele SUA, în asemenea condinţii, a dat dovadă de măiestrie diplomatică. El i-a propus conducătorului sovietic o înţelegere de compromis: sovieticii retrag de pe insula din Caraibe armamentul nuclear, iar americanii retrag rachetele cu încărcătură nucleară din Turcia. Această propunere a fost acceptată de conducerea sovietică. După încheierea conflictului, ambele părţi depuneau eforturi considerabile să prezinte înţelegerea dată că o victorie.

Vietnam

Un alt conflict militar de proporţii ce s-a născut în urma Războiului Rece a fost războiul din Vietnam. Până la cel de-al Doilea Război Mondial, teritoriul de azi al Vietnamului, al Laosului și al Cambodgiei prezenta un teritoriu unit sub denumirea de Indochina, fiind o colonie a Franţei.

Odată cu încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, în Vietnam începe mişcarea de eliberare naţională, în urma căreia autorităţile franceze sunt nevoite, în 1954, să se  retragă.

Însă conducerea franceză, înainte de a evacua administraţia, i-a hotărârea de a provoca un război civil. Fosta provincie  a fost divizată în Vietnamul de Sud, unde erau populare partidele de dreapta, formîndu-se Republica Vietnam cu capitala Saigon şi Vietnamul de Nord unde se afla la putere partidul comunist în frunte cu Ho Chi Minh, care au format Republica Populară Democrată Vietnam cu capitala Hanoi şi care doreau să unifice întreaga ţară sub o conducere comunistă.

În Vietnamul de Sud  în fruntea statului a venit preşedintele Ngo Dinh Diem, care a stabilit o dictatură autoritară  şi tototată a început o înflorire a corupţiei. Autorităţile din Republica Vietnam erau susţinute de către SUA, care nu doreau ca în zona Oceanului Pacific să se formeze regimuri comuniste.

Americanii susţineau la început economic și financiar regimul de la Saigon, dar în această perioadă, în Vietnamul de Sud, s-au unit partidele cu caracter naţionalist şi cu caracter comunist, ce purtau denumirea de Viet Cong care au început să formeze detaşamente militare de gherilă, fiind susţinute de către forţele militare a Vietnamului de Nord.

Autorităţile americane au început masiv să asigure armata Vietnamului de Sud cu armament şi munţii, după care au venit instructori militari americani și încep bombardamentele masive a aviaţiei americane a Vietnamului de Nord.

Dintre forţele terestre ale Armatei Americane, la început s-au implicat trupele speciale, precum aşa numitele ”berete verzi”, după care tot mai multe unităţi ale armatei regulate erau nevoite să se implice.

Generalii americani doreau într-o bătălie generală să distrugă armata Vietnamului de Nord. Statul Sovietic a acordat Vietnamului comunist un ajutor militar masiv, ceea ce i-a permis trupelor vietnameze să reziste atacurilor aviaţei americane şi totodată, să refacă unităţile militare ce erau distruse în luptele cu armata americană  şi sud-vietnameză.

Totodată, acest război prezenta pentru americani un bun poligon pentru testarea noilor invenţii militare. Orice nouă armă ce urma să fie în dotarea armatei americane, trebuia să treacă un examen în Vietnam. Anume în acest conflict militar, pe larg a fost folosit computerul. În perioada dată este inventat și internetul.    

Cele mai crâncene lupte au avut loc în anul 1968, când comandamentul armatei Vietnamului de Nord i-a hotărîrea de a se implica într-o bătălie generală cu forţele militare a Vietnamului de Sud şi cu unităţile militare ale SUA ce luptau în Vietnam.

La începutul anului 1968 armata populară a Vietnamului de Nord atacă şi asediază baza militară americană Khe Sanh. Conducerea Pentagonului a fost categoric împotrivă ca trupele  americane să fie retrase din baza dată, deoarece acest eveniment putea fi privit ca o înfrângere  nu doar de catre duşmanii SUA, dar şi de societatea civilă americană care tot mai mult critca acest război.

În bătălia pentru baza Khe Sanh, armata americană a folosit cel mai performant armament de care dispunea. Canalele de televiziune americane prezentau în direct reportaje despre mersul acţiunilor militare. 

Armata vietnameză a început să sape un sistem de tuneluri ce puteau permite pătrunderea soldaţilor vietnamezi în bază.

Bombardierele americane strategice B-52 au coborât la o înălţime joasă, bombardând masiv sistemul de tuneluri în care se aflau soldaţii vietnamezi. Această acţiune a prezentat momentul de cotitură în lupta pentru această bază militară americană.

Conducerea militară a armatei Vietnamului de Nord este nevoită să ordone retragerea trupelor. În acelaşi timp, detaşamentele de gherilă a Viet Cong-ului şi unităţile speciale ale Armatei Populare Vietnameze încep ”operaţiunea (Ofensiva) Tet”, ce prevedea ocuparea clădirilor administrative din Vietnamul de Sud  înainte de intervenția trupelor americane şi proclamarea unui guvern al unităţii naţionale.

Dar armata sud-vietnameză a rezistat atacurilor organizate, totodată, unităţile americane au acţionat rapid şi mobil, distrugând centrele de comandă a armatei nord-vietnameze, după care cu armata Vietnamului de Sud au trecut în contraofensivă, distrugând unităţile de elită ale Armatei Vietnamului de Nord.

Ambele operaţiuni s-au încheiat cu victoria trupelor americane, dar în SUA tot mai mult creşte nemulţumirea faţă de acest război. Societatea civilă americană cerea ca soldaţii americani să fie evacuaţi din Vietnam. 

Odată cu venirea în Casa Albă a preşedintelui Richard Nixon, începe retragerea lentă a trupelor americane, deoarece  trupele Vietnamului de Nord în urma Ofensivei Tet a avut mari pierderi şi la momentul dat nu prezenta pericol pentru Armata Republicii Vietnam.

În urma retragerii trupelor americane şi scăderea ajutorului economic se începe o criză economică, care a dus la creşterea nemulţumirii în rândul populaţiei  Vietnamului de Sud. Serviciile speciale nord-vietnameze încep să organizeze manifestaţii de nesupunere civică, făcând apel la susținerea din partea trupelor Vietnamului comunist.

Apogeul acestei mişcării a fost luarea cu asalt la 30 aprilie 1975 a capitalei Vietnamului de Sud, Saigon, de către trupele Armatei Populare Vietnameze, ceea ce a marcat sfârşitul războiului.

În 1976 conducerea Republicii Populare Vietnam anunţă unificarea Vietnamului şi formarea Republicii Socialiste Vietnam.  În urma acestui război și-au pierdut viața 48 mii de soldaţi americani și mai mult de un milion de vietnamezi. După încheierea acestui război, conducerea SUA a adoptat o hotărîre de a reforma Armata Americană din una de recruţi, în una profesionista.

Afganistan

 

Ultima confruntare militară dintre Occident şi Uniunea Sovietică a avut loc în Afganistan.        

La începutul anului 1979 în Afganistan au loc un şir de lovituri de stat, în urma cărora la putere vine preşedintele Amin.

Serviciile speciale sovietice tot mai mult se implicau în confruntarea politică internă din Afganistan. Conducerea de la Kremlin avea suspiciuni în legătură cu dorinţa preşedintelui Amin de a încheia o alianţă cu americanii.

Conducerea KGB-ului ia hotărârea să fie organizată în capitala Afganistanului, Cabul, o lovitură de stat de către unităţile speciale ale KGB-ului şi ale armatei sovietice.

În seara zilei de 25 decembrie 1979, este luat cu asalt palatul preşedintelui Afganistanului Amin. În același timp, sunt ocupate clădirile administrative din Cabul și în capitala Afganistanului a intrat divizia de paraşutişti din Pskov şi Vitebsk, care au ocupat întreg oraşul.

Conducerea sovietică era convinsă că acţiunile militare vor ţine  câteva luni, după care forţele militare vor fi retrase. Dar intervenţia trupelor sovietice a trezit o nemulţumire generală nu numai în Afganistan, dar şi în întreaga lume musulmană.

Principalele curente religioase musulmane – cel sunit şi şiit, care permanent se află într-o confruntare, s-au unit împotriva trupelor sovietice.

 Statele din Europa Occindetală şi SUA au condamnat intervenţia militară sovietică. Serviciile speciale americane au primit invanzia sovietică din Afganistan, drept o şansă de a lua o revanşă pentru înfrâgerea din războiul din Vietnam.

Conducerea Statelor Unite a acordat  opoziţiei unite islamice ajutor militar, financiar și propagandistic. O parte din statele musulmane, precum Pakistan, Arabia Saudită și Iranul, de asemenea s-au implicat în acest conflict, acordând ajutor grupărilor militare ce luptau contra trupelor sovietice.

În același timp, statul sovietic primeşte o lovitură economică. SUA, împreună cu statele din OPEC, scad preţurile la petrol pe piaţa mondială, care mai târziu va avea urmări grave pentru economia sovietică.

În Pakistan au fost organizate baze de pregătire a detaşamentelor musulmane ce luptau contra trupelor sovietice. O operaţiune militară ce urma să dureze timp de trei luni, s-a transformat într-un război îndelungat, unde în condiţii geografice de munte, principala forţă nu o reprezentau unităţile blindate, dar trupele cu destinaţie specială.

Unităţile militare sovietice erau nevoite să poarte un  război de gherilă cu detaşamentele afgane care aveau mari pierderi umane, dar  se completau la bazele de pregătire din Pakistan. Conducerea sovietică se afla înr-un impas neavând un plan real de soluţionare a acestui conflict.

Comandamentul Armatei Sovietice înainta propuneri ca trupele afgane a regimului prosovietic de la Cabul să fie înarmate şi instruite la cel mai înalt nivel, după care trupele sovietice să fie retrase.

Se încep un şir de operaţiuni speciale ale armatei sovietice, ce aveau ca scop distrugerea detaşamentelor de elită a opoziţiei unite, totodată, serviciile speciale sovietice au provocat diverse conflicte între liderii opoziţiei afgane dorind s-o dezbine. 

La începutul anului 1987 problema războiului din Afganistan devine tot mai mult discutată în societatea sovietică, datorită începutului unor procese de restructurare a statului sovietic. În armata sovietică ostaşii erau recrutaţi. Decesul a unui mare număr de tineri, într-un război care nu avea nimic cu apărarea patriei, trezea o mare nemulţumire şi o cerinţă tot mai mare ca armata sovietică să fie retrasă.

În acelaşi timp, în statul sovietic, se începe o gravă criză economică ce nu mai permitea continuarea războiului.

 

 

Gorbaciov

Noua conducere sovietică, în frunte cu M. S. Gorbaciov, i-a decizia de a retrage trupele. La 15 mai 1988, oficial, începe evacuarea trupelor sovietice din Afganistan, care sfârșește la 15 februarie 1989.

Ultimul militar sovietic care a trecut hotarul dintre Afganistan şi Uniunea Sovietică, a fost generalul Gromov – ultimul comandant a trupelor sovietice din Afganistan.

În războiul din Afganistan și-au pierdut viața 14 mii de ostaşi sovietici și  50 mii au fost răniţi. Au fost doborâte 109 de avioane, 322 de elicoptere, distruse 147 de tancuri, 1314 maşini blindate, 432 de tunuri, 11370 de automobile.

În războiul din Afganistan au participat 572 de mii de militari, dintre care 60 mii de ofiţeri şi 100000 ostaşi a trupelor speciale. Kremlinul a investit în acest război 70 miliarde de dolari. Înfrângerea sovietică din acest război a prezentat un exemplu de putrezire a sistemului sovietic – un catalizator care va duce la destrămarea URSS.

Conflictul militar din Afganistan a prezentat o ultimă confruntare a Războiului Rece.

La 3 decembrie 1989, conducătorul statului sovietic M. S. Gorbaciov şi a SUA George H. W. Bush, au declarat la summitul din Malta, Războiul Rece încheiat.   

 

Sergiu Munteanu, cercetător științific, Centrul de Cultură şi Istorie Militară

http://istoriamilitara.org/

01/10/2016 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

„Blestemul de a fi”. Ultima ocupație a Basarabiei

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru r moldova si transnistria map

Harta R.Moldova si a Transnistriei

 

 

 

Ai senzația că pentru clasa politică de la Chișinău problema transnistreană este deja una externă, nu internă.

După eșecul „planului Kozak”, rușii și-au schimbat tactica. Prin aceasta e și eficientă diplomația Rusiei: dacă nu poate intra pe ușa din față, intră prin cea din dos.

Deoarece nu are unde și de ce se grăbi cu soluționarea problemei Transnistriei, Rusia a realizat pe îndelete și discret, etapă cu etapă, un alt scenariu, dar care duce la același rezultat, ca și în cazul „planului Kozak”.

Rușii l-au „înmuiat” repede pe Voronin, l-au „lucrat” cum numai ei știu să o facă, după ce l-au umilit ca pe un adevărat vasal, cunoscându-i slăbiciunile, l-au corupt cu înalte distincții bisericești, făcându-l să creadă că e salvatorul Ortodoxiei.

Mitul despre Voronin ca un politician „puternic” s-a prăbușit; Voronin este ceea ce a fost – o simplă și ordinară unealtă a Moscovei, preocupat nu de integritatea și independența statului pe care îl conduce, ci de soarta Clanului și a Capitalului acumulat în acești ani.

Pe un asemenea politician nu a fost greu să-l forțezi să-și tempereze „avânturile” proeuropene și să declare deschis război diplomatic României.

Lupta cu România a urmărit scopul de a induce opiniei publice sentimentul, convingerea că independența Republicii Moldova e amenințată nu de Rusia, ci de România, ca țară membră a NATO.

Așadar, obligând Occidentul să semneze o Declarația prin care Republicii Moldova i se garantează statutul de neutralitate, Moscova a obținut ceea ce nici ea nu visa câțiva ani în urmă: să federalizeze Republica Moldova cu mâinile Occidentului, în special ale Uniunii Europene, SUA și OSCE, și s-a lipsească definitiv de suveranitate.

Dacă respectiva Declarație, rușii nu-și vor retrage, precum promit prezența militară din Transnistria – cine crede în sinceritatea diplomației ruse ori e un naiv terminat, ori un extraterestru.

Astfel, ne vom pomeni cu ultima ocupație a Basarabiei.

 

„Ultima ocupație a Basarabiei ”, Fragment din cartea „Blestemul de a fi”, 2009

Constantin Tănase/ Timpul md.

01/10/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ziua de 1 octombrie în Istoria Românilor

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua de 1 octombrie în istoria noastră

 

1777: S-a încheiat a doua și ultima domnie a lui Grigore al III-lea în Țara Moldovei.

Grigore al III-lea Ghica, sau Grigore al III-lea Alexandru Ghica, a fost domn  al Moldovei de două ori: 18 martie 1764 – 23 ianuarie 1767[2] și septembrie 1774 – 1 octombrie 1777. A domnit  și in Muntenia din  17 octombrie 1768pana la data de  5 noiembrie 1769.

Imagini pentru grigore ghica al III photos

Era fiul lui Alexandru Matei Ghica, care a avut  funcția de mare dragoman (traducător), si a fost decapitat de Poartă și nepot de frate al lui Grigore Ghica al II-lea. A fost educat la Pera, în casa baronului H. Penkler, trimisul Vienei la Poartă.

În august 1758 este numit mare dragoman al Porţii, funcţie pe care o va deţine pînă în martie 1764, cînd este numit domn al Moldovei.

Pe plan intern Grigore al III-lea Ghica s-a arătat a fi administrator competent, a moderat fiscalitatea, a luat măsuri pentru a curma abuzurile dregătorilor domneşti.

În legătură cu aceasta cronicarul menţiona:

“…Mult se silia cu dreptatea ţării. Dajdiile cum le-a găsit de la alţi domni nu le-a mai adaos, ce încă le-a şi mai uşurat. Prea bine se îndreptase ţeara, de ştia fieşcare darea lui pe an”.

În 1764 a înfiinţat o manufactură de postav la Chipereşti, cu meşteri aduşi din Polonia şi Germania. A întreprins lucrări edilitare la Iaşi, unde a ridicat case impozante lîngă Mitropolie, a alimentat oraşul cu apă şi a construit mai multe cişmele. La data de 1 ianuarie 1766, printr-un aşezămînt, a stabilit la 12 numărul zilelor de clacă.

  A sprijinit învăţămîntul, înfiinţînd trei şcoli în care se studia greaca veche, greaca modernă şi limba moldovenească.

Prin măsurile luate, a reușit să aducă țara la o relativă bunăstare.

Pe plan extern a promovat o politică prorusă, susţinînd în secret ofensiva Rusiei împotriva Turciei. Adversar al politicii Imperiului Habsburgic, a refuzat cererile curţii vieneze de a-i înapoia pe refugiaţii ardeleni din Moldova.

Înlocuit cu Grigore Callimachi în 1767, câștigă tronul Țării Românești, de unde, cu ocazia ocupării Principatelor de către ruși,  se lasă luat prizonier și dus în Rusia. Acolo a fost primit cu onoruri de Ecaterina II.este  luat prizonier și dus în Rusia. Tronul Moldovei îl recâștigă după Tratatul de la Kuciuk-Kainargi în 1774.

In 1775 Austria obține Bucovina de la Imperiul Otoman, cu toate că domnitorul a protestat vehement, fapt pentru care austriecii au cerut turcilor să-l înlăture.

Capugi-başa (agentul executor) Kara Hissarli Ahmed Bey a fost trimis la Iaşi cu porunca de a-i comunica mazilirea şi de a-l duce viu sau mort la Istanbul.

Soarta domnului era pecetluită şi el a fost executat de trimişii sultanului în noaptea de 1 spre octombrie 1777 în casele “Beilicului” (han pentru străini) din Iaşi. Capul său a fost dus la Istanbul, iar corpul i-a fost înmormîntat la mănăstirea Sf. Spiridon din Iaşi.

În literatură este întâlnit ca personaj principal al primei piese de teatru scrise în limba română: „Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragice expressa”.

1813: Fosta moscheie din Chilia este transformată în biserică cu hramul Acoperămîntul Maicii Domnului. Biserica este sfinţită şi redată sfintei slujbe.

Trebuie menţionat faptul că localitatea Chilia a aparţinut succesiv în decursul istoriei: Munteniei, Moldovei şi apoi Porţii Otomane, cand a devenit  raia turcească.

În urma războiului ruso-turc 1806-1812 acest teritoriu intră în componenţa Imperiului Rus sub denumirea de Basarabia.

 

1843: Apare periodicul „Învăţătorul satului” (pană la 19 decembrie 1852), editat cu caractere chirilice  de Petrache Poenaru si pentru scurt timp, de Nicolae Balcescu. Între 1848 şi 1849 a apărut sub numele de „Foaia satului”.

1847: S-a născut la Ilisesti, Suceava, profesorul, preotul, folcloristul şi etnograful român Simion Florea Marian, membru titular al Academiei Române („Sărbătorile la români”); (d.11/24 aprilie 1907).

A fost de asemenea  membru în Societatea geografică română și Societatea istorică română din București, în Comisia centrală pentru conservarea monumentelor istorice din Viena, membru de onoare al mai multor societăți culturale (Societatea Academică Literară „România Jună” din Viena, Junimea și Dacia din Cernăuți etc.)

Simion Florea Marian este considerat unul din cei mai de seamă folcloriști și etnografi români, lăsând urmașilor o operă încă neegalată în literatura noastră de specialitate. Pe lângă culegeri de folclor din toate ținuturile locuite de români, a scris monografii despre sărbători, datini românești, ornitologie, cromatică etc.

Prin opera lui a pus bazele cercetării științifice a folclorului și a stimulat culegerea amplă a creațiilor populare de către alți cercetători.

1850: Instituirea teritoriului vamal unic al Imperiului Habsburgic, prin care sunt desființate barierele vamale interne, fapt care va deschide largi posibilități pătrunderii capitalului austriac în Transilvania.

1855: A apărut, sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu,  publicaţia „Steaua Dunării”, jurnal politic, literar şi comercial (în original Steoa Dunărei)

Imagini pentru „Steaua Dunării”, jurnal politic,photos

A fost principalul organ de presa unionist în jurul căruia s-au grupat cei mai activi partizani ai Unirii Principatelor Române. A apărut la Iaşi între octombrie 1855 – septembrie 1856, după care a fost închis din cauza suspendării legii presei.

Din cauza unui articol „mai dubios” despre religie,  cenzura l-a suprimat pentru prima dată în luna mai.

Publicarea sa este reluată în străinătate între decembrie 1856 şi mai 1858, apărând în limba franceză, la Bruxelles, sub numele „L’Étoile du Danube”.

Reapare la Iaşi din noiembrie 1858 până în noiembrie 1860. De la 2 ianuarie 1859 fuzionează cu Zimbrul şi Vulturul şi apare sub titlul Steoa Dunărei. Zimbrulu şi Vulturulu. Redactorii ambelor ziare au publicat atunci un program politic unionist explicit.

Scris cu alfabetul tranziţional, era un „jurnal politic, literar şi comercial” care apărea de trei ori pe săptămână şi milita puternic pentru Unirea Principatelor, pentru autonomia lor şi pentru reforme democratice. În literatură, promova ideile preluate de la Dacia literară, axată pe o literatura naţională, inspirată din tradiţiile poporului.

Printre cei care au participat la redactarea ziarului au mai fost şi Vasile Alexandrescu-Urechea, Vasile Mălinescu şi Iancu M. Codrescu. Au colaborat redactori precum Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Alecu Donici, Grigore Alexandrescu, Alecu Russo, Dimitrie Bolintineanu, C.A. Rosetti, Gheorghe Sion, etc.

În 1897 se reia publicarea ziarului cu acelaşi nume (cu subtitlul: „ziar fondat în anul 1855 de Mihail Kogălniceanu”), care apare până în 1899 şi mai apoi în 1907.

 

 

1856: S-a născut Ion Bianu, filolog român, fondatorul Bibliotecii Academiei (d.13 februarie 1935).

 

1858 (1/13 octombrie): S-a înfiinţat, la Bucureşti, “Casa de Ajutorare şi Prevedere a Lucrătorilor Tipografi”, organizaţie de ajutor reciproc, constituită din muncitori şi patroni, primul preşedinte al ei fiind C. A. Rosetti.

1860: A fost înfiinţat la Iaşi (în urma unui decret semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza),  „Conservatorul de muzică şi declamaţiune”,  al cărui prim director  a fost muzicianul Francisc Serafim Caudella.

 

1864: A fost înfiinţat in temeiul decretului domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cu denumirea de “Şcoală de Ponţi şi Şosele, de Mine şi Arhitectură”,  Învăţământul de Arhitectură.

In aprilie 1891, Comitetul de Conducere al Societăţii Arhitecţilor Români, a luat hotărârea să constituie, sub auspiciile sale, o şcoală particulară de arhitectură.

Aprobată în august 1892 şi condusă de Ion Socolescu, Şcoala de Arhitectură a Societăţii Arhitecţilor Români a funcţionat cu regularitate timp de 5 ani; această şcoală particulară a fost oficializată ca învăţământ de stat, sub denumirea de Şcoala Naţională de Arhitectură, secţie a Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti, prin reforma învăţământului iniţiată de ministrul Spiru Haret, în decembrie 1897.

Prin Hotărârea CC al PMR şi a Consiliului de Miniştri al RPR cu privire la construcţia şi reconstrucţia oraşelor şi organizarea activităţii din domeniul arhitecturii din 14 noiembrie 1952, Facultatea a devenit cunoscută sub denumirea de Institutul de Arhitectură.

Prin Decretul nr. 147/1953 Institutului i s-a conferit numele lui Ion Mincu. Sub această titulatură instituţia a funcţionat până în anul 2000 când, în urma hotărârii Senatului universitar, denumirea a fost modificată în Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, care este şi în prezent titulatura oficială.

 

1864: S-a născut Gheorghe Ghibănescu, istoric, genealogist şi filolog; paleograf şi slavist, unul dintre editorii asidui de documente medievale; membru corespondent al Academiei Române din 1905 (m. 1936).

 

1872: S-a creat, la Bucureşti, la o adunare convocată ad-hoc la Ateneu, „Asociaţia generală a lucrătorilor din România”, prima organizaţie profesională care cuprindea muncitori din toate ramurile de producţie.

Aceasta a editat (începând din 5/17 noiembrie 1872 până în 1873) gazeta săptămânală „Lucrătorul român”.

 

1875 (1/13): Scriitorul român moldovean  Ion Creangă (n. 1 martie 1837 – d. 31 decembrie 1889), a debutat în revista “Convorbiri literare” cu basmul “Soacra cu trei nurori”.

Foto: Ion Creangă

 

Este considerat  unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice “Amintiri din copilărie”.  

1875: Încep lucrările de construire în Bucureşti a Catedralei romano-catolice, cu hramul Sf.Iosif (terminată în 1883).

Sfîntul Iosif” este catedrală metropolitană și arhiepiscopală. Ctitorul ei este Episcopul Ignatius Paoli, din Congregația Călugărilor Pasioniști, primul Arhiepiscop al Arhidiecezei de București.

Banii pentru construirea Catedralei au provenit de la credincioșii din București, de la diverse personalități înstărite, dar și de la binefăcători din străinătate, cunoscuți sau prieteni ai Episcopului Paoli.

Imagini pentru Bucureşti a Catedralei romano-catolice, cu hramul Sf.Iosif photos

 

Piatra folosită la construcție a fost adusă din carierele de la Rusciuc (Bulgaria), iar cărămizile au fost achiziționate din București și localitățile învecinate.

Lucrările de construcție au început în zona absidei altarului, cu ample amenajări pentru consolidarea terenului și ridicarea nivelului acestuia.

Banii pentru construirea Catedralei au provenit de la credincioșii din București, de la diverse personalități înstărite, dar și de la binefăcători din străinătate, cunoscuți sau prieteni ai Episcopului Paoli.

Fondurile insuficiente și izbucnirea Războiului de Independență din 1877 au făcut ca lucrările să înainteze foarte greu, în etape, până în anul 1883. În toamna târzie a acestui an construcția a fost încheiată.

Lucrările au fost conduse de către călugărul pasionist olandez Alfons Zegers, arhitect prin formație. El fusese chemat la București de la mănăstirea pasioniștilor din Dublin (Irlanda), de către Episcopul Paoli. Începând cu anul 1880, lucrările în regie proprie au fost conduse de priceputul arhitect Carol Berisch.

 

1878: S-a născut Vasile Demetrius (pseudonimul lui Vasile Dumitrescu), poet, prozator şi traducător român (d.15.02.1942).

Este autorul a numeroase traduceri din Maupassant, Balzac, Merejkovski, Blasco Ibáñez, Stendhal etc. si  tatăl scriitoarei Lucia Demetrius

 

 

1882: Inginerul H. Ilade a inaugurat în Bucureşti prima „fabrică de curenţi electrici” din România, instalată pe Calea Victoriei.

O lună mai târziu, funcţiona şi cea de-a doua uzină, la Gara de Nord.

Totuşi,uzina din centru deservea Palatul Regal şi Teatrul Naţional. Sistemul introdus de Ilade – utilizarea lămpilor cu arc, la tensiuni ridicate – nu a dat rezultate mulţumitoare.

În 1885, inginerul american de origine română Francisc Jelle, asistentul lui Thomas Edison, a venit în ţara noastră, unde a construit o uzină mai performantă.

1890: S-a născut Constantin C. Nottara, compozitor, violonist şi critic muzical român,  fiul actorului Constantin I. Nottara;  (d.19 ianuarie 1951).

1892 : A murit George Sion poet, memorialist şi traducător român; (n. (n. 1822, la Mamorniţa, azi în Ucraina) .

 

1899: A murit  Anton Bacalbaşa, ziarist, prozator şi traducător român, creatorul personajului literar Moş Teacă ; (n.21.02.1865).

 

 

 

 

 

A întemeiat  împreună cu Ion Luca Caragiale, revista  „Adevărul literar”.

A editat prima serie/1893 a revistei umoristice „Moftul român”). NOTĂ: Dicţionarul cronologic-Literatura română dă moarteasa  la data de 2 octombrie 1899.

1905 : S-a născut compozitorul  român  Gheorghe Danga; (d. 5.09.1959).

A dirijat mari ansambluri corale (1800 persoane, 1948) din Capitală şi din alte centre din ţară. A colaborat în concerte vocal-simfonice cu coral Radio alături de dirijorii George Georgescu, Alfred Alessandrescu, Constantin Silvestri, Theodor Rogalski etc. (Simfonia IX-a de Beethoven, Marea Missă în do minor de W.A. Mozart, Simfonia psalmilor de I. Stravinski, Balada de Mihail Jora, etc.).

De asemenea a aranjat, prelucrat şi orchestrat o serie de cântece de masă de compozitori români şi străini pentru formaţiile Radiodifuziunii Române.

A cules şi a prelucrat folclor românesc, albanez, tătăresc, macedonean etc.  A fost distins cu Ordinul Muncii, clasa III-a (1954) şi cu titlul de Altist Emerit (1957)

 

1917: La Chişinău apărea „Ardealul (Transilvania)„, „gazetă săptămînală pentru românii transilvăneni aflaţi în Rusia„.

La început s-a tipărit săptămânal (1 octombrie 1917 – 21 ianuarie 1918) apoi zilnic (24 ianuarie – 20 noiembrie 1918).

În perioada 24 ianuarie – 20 noiembrie 1918 se editează cu titlul „România nouă” avînd ca redactor şi director pe Onisifor Ghibu şi prim-redactor pe Ion Matei.

1918: Are loc  cel de-Al Doilea Congres al Medicilor Veterinari din Basarabia.

1919: S-a născut dr.Nicolae Cajal, medic, membru al Academiei Române, preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Medicale a Academiei Române şi preşedinte al Fundaţiei „M.H. Elias”.

A fost fiul profesorului dr. Marcu Cajal, unul din primii specialiști în pediatrie din România.

S-a format ca specialist microbiolog și virusolog sub conducerea savantului Ștefan S. Nicolau, întemeietorul școlii românești de virusologie, lucrând, din 1944, în cadrul laboratoarelor Catedrei de Bacteriologie, iar din 1945, şi în laboratoarele Catedrei de Inframicrobiologie (Virusologie) ale Facultății de Medicină București.

În anul 1946, a devenit doctor în medicină și farmacie, începând din acel an lucrând la Universitatea de Medicină și Farmacie din București, mai întâi ca preparator, apoi asistent, șef de lucrări, conferențiar și profesor.

 

 

 

 

 

Imagini pentru dr.Nicolae Cajal, medic,photos

 

 

 

Începând cu anul 1949, încă de la înfiinţare, lucrează la Institutului de Virusologie al Academiei Române. În anul 1959, a devenit doctor în științe medicale iar la 21 martie 1963, a devenit Membru corespondent al Academiei Române.

În anul 1966, a devenit șeful catedrei de Virusologie a Universității de Medicină și Farmacie din București şi, din acelaşi an, a fost expert al Organizației Mondiale a Sănătății.

Ca cercetător în domeniul virusologiei, a argumentat și a dezvoltat concepția pluralității virusului hepatic, demonstrând existența mai multor tipuri de virusuri decât A și D, a studiat nivelul imunizării după vaccinul Sabin prin dozarea de anticorpi, a inițiat și perfecționat vaccinul antigripal și antirujeolos, studiind efectul acestora în cazul administrării pe cale nazală sau conjunctivală.

În perioada 1967 — 1994, a fost director al Institutului de Virusologie al Academiei Române, între anii 1971-1990 a fost secretar al Biroului Secţiei de ştiinţe medicale a Academiei Române, iar din anul 1977, a deținut funcția de director al Serviciilor medicale din Federația Comunităților Evreiești din România.

În perioada 1986-1994, a fost membru al prezidiului Federației Comunităților Evreiești din România, iar din anul 1987, a fost redactor responsabil la ”Revue Roumaine de Virusologie”.

La 22 ianuarie 1990 a fost ales membru titular al Academiei Române, iar în perioada 2 februarie 1990 — 1 februarie 1994 a fost vicepreședinte al Academiei Române.

În plan politic, în perioada 9 februarie – 11 mai 1990, a reprezentat Federaţia Comunităţilor Evreieşti în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională. În perioada 9 iunie 1990 – 14 octombrie 1992, a fost senator independent de București, pe listele FSN.

Începând cu anul 1991, a fost membru în Biroul Executiv al Comisiei Naționale UNESCO pentru România și președintele subsecției de Științe, iar în 1992, a fost ales președinte al Fundației ”ELIAS” a Academiei Române.

Doi ani mai târziu devine președintele Secției de științe medicale a Academiei Române și, în același an, director onorific al Centrului European pentru comunicare socială și relații interetnice din Academie.

La 13 iunie 1994, a fost ales președintele Federației Comunităților Evreiești din România, funcție pe care avea să o deţină până la finalul vieţii.

Începând cu anul 1995, a fost președinte al Forumului „B’NAI B’RITH Dr. Moses Rosen” – România, iar din anul 1998, a fost președintele Academiei de Medicină.

A publicat peste 400 de lucrări și studii în domeniul virusologiei, apărute în țară și străinătate.

A fost membru al Societății Regale de Medicină din Londra, al Societății Internaționale de Patologie Comparată, al Societății Franceze de Microbiologie şi al Academiei de Științe din New York, a fost vicepreşedinte şi apoi preşedinte al Asociaţiei Europene pentru studiul poliomelitei, preşedinte al Societăţii Europene pentru studiul şi combaterea virozelor şi vicepreşedinte al Societăţii de Patologie infectioasă.

A fost membru în colegiul de redacţie a numeroase reviste de specialitate – „Acta Virologica”, „Voprosi virusologhii”, a fost autor şi coautor a 14 monografii, manuale şi tratate de specialitate, unele din ele cu premii academice, a fost autor a numeroase cărţi şi filme de popularizare a ştiinţei.

A participat cu lucrări originale la numeroase congrese şi misiuni ştiinţifice de specialitate în ţări din Europa, Africa, America, Asia, ca reprezentant al Academiei Române, Ministerului Sănătăţii, Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, etc.

A fost distins cu numeroase premii, titluri şi distincţii, câteva dintre acestea fiind titlul de Doctor Honoris Causa al Universităților din Oradea (1994), Timișoara (1995), Cluj (1995), Iași (1996) şi diploma ”Meritul Cultural” oferită de Academia Română, în anul 2003.

Academicianul Nicolae Cajal a decedat la 7 martie 2004, în urma unei afecțiuni digestive mai vechi, la Spitalul Elias din București. A fost înmormântat la Cimitirul Evreiesc Filantropia din Bucureşti.

La 30 octombrie 2015, un monument dedicat academicianului, profesorului și doctorului Nicolae Cajal, realizat de sculptorul Dragoș Cătălin Munteanu, a fost dezvelit în fața Institutului de Virusologie.

 

 

 

Imagini pentru dr.Nicolae Cajal, medic,photos

1920: A fost înfiinţată Legaţia română din Budapesta, Ungaria, unde a fost numit consul, Traian Stârcea.

1920: A fost înfiinţată Legaţia României la Viena. Consul a fost numit Nicolae B. Cantacuzino.

1921: S-a născut Angelo Niculescu, fotbalist şi antrenor român.

1924:  Biserica Ortodoxă Română a adoptat Calendarul Gregorian.

Calendarul gregorian a fost introdus în uzul BOR de primatul ei, Mitropolitul Miron Cristea, fiind primit de aproape întreaga comunitate ortodoxă

Astfel, în Vechiul Regat data de 1 aprilie 1919 a devenit data de 14 aprilie 1919. În Transilvania calendarul gregorian fusese introdus în anul 1590, iar în Bucovina în anul 1773.

În Grecia acest calendar a fost adoptat în 1924.

Această măsură nu a fost adoptată de toate  bisericile ortodoxe răsăritene. În loc de aceasta, în mai 1923, a fost propus un calendar iulian revizuit care tăia 13 zile ale acelui an și adopta o nouă regulă pentru anii bisecți care făcea ca să nu fie nici o diferență între cele două calendare până în anul 2800.

Bisericile ortodoxe din Grecia, Bulgaria, România, Polonia și altele din zona est-mediteraniană (Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Cipru) au adoptat calendarul iulian revizuit.

Aceste biserici, care folosesc noul calendar, vor sărbători Crăciunul împreună cu bisericile occidentale pe data de 25 decembrie a calendarului gregorian până în anul 2800.

Bisericile ortodoxe din Rusia, Serbia, Ierusalim și câțiva episcopi din Grecia nu au acceptat c,alendarul iulian revizuit și vor continua să sărbătorească Nașterea lui Cristos pe data de 25 decembrie a calendarului iulian – 7 ianuarie în calendarul gregorian, până în anul 2100.

Toate celelalte biserici răsăritene, care nu sunt ortodoxe, (bisericile coptă, etiopiană, nestoriană, siriacă și armenească), vor continua să folosescă propriile lor calendare.

Toate bisericile răsăritene continuă să sărbătorească Paștele iulian, cu excepția Bisericii Ortodoxe Finlandeze, care a adoptat paștele gregorian.

 

 

1929: S-a născut la Mangalia, Gheorghe Vitanidis, regizor român (d. 25.11.1994).

 


 

In 1953 a absolvit Institutul National de Arta Teatrala si Cinematografica si a debutat in 1958, ca asistent de regie al lui Louis Daquin, cu filmul ,,Ciulinii Baraganului”.

Pana in 1987 a regizat 19 filme. A fost profesor la IATC intre 1961-1989.

De etnie greaca, Vitanidis a fondat in 1990 Uniunea Elena din Romania.

 

 

 1932: A  fost transmisă pentru prima oară emisiunea radiofonică de umor ”Ora Veselă”; într-o duminică, la ora 14:00, s-a auzit „mica jucărie muzicală”:

„Alo, alo, aici e Radio/ Stroe şi Vasilache/ Lache, lache, lache!…”; mai apoi semnalul permanent a fost binecunoscutul: „Ora veselă, doamnelor,/ Ora veselă, domnilor,/ Ore vesele pleacă-n zbor/Către inimile tuturor!”

Emisiunea a purtat şi alte nume de-a lungul timpului: „Radio-Magazin”, „Satiră şi umor”, „Comici vestiţi la microfon”, „Unda veselă”…;

Maestrul Ion Vova (1917-2011) a fost animatorul emisiunii vreme de 55 de ani.

1935: A decedat generalul român Grigore Crăiniceanu, specialist în fortificaţii, cu deosebite merite în timpul Războiului de independenţă (1877) şi al celui de reîntregire naţională (1916-1918).

 

Foto: Grigore Crăiniceanu (n. 19 iulie 1852, Bucureşti – d. 1 octombrie 1935, Bucureşti).

A fost membru corespondent şi membru titular al Academiei Române. 

Între 1 noiembrie 1909 şi 28 decembrie 1910, generalul Grigore Crăiniceanu a fost Ministru de Război în guvernul Ion I. C. Brătianu, succedându-i ministrului interimar de război, Toma Stelian.

De numele său se leagă editarea “Revistei armatei” (1883) şi a “Cercului publicaţiunilor militare” (1889).

1946: S-a născut la Piatra Neamţ, Coca Bloos, actriţă română la Teatrul Mic.

Imagini pentru Coca Bloos, actriţă

A trecut pe la Facultatea de Filosofie din Cluj (1969) şi apoi a făcut jurnalism până să devină angajata unui teatru.  Se afirmă pe scena Teatrului din Piatra Neamţ, cu primul mare succes: „Danaidele”  în regia lui Silviu Purcărete a cărui actriţă fetiş rămâne pentru o vreme. Din 1987 joacă la Teatrul Mic din Bucureşti.

1948: A avut loc, la Cluj, în prezenţa a 36 de preoţi uniţi (iniţial fuseseră programaţi 38 – replică în timp la numărul celor 38 de protopopi care au participat la Sinodul uniat din 7 octombrie 1698, în frunte cu episcopul Atanasie Anghel), o adunare care a adoptat, în numele celor 430 de preoţi uniţi „favorabili” trecerii la ortodoxie, o „Proclamaţie de revenire” a Bisericii Române Unite în sânul Bisericii Ortodoxe Române.

La data de 7 octombrie Episcopatul Bisericii Române Unite adresează o scrisoare-protest şi un memoriu autorităţilor comuniste.

În data de 21 octombrie, la Alba-Iulia, delegaţiile din toate parohiile uniaţilor fac act de supunere faţă de Patriarhia Ortodoxa.

De fapt, Biserica Unită (greco-catolică) a fost desfiinţată din ordinul autorităţilor comuniste, numeroşi preoţi şi înalţi ierarhi greco-catolici (episcopii Ioan Suciu, Alexandru Rusu, Valeriu Traian Frenţiu, Iuliu Hossu, Ioan Bălan şi Vasile Aftenie) au fost arestaţi, în perioada 27-29 octombrie, mulţi dintre ei murind în temniţele comuniste.

NOTĂ: La 1 decembrie 1948  Prezidiul Marii Adunări Naţionale a emis Decretul 358/1948, prin care se stabilea încetarea practicării cultului greco-catolic şi exproprierea bunurilor acestuia. Dupa caderea regimului comunist, prin Decretul-lege din 31.XII.1989, Consiliul Frontului Salvării Naţionale a abrogat Decretul 358/1948, situaţia juridică a lăcaşelor de cult greco-catolice urmând a fi reglementată ulterior.

1953: S-a nascut  in Bucuresti, Valeriu Stoica, avocat si  om politic, fost ministru.

1956: S-a născut la Bucureşti, scriitorul şi jurnalistul Cristian Tudor Popescu.

Inainte de a fi devenit un ziarist recunoscut,  a fost apreciat ca  autor de proză stiintifico- fantastica.

S-a facut remarcat dupa 1989 ca jurnalist la ziarul Adevărul si prin dese aparitii in emisiuni televizate.

În 2005 a plecat de la Adevărul, impreună cu o parte din redactiefondand ziarul  Gândul, al carui director a devenit.

 

În martie 2003, după decesul ziaristului Dumitru Tinu, este ales   preşedinte al Clubului Român de Presă, demisionând din această funcţie în noiembrie 2006, pe motiv că „ziariştii au devenit, în prea mare măsură, nişte mercenari”.

În februarie 2007, Cristian Tudor Popescu a candidat la aceeaşi funcţie pentru încă un an şi a fost votat cu 113 voturi pentru, 16 împotrivă şi 8 abţineri.

1966: Consiliul de Stat a emis Decretul 770 (completat prin Legea 6/1973), iniţiat de Nicolae Ceauşescu, prin care se interzicea întreruperea cursului sarcinii (avortul).

 

A fost o măsură abuzivă care a determinat numeroase decese şi înrăutăţirea sănătăţii multor  femei, ca urmare a unor intervenţii avortive în condiţii de clandestinitate.

1968: A murit actorul şi profesorul Gheorghe Storin; (n. 1883).

A studiat arta dramatică la Conservatorul din București cu C.I. Nottara. A jucat la  Teatrul național din București, încă din 1902, precum și în „Compania Alexandru Davila”, în Compania Bulandra-Storin-Manolescu-Maximilian, şi la Teatrul Bulandra, pe scena Teatrului Maria Filotti, la Teatrul Nostru (condus de Dina Cocea) sau la Teatrul Savoy.

A fost profesor de artă dramatică (1947 – 1952) la Institutul de artă teatrală și cinematografică „I.L. Caragiale”.

Storin a creat un vast repertoriu de roluri în piese clasice și contemporane românești și străine: Castriș din „Patima roșie” de M. Sorbu, rolul titular din „Michelangelo” de Alexandru Kirițescu, Vulpașin din „Domnișoara Nastastia” de G.M. Zamfirescu, Don Salluste din „Ruy Blas” de Hugo, Scarpia din „Tosca” de V. Sardou, Nikita din „Puterea întunericului” de Tolstoi, Satin și Actorul din „Azilul de noapte” de Gorki”.

1968: S-a născut în Lunca Ilvei, Bistrița-Năsăud, maratonista română Anuţa Cătuna.

 

Imagini pentru Anuţa Cătuna,

 Este o fostă  alergătoare de cursă lungă  care a reprezentat  România  la Jocurile Olimpice de vară la două ediţii consecutive, începând cu anul 1996.

A câștigat ediția 1996 a New York Marathon City.

 

 

 

 

 

   1968 : A decedat actorul de teatru și film Gheorghe Storin, pe numele său real,Gheorghe Hagi Stoica.

 

 

 

 

Gheorghe  Storin

 

 

 

 

Profesor de artă dramatică (1947 – 1952) la Institutul de artă teatrală și cinematografică „I.L. Caragiale”.

A studiat arta dramatică la Conservatorul din București cu C.I. Nottara.

Are o carieră teatrală impresionantă, face parte din  Compania Alexandru Davila, din Compania Bulandra-Storin-Manolescu-Maximilian, joacă pe scena  Teatrul Național din București, şi la Teatrul Bulandra, pe scena Teatrului Maria Filotti, la Teatrul Nostru (condus de Dina Cocea) sau la Teatrul Savoy.

Filmografie:

Trenul fantomă (1933)

Televiziune (1931)

Pe valurile fericirii (1920)

Amorurile unei prințese (1913)

 

 

 

1993: A murit Teofil Vâlcu, actor român, director al Teatrului Naţional din Iaşi in perioada 1972-1979; (n. 30 decembrie 1931, satul Hănești, județul Botoșani).

 

 

 

 

 

Imagini pentru photos teofil Vâlcu

 

 

 

 

  A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a V-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”

 

 

 

 

2003: S-a inaugurat, la Cluj, cel mai mare acvariu din Transilvania la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară (USAMV).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2004: Poşta Română a inaugurat Muzeul Naţional Filatelic, situat în incinta Muzeului Naţional de Istorie a României. Muzeul ocupă o suprafaţă de peste 600 mp, cuprinde trei săli de expunere, oferind iubitorilor de filatelie şi tuturor pasionaţilor de cultură piese din tezaurul Poştei Române.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2005:  Pugilista romana Mihaela Cijevschi (cat. 54 kg) a devenit prima campioană mondială din istoria boxului feminin românesc, titlu cucerit la Campionatele Mondiale de la Podolsk, în  Rusia.

 

 

 

 

 

Ziua când prima româncă a luat aurul mondial la box: remember cu Mihaela Cijevschi Lăcătuș

 

 

 

 

Pugilista pregătită de Adrian Lăcătuș, cu care avea să se și căsătorească în 2006, a reușit să câștige prima medalie de aur din istoria ţării noastre.

Mihaela Cijevschi  nu a fost învinsă pe plan intern, iar bilanțul său total este fascinant: 168 de meciuri disputate, 162 câştigate.

Cea mai importantă medalie a câștigat-o la data de 1 octombrie 2005. A obținut aurul mondial la categoria 54 de kilograme, în Rusia unde, în finală, a învins-o la puncte pe sportivă elveţiană Dina Burger, cu cu scorul 28-22.

La un an după ce cucerise titlul european, Mihaela a triumfat și la competiția mondială. În drumul spre primul loc pe podium, sportiva le-a mai învins pe australianca Shannon O’Connel, pe poloneza Karolina Michalczuk, și pe nord-coreeana Pak Kyong Ok.

În 2012, ea a fost prima pugilistă care ne-a reprezentat la o ediție a Jocurilor Olimpice, iar în 2020 va fi prezentă la Tokyo în calitate de antrenor. Ea pregătește lotul național alături de soțul său.  

 

 

 

 

 

 

 

2011: Intra în vigoare Noul Cod Civil (Legea 287 din 17 iulie 2009) şi Legea pentru punerea în aplicare a acestuia.

Noul cod civil înlocuieşte vechiul cod din 1865, adoptat pe timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

 

 

 

 

 

 

 

Ziua de 1 octombrie este :

 

 

 

Ziua scafandrului român – La 1 octombrie 1976 s-a înfiinţat Centrul de scafandri Constanţa, prima unitate de scafandri  militari româna.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  Primii scafandri români au fost atestaţi între anii 1978 şi 1980, ca specialişti în utilizarea echipamentelor de scufundare şi a celor hiperbarice.

Ulterior, beneficiind de tehnologie franceză, Centrul 39 Scafandri a pus bazele activităţii cu scafandri de intervenţie şi lucru la mare adîncime.

De-a lungul timpului, scafandrii romani au dus la bun sfîrşit misiuni îndrăzneţe, multe dintre ele în premieră naţională, cum sînt investigarea platoului continental submarin, intervenţii în zone calamitate, în ţară şi în străinătate, executarea unor lucrări de instalare a platformelor de foraj marin, montarea conductelor submarine, asistenţa de specialitate pe timpul construirii reactorului nr. 1, de la Cernavodă.

 

 

 

La 1 octombrie în fiecare an se  celebrează Ziua internațională a muzicii.

Propunerea pentru a dedica o zi muzicii a fost făcută de renumitul violonist și muzicolog Yehudi Menuhin și de Boris Yarustowski, președintele și vicepreședintele Consiliului Internațional al Muzicii al UNESCO (fondat în 1949), care au semnat o scrisoare, în acest sens, la 30 noiembrie 1974, adresată tuturor membrilor acestuia.

Prima zi internațională a muzicii organizată de către Consiliul Internațional al Muzicii (International Music Council — IMC) a avut loc pe 1 octombrie 1975, potrivit Rezoluției celei de-a 15-a Adunare Generală de la Lausanne, din 1973.

În scrisoarea semnată de cei doi protagoniști ai muzicii, sunt făcute o serie de recomandări pentru a atinge obiectivele acestei zile între acestea, numărându-se: organizarea de întâlniri cu artiști, competiții și teste muzicale; organizarea de expoziții de instrumente muzicale, de înregistrări, fotografii, picturi, sculpturi, caricaturi și afișe pe teme muzicale; întâlniri cu compozitori, interpreți și muzicologi de renume pentru a vorbi despre importanța muzicii, de locul ei în viața modernă, de idealurile UNESCO și de activitățile Comitetului Internațional al Muzicii; întâlniri cu delegații de muzicieni din alte comitete naționale, precum și compozitori și interpreți de pe diferite continente; transmiterea de concerte, discuții și dezbateri cu participarea personalităților importante care apreciază muzica (pictori, scriitori, chiar și politicieni) pe canale de televiziune; publicarea de articole în presă pentru a atrage atenția publicului către această zi; organizarea de concerte în locuri publice ca și în parcuri și piețele principale, potrivit www.imc-cim.org.

 

„Muzica este adevărata limbă universală”, scria Karl Julius Weber în lucrarea sa „Democritos”.

Filosoful și scriitorul român Emil Cioran spunea despre muzică: „Extazul muzical este o revenire la identitate, la originar, la rădăcinile primare ale existenței. În el rămâne numai ritmul pur al existenței, curentul imanent și organic al vieții. Aud viața. De aici încep toate revelațiile”.

Rețeaua IMC este prezentă în 150 de țări de pe toate continentele, prin consiliile naționale de muzică și prin organizațiile internaționale, regionale și naționale de muzică, precum și prin organizațiile specializate în domeniul artelor și culturii.

Membrii de onoare IMC sunt aleși dintre profesioniști, educatori, interpreți și compozitori din întreaga lume.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/10/01/o-istorie-a-zilei-de-1-octombrie-video/

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

 

 

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric ;

  3. e.maramures.ro ;

  4. Wikipedia.ro.;

  5. mediafax.ro ;

  6. Enciclopedia Romaniei.ro ;

  7.  rador.ro/calendarul- evenimentelor;

  8.  Istoria md.;

  9. istoriculzilei.blogspot.ro;

 

 

 

 

 

01/10/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: