CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ştefan cel Mare in cateva din documentele epocii sale

 

 

 

  Ștefan cel Mare si Sfant  (n. 1433, Borzești – d. 2 iulie 1504,

Faptele şi frământările marelui domn pot fi  descifrate din cuvintele sale păstrate în scrisori şi din cuvintele cronicarilor români şi străini despre el.

Scrisoarea lui Ştefan cel Mare către Principii creştini

25 ianuarie 1475

Către Coroana ungurească şi către toate ţările în care va ajunge această scrisoare, sănătate.

Noi, Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă, tuturor cărora le scriu, şi vă doresc tot binele, şi vă spun Domniilor Voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supună şi să nimicească toată creştinătatea.

De aceea, facem cunoscut Domniilor Voastre că, pe la Boboteaza trecută, mai sus-numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire, în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman paşa beglerbegul; împreună cu acesta se aflau toţi curtenii sus-numitului turc, şi toate popoarele din Romania, şi domnul Ţării Munteneşti cu toată puterea lui, şi Assan beg, şi Ali beg, şi Schender beg, şi Grana beg, şi Oşu beg, şi Valtival beg, şi Serefaga beg, domnul din Sofia, şi Cusenra beg, şi Piri beg, fiul lui Isac paşa, cu toată puterea lui de ieniceri. Aceşti mai sus-numiţi erau toţi căpitanii cei mari, cu oştile lor.

Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare, şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre; pentru care lucru, lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru.

Auzind despre aceasta, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să se răzbune şi să vie, în luna lui mai, cu capul său şi cu toată puterea sa împotriva noastră şi să supună ţara noastră, care e poarta creştinătăţii şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva – atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie.

De aceea, ne rugăm de Domniile Voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri într-ajutor împotriva duşmanilor creştinătăţii, până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici şi din toate părţile are de lucru cu oameni ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim, pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul Domniei Noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru.

Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu celui Atotputernic, noi i-am tăiat mână cea dreaptă. Deci, fiţi gata, fără întârziere.

Dată în Suceava, în ziua de Sfântul Pavel, luna ianuarie în 25, anul Domnului 1475.
Ştefan voievod, domnul Ţării Moldovei.

 

Historia Polonica (cronică poloneză)
Jan Długosz (1415-1480)

Jan DługoszJan Długosz (cunoscut şi ca Johannes Longinus sau Dlugossius) a fost un preot, cronicar şi diplomat polonez. Secretar al Cardinalului Cracoviei, din 1467 este numit tutore al fiului regelui Cazimir al IV-lea al Poloniei.

Cu puţin timp înainte de moarte a fost ales Arhiepiscop de Liov. Este cunoscut mai ales pentru cronica sa, în care prezintă mai ales evenimente din Europa răsăriteană din anul 965 până în 1480.

1475 [Lupta de la Podul Înalt – Vaslui]. Marţi, în 17 [sic] ianuarie, Ştefan, voievodul Moldovei, înfrânse într-un mare măcel oastea de 120.000 de oameni a lui Mahomed, căruia îi dăduseră şi muntenii ajutor, după ce le supusese ţara.

A dat Ştefan această lupta lângă mocirla Racovăţ şi râul Bârlad, cu oastea sa şi cu 5.000 de secui, a căror ţară, rupând-o din regatul Ungariei, şi-o supusese sieşi.

Dar învingerea a costat şi pe ai săi; căci toate şirurile dinainte, în care se aflau şi secui, fură zdrobite de turci şi ameninţa o mare primejdie, până când Ştefan se aruncă el însuşi în mijlocul turcilor, nebuni de bucuria învingerii şi, cu puterea minunată a lui Dumnezeu, nimici cetele turceşti, având abia vreo 40.000 de luptători, din care cea mai mare parte erau ţărani.

Nu s-a îngâmfat Ştefan în urma acestei biruinţe, ci a postit 40 de zile cu apă şi cu pâine.

Şi a dat poruncă în ţara întreagă să nu cuteze cineva să-i atribuie lui acea biruinţă, ci numai lui Dumnezeu, cu toate că ştiau toţi că învingerea din ziua aceea numai lui i se datoreşte.

Toată oastea lui s-a îmbogăţit din prada luată de la turci: aur, argint, purpură, cai şi scule scumpe. Cetăţile Basarabiei care trecuseră de la el la turci, îi fură înapoiate toate.

Pe mai mulţi ţărani îi făcu boieri. Foarte puţini turci au putut scăpa cu fuga, pentru că cei care o luară la fugă şi se îndreptară spre Dunăre, fură tăiaţi de moldoveni, care aveau cai mai buni, sau fură luaţi de valuri şi înecaţi. […]

O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanţii eroici, de care atâta ne mirăm! În zilele noastre, câştigă el, cel dintâi dintre principii lumii, o strălucită biruinţă asupra turcilor.

După a mea părere, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales cinstea de comandant împotriva turcilor, cu sfatul, înţelegerea şi hotărârea tuturor creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici îşi petrec timpul numai în trândăvii sau în războaie civile. […]

1476 [Lupta de la Valea Albă]. Mohamed sultanul, aprins de ură neîmpăcată împotriva lui Ştefan, voievodul Moldovei, pentru că, pe de o parte, nu voia să plătească tribut, pe de altă parte, ocupase şi Chilia, numită de cei vechi Clitomast, alungându-i garnizoanele de acolo, iar în anul trecut îi zdrobise oastea de 120.000 de oameni lângă mocirla Racovăţului şi râul Bârlad, îşi adună toate puterile sale la Sofia şi purcese cu duşmănie împotriva aceluia. Şi avea de gând ca, ocupând Moldova cu cetăţile ei, în schimbul unui tribut, să o dea lui Alexandru, un moldovean care zicea că e frate cu Ştefan… sultanul trecu Dunărea cu corăbii şi dură 5 poduri pentru orice întâmplare…

În acelaşi timp, o mare oaste tătărească, ce avea să vină în ajutorul turcilor, intră în Moldova şi începu să jefuiască înaintea turcilor.

Dar Ştefan voievod nu se înspăimântă deloc de aceşti doi duşmani atât de puternici, anume de tătari şi de turci, care, cu armate deosebite, năvăliră aproape în acelaşi timp asupra Moldovei (pentru că altcum nu cutezau, temându-se de primejdie), ci, având o inimă de o rară vitejie, totdeauna vesel şi neobosit, arzând toate bucatele şi fâneţele, se aruncă asupra oastei tătarilor, de ale căror puteri se temea mult mai mult decât de ale turcilor.

Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi strivi pe aceştia într-un măcel crâncen. Şi-i urmări pe fugari cu atâta râvnă, încât ucise mai mulţi din fugă decât în luptă.

Cuprinşi de groază, fugarii îşi aruncau nu numai armele, ca să fie mai uşori la fugă, ci şi arcurile şi tolbele, şeile şi hainele ca să scape fie şi nearmaţi şi goi, şi se aruncau în Nipru furioşi, nu altcum.
Prinzând inimă în urma înfrângerii tătarilor, mai cu cruzime se aruncă Ştefan voievod asupra turcilor şi tăie o mulţime din cei care trecuseră mai întâi Dunărea cu luntrile.

În ciocniri singuratice, din pădurile în care se retrăsese adânc cu ai săi, bătea adesea mai ales pe cei care mergeau după nutreţ.

Şi pe turcii prinşi, fără să ţină seama de vârsta sau de starea lor, sau îi jupuia de vii, sau îi trăgea în ţeapă, până când, în cele din urmă, sultanul, împărţindu-şi oastea lui numeroasă, îl strânse şi din faţă şi de la spate.

Teama, însă, nici atunci nu-l cuprinse pe Ştefan, ci, dorind cu orice preţ lupta, s-a bătut în chipul cel mai vitejesc.

Totuşi, turcul îl învinse, omorându-i numai ca la 200 de oameni.

Ceilalţi, aproape toţi acoperiţi de răni, fură siliţi să se retragă şi cu ei se retrase chiar Ştefan, păstrându-se pentru viitor şi pentru lucruri mai bune, pe care le aştepta de la soartă.

Dar nici turcilor nu le-a fost învingerea lipsită de sânge.

Pentru că, cu atâta curaj a luptat Ştefan şi cu ai săi, încât se spune că au căzut aproape 30.000 de turci.

Credinţa alor săi în Ştefan voievod începu să se clatine şi se părea că toţi moldovenii l-au părăsit. Dar el [Ştefan], neţinând seamă de această nenorocire şi pierdere, se pregătea în tot chipul, din nou, pentru noi bătălii şi lupte.

Şi se ruga mereu prin soli deşi şi grăbiţi, de Cazimir, regele Poloniei, ca să nu zăbovească de a-i trimite un ajutor de 12.000 de oameni, asigurându-l pe rege că, primind acest ajutor, va alunga cu ruşine pe sultan din Moldova.

Între acestea, izbucni ciuma şi foametea, două mari nenorociri în oastea turcească, şi mulţi turci piereau în fiecare zi de boala cea grea.

O mângâiere mai aveau sultanul şi oastea lui: că Basarab, voievodul Moldovei, mulţumită căruia întreprinsese acest război, îl ajuta cu toţi oamenii săi, cu hrană şi cu de toate.

Oastea basarabilor având aceeaşi limbă şi aceleaşi obiceiuri ca şi moldovenii şi cunoscându-i pe ei în toate ale lor, le da acelora mai mult de lucru decât turcii.

Sultanul, nehotărât şi neştiind ce să mai facă, se apucă să prăpădească Moldova cu foc şi jafuri. Foametea creştea din zi în zi, tocmai din cauza aceasta.

Şi, după ce pustii toată Moldova, îşi îndreptă oastea şi înspre Podolia şi arse câteva orăşele neînsemnate şi câteva sate.

Se apucă sultanul să asedieze câtva timp Suciava şi Hotinul dar, fiind straşnic înfrânt sub amândouă cetăţile, fu silit să se retragă cu ruşine şi să se apuce de altceva.

Ca o fiară prinsă în cuşcă, ar fi putut atunci, cu ajutorul regelui polon şi al oamenilor săi, să fie zdrobit sultanul cu toată puterea lui, într-un măcel cumplit şi pustiirea jalnică a Moldovei să fie întoarsă împotrivă-i.

Însă, pentru că nu se găsea nimeni cine să învingă pe un duşman înfrânt şi de greutatea locurilor, şi de foamete şi ciumă (cauza o fi fost ori prea multă ocupaţie, ori zăbava regelui pentru că, socot că ar fi ruşine să i se atribuie micime de suflet) scăpă acea fiară din mâini şi gloria veşnică a regelui şi a polonilor fu ocolită. Pentru învingerea turcilor ar fi fost de ajuns numai oştirea regească din Prusia, alcătuită din curteni şi din mercenari. […]

Între acestea, flota turcească, care aducea noi trupe, precum şi diferite maşini pentru luarea cetăţilor şi oraşelor, în îndurarea dumnezeiască, fu zdrobită de valurile mării şi de furtună. Sultanul, înspăimântat de vestea aceasta şi deoarece simţea că, din în zi, are să cadă şi regele Cazimir asupra lui, părăsind Moldova, se întoarse la Constantinopol. […]

Moartea lui Ştefan cel Mare.

În anul 1504, în 2 iulie, marţi, ora 1 după răsăritul soarelui, din voia destinului, muri Ştefan, voievodul Moldovei, împovărat de lupte, bătrâneţe şi podagră.

Natura îl făcuse norocos, isteţ şi viteaz. El alungase din Moldova pe regele unguresc Matia, bătut în oraşul Baia şi lovit el însuşi în trei locuri la spate.

Tot el – minunată faptă – înfrânse cu o mână de oameni şi alungă cu ruşine pe sultanul Mahomed, care avea 120.000 de ostaşi. Tot el, cu arma în mână, alungase peste hotarele Moldovei pe regele polon Ioan Albert, călcând învoiala prin care i-a fost asigurată de mai înainte libera ieşire a acestuia din ţară.

Tot el zdrobi, mai de multe ori, şi respinse pe tătarii de dincolo de Volga şi pe cei din Crâm. O, bărbat triumfal şi victorios, care biruişi pe toţi regii învecinaţi!

O, om fericit, care te bucuraşi de toate darurile, câte natura altora numai în parte le dă: unii înţelepţi şi vicleni, alţii viteji şi drepţi, alţii iarăşi cu noroc împotriva duşmanilor. Tu singur le avuşi hărăzite toate laolaltă: drept-prevăzător, isteţ, biruitor al tuturor duşmanilor!

Nu degeaba trebuie socotit printre eroii secolului nostru.
 

Cronica moldo-germană

Cuprinzând istoria domniei lui Ştefan cel Mare de la 1457-1499, această cronică, scrisă în germana medievală, a fost descoperită de istoricul polon Olgierd Górka în 1911 în Biblioteca de Stat din München.

Autorul este un german anonim de la curtea domnitorului, posibil un tehnician al artei militare angajat de voievod.

În prima parte – până la anul 1486 – cronica reprezintă traducerea, prelucrată, a cronicii interne slavoneşti a Moldovei. Pentru a doua parte, până în 1499, informaţiile sunt culese direct de autor.

Anul de la Iisus al Mariei 1502, în ziua de 28 aprilie s-a scris cronica lui Ştefan voievod din Valahia [Moldova].

6984 [1476 – Lupta de la Războieni]. În luna iulie, în ziua 26, într-o vineri, atunci a venit Othman, împăratul turcesc, cu 200.000 de oameni şi s-a ciocnit pe o câmpie cu Ştefan voievod, lângă pârâul care se cheamă Pârâul Alb. Atunci i-au ucis turcii lui Ştefan voievod toată oastea şi pe boierii lui cei mari şi pe nobili, încât el însuşi a scăpat de acolo cu puţină oaste.

Şi i-a ars cu totul aproape toată ţara, dar nu i-a putut lua nici un castel. Împăratul a asediat un castel cu numele Neamţul.

 

 

Atunci au tras din castel în tunul cel mare şi au împuşcat şi pe comandantul artileriei. Atunci împăratul s-a tras înapoi.

Şi atunci Ştefan voievod avea iarăşi o oaste în număr ca la 16 mii de oameni şi se înfăţişă iarăşi turcilor.

Atunci au socotit turcii că el a dobândit ajutor de la polonezi sau de la unguri şi s-au întors acasă. Totuşi, el le-a rupt multă oaste. […]

6994 [1486 – Lupta de la Şcheia]. În luna martie, în ziua 6, într-o luni, s-a ciocnit Ştefan voievod cu Hronoda [pretendentul adus de turci] la Bulgari, la apa numită Siret.

Atunci a bătut Petru Hronoda pe Ştefan voievod şi a câştigat lupta şi Ştefan voievod a căzut de pe cal şi a zăcut printre morţi de dimineaţă până la prânz.

 

 

 

 

 

Atunci a venit călare un boier, cu numele Purice, care a recunoscut pe Ştefan voievod.

Atunci a scos pe voievod de acolo, de şi-a adunat oastea lui, şi a trimis la Petru voievod pe un boier, anume Pântece, care s-a supus lui Petru voievod şi l-a scos afară din bătălie, după ce l-a convins că de acum câştigase bătălia.

Şi cu ceata lui au tăiat capul lui Petru voievod şi au adus capul lui Ştefan voievod. Astfel, a rămas Ştefan voievod stăpân în ţară, cu ajutorul lui Dumnezeu.

 

Cronicile dinastiei otomane (cronică turcească)
Şemseddin Ahmed bin Suleiman Kemal paşa-zade

Pe drum, oastea prădătoare a fost surprinsă de vremea de iarnă care, aruncând din arcuri asupra lor săgeţi de ploaie, a dat cel dintâi semnul înfrângerii în inimile ostaşilor ocrotitori de ţări.

Aşa s-au stricat podoabele lor, asemenea unor grădini; s-a dus prospeţimea lor […]. Torentul de ploaie udându-i de tot pe acei călăreţi şi slujitori, toţi şoimii care zburau în lupte au devenit ca nişte găini jumulite. […]

Nu era îngăduit ca, fiind în halul acela, întâlnindu-se cu duşmanul cel răufăcător, să se lupte şi să se bată cu el.

Dar, pentru că ajunseseră acolo unde trebuiau să ajungă, le-a fost ruşine să se mai întoarcă.
În partea aceea, serdarul cel răufăcător al Ţării Moldovei, în scopul pregătirii oştilor, a trimis de ştire ghiaurilor din ţările de la marginea ţinuturilor sale şi, strângând pe călăreţii şi pe slujitorii săi, a adunat destul de multă oaste. Fiecăruia dintre rătăciţii aceia i-a dat arme şi zale şi a preschimbat oastea sa, plină de măreţie, într-un munte de zale de oţel. […]

Nelăsându-i să se apropie pe ostaşii care se duseseră acolo, el a tras asupra lor din faţă cu tunuri şi puşti, cu arcuri şi cu zenberecuri.

De cele două părţi ale sale se aflau păduri, încât nu era cu putinţă să se treacă în spatele lui din nici o parte, iar din faţă nu se putea merge deloc spre el.

De aceea, oastea nu putea să se împotrivească tunurilor şi darbzenurilor şi loviturilor sale de puşti.

Cele două oşti numeroase au stat o vreme, luptându-se pe locul de bătălie.

Gaziii s-au învârtit pe acolo cu ogarii lor, dar au văzut că ei [moldovenii] nu ies din pădure. Atunci, un buluc dintre ei [turci], format din ostaşi bravi şi pentru al căror suflet bătălia era o plăcere, potrivindu-se lui Mihaloglu Ali bei şi punându-şi capul în primejdie, s-au ajutat unii pe alţii şi s-au năpustit asupra oştii ghiaurilor. […]

Dar şi oastea ghiaurilor răi din fire, care era cât un ocean de întinsă, punându-se în mişcare ca un uragan şi ca un vânt puternic aducător de nenorociri, a aruncat cu vântul orgoliului său butoiul şi l-a împins spre mal pe un val. […]

Dar acei ageamii care nu erau obişnuiţi cu luptele, au obosit de a mai privi bătălia încă înainte ca ea să se fi isprăvit. Abia căutau prilej de fugă.

Când au văzut oarecare îngăduinţă, ei s-au împrăştiat de tot şi au fost cauza înfrângerii şi a celorlalţi. Părăsind lupta şi măcelul, au fugit astfel încât nici nu s-au mai uitat îndărăt.

Nici nu era chip. Ei s-au călcat în picioare unii pe alţii ca nişte turme de oi şi nici cei viteji şi bravi nu au mai putut găsi cale ca să mai lupte. Suleiman paşa nu a putut să-i strângă într-alt loc pe ostaşii aceia care se împrăştiau.

Oricât de mult s-a străduit şi oricât de multe sforţări a depus, el nu a putut totuşi să-şi închege şi să-şi rânduiască alaiul.

Călăreţul cel plin de uneltiri din Ţara Românească, neamestecându-se deloc în luptă, stătuse de o parte şi privise.

Văzând risipirea oştii de pe locul de bătălie, el îşi luase capul şi plecase în altă parte, împreună cu ceata sa.

După o vreme, văzând moldoveanul că ţinutul acela a rămas pustiu şi aflând că duşmanul a fugit, a pornit pe urmele lui şi a pus mâna pe cei pe care i-a găsit slabi. […]

Când călăreţii, venind iute ca vântul şi cu iuţeala unui torent, s-au îngrămădit în groapa aceea, cei care au dat primii peste ea au rămas împotmoliţi, devenind astfel punte pentru cei care au sosit după ei.

Cetele care veneau unele după altele s-au răvăşit ca valurile. În groapa aceea s-au împotmolit caii multor mii de oameni şi picioarele multor trupuri, rămânând astfel în mlaştina morţii.

După ei au venit duşmanii şi, trântindu-i şi pe cei care nu căzuseră încă de pe calul vieţii, le-au luat capul şi cămăşile.

Ostaşii care s-au salvat din nenorocirea aceea au scăpat din mâna duşmanului ieşind din Ţara Românească.

Întâmplarea mai sus-amintită s-a petrecut în anul [87]9, într-o zi de miercuri, în a patra zi a lunii ramazan. [12 ianuarie 1475]

Cronică germană

 

După aceea, în [14]74, au trimis turcii două căpetenii, una în ţara regelui din Graman – că înainte vreme erau rămase câteva cetăţi pe care el le-a dobândit.

Pe cealaltă căpetenie a trimis-o turcul în Albania, pentru oraşul Skutari.

N-a putut, însă, s-o dobândească. Mulţi turci au luat pagubă. Întru care turcul, văzând că căpetenia n-a avut deloc noroc, a dat la poporul lui liberă voie; cine vrea să dobândească, acela să meargă la război.

Cu căpetenia aceea au plecat mulţi nobili de la curtea împăratului, cu mult alt popor şi s-au dus în Valahia [Moldova], asupra voievodului [Ştefan cel Mare].

Domnul voievod i-a primit, dar curând după aceea a ucis 13.000 şi a prins 5.000 dintre ei.

Şi aşa un strigăt a venit până la Constantinopol şi atâta tânguire s-a ridicat, că de mulţi ani nu se auzise aşa […].

După aceea, în 1476, a făcut o înţelegere turcul cu regele tătar, ca ei, în acelaşi timp, împreună să meargă în Valahia, asupra voievodului.

Dar regele tătăresc a venit mult mai devreme şi a răpit voievodului mult popor.

Voievodul s-a grăbit după el şi a redobândit mult din poporul său. Curând după aceea, a venit şi turcul în ţara sa.

Voievodul i-a ieşit şi lui în întâmpinare şi a tăbărât într-o pădure cu 12.000 de oameni şi a luptat cu turcii dar, din păcate, i-au ucis într-o jumătate de oră 4.000 de oameni; cu ceilalţi, [turcul] a plecat de acolo şi i-a ars un oraş frumos.

Cronică lituaniană

 

Despre războiul turcilor cu moldovenii. Anul 1474. Mahomed, sultanul Turciei, a poruncit atunci lui Radu, voievodul Munteniei, să meargă împotriva lui Ştefan, domnul Moldovei, cu oastea turcească, care oaste turcească era de 120.000, iar tătari 30.000, pentru nimicirea [lui Ştefan], vrând pe Ştefan să-l facă vasal (căci, în acel timp, el devenise vasal craiului Poloniei).

Iar Ştefan, voievodul Moldovei, avea ca ajutor din partea craiului său suzeran oastea polonă – 5.000 de călăreţi, moldoveni – 47.000, lituanieni – 10.000.

Cu această masă, folosind mai mult iscusinţa decât puterea, [Ştefan] pretutindeni lovea şi nimicea înfricoşata oaste turcească şi prin aceasta mai mult îi biruia, căci locurile cele mai îndepărtate din ţara sa, spre care turcii urmau să ajungă, el înainte de aceasta le-a ars, de asemenea, iarbă nu era nicăieri (toată a ars-o), ca şi grânele, de aceea turcii şi caii lor îndurau de foame.

Apoi, i-a atras după sine în locuri primejdioase, la lacul Racovăţ de pe râul Bârlad, şi i-a lovit şi acolo pe turci şi tătari, cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu, hotărât pe toţi i-a înfrânt pe capete, [iar] trupurile celor ucişi a poruncit să fie arse, steaguri ostăşeşti a luat mai mult de o sută, iar în bucăţi 130 şi pe cei 11.000 de turci şi tătari prinşi a poruncit ca pe toţi să-i tragă în ţeapă, punând zece rânduri de ţepi.

Şi neîndurând această biruinţă, a poruncit în toată ţara sa ca, sub aspră pedeapsă, nimeni să nu-i atribuie lui această biruinţă, ci Domnului Dumnezeu Însuşi.

Apoi, patru zile întregi a postit, rugându-se şi mulţumind Domnului Dumnezeu pentru o astfel de biruinţă asupra păgânilor.

De asemenea, a trimis soli ai săi de cinste la sultanul Turciei, cu daruri mari, plângându-se împotriva turcilor lotri şi fugari care, în ţara lui, i-au pricinuit mari pagube împotriva voii sultanului, despre care Măria Sa sultanul nu a ştiut şi nici nu le-a poruncit, pe care să-i pedepsească, „ceea ce eu nu am putut.

De aceea, rog ca şi cei care sunt acolo, în ţara Măriei Voastre, sultane, [unde] au fugit, să-mi fie încredinţaţi”.

De o astfel de solie, după o atare înfrângere, sultanul turcesc s-a mâniat [şi] a poruncit ca solii să fie băgaţi în închisoare, însă, dându-şi seama că a făcut pe nedrept, fiindcă solul are voie şi loc la toţi la care va fi trimis, i-a eliberat, luând totul de la ei şi de pe ei şi le-a dat drumul goi, numai în cămăşi şi desculţi, dându-le cărţi către Ştefan, domnul lor.

Cronica de la mănăstirea Gustânsk (Gustânskaia sau Hustânskaia letopis’) (cronică rusească)

 

Mănăstirea GustinskiiAlcătuit în mănăstirea Gustânsk (Ucraina de astăzi), acest letopiseţ descrie evenimente din istoria Ucrainei, Rusiei, Lituaniei şi Poloniei de la întemeierea mănăstirii până la jumătatea secolului al XVII-lea. Este inspirat în mare parte din letopiseţul Ipatievsk şi din cronica de la mănăstirea Învierii – Noul Ierusalim de lângă Moscova.
1497. Olbraht, regele Poloniei, s-a sfătuit cu fratele său, Alexandru, cneazul Litvaniei, să alunge pe Ştefan din voievodatul Moldovei şi să trimită acolo pe fratele său, Jicmont, iar după aceea să pornească împotriva turcilor.

Şi, adunându-se cu toţi polonii […], a pornit împotriva Moldovei şi a răspândit această veste, că merge împotriva turcilor.

Înţelegând Ştefan viclenia, a trimis la rege, spunându-i: „Cum se face, dacă porneşti împotriva turcului, că nu mergi pe drumul obişnuit spre turci, ci în ţara mea, precum văd că vrei s-o apuci; însă să ştii aceasta, că mult ai să te căieşti”.

Regele, însă, a prins pe soli şi i-a închis la Liov. Atunci au fost multe semne rele pentru rege, dar regele totuşi a intrat în Moldova şi a asediat Suceava, cetatea de scaun a Moldovei, dar nu a putut s-o ia, căci cetatea s-a apărat puternic şi au căzut mulţi polonezi.

Iar apoi, auzind regele că Ştefan se adună cu moldoveni şi tătari şi turci şi porneşte asupra lui şi nu are nici o izbândă împotriva cetăţii, s-a întors la ale sale.

Iar Ştefan s-a luat după ei şi i-a ajuns în codrul Bucovinei şi a poruncit oamenilor lui să le taie drumurile şi trecătorile peste tot, încă a poruncit ca în locurile strâmte să reteze de la rădăcină copacii.

Iar după aceea, sosind acolo polonii, dintr-o parte el singur i-a lovit, iar din cealaltă parte a poruncit să se prăvălească pădurea asupra lor. Şi i-a nimicit acolo fără milă şi i-a gonit până la graniţă, bătându-se.

Şi aşa de mare a fost înfrângerea polonilor atunci, încât regele abia s-a întors cu zece oameni, după care, de atunci, regele s-a îmbolnăvit. Şi de atunci a ieşit această zicătoare: în vremea regelui Albert, a pierit şleahta în Polonia. […]

1499. În acel an, regele [Poloniei] a făcut pace cu Ştefan, domnul Moldovei. Iar împăratul turcesc Baiazid, auzind de această pace între creştini, temându-se mai ales de Ştefan, voievod al Moldovei, a cerut pace de la regele Albert. […]

1504. A murit Ştefan, voievodul Moldovei, oştean viteaz ca un al doilea Alexandru; de multe ori a bătut pe împăratul turcesc cu marile lui oştiri, de asemenea şi pe tătari şi pe Matei, regele Ungariei, şi pe regele Poloniei, Albert.

Redemptor noster
Bula Papei Sixt al IV-lea din 13 ianuarie 1477

În această bulă papală Sixt al IV-lea concede iertarea generală de păcate tuturor celor care, împlinind anumite condiţii, aveau să viziteze cele două catedrale din Cetatea Albă şi să facă donaţii sau să participe la cruciada lui Ştefan cel Mare.
[…] Cum deci, precum o ştiu toate naţiile pământului, neamul fără de lege al turcilor nu încetează a unelti în contra credinţei ortodoxe şi contra acelora care au primit-o în Sfântul Botez al renaşterii şi mai ales în contra iubitului fiu, nobilul bărbat, Ştefan voievod şi a stăpânirilor sale care se află în regiunile mărginaşe cu turcii, pentru ca, supunându-le aceste spurcatei lor tiranii, să li se deschidă mai uşor drumul spre ţările celorlalţi creştini şi deşi sus-numitul Ştefan, ca un adevărat atlet al credinţei creştine, e dispus să reziste perfidiei şi atacurilor turcilor înşişi, totuşi, pentru susţinerea unei poveri atât de grele şi pentru a o duce la bun sfârşit, singurele lui puteri nu sunt suficiente, ci către acelea sunt necesare nu puţin averile şi ajutoarele creştinilor, care sau să contribuiască cu bunurile date lor de Dumnezeu sau să se alăture personal, mergând să lupte în armata pregătită de însuşi Ştefan, pentru ca, în sfârşit, câineasca turbare a turcilor să poată fi înfrântă şi alungată de la hotarele creştinilor şi ca să li se taie aceloraşi turci curajul şi îndrăzneala blestemată de a prigoni pe creştini. […]

Epitome rerum Hungaricarum (cronică ungară)
Petrus Ranzanus (1420-1492)

Călugăr dominican din Palermo şi apoi episcop, Petrus Ranzanus a petrecut trei ani în Ungaria ca delegat al regelui Ferdinand de Neapole. Scrierile sale despre istoria Ungariei au fost publicate la Viena în 1558.

Lupta de la Baia.

Se revoltase şi Moldova, ai cărei locuitori mai înainte erau sub stăpânirea regilor unguri.

Ca să o câştige, deci, iarăşi pentru sine, [Matia], adunându-şi armata, trecu munţii dincolo de care este situată acea regiune, care şi ea este o parte din marea Germanie.

 

 

Bătălia de la Baia

 

Lupta de la Baia (14 – 15 decembrie 1467) – imagine din  „Chronicon Pictum”, cunoscută şi drept „Chronica Hungarorum”, după reluarea ei de către Johannes de Thurocz (Thuróczy János, 1435-1490) şi publicată la Augsburg, în 1488.

 

 

 

 

Puţină vreme i-a trebuit ca s-o pună sub stăpânirea sa. După ce a făcut aceasta, îşi conduse oastea la oraşul Bania [Baia], pe câmpul din faţa căruia îşi aşeză tabăra.

El însuşi, cu o mare parte din boieri şi soldaţi, intră în oraş, unde hotărî să se dea odihnei pentru câteva zile. Stăpânea, pe acea vreme, întreaga provincie un bărbat de o îndrăzneală unică; se numea Ştefan.

Acesta, adunând dintre supuşii săi o mare mulţime de oameni, se grăbi să dea foc oraşului din mai multe părţi, după miezul nopţii, pentru ca regele şi toţi oamenii săi, ameţiţi de somn şi de vin, să se prefacă în cenuşă.

El însuşi încercă să atace tabăra regească şi, prin biruinţă, să se elibereze de sub stăpânirea regelui unguresc.

Însă, îndată ce focul începu să pâlpâie şi să duduie, regele se deşteptă din somn şi, observând trădarea, cu sunet de trâmbiţe sculă pe ai săi şi le porunci să pună mâna pe arme.

Acelaşi lucru s-a făcut şi în tabără. Oamenii regelui, cu toate că li s-au întins curse, dădură năvală cu mare curaj asupra lui Ştefan şi asupra celor care se învoiră la trădare.

Şi, ajutaţi de lumina flăcărilor care luminau oraşul şi de lumina lunii, omorâră mulţi duşmani.

Dar nici aceştia nu s-au lăsat mai prejos. Aproape patru ceasuri s-au luptat, cu rezultat îndoielnic.

În cele din urmă, ungurii, aţâţaţi de rege şi luptând cu o vitejie de necrezut, alungară pe Ştefan, cu oamenii care i-au mai scăpat de măcel.

Şi mulţi dintre aceia fură prinşi şi li s-au luat şi armele şi steagurile, pe care la întoarcere în Buda, regele le-a aşezat în biserica Sf. Fecioare, spre amintirea glorioasei lupte.

 

Surse: http://www.stefancelmare.ro/IZVOARE

02/07/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Diplomatia in timpul lui Stefan cel Mare. Solia trimisa la venetieni.

Moldova lui Stefan cel Mare

 

„… Tara noastra care e poarta tuturor crestinilor si pe care poarta care e tara noastra Dumnezeu ne-a ferit pâna acum, dar daca aceasta poarta va fi pierduta, Dumnezeu sa ne fereasca de ceva, toata Crestinatatea va fi în mare primejdie”.

Astfel scria Stefan cel Mare conducatorilor statelor crestine, la 25 ianuarie 1475, anuntându le victoria din 10 ianuarie acelasi an contra otomanilor.

O idee ” noi suntem poarta crestinatatii ” pe care o vom reîntâlni si la alti domnitori români.

In secolul XVI, acelasi rol si-l vor asuma regatul polon si cel habsburgic, care vor trimite scrisori formulate în termeni similari statelor europene.

Erau semnale ale celor din linia întâi catre ceilalti suverani europeni pentru a-i mobiliza într-un efort de rezistenta antiotomana.

 

Cu cât ne îndepartam de aceasta frontiera, lucrurile se inverseaza. Dezinteresul e mare la nivelul conducerii, dar emotiile erau puternice ” atunci când ajung stiri despre „pagâni” si noile lor „cruzimi” ” pentru omul de rând.

Fapt este ca în Occident, ideea de cruciata nu a mai fost, începând din secolul XV, luata în serios. Exista un interes fata de ceea ce se întâmpla în „zona gri”, de contact, se trimiteau ambasade, spre informare, dar cam atât.

Chiar si republicile italiene, care în acesl secol XV au continuat, în Mediterana, confruntarea deschisa cu Imperiul otoman, au pastrat doar un interes pur informativ veacului, fata de zona dunareana.

Dovada stau si legaturile lui Stefan cel Mare cu Venetia.

In timpul îndelungatei sale domnii (1457-1504), Republica Venetiana a fost obligata sa sustina doua crâncene razboaie cu Imperiul otoman, între 1463-1479 si 1499-1503, razboaie încheiate cu grave înfrângeri si importante pierderi teritoriale pentru ea.

Cu ajutorul diplomatiei, unul din principalele sale atuuri, Venetia a încercat sa mobilizeze cât mai multe state crestine care sa o sustina în lupta sa antiotomana.

In acest context, atentia acestei republici s-a îndreptat si catre îndepartatul Principat al  Moldovei .

 

Map of Venice in year 1500

Harta Republicii Venetia la 1500

La 6 mai 1476, Senatul venetian, dupa ce a primit în audienta soli ai lui Stefan cel Mare, veniti si pentru a solicita ajutoare, a hotarât trimiterea unui emisar în Moldova pentru a-l asigura pe domnitor ca Republica îi va acorda mereu sprijin.

In virtutea acestei hotarâri, la 17 mai dogele Andrea Vendramin i-a ordonat lui Emanuele Gerrado sa plece, împreuna cu solii lui Stefan, în Moldova si i-a indicat principalele obiectivele ale misiunii sale.

El trebuia sa-l asigure pe domnul român de sprijinul neprecupetit al Republicii, încercând sa obtina pentru acesta o parte din banii trimisi lui Matia Corvin prin intermediul ambasadorului de la Buda. Trebuia, de asemenea, sa trimita date si informatii cu privire la planurile voievodului, la situatia demografica si la capacitatea militara a tarii, la conditiile de politica interna, la relatiile externe si, în primul rând, la cele cu Ungaria.

In acelasi timp, el trebuia sa împiedice orice tratative de pace între Moldova si Imperiul otoman si sa informeze imediat Senioria în acest sens.

 

Semnificatia primordiala a misiunii lui Emanuele Gerardo nu este data de rezultatele obtinute, de altfel aproape inexistente, ci de faptul ca ea a reprezentat prima misiune diplomatica de lunga durata în arile Române, cu alte cuvinte, recunoasterea, venita din partea uneia din marile puteri ale vremii, a rolului important pe care Moldova lui Stefan cel Mare începuse sa-l joace în cadrul relatiilor internationale la nivelul continentului.

De asemenea, este semnificativ faptul ca Venetia si a luat libertatea sa trateze direct cu Stefan, trecând peste pretentiile de suzeranitate ale regelui Ungariei. Filtrul pe care îl reprezenta Ungaria pentru contactul nostru direct cu Occidentul era îndepartat, pe moment.

 

In ceea ce priveste misiunea propriu zisa a lui Emanuele Gerardo, fapt este ca acesta nu s-a grabit prea tare sa ajunga în Moldova, evitând astfel sa se afle acolo tocmai în momemtele de mare cumpana ale înclestraii cu otomanii din vara lui 1476.

La 25 iunie, Senatul îi trimitea noi instructiuni prin care i cerea sa se straduiasca sa ajunga si la hanul tatarilor din Crimeea, Mengli Ghiray, pentru a obtine din partea acestuia fagaduiala ca va veni în ajutorul lui Stefan daca acesta va fi în primejdie.

La 8 octombrie el a primit noi instructiuni din partea Senatului prin care i se cerea sa l vesteasca pe Stefan cel Mare ca papa si regele Ungariei au convenit sa i trimita ajutoare pecuniare si sa-l îndemne sa continue lupta împotriva otomanilor.

Din aceasta scrisoare aflam ca, în agusut, solul se mai afla înca la Brasov, dar se spera ca ajunsese de mult în Moldova, deoarece otomanii fusesera obligati sa se retraga.

In fine, tot de aici, pe lânga instructiunile aratate mai sus, aflam ca lui Gerardo i se trimisese si o scrisoare deschisa cu scopul ca el sa obtina de la Stefan 200 de ducati, adica exact suma împrumutata de Seniorie solilor moldoveni în mai acelasi an.

Venetia nu dorea sa-l ajute pe Stefan cu bani daca îi cerea rambursarea unui mic împrumut de 200 de ducati.

In schimb, nu lipseau vorbele frumoase, laudele pentru victoriile obtinute si îndemnurile de a continua lupta cu „pagânul”.

In aceasta privinta este sigur ca Emanuele Gerardo nu a facut econmie, mai ales ca, la 10 ianuarie 1477, Senatul îi cerea sa-l felicite pe Stefan pentru victoria din anul precedent si sa-l asigure de sprijinul perpetuu al Venetiei.

De asemenea, i se cerea sa se afle în permanenta în preajma voievodului pentru a-i cunoaste intentiile si a se informa asupra relatiilor lui cu tatarii.

Dar aceasta scrisoare a fost trimisa prea târziu deoarece, exact la 10 ianuarie 1477, Emanuele Gerardo parasea Moldova, desi Stefan ar fi dorit sa l mai retina pe lânga el. Dupa toate probabilitatile, el a ajuns la Venetia, însosit de un sol al domnului Moldovei, în februarie acelasi an.

Bogdan cel Sfios

Misiunea acestui sol venetian în Moldova a durat ceva mai mult de patru luni, probabil de la sfârsitul lui august sau începutul lui septembrie 1476 pâna dupa 10 ianuarie 1477 si a constat, în principal, în informatiile pe care el le-a trimis Senatului, informatii apreciate de acesta ca fiind valoroase, asa cum rezulta din scrisorile din 8 octombrie 1476 si 10 ianuarie 1477.

Valoarea acestor stiri consta în caracterul lor pozitiv, ele vorbind despre victoriile lui Stefan împotriva Imperiului otoman si în faptul ca venetienii au putut cunoaste pe aceasta cale, cu amanunte importante, situatia de pe frontul de la Dunarea de Jos.

Din pacate, ele nu au contribuit cu nimic la ajutorarea directa a lui Stefan cel Mare.

Expunerea domnului Ioan Ţamblac, sol strălucit al domnului Ştefan, voievodul Moldovei, tradusă din greacă în latină, cuvânt de cuvânt, după cum urmează.

„Preaînălţate principe şi domn! Acestea sunt lucrurile pe care le spun cu gura mea eu, Ioan Ţamblac, sol şi unchi al domnului Ştefan voievod, din partea lui.

Că toate acestea s-au săvârşit din partea turcilor în ţara sa, Luminăţia Voastră trebuie să fi auzit de la mulţi.

E adevărat, însă, că cele ce au urmat nu i s-ar fi întâmplat dacă ar fi ştiut că principii creştini şi vecini cu dânsul au să se poarte cu el aşa cum s-au purtat.

Căci, deşi avea jurăminte şi învoieli cu dânşii, ei l-au înşelat şi astfel a păţit ce-a păţit. Învoielile şi jurămintele ce erau între dânşii cuprindeau [prevederea] că toţi trebuiau să fie gata şi să ajute în orice loc pe acela dintre domni împotriva căruia ar fi mers turcul.

Şi totuşi, cu toată nădejdea mea într-înşii, mi s-a întâmplat nenorocirea pomenită.

Căci, dacă nu ar fi fost aşa, aş fi făcut una din două: ori m-aş fi împotrivit cu adevărat vrăjmaşului la trecătoare şi nu l-aş fi lăsat să treacă, ori, dacă aceasta mi-ar fi fost cu neputinţă, aş fi încercat să scap pe locuitorii ţării mele şi nu aş fi suferit atâta pagubă.

Dar m-au lăsat singur şi mi s-a întâmplat cum am spus mai sus.

Şi dacă vrăjmaşul ar fi fost singur, n-ar fi fost aşa de rău; dar el a poruncit să vie cealaltă Ţară Românească, de-o parte, şi tătarii, de alta, iar el însuşi a venit în persoană cu toată puterea lui, şi m-au înconjurat de trei părţi şi m-au găsit singur pe mine, cu toţi ostaşii mei împrăştiaţi, ca să-şi apere casele lor.

Gândească-se Luminăţia Voastră cu cât mă întreceau la număr, când împotriva mea singur erau atâtea puteri.

Eu, împreună cu curtea mea, am făcut ce-am putut şi s-a întâmplat cum am spus mai sus, care lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele; şi lăudat să fie numele Lui.

După ce, într-adevăr, vrăjmaşul a plecat, am rămas lipsit de orice ajutor din partea creştinilor; pentru că ei nu numai că nu m-au ajutat, dar au fost între dânşii unii care poate au simţit plăcere pentru paguba făcută mie şi ţării mele de către păgâni. […]

Nu vreau să mai spun cât de folositoare este pentru treburile creştine această ţară a mea; socotesc că este de prisos, fiindcă lucrul e prea limpede, că ea este cetatea de apărare a Ungariei şi a Poloniei şi straja acestor două crăii.

Afară de aceasta, fiindcă turcul s-a împiedicat de mine, mulţi creştini au rămas în linişte de patru ani.

Aşadar, fiindcă sunteţi domni creştini şi sunteţi cunoscuţi ca creştini, eu vin la prealuminata Domnia Voastră, cerând ajutorul vostru creştinesc, spre a păstra această ţară a mea, folositoare pentru treburile creştine, şi făgăduiesc că orice dar şi orice ajutor îmi veţi trimite, eu îl voi întoarce înzecit, de câte ori veţi avea nevoie şi veţi cere – dar numai împotriva păgânilor –, oriunde veţi avea nevoie şi veţi porunci şi fără nici o zăbavă.

Afară de aceasta, Luminăţia Voastră va face o faptă foarte cinstită, ajutând pe un domn creştin.

Atâta cer acum, şi aceasta fiindcă ştiu că turcul va veni în vara aceasta iarăşi asupra mea, pentru cele două ţinuturi, al Chiliei şi al Cetăţii Albe, care le sunt foarte supărătoare.

De aceea, vreau să fiu ajutat acum, în această sarcină, căci vremea nu vă îngăduie să faceţi o altă pregătire mai largă.

Luminăţia Voastră trebuie să aibă în vedere că aceste două ţinuturi sunt Moldova toată şi că Moldova cu aceste ţinuturi este un zid pentru Ungaria şi pentru Polonia.

Afară de aceasta, eu zic şi mai mult, că dacă aceste două cetăţi vor fi păstrate, va fi cu putinţă ca turcii să piardă şi Caffa şi Chersonesul.

Şi lucrul ar fi uşor; dar nu mai spun în ce chip s-ar putea face aceasta, ca să nu lungesc scrisoarea. Dacă veţi cere, vă voi arăta. […]

Toată nădejdea el şi-o pune în Domnia Voastră şi cere ajutor de la Domnia Voastră şi sprijin de la alţi creştini.

Şi dacă Dumnezeu va vrea ca eu să nu fiu ajutat, din două lucruri unul se va întâmpla: ori această ţară va pieri desigur, ori voi fi silit, de nevoie, să mă supun păgânilor.

Lucrul acesta, însă, nu-l voi face niciodată, vrând mai bine de o sută de mii de ori moartea, decât aceasta. Şi îşi pune nădejdea în Domnia Voastră.”

Sursa :  http://www.stefancelmare.ro/Izvoare-s4-ss19.htm#solieStefan

02/07/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

Spioni venetieni la Curtea domnului Stefan cel Mare. Scrisoarea doctorului Matteo Muriano către Sinioria Veneţiei – 7 decembrie 1502

 

 
 
 


In timpul celui de al doilea razboi otomano venetian,  este semnalata prezenta în Moldova a venetianului Matteo Muriano, „doctor în arte si medicina”, trimis aici de dogele Leonardo Loredano, pe la mijlocul anului 1502, în urma cererii formulate în acest sens de un sol al domnului Moldovei la începutul aceluiasi an.

Asa cum rezulta din primul raport al lui Muriano, trimis din Suceava la 7 decembrie 1502, el a ajuns în Moldova la 1 august, destul de bolnav dar, la 22 agust, s-a înfatisat totusi înaintea domnului într-o audienta mai mult protocolara, în timpul careia l-a salutat în numele Republicii si al dogelui, primind raspuns din partea acestuia ca, fiind înconjurat de dusmani, el nu a vrut sa ceara un medic decât de la prietenii sai despre care este încredintat ca-l iubesc cu adevarat.

Este posibil ca, dupa aceasta prima întâlnire, medicul sa mai fi avut prilejul de a-l vedea pe Stefan de aproape, pâna în octombrie, când s-a îmbolnavit din nou.

Sigur este însa faptul ca Muriano, pe lânga misiunea sa medicala de a-l îngriji pe domnul Moldovei, a avut si o importanta misiune politica cu doua obiective principale si anume: culegerea de informatii cu privire la situatia Moldovei si a domnului sau, si, în acelasi timp, culegerea de informatii privitoare la otomani si la relatiile lor cu diferite puteri din zona.

Aceasta rezulta cu toata claritatea din cele doua rapoarte pe care le-a întocmit si trimis din Moldova, primul la 7 decembrie 1502, amintit mai sus, iar al doilea la 5 ianuarie 1503.

Cel dintâi raport este împartit pe puncte, corespunzator probabil unui chestionar stabilit de conducerea Republicii si anume: informatii cu privire la domn si la fiul acestuia, succesorul sau, la supusi si la tara, la evenimentele petrecute în tarile vecine, Polonia, Rusia, Imperiul otoman, tatarii din Crimeea. In ceea ce-l priveste pe Stefan, Muriano spune ca „…este un om foarte întelept, vrednic de multa lauda, iubit de supusii sai, pentru ca este îndurator si drept, vesnic treaz si darnic, arata bine la trup pentru vârsta sa daca aceasta meteahna nu l-ar fi chinuit, dar, sper, cu ajutorul lui Dumnezeu sa-i aduc o usurare, dupa cât pot sa mi dau seama acum la început”.

Acelasi ton laudativ este folosit si în privinta lui Bogdan, viitorul domn al tarii: „…Bogdan voievod urmeaza pilda domnului, tatal sau, e sfios ca o fata si e barbat viteaz, prieten al virtutilor si al oamenilor virtuosi, este tânar cam de vreo 25 de ani”.

Spionaj la Suceava

Deosebit de interesant sunt si aprecierile medicului venetian cu privire la potentialul economic si militar, la locuitorii tarii: „Supusii sunt toti barbati viteji, ageri si nu facuti sa stea pe perne, ci la razboi pe câmpul de lupta.

Acest domn prea vestit poate sa ridice 60000 de oameni de isprava, adica 40000 de calareti si 20000 de pedestrasi. ara este manoasa si foarte frumoasa si bine asezata, plina de animale si de toate bucatele, are de toate afara de untdelemn.

Grânele se seamana în aprilie si în mai, iar vinuri de felul celor din Friul se obtin în august si septembrie. Pasuni sunt foarte bune. In aceasta tara s ar putea tine peste 100000 de cai”.

Interesante sunt si consideratiile pe care Muriano le face cu privire la pozitia strategica a Moldovei si, implicit, la avantajele pe care Venetia le-ar putea avea dintr-o alianta cu aceasta tara: „De aici se merge pâna la Constantinopol în 15 sau 20 de zile, de aceea reamintesc cu toata supunerea Inaltimii Voastre ca de aci s-ar putea ataca flancuri acestui perfid sultan turcesc si din câte îmi spun multi oameni vrednici de încredere si negustori care vin de la constantinopol, turcii au mare frica fata de acest domn si de crestinii ce si-ar face drum prin aceasta tara”.

Deosebit de interesante sunt motivele, tot de ordin strategic, pe care el le avanseaza pentru a explica ezitarile domnului de a se angaja cu toate fortele împotriva otomanilor, precum si propunerile pe care le face în vederea anularii acestora: „… acest ilustru domn se teme mult sa faca vreo miscare împotriva turcului, deoarece tatarul îndata l-ar ataca.

Dar exista o trecatoare lânga Caffa, care se numeste Pericop unde zece mii de calareti ar tine piept tatarului ca sa nu poata trece în partile acestea spre paguba crestinilor”.

Tot cu referire la Moldova, Muriano aminteste si conflictul dintre Stefan si regele Poloniei pentru Pocutia, iar apoi vorbeste despre razboiul dintre Polonia si Lituania, pe de o parte, si marele cnezat al Moscovei pe de alta parte, de situatia din cadrul lumii tatare si despre potentialul militar al tatarilor crâmleni, de alianta dintre Mengli Ghiray si sultan, care ameninta grav securitatea Moldovei, dar si a altor state crestine din regiune. In ansamblu, observam ca este vorba despre un raport politic exact si realist, prin intermediul caruia factorii de conducere de la Venetia aveau posibilitatea sa cunoasca în amanuntime situatia de la Dunarea de Jos si din rasaritul Europei.

Cel de al doilea raport al lui Matteo Muriano descrie o actiune de spionaj pe care acesta a întreprins o la Suceava în dauna otomanilor. Trecând prin capitala Moldovei o importanta solie otomana, în drum spre Polonia, medicul venetian apeleaza la ajutorul unui foarte bun prieten al sau, Nicolo Leonardi, casatorit cu o venetiana, pentru a intra în legatura cu conducatorul soliei, anume cu Sinan bei, beilerbeiul Anatoliei, cu scopul de a afla care sunt intentiile sultanului si care este situatia din Imperiul otoman.

Pe aceasta cale el a reusit sa afle si sa transmita la Venetia ca sultanul este confruntat cu ostilitatea deschisa a persilor, care au reusit sa patrunda în Anatolia, ca în Caramania (Asia, Mica) s-a declansat o puternica rascoala antiotomana, ca la Instanbul si în alte mari orase bântuie ciuma, care face sute de victime pe zi, ca sultanul ar fi gata sa încheie o pace imediata cu Vebetia, daca aceasta i-ar lasa mâna libera în privinta Ungariei.

De asemenea, Muriano a mai aflat ca Baiazid II pregateste o flota uriasa, posibil chiar de 500 de vase, pe care intentioneaza sa o trimita sa cucereasca Corfu, considerând ca aceasta insula i-ar deschide perspective frumoase de a patrunde si în Mediterana Occidentala, ca scopul soliei lui Sinan bei este acela de a confirma pacea cu Polonia si ca unul din motivele principale pentru care sultanul a acceptat încheierea acestei paci a fost tocmai acela ca avea mare banuiala ca domnul Moldovei ar putea sa se împace cu regele Poloniei si sa porneasca la lupta împotriva sa.

Dar aceste rapoarte, foarte bine documentate, asa cum am putut constata, aveau pentru Venetia doar o valoare informativa, nu una practica.

Chiar în perioada în care ele erau redactate, sultanul Baiazid II acorda Venetiei pacea, la 14 decembrie 1502, pe care dogele Leonardo Lorendo o va accepta la 20 mai 1503. Misiunea lui Matteo Muriano în Moldova, unde a si murit în vara lui 1503, a contribuit la o cunoastere cât mai exacta a situatiei Moldovei de catre factorii de conducere de la Venetia.

Ea este si o dovada a interesului pe care Moldova lui Stefan cel Mare îl stârnea în contextul relatiilor internationale din epoca.

(MĂRTURII DESPRE ȘTEFAN CEL MARE) Scrisoarea doctorului Matteo Muriano către Sinioria Veneţiei – 7 decembrie 1502

 

„Doctor în arte şi în medicină”, veneţianul Matteo Muriano a venit în vara lui 1502 la Suceava ca să îngrijească de sănătatea domnului. El avea să moară un an mai târziu în Moldova, unde venise bolnav, fără să fi reuşit o ameliorare a sănătăţii lui Ştefan.

Pricina pentru care nu am scris mai devreme Înălţimii Voastre a fost boala grea de care am suferit din prima zi din august de când am ajuns în Moldova, [şi] în tot cursul lunii lui octombrie trecut.

În ciuda acestei boli grele, totuşi m-am înfăţişat în ziua de 22 august acestui domn vestit, ducele Ştefan, şi am îndeplinit slujba unui credincios slujitor al Serenităţii Voastre cu acele cuvinte ce se cuvin faţă de un domn atât de mare cum este acesta; m-a salutat foarte binevoitor cu dovezi şi cuvinte foarte prieteneşti, printre care mi-a spus: „eu nu am vrut să aduc un medic din nici o [altă] parte a lumii decât de la prietenii mei de care sunt sigur că mă iubesc” şi chiar îmi spuse: „eu sunt înconjurat de duşmani din toate părţile şi am purtat 36 de lupte de când sunt domnul acestei ţări, dintre care am fost învingător în 34 şi am pierdut 2”.

Pentru lămurirea Înălţimii Voastre, eu voi povesti despre cinstita stare a acestui vestit domn, despre fiul său, despre supuşii şi ţara [lui] şi apoi întâmplările care au urmat şi cele ce au loc zilnic între aceşti domni de la miazănoapte.

Cât despre sus-numitul domn, el este un om foarte înţelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, veşnic treaz şi darnic, arată bine la trup pentru vârsta sa, dacă această meteahnă nu l-ar fi chinuit, dar sper, cu [ajutorul lui] Dumnezeu, să-i aduc o uşurare, după cât pot să-mi dau seama acuma la început.

Fiul său, domnul Bogdan voievod, urmează pilda domnului, tatăl său, e sfios ca o fată şi e bărbat viteaz, prieten al virtuţilor şi al oamenilor virtuoşi, este tânăr cam de vreo 25 de ani.

Supuşii sunt toţi bărbaţi viteji, ageri şi nu făcuţi să stea pe perne, ci la război pe câmpul de luptă. Acest domn preavestit poate să ridice 60.000 de oameni de ispravă, adică 40.000 de călăreţi şi 20.000 de pedeştri.

Ţara este mănoasă şi foarte frumoasă şi bine aşezată, plină de animale şi de toate bucatele, [are de toate] afară de untdelemn (?).

Grânele se seamănă în aprilie şi în mai, iar vinuri de felul celor din Friul se obţin în august şi septembrie.

Păşuni sunt foarte bune. În această ţară s-ar putea ţine peste 100.000 de cai.

De aci se merge până la Constantinopol în 15 sau 20 de zile, de aceea reamintesc cu toată supunerea Înălţimii Voastre că de aci s-ar putea ataca flancurile acestui perfid sultan turcesc şi din câte îmi spun mulţi oameni vrednici de încredere şi negustori care vin de la Constantinopol, turcii au mare frică de acest domn şi de creştinii ce şi-ar face drum prin această ţară. […]

 

 

Dat la Suceava, în Moldova, în ziua de 7 decembrie 1502.

Slujitorul Serenităţii Voastre, Mathaeus Murianus, doctor în arte şi în medicină.

Surse: Sursa: Magazin istoric / http://www.stefancelmare.ro/Izvoare-s4-ss19.htm#scrisoareMuriano

02/07/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: