ROMÂNIA MARE CELEBRATA LA 1920 ÎNTR-UN ZIAR FRANCEZ DE MARE TIRAJ

 

 

 

 

 

 

 

 

In imagine: Pagina de copertă a ziarului francez „Le Petit Jurnal”, din 28 martie 1920, în care sunt  prezentate harta României Mari și chipurile celor doi suverani: Regele Ferdinand Întregitorul (rămas în istorie și sub celălalt supranume de Ferdinand cel Loial) și Regina Maria  cunoscută drept „Regina soldat si diplomat ”. În colțul din dreapta, jos,apare blazonul Casei Regale. 

Le Petit Journal, un cotidian conservator republican parizian, fondat de Moses Polydore Millaud, a fost timp de cateva decenii de la aparitie,  alaturi de  Le Petit Parisien, Le Matin și Le Journal, unul dintre cele patru mari cotidiene franceze si un important  mijloc de promovare a tarii noastre în Franța și în Europa.

 

 

 

Cititi si :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/07/o-istorie-a-zilei-de-7-ianuarie-video-3/

 

 

 

 

Surse:

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Le_Petit_Journal_(newspaper)

https://ro-ro.facebook.com/MonarhiaSalveazaRomania.DanButiu/posts/pagina-de-copert%C4%83-a-ziarului-francez-le-petit-jurnal-din-28-martie-1920-%C3%AEn-care-/1952032251495602/

 

Politica externă a României în perioada interbelică (1919-1940)

 

 

 

 

150 de ani de diplomaţie românească modernă (1862 – 2012).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Politica externă a României în perioada interbelică (1919-1940).

 

 

 

Statul este reprezentat în istorie de diplomat şi militar” – afirma filosoful, sociologul și politologul Raymond Aron –, iar situaţia României de la sfârşitul anului 1917 ilustrează perfect spusele sale.

Evenimentele din Rusia anului 1917 au făcut ca locul militarului să fie luat din nou de diplomat pentru că, dată fiind izolarea sa, România nu mai putea continua lupta.

Deşi ţara noastră se obligase – prin Tratatul încheiat cu Antanta, la 4/17 august 1916 – să nu încheie pace separată, România a semnat, la 7 mai 1918, Tratatul de pace de la Bucureşti.

Această pace a înseamnat sfârşitul participării României la primul război mondial.

În timp ce deznodământul conflictului părea defavorabil României, pe plan internaţional au avut loc două evenimente foarte importante:

• Destrămarea Imperiului rus, ca urmare a acţiunii principiului privind dreptul popoarelor la autodeterminare, proclamat de către Lenin. Astfel, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău a votat unirea Basarabiei cu România.

• Dezintegrarea Imperiului austro-ungar, în urma căreia, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a votat unirea cu România, iar la 18 noiembrie/1 decembrie, cei 1228 de delegaţi, într-uniţi în Marea Adunarea de la Alba Iulia, au votat unirea Transilvaniei cu România.

Anul 1918 a anulat Pacea de la Bucureşti, iar votul exprimat în cadrul acestor trei adunări au avut ca rezultat desăvârirea unităţii naţionale a românilor. În noul context, principalul obiectiv al diplomaţiei româneşti a fost recunoaşterea Marii Uniri.

Pentru îndeplinirea sa, factorii de decizie de la Bucureşti trebuiau să rezolve o serie de probleme: prin semnarea Păcii de la Bucureşti, Antanta nu mai recunoştea României statutul de beligerant, iar Statele Unite ale Americii, intrate în război, în decembrie 1917, nu intenţionau să recunoască angajamentele luate de Antantă faţă de statele diverse; o altă problemă era dată de directoratul marilor puteri (Franţa, Marea Britanie, SUA, Italia), instituit la Conferinţa de Pace de la Paris, şi care împărţise ţările participante în state cu interese generale şi state cu interese limitate; chestiunea minorităţilor s-a dovedit o altă problemă foarte dificilă, primul ministru, Ionel I.C. Brătianu declarând că nu este de acord cu apariţia a două categorii de cetăţeni, cei care ascultă de legile statutui român şi cei care „se plâng” la instanţele internaţionale.

De aceea, premierul român a refuzat să participe mai departe la tratativele de pace şi a părăsit lucrările conferinţei, promovând o politică a rezistenţei naţionale.

Tratatele de pace (1919-1920) au dat, în final, recunoaşterea unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În cazul Basarabiei, pe fondul mesianismului revoluţionar promovat de Rusia Sovietică, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia au semnat un tratat cu România, la 28 octombrie 1920, prin care recunoşteau unirea Basarabiei cu România.

Documentul avea să fie ratificat abia în 1922, de Marea Britanie, în 1924, de Franţa, şi în 1927, către de Italia!

În dorinţa de a menţine bune raporturi cu Uniunea Sovietică, Japonia nu avea să mai ratifice tratatul.

Cât priveşte Statele Unite ale Americii – Congresul SUA nu a ratificat tratatele de pace de la Paris –, ele au recunoscut indirect unirea Basarabiei cu România abia în 1933, prin includerea cotei basarabene de imigraţie în cota prevăzută pentru România.

În timpul negocierilor de la Paris, în 1919, Christian Rakovski, un cetatean român de origine bulgară, comunist-internaţionalist, a elaborat un plan, conform căruia Armata Roşie urma să atace România din nord şi est (la 21 martie, în Ungaria, la putere ajunseseră comuniştii conduşi de Bela Kun), cu scopul instaurării unui regim comunist.

Planul a eşuat (ca urmare a unei defazări între ruşi şi unguri), iar la 4 august 1919, trupele române au intrat în Budapesta. Cu această campanie avea să se încheie războiul de reîntregire al României.

În anii ’20, principalul obiectivul al politicii externe româneşti a fost asigurarea frontierelor României, iar pentru îndeplinirea acestuia, diplomaţia română a acţionat pe trei direcţii:

 

• Consolidarea relaţiilor cu Franţa, Marea Britanie şi, eventual, Italia;

• Crearea unui sistem propriu de alianţe, care să contracareze acţiunile statelor revizioniste;

• Participarea la Societatea Naţiunilor, care era văzută ca un adevărat scut al legalităţii internaţionale, o apărătoare a statelor mici şi mijlocii în faţa tendinţelor de expansiune şi dominaţie a marilor puteri.

Astfel, pentru a face faţă eventualelor acţiuni iniţiate de Ungaria, România s-a aliat cu Cehoslovacia şi Iugoslavia – prin intermediul unor tratate bilaterale, semnate în perioada 1920-1921 –, punând bazele Micii Înţelegeri.

Ameninţării venită din partea Rusiei Sovietice (din decembrie 1922, URSS) i s-a răspuns prin semnarea Tratatului de alianţă româno-polonă, în 1921.

Revizionismului bulgar i s-a răspuns prin crearea Înţelegerii Balcanice, la 9 februarie 1934, când România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia au semnat tratatul de constituire al organizaţiei.

Această reţea de tratate se sprijinea pe Tratatul de amiciţie româno-francez (semnat la 10 iunie 1926), Franţa fiind percepută de noile state din Europa Centrală şi de Sud-Est ca principal garant al sistemului versaillez.

La 16 octombrie 1925, când a fost semnat Tratatul de la Locarno s-a creat impresia unei „reconcilieri istorice” între Franţa şi Germania, deşi, pentru ţările estice, absenţa unor garanţii privind inviolabilitatea frontierelor de răsărit ale Germaniei era de rău augur.

Statele din Europa Centrală şi de Sud-Est au propus marilor puteri semnarea unui Locarno oriental, prin care Germania să recunoască şi frontierele sale estice. Statele occidentale însă nu au stăruit pe lângă Republica de la Weimar, iar iniţiativa a eşuat.

Din păcate, activitatea depusă de statele membre în cadrul Ligii Naţiunilor, precum şi demersurile privind dezarmarea (conferinţele pentru dezarmare) nu au fost altceva decât exerciţii de retorică, ele nereuşind să stăvilească ambiţiile statelor revizioniste.

Politica revizionistă a primit un impuls hotărâtor, prin accederea, la 30 ianuarie 1933, a lui Adolf Hitler la putere. Venirea sa la conducerea Germaniei a dat o nouă vigoare propagandei revizioniste.

În acest context, una din slăbiciunile alianţelor Franţei în Europa de Est era aceea că Polonia, România şi Iugoslavia (state care aveau semnate tratate bilaterale cu Franţa), aveau economii complementare celei germane.

Altfel spus, bunele relaţii de la nivel politic nu au fost consolidate printr-o cooperare economică pe măsură.

Sesizând care este „călcâiul lui Ahile” în sistemul de alianţe al Franţei din Europa Centrală şi de Sud-Est, Adolf Hitler – hotărât, după preluarea puterii, să submineze sistemul versaillez –, a declarat apropiaţilor săi că, din punctul de vedere al Germaniei, „comerţul exterior trebuie să fie un mijloc de presiune pentru a destrăma sistemul de alianţe al Franţei în Est, atât timp cât nu avem un mijloc militar”.

Ca urmare, în mai 1933, autorităţile de la Berlin au anunţat că nu mai erau dispuse să întreţină relaţii comerciale cu acele state care nu promovau o politică favorabilă celui de-al Treilea Reich.

În pofida presiunilor germane, România a rămas fidelă alianţelor sale tradiţionale, cu Franţa şi Marea Britanie. Mai mult, statul român – după ce Uniunea Sovietică s-a alăturat, în decembrie 1934, Societăţii Naţiunilor – a sprijinit semnarea Tratatului franco-sovietic, la 2 mai 1935, şi a celui cehoslovaco-sovietic, la 16 mai 1935, iar Nicolae Titulescu a iniţiat negocieri pentru încheierea unui tratat de asistenţă mutuală româno-sovietic.

Principalele obiective urmărite de diplomatul român au fost:

a) recunoaşterea apartenenţei Basarabiei la România şi

b) obţinerea de garanţii privind retragerea trupelor sovietice de pe teritoriului Basarabiei, în cazul în care Uniunea Sovietică ar fi venit în sprijinul României, dacă aceasta ar fi fost atacată.

În demersurile sale de politică externă, Nicolae Titulescu a fost obligat să facă faţă unor adversari foarte puternici atât pe plan extern, cât şi pe plan intern.

În exterior, Polonia, era neliniştită de normalizarea relaţiilor româno-sovietice, vâzând în aceasta o premisă a slăbirii alianţei româno-polone. Italia, care nu uitase că Nicolae Titulescu fusese unul dintre cei mai vocali susţinători ai politicii de sancţiuni aplicată Italiei de către Societatea Naţiunilor, ca urmare a declanşării conflictului italo-abisinian (octombrie 1935-mai 1936), desfăşura o intensă campanie împotriva diplomatului român.

Germania, adversară declarată a Uniunii Sovietice şi preocupată să-şi creeze o sferă de influenţă politică şi economică în Europa de Sud-Est, nu vedea cu ochi buni apropierea dintre România şi URSS. Pe plan intern, Nicolae Titulescu a fost nevoit să contracareze criticile dure, venite din partea forţelor de dreapta sau de centru, ostile Uniunii Sovietice.

Ce a obţinut Nicolae Titulescu în urma eforturilor sale diplomatice? Faptul că, în textul viitorului tratat româno-sovietic, parafat la 21 iulie 1936, de el şi de omologul său sovietic, comisarul poporului pentru Afacerile Străine, Maksim M. Litvinov, partea sovietică a admis ca linie de demarcaţie Nistru.

Toate eforturile diplomaţiei române aveau să fie zădărnicite de cel mai important eveniment, prin consecinţele sale, petrecut la 7 martie 1936. Remilitarizarea Renaniei a ruinat toată această activitate diplomatică în domeniul pactelor şi tratatelor.

Remilitarizarea Renaniei a avut trei urmări geostrategice:

a) „a închis uşa” prin care Franţa putea intra pe teritoriul Germaniei, astfel încât, aliaţii orientali ai Franţei (România era unul dintre ei) au fost privaţi de ajutorul militar francez;

b) a asigurat apărarea zonei Ruhr, inima industrială a Germaniei; c) a ameninţat direct teritoriul francez (oraşul Strasbourg).

Această modificare dramatică a configuraţiei geostrategice pe teritoriul european, a avut drept consecinţă demiterea lui Nicolae Titulescu, care făcuse din alianţa cu Franţa – ţară care se dovedise incapabilă să se apere pe sine – şi din politica de securitate colectivă fundamentul politicii sale externe, din fruntea Ministerului Afacerilor Străine, la 29 august 1936.

Cu aceste două evenimente – remilitarizarea Renaniei şi înlocuirea lui Nicolae Titulescu – lua sfârşit o etapă a politicii externe româneşti.

Obiectivele României au rămas aceleaşi, dar, în politica externă a statului român au intervenit accente noi, „febrilitatea pactelor” promovată de către Nicolae Titulescu fiind abandonată. În decembrie 1937, poetul Octavian Goga devine prim-ministru al României, numele său asociindu-se cu prima tentativă de redirecţionare a politicii externe româneşti către Germania şi Italia.

Anexarea Austriei de către Germania, la 12 martie 1938, criza cehoslovacă, soluţionată prin semnarea Acordului de la München (la 29 septembrie 1938), prin care o parte a teritoriului cehoslovac (Regiunea Sudetă) a intrat în componenţa Germaniei, şi lovitura de stat de la Praga, de la 15 martie 1939, în urma căreia Slovacia a devenit un stat care gravita în orbita Berlinului, iar Boemia şi Moravia au fost anexate de către Germania, sub forma unui protectorat, au constituit acţiuni care au provocat o mare îngrijorare la nivelul opiniei publice internaţionale.

Acest drang nach Osten al Germaniei avea să culmineze cu declanşarea crizei poloneze: la 21 martie 1939, Reich-ul cerea Poloniei nu numai cedarea oraşului Dantzig/Gdansk, ci şi un „coridor” care să-l lege de Prusia Orientală şi care să beneficieze de statut de extrateritorialitate.

În acest context, la 16 şi 17 martie 1939, s-a produs „incidentul Tilea”: trimisul extraordinar şi ministrul plenipotenţiar al României la Londra, Viorel Virgil Tilea, a informat Foreign Office că Germania – care purta negocieri economice cu România – a transmis celei din urmă un ultimatum, lăsând, astfel, să se înţeleagă că, după dezmembrarea Cehoslovaciei, ar fi urmat România.

Declaraţia diplomatului român deşi a fost dezminţită de către Grigore Gafencu, ministrul Afacerilor Străine al României, a reuşit să îngrijoreze profund opinia publică britanică.

Toată această cascadă de evenimente au determinat puterile occidentale să renunţe la politica de conciliatorism, promovată până în acel moment, faţă de Germania.

Astfel, Marea Britanie a oferit câte o garanţie de securitate Poloniei, la 31 martie 1939, şi României şi Greciei, la 13 aprilie 1939, la aceasta din urmă asociindu-se şi Franţa. Prin aceste garanţii, Marea Britanie se angajaza să garanteze independenţa şi nu frontierele.

Pe acest fond de izolare diplomatică a României, la 23 august 1939, a venit vestea „loviturii de teatru a acordului germano-sovietic, potrivit formulei premierului român, Armand Călinescu.

Într-adevăr, după o perioadă în care „se împroşcaseră cu găleţi de lături” – pentru a relua formula lui Stalin – Hitler şi Stalin au trecut în plan secund ideologia, lăsând loc realismului politic.

Prin Protocolul adiţional secret, care însoţea Pactul Molotov-Ribbentrop, Germania şi Uniunea Sovietică îşi delimitaseră sferele de influenţă în Europa Centrală şi de Sud-Est, iar la art.3, Reich-ul consimţise la anexarea Basarabiei de către URSS.

Consiliul de Coroană din 6 septembrie 1939 a hotătât neutralitatea României, Nicolae Iorga exprimând cel mai bine situaţia în care se afla ţara noastră:

„Facem astăzi o altă politică decât aceea pe care o avem în inimă. Nu o putem face decât pe aceea de azi”.

Pe fondul căderii Franţei, la 22 iunie 1940, Stalin a decis punerea în practică a articolului 3 din Protocolul adiţional secret, cerând României, la 26 iunie 1940, cedarea Basarabiei şi a Bucovinei şi ameninţând-o cu recurgerea la forţă în cazul unui refuz.

În urma unui schimb de note diplomatice – cu caracter ultimativ, din partea URSS – România „pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiunile specificate în răspunsul sovietic”. Astfel, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa intrau în componenţa Uniunii Sovietice.

La 1 iulie 1940, Carol al II-lea a cerut lui Adolf Hitler trimiterea în România a unei misiuni militare germane, iar la 2 iulie, România renunţa la garanţiile franco-britanice.

Demersul Uniunii Sovietice a deschis calea celorlalte revendicări, venite din partea Ungariei şi a Bulgariei.

Negocierile româno-maghiare, desfăşurate în perioada 16-24 august 1940, la Turnu Severin, au eşuat părţile implicate nereuşind să ajungă la un acord.

Iminenţa unui conflict maghiaro-român – care ar fi perturbat livrările de petrol şi produse agricole din România către Germania – a obligat Germania, secondată de Italia, să preia iniţiativa.

 

 

 

 

 

 

 

 

Convocate la Viena, la 30 august 1940, România şi Ungaria au fost puse în faţa faptului împlinit: Germania şi Italia impuseseră României cedarea a 43.492 km² din teritoriul Transilvaniei, cu o populaţie de 2,6 milioane locuitori (din care 50,2% români, 37% maghiari, 2,8% germani).

Pentru a mai îndulci amarul României, Germania şi Italia i-au acordat acesteia o garanţie care viza frontierele româneşti, aşa cum erau ele la acea dată.

Prin Tratatul româno-bulgar de la Craiova, semnat la 7 septembrie 1940, România ceda Bulgariei Cadrilaterul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/09/11/diplomatia-si-politica-externa-romaneasca-in-perioada-1859-1918/

 

 

 

 

Sursa: https://www.mae.ro/node/15028

 

BASARABIA – PRIMA PROVINCIE ROMANEASCA REUNITA CU TARA MAMA. MAREA UNIRE A ROMANILOR DIN 1918. VIDEO

 

MAREA UNIRE

Au trecut deja noua decenii  de cand la Alba-Iulia, s-a produs evenimentul aşteptat timp de secole de către toată suflarea românească – Marea Unire.

Atunci, pentru prima dată au fost adunate într-un singur stat pămînturile care au făcut vre-odată parte din cele trei principate româneşti.[1] România, cu unele excepţii regretabile la asfinţit, s-a încadrat în graniţele sale istorico-politice: Dunărea, Tisa, Nistru şi Marea Neagră. Nu putem, din păcate, să spunem că au fost unite toate pămînturile populate din străvechime pînă la acea dată de români.

În afara hotarelor Ţării au rămas românii din Bugo-Nistria, Pocuţia, Transcarpatia, Banatul sîrbesc şi din toată valea Timocului – Tribalia de altă dată (fără să mai vorbim de aromânii împrăştiaţi pe întreaga peninsulă Balcanică).

La drept vorbind, în anul 1918 s-a produs un miracol, căci România, angajîndu-se în Primul Război Mondial de partea Antantei[2], nici nu a sperat la un asemenea rezultat. În orice caz, cel puţin Basarabia care aparţinea Rusiei (una dintre membrii-fondatori ai acestui bloc militar-politic), era considerată ca şi pierdută.

În istoriografia română este trecut cu vederea faptul că anume Basarabia a fost prima provincie care s-a realipit la Ţară (pe data de 27 martie 1918), accentul punîndu-se îndeosebi doar pe actul unirii Transilvaniei.

Poate că aceasta are loc din cauza circumstanţelor nu prea frumoase în care a fost obţinut acordul Puterilor Centrale de a şi-o reîntoarce?[3]

Istoria însă trebuie cunoscută în întregime şi nu numai clipele ei de triumf, altfel riscăm să repetăm momentele sale mai puţin plăcute.

Atunci, în ianuarie anul 1918, România a capitulat în faţa inamicului şi a semnat cu el un tratat de pace  (prevederile sale le puteţi vedea în trimiterea de la subsol).

Drept recompensă pentru pierderea Dobrogei, guvernul pro-german al lui Marghiloman a obţinut acordul învingătorilor pentru realipirea Basarabiei.

Trebuie să menţionăm însă că această realipire a avut loc pe cale paşnică şi democratică şi nu forţat (precum pretind unii „istorici”), iniţiativa venind din partea basarabeană.

Condiţiile capitulării  nu au fost îndeplinite pînă la capăt, deoarece  coraportul de forţe s-a schimbat brusc în favoarea Antantei.

Pe frontul de vest au intrat în luptă împotriva nemţilor peste două milioane de soldaţi americani proaspeţi şi bine înarmaţi.

Puterile Centrale in acel moment erau istovite la maximum de războiul de poziţii care a durat aproape patru ani şi de blocada maritimă etanşă impusă de către „Royal Navy”[4].

Fronturile din Tesalonic şi Palestina s-au prăbuşit. Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia au ieşit din război, iar în Germania s-au răsculat marinarii şi muncitorii din spatele frontului.

În asemenea circumstanţe, la începutul lui noiembrie 1918 România declară nule condiţiile tratatului de la Bucureşti (dar îşi păstrează Basarabia) şi reintră în război de partea Antantei cînd soarta Cvadruplei Alianţe era deja hotărîtă.

După semnarea armistiţiului de la Compiegne pe 11 noiembrie 1918, România se mai implică în înăbuşirea revoluţiei bolşevice din Ungaria şi, pentru a proteja de calvarul războiului civil din Rusia Sovietică populaţia românească de dincolo de hotarele sale, îşi introduce temporar forţele sale armate în zonele limitrofe ale Galiţiei (Pocuţia şi satele româneşti din Transcarpatia).

De menţionat însă că cea mai numeroasă diasporă românească – cea din interfluviul bugo-nistrean a fost lăsată în voia sorţii.

Astfel, din parte perdantă, absolut pe neaşteptate, România devine marele cîştigător în Europa de Sud-Est. Au fost întrecute cele mai optimiste aşteptări şi pronosticuri. Pe parcursul cîtorva luni, teritoriul şi populaţia statului românesc practic s-au dublat.

Harta Romaniei reintregite dupa MAREA UNIRE DE LA 1918

Marele merit al partidei lui Brătianu (care, de fapt, guverna ţara) a fost că a ştiut să folosească la maximum conjunctura politică internaţională favorabilă care s-a creat după război. La mijloc au fost cîteva circumstanţe care au permis ca marile puteri ale Antantei să accepte lărgirea teritorială a României, inclusiv pe seama fostului său aliat – Rusia.

1. – România a fost unica ţară din regiune care şi-a menţinut forţele sale armate într-o stare mai mult sau mai puţin bună.

2. – Ea era singura care putea să facă faţă înaintării dinspre Răsărit a tăvălugului bolşevic şi putea să îndeplinească funcţii poliţieneşti în regiune (fapt pe care l-a demonstrat în timpul înăbuşirii „Republicii Sovietice Ungare”).

3. – Bucureştiul urma să devină centrul de greutate al microblocurilor militar-politice regionale („Mica Antantă” şi „Înţelegerea Balcanică”) care au format renumitul „cordon sanitar”[5] dintre Rusia Sovietică şi statele revanşarde (Germania, Ungaria şi Bulgaria).

4. – România era unicul stat din această parte a Europei care corespundea cît de cît standardelor democraţiei occidentale.

Oricum ar fi, în anul 1918 au fost îndeplinite dezideratele românilor din provinciile înstrăinate pe parcursul istoriei de către vecinii lor hrăpăreţi. Ca rezultat, timp de 22 de ani Basarabia a făcut parte din România Mare. Desigur că pe parcursul acestei perioade au fost şi episoade nu prea plăcute între Bucureşti şi periferia sa răsăriteană.

Aici am putea aminti despre abuzurile săvîrşite de către funcţionarii şi jandarmii regăţeni, dispreţul lor faţă de localnici (care în majoritatea lor nu cunoşteau alfabetul latin şi limba literară românească, toţi, în schimb, frecventaseră în mod obligatoriu cel puţin două clase ale şcolii parohiale de limbă rusă) ş. a. m. d.

Aceste fenomene regretabile au fost îndelung „rumegate” şi hiperbolizate pînă la grotesc de către istoriografia şi propaganda sovietică (ele şi astăzi sînt savurate de către unii „istorici” de genul lui V. Stati). Noi le pomenim, deoarece credem că nu trebuie să ne aruncăm nici în cealaltă extremă care suferă de „patrotardism” şi prea idealizează evenimentul, uitînd deviza istoricilor „Sine ira et studio” (principiul obiectivităţii).

ADEVĂRUL SE AFLĂ PRIN COMPARAŢIE

Problema mult discutată de mai bine de 80 de ani este dacă Unirea a fost un eveniment pozitiv sau negativ pentru destinele Basarabiei şi a locuitorilor săi.

Pentru a afla adevărul ar fi bine să comparăm soarta românilor dintre cele două interfluvii răsăritene ale Moldovei istorice: Pruto-Nistria (alias Basarabia) şi Bugo-Nistria (care a rămas în afara României Mari).

Practic, avem un caz rarisim în istorie cînd aceeaşi populaţie este pusă în condiţii diferite pe parcusrul a două generaţii (din 1918 pînă ,în 1940 adică pe o perioadă de numai 22 de ani).

Către anul 1917, cînd a fost răsturnat ţarismul şi porţile „închisorii popoarelor” (cum a fost numită Rusia de către V. I. Lenin) au fost larg deschise, românii basarabeni şi transnistreni erau pe cale de a repeta soarta pieilor roşii din America de Nord (aflîndu-se în pragul dispariţiei ca popor).

Politica dură de rusificare pe toate fronturile şi cea de colonizare a ţinutului cu elemente alolingve aplicată consecvent din a doua jumătate a secolului XIX de către guvernul ţarist s-a dovedit a fi foarte eficace.

Pentru a demonstra acest lucru este destul să aducem două cifre foarte grăitoare: dacă în anul 1812 (cînd Basarabia a fost anexată la Rusia) românii alcătuiau mai mult de 80% din populaţia regiunii, atunci către anul 1917 – doar cu puţin întreceau 50%.

Oraşele şi tîrgurile Basarabiei au devenit focare ale rusificării, iar în judeţele Hotin şi Cetatea Albă românii au ajuns în minoritate chiar şi în zonele rurale (care prin tradiţie au fost întotdeauna preponderent româneşti).

Situaţia din Bugo-Nistria era şi mai deplorabilă. În 1792, cînd acest pămînt străvechi românesc (sub aspect etnic, nu şi politic) a intrat în componenţa Imperiului Rus, românii (care se identificau ca moldoveni) constituiau circa 90% din populaţia ţinutului ca peste un secol şi ceva să devină a minoritate – circa 32%.

Majoritatea absolută a băştinaşilor nu ştiau alfabetul latin, căci învăţămîntul se făcea în limba rusă. Mai mult, o parte considerabilă nu ştia nici literele ruseşti, deoarece părinţii nu doreau să-şi trimită copiii la şcoala rusească.

Penuria de pămînt îi făcea pe ţăranii români să ia drumul pribegiei, în timp ce în ţinut erau invitaţi colonişti de toate neamurile cărora li s-au dat cîte 50 de desetine (aproximativ 60 de hectare) de pămînt pentru fiecare familie.

Să vedem ce a avut de cîştigat Basarabia în urma unirii cu Ţara (în afară de reîntregirea firească cu trunchiul neamului românesc):1. A fost curmată catastrofa demografică şi cota-parte a românilor în populaţia ţinutului a început să revină la firesc.

2. A fost înfăptuită reforma agrară, deşi în condiţii simţitor mai reduse, decît ceruseră autorităţile basarabene unioniste. Ţăranii au fost împroprietăriţi cu pămînt şi a încetat exodul lor din regiune.

3. A fost introdus învăţămîntul primar obligatoriu gratuit de patru clase, s-au deschis instituţii medii de specialitate şi filiale ale celor superioare din centrele universitare din vechiul regat.

4. Limba română a fost restabilită în drepturile sale fireşti şi astfel a fost oprită degradarea şi poluarea ei cu rusisme.

Principalul însă a fost faptul că românii basarabeni au fost salvaţi de genocidul fizic şi spiritual la care au fost supuse celelalte popoare ale fostului Imperiu Rus (inclusiv românii din Bugo-Nistria) în perioada interbelică de către regimul comunist sovietic. Este destul să amintim următoarele etape ale acestui calvar:

1. Războiul civil (aa. 1918-1920) din Rusia Sovietică împreună cu foametea şi epidemiile din anii care au urmat după el au produs colosale pierderi umane (circa 20 milioane de vieţi, inclusiv de moldoveni transnistreni) şi materiale.

2. Foametea organizată din anii treizeci care numai în Ucraina (din care făcea parte şi Bugo-Nistria populată de români) a pricinuit moartea a peste şapte milioane de oameni.

3. Colectivizarea forţată în timpul care (după unele date) a costat Uniunea Sovietică peste 11mln. de vieţi.[6]

4. Represiunile staliniste din anii 1937-1938 (încă cîteva sute de mii de victime, inclusiv intelectualii şi fruntaşii moldoveni din Republica Autonomă Moldovenească).

5. „Revoluţia culturală” care a nimicit floarea intelectualităţii de şcoală veche şi a dus la „zombificarea” spirituală a populaţiei.

6. Distrugerea bisericilor şi nimicirea fizică a clerului ortodox.

7. Rusificarea popoarelor neruse prin intermediul aşa zisului „internaţionalism proletar” şi edificarea „noii comunităţi de oameni – poporul sovietic”.

Politica aceasta a dus la asimilarea completă a zeci de popoare şi etnii mici şi care inevitabil (în cazul în care regimul comunist avea să mai dăinuie vre-un secol) aveau să ducă la dispariţia şi a celorlalte popoare mai numeroase.

În perioada interbelică românii din interfluviul bugo-nistrean au fost supuşi unui adevărat genocid.

Pentru a demonstra acest lucru, sînt nevoit să apelez din nou la cifre: conform datelor furnizate de către Gr. I Kotovski în renumita scrisoare din anul 1924 a „grupului de iniţiativă” către CC al PC(b)U (cu privire la oportunitatea creării pe malul stîng al Nistrului a unei republici unionale moldoveneşti), în Bugo-Nistria locuiau între 800.000 şi 2 mln. de români moldoveni.

În prezent, în regiunea Odesa (cu tot cu enclava Ismailului răpită în anul 1940 de la RSS Moldovenească) au mai rămas doar circa 140 mii şi numărul lor este în continuă şi extrem de rapidă descreştere, ceea ce înseamnă că în Bugo-Nistria (Transnistria mare) actuală au mai rămas circa 90 de mii de moldoveni.

Cifrele reproduse mai sus sînt răscunoscute, însă, pseudo-istoricii „statişti” continuă să îndruge prostii despre palma jandarmului şi aroganţa funcţionarului regăţean, iar despre genocidul la care a fost supusă populaţia românească din stînga Nistrului pe timpul puterii sovietice, ei amintesc doar în treacăt ca despre un fenomen regretabil, dar insignifiant în comparaţie cu „înflorirea nemaivăzută a naţiunii moldoveneşti în familia de republici-surori”.

Basarabia în anii postbelici a fost lovită şi ea de un val crunt de represiuni, însă el a fost de o intensitate cu mult mai mică decît acel interbelic care i-a năpăstuit pe fraţii noştri de pe malul celălalt la Nistrului şi pînă la Bug.

Nu este greu să ne închipuim ce soartă am fi avut dacă în anul 1918 Basarabia nu s-ar fi unit cu Ţara. Unirea a salvat românii basarabeni de la moartea fizică şi spirituală.

[1] Desigur, dacă facem excepţie de efemera uniune personală a celor trei principate înfăptuită de către Mihai Viteazul în cele 7 luni ale anului 1600.

[2] Antanta (iniţial – Franţa, Anglia şi Rusia) şi Tripla Alianţă (Germania, Italia şi Austro-Ungaria) – cele două blocuri militar-politice care s-au angajat în Primul Război Mondial. Tripla Alianţă a fost părăsită de către Italia, însă la axa Berlin-Viena au aderat ulterior Turcia şi Bulgaria, de aceea mai ea se va numi Cvadrupla Alianţă sau Blocul Puterilor Centrale.

[3] După lovitura de stat bolşevică din noiembrie anul 1917, armata rusă s-a dezintegrat totalmente şi Frontul Românesc a rămas cu nişte breşe uriaşe pe care mica armată română nu a fost în stare să le astupe.

De aceea guvernul român semnează mai întîi armistiţiul şi apoi tratatul de pace de la Bucureşti care a însemnat pentru români tot cam aceeaşi ca şi cel de la Brest-Litovsk pentru Rusia Sovietică, adică o capitulare ruşinoasă în faţa duşmanului. România a fost nevoită să cedeze duşmanului Dobrogea şi teritorii la hotarul cu Austro-Ungaria.

Regele Ferdinand I urma să abdice, iar guvernul Brătianu să fie înlocuit de unul pro-german. România urma să plătească o uriaşă contribuţie de război şi să asigure puterile centrale cu produse agricole, petrol şi furaj. Pentru ca pilula să nu fie atît de amară, Puterile Centrale s-au declarat de acord cu introducerea trupelor române în Basarabia şi reunirea ei cu Ţara.

[4] Royal Navy – Marina Regală, o altă denumire a flotei militare britanice care încă mai era „regină a mărilor” (titlu pe care îl va ceda după război flotei Statelor Unite).[5] Cordon sanitar – în contextul dat, o fîşie de state mici în Răsăritul Europei care se întindea de la Marea Barenţ pînă la Marea Neagră şi care avea drept scop crearea unui tampon de securitate între marii perdanţi ai Primului Război Mondial – Rusia Sovietică şi Germania.

[6] Aceste cifre au fost arătate chiar de către Stalin într-o convorbire avută cu W. Churchill în timpul celui de-al II-lea Război Mondial cînd URSS şi Marea Britanie erau parteneri ai coaliţiei antihitleriste.

prof.Alexandru Savin,Chisinau

Blogul Moldovlah