CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

23 august 1944 – o zi plina de mistere. VIDEO

Misterele zilei de 23 august 1944.

După unii istorici, “scenariul” actului de la 23 August 1944 a fost scris la Kremlin în octombrie 1943 de către “tătucul” Stalin şi ipocritul premier britanic Churchill.

Foto: Churchill si Stalin

Cu cinismul său proverbial, Churchill a scris în Memoriile sale cum cei doi au discutat, unul trăgând din trabuc, celălalt ameţit de vodcă, despre “afacerile noastre în Balcani”.

Pe misteriosul bilet s-a scris atunci că 90% din România revenea, după război, lui Stalin şi 90% din Grecia lui Churchill.

„Acordul de procentaj” Churchill-Stalin

Târgul procentelor a fost respectat, în linii majore, de ambii şefi de imperii – sovietic şi britanic. România a fost silită astfel să “joace” întru totul rolurile din “scenariul moscovit”.

1. Lovitură de stat? Deşi liderul PNŢ – Iuliu Maniu avea o credinţă oarbă în puterea şi promisiunile Marii Britanii că nu va părăsi România la ananghie, speranţele lui s-au spulberat iute în drama comunizării ţării după 23 August 1944.

Marea Britanie, prin premierul său, nu numai că s-a lepădat de România, în momentele de răscruce, dar a şi vândut-o Moscovei, acceptând atât ţinerea sub obroc a partidelor politice şi chiar sacrificarea regelui Mihai în 30 decembrie 1947, prin proclamarea Republicii.

Există istorici – nu puţini – care au studiat “fenomenul 23 August 1944” si care cred că acest act istoric a fost o lovitură de stat, în urma căreia Armata Română a întors armele împotriva aliatului – Germania hitleristă.

Această răsturnare de forţe a dat peste cap întregul dispozitiv militar german din Balcani, scurtând soarta războiului cu 6 luni !

Este una dintre cele mai însemnate contribuţii româneşti la istoria acestei conflagraţii mondiale, în care au pierit peste 60 de milioane de vieţi omeneşti.

Când Armata Roşie a intrat în Bucureşti în 30 august, capitala ţării fusese eliberată.

Unii istorici cred că acest fapt uimitor era rezultatul unei conspiraţii de la Palatul regal, fiind “un caz unic în istorie”.

După decembrie 1989 regele Mihai şi-a asumat “rolul” de actor central în actul crucial de la 23 August 1944.

În spusele sale, uneori însă a subestimat jocul esenţial al liderilor comunişti Lucreţiu Pătrăşcanu şi al ofiţerului de carieră Emil Bodnăraş – care fusese şef de promoţie al Şcolii de ofiţeri Timiş, cunoscător la perfecţie al limbilor germană şi rusă, dezertor, spion versat, întemniţat la Doftana între 1935-1943, unde l-a cunoscut pe Gheorghiu-Dej.

Aceşti reprezentanţi ai PCR au fost profund implicaţi în conspiraţie. Cei doi lideri comunişti români – scrie Silviu Brucan în cartea “Generaţia irosită”, editura Teşu, 2007 – “au prezentat propriul lor plan” de ieşire din război: regele Mihai să ordone armatei să “întoarcă armele” contra Germaniei, arestarea Antoneştilor dacă refuză armistiţiul cu Puterile Aliate (URSS, SUA, Marea Britanie), organizarea unui comitet militar care să asigure lovitura de stat şi apărarea împotriva unei riposte germane, organizarea gărzilor patriotice (care, în opinia îngustă a regelui Mihai, n-ar prea fi existat!) care să sprijine trupele regulate şi apărarea obiectivelor strategice, constituirea unui Guvern al Blocului Naţional Democrat (PNŢ, PNL, PSD şi PCR) care să declare încetarea alianţei cu Germania şi trecerea de partea Aliaţilor noi cu întregul dispozitiv militar.

Generalii şi consilierii regelui au “acceptat acest plan, convingându-l pe suveran că aceasta este soluţia cea mai bună în condiţiile date”.

2. Autorul Proclamaţiei regale – Pătrăşcanu Silviu Brucan vorbeşte în cartea sa despre “un pact cu diavolul”. România se afla în faţa unui mare dezastru. Ocuparea României de către Armata Roşie însemna “măturarea instituţiilor responsabile în stat, inclusiv a monarhiei”.

Încercările forţelor politice tradiţionale – PNŢ şi PNL, prin Maniu şi Brătianu – de a încheia înţelegeri cu Marea Britanie şi SUA la Cairo şi Ankara erau irelevante.

“Acestea au lăsat pe mâna lui Stalin soarta României. Şi acesta credea că singurul interlocutor valabil pentru a da credibilitate unui demers politic şi diplomatic era PCR”, iar regele Mihai, şef suprem al Armatei, tot singurul care putea conferi eficacitate planului” alcătuit de cei doi lideri comunişti – Pătrăşcanu şi Bodnăraş. Nu intrăm în detalii.

Antoniştii au fost arestaţi, şeful Gărzii patriotice era Ştefan Mladin, care, cu ing. Ceauşu (Bodnăraş) i-au luat sub pază, i-au închis într-o casă conspirativă din Vatra Luminoasă şi mai târziu predaţi unor ofiţeri ruşi care i-au trimis la Moscova.

Lucreţiu Pătrăşcanu a conceput textul “Proclamaţiei” regelui către popor, difuzat la radio în noaptea de 23 August 1944, text care “a fost acceptat în întregul său” de rege. S-a consumat astfel şi “ultimul act din scenariul conceput în comun de către liderii PCR şi regele Mihai”, cu “o reuşită sută la sută” (S. Brucan).

3. Insurecţie, revoluţie naţională? Într-o şedinţă a Biroului Politic al PCR, “evreica de fier”, cominternista Ana Pauker, emisar al Moscovei, care se credea unica în drept să fie şefa PCR, a bagatelizat actul de la 23 August 1944, spunând că acesta a fost “o greşeală politică”.

Pătrăşcanu şi Bodnăraş au protestat vehement, amintind despre părerile mareşalului Malinovski, însuşite de Stalin, potrivit căruia “lovitura de stat din 23 August 1944 a dat peste cap întregul dispozitiv strategic german din Balcani”.

La fel, şi Gheorghiu-Dej, rivalul Anei Pauker, judecând ce s-ar fi întâmplat dacă nu era 23 August, a spus: “Trupele sovietice ar fi înconjurat Bucureştii.

Trupele germane şi române ar fi opus rezistenţă. Artileria sovietică ar fi dezlănţuit, prin Katiuşe, atacul distrugător. Aviaţia ar fi bombardat capitala. S-ar fi ales praf şi pulbere de Bucureşti”. Ca şi de restul României. Sigur, după război, actul de la 23 August 1944 a fost excesiv de politizat şi ideologizat.

Dej n-a participat la realizarea lui, dar unii istorici i-au atribuit şi lui “o participare esenţială din închisoare”.

 

În timpul lui Ceauşescu, 23 August – devenit sărbătoare naţională – sintagma “ziua eliberării de sub jugul fascist de către glorioasele armate sovietice” a fost rafinată în laboratoarele ideologice prin “insurecţie naţională armată antifascistă” şi apoi “revoluţie de eliberare naţională şi socială”.

Despre ce “revoluţie” era vorba “când regele era pe tron – ca actor al loviturii de stat şi şefii primelor guverne erau generalii burghezi Sănătescu şi Rădescu” (S. Brucan)?

Mai mult, Ceauşescu a cerut unor istorici să menţioneze “rolul hotărâtor jucat” de el şi soţia sa Elena la înfăptuirea acestui act istoric, deşi numele lor nici nu erau măcar cunoscute de membrii PCR !

În marşul ei împotriva Germaniei hitleriste, armata română a eliberat 3.831 de localităţi, acoperindu-se de glorie nepieritoare şi prin jertfa celor 170.000 de ostaşi căzuţi în lupte.

Din păcate, marile puteri aliate – URSS, SUA, Marea Britanie – nu i-au recunoscut României statutul de cobeligerantă ca a 4-a putere militară, care a contribuit la victoria de la 9 mai 1945.

Cinismul liderilor acestor puteri nu va putea fi uitat şi iertat de români în vecii veacurilor. După evenimentele din decembrie 1989, actul de la 23 August şi-a pierdut virtuţile de sărbătoare naţională, dar nu şi profunda lui semnificaţie ca moment de răscruce istorică nu numai românească, ci şi europeană.

Autor : Vasile Gaftone, graiul.ro

Publicitate

24/11/2014 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , | Un comentariu

BASARABIA – PRIMA PROVINCIE ROMANEASCA REUNITA CU TARA MAMA. MAREA UNIRE A ROMANILOR DIN 1918. VIDEO

 

MAREA UNIRE

Au trecut deja noua decenii  de cand la Alba-Iulia, s-a produs evenimentul aşteptat timp de secole de către toată suflarea românească – Marea Unire.

Atunci, pentru prima dată au fost adunate într-un singur stat pămînturile care au făcut vre-odată parte din cele trei principate româneşti.[1] România, cu unele excepţii regretabile la asfinţit, s-a încadrat în graniţele sale istorico-politice: Dunărea, Tisa, Nistru şi Marea Neagră. Nu putem, din păcate, să spunem că au fost unite toate pămînturile populate din străvechime pînă la acea dată de români.

În afara hotarelor Ţării au rămas românii din Bugo-Nistria, Pocuţia, Transcarpatia, Banatul sîrbesc şi din toată valea Timocului – Tribalia de altă dată (fără să mai vorbim de aromânii împrăştiaţi pe întreaga peninsulă Balcanică).

La drept vorbind, în anul 1918 s-a produs un miracol, căci România, angajîndu-se în Primul Război Mondial de partea Antantei[2], nici nu a sperat la un asemenea rezultat. În orice caz, cel puţin Basarabia care aparţinea Rusiei (una dintre membrii-fondatori ai acestui bloc militar-politic), era considerată ca şi pierdută.

În istoriografia română este trecut cu vederea faptul că anume Basarabia a fost prima provincie care s-a realipit la Ţară (pe data de 27 martie 1918), accentul punîndu-se îndeosebi doar pe actul unirii Transilvaniei.

Poate că aceasta are loc din cauza circumstanţelor nu prea frumoase în care a fost obţinut acordul Puterilor Centrale de a şi-o reîntoarce?[3]

Istoria însă trebuie cunoscută în întregime şi nu numai clipele ei de triumf, altfel riscăm să repetăm momentele sale mai puţin plăcute.

Atunci, în ianuarie anul 1918, România a capitulat în faţa inamicului şi a semnat cu el un tratat de pace  (prevederile sale le puteţi vedea în trimiterea de la subsol).

Drept recompensă pentru pierderea Dobrogei, guvernul pro-german al lui Marghiloman a obţinut acordul învingătorilor pentru realipirea Basarabiei.

Trebuie să menţionăm însă că această realipire a avut loc pe cale paşnică şi democratică şi nu forţat (precum pretind unii „istorici”), iniţiativa venind din partea basarabeană.

Condiţiile capitulării  nu au fost îndeplinite pînă la capăt, deoarece  coraportul de forţe s-a schimbat brusc în favoarea Antantei.

Pe frontul de vest au intrat în luptă împotriva nemţilor peste două milioane de soldaţi americani proaspeţi şi bine înarmaţi.

Puterile Centrale in acel moment erau istovite la maximum de războiul de poziţii care a durat aproape patru ani şi de blocada maritimă etanşă impusă de către „Royal Navy”[4].

Fronturile din Tesalonic şi Palestina s-au prăbuşit. Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia au ieşit din război, iar în Germania s-au răsculat marinarii şi muncitorii din spatele frontului.

În asemenea circumstanţe, la începutul lui noiembrie 1918 România declară nule condiţiile tratatului de la Bucureşti (dar îşi păstrează Basarabia) şi reintră în război de partea Antantei cînd soarta Cvadruplei Alianţe era deja hotărîtă.

După semnarea armistiţiului de la Compiegne pe 11 noiembrie 1918, România se mai implică în înăbuşirea revoluţiei bolşevice din Ungaria şi, pentru a proteja de calvarul războiului civil din Rusia Sovietică populaţia românească de dincolo de hotarele sale, îşi introduce temporar forţele sale armate în zonele limitrofe ale Galiţiei (Pocuţia şi satele româneşti din Transcarpatia).

De menţionat însă că cea mai numeroasă diasporă românească – cea din interfluviul bugo-nistrean a fost lăsată în voia sorţii.

Astfel, din parte perdantă, absolut pe neaşteptate, România devine marele cîştigător în Europa de Sud-Est. Au fost întrecute cele mai optimiste aşteptări şi pronosticuri. Pe parcursul cîtorva luni, teritoriul şi populaţia statului românesc practic s-au dublat.

Fișier:Greater Romania.svg

Harta Romaniei reintregite dupa MAREA UNIRE DE LA 1918

Marele merit al partidei lui Brătianu (care, de fapt, guverna ţara) a fost că a ştiut să folosească la maximum conjunctura politică internaţională favorabilă care s-a creat după război. La mijloc au fost cîteva circumstanţe care au permis ca marile puteri ale Antantei să accepte lărgirea teritorială a României, inclusiv pe seama fostului său aliat – Rusia.

1. – România a fost unica ţară din regiune care şi-a menţinut forţele sale armate într-o stare mai mult sau mai puţin bună.

2. – Ea era singura care putea să facă faţă înaintării dinspre Răsărit a tăvălugului bolşevic şi putea să îndeplinească funcţii poliţieneşti în regiune (fapt pe care l-a demonstrat în timpul înăbuşirii „Republicii Sovietice Ungare”).

3. – Bucureştiul urma să devină centrul de greutate al microblocurilor militar-politice regionale („Mica Antantă” şi „Înţelegerea Balcanică”) care au format renumitul „cordon sanitar”[5] dintre Rusia Sovietică şi statele revanşarde (Germania, Ungaria şi Bulgaria).

4. – România era unicul stat din această parte a Europei care corespundea cît de cît standardelor democraţiei occidentale.

Oricum ar fi, în anul 1918 au fost îndeplinite dezideratele românilor din provinciile înstrăinate pe parcursul istoriei de către vecinii lor hrăpăreţi. Ca rezultat, timp de 22 de ani Basarabia a făcut parte din România Mare. Desigur că pe parcursul acestei perioade au fost şi episoade nu prea plăcute între Bucureşti şi periferia sa răsăriteană.

Aici am putea aminti despre abuzurile săvîrşite de către funcţionarii şi jandarmii regăţeni, dispreţul lor faţă de localnici (care în majoritatea lor nu cunoşteau alfabetul latin şi limba literară românească, toţi, în schimb, frecventaseră în mod obligatoriu cel puţin două clase ale şcolii parohiale de limbă rusă) ş. a. m. d.

Aceste fenomene regretabile au fost îndelung „rumegate” şi hiperbolizate pînă la grotesc de către istoriografia şi propaganda sovietică (ele şi astăzi sînt savurate de către unii „istorici” de genul lui V. Stati). Noi le pomenim, deoarece credem că nu trebuie să ne aruncăm nici în cealaltă extremă care suferă de „patrotardism” şi prea idealizează evenimentul, uitînd deviza istoricilor „Sine ira et studio” (principiul obiectivităţii).

ADEVĂRUL SE AFLĂ PRIN COMPARAŢIE

Problema mult discutată de mai bine de 80 de ani este dacă Unirea a fost un eveniment pozitiv sau negativ pentru destinele Basarabiei şi a locuitorilor săi.

Pentru a afla adevărul ar fi bine să comparăm soarta românilor dintre cele două interfluvii răsăritene ale Moldovei istorice: Pruto-Nistria (alias Basarabia) şi Bugo-Nistria (care a rămas în afara României Mari).

Practic, avem un caz rarisim în istorie cînd aceeaşi populaţie este pusă în condiţii diferite pe parcusrul a două generaţii (din 1918 pînă ,în 1940 adică pe o perioadă de numai 22 de ani).

Către anul 1917, cînd a fost răsturnat ţarismul şi porţile „închisorii popoarelor” (cum a fost numită Rusia de către V. I. Lenin) au fost larg deschise, românii basarabeni şi transnistreni erau pe cale de a repeta soarta pieilor roşii din America de Nord (aflîndu-se în pragul dispariţiei ca popor).

Politica dură de rusificare pe toate fronturile şi cea de colonizare a ţinutului cu elemente alolingve aplicată consecvent din a doua jumătate a secolului XIX de către guvernul ţarist s-a dovedit a fi foarte eficace.

Pentru a demonstra acest lucru este destul să aducem două cifre foarte grăitoare: dacă în anul 1812 (cînd Basarabia a fost anexată la Rusia) românii alcătuiau mai mult de 80% din populaţia regiunii, atunci către anul 1917 – doar cu puţin întreceau 50%.

Oraşele şi tîrgurile Basarabiei au devenit focare ale rusificării, iar în judeţele Hotin şi Cetatea Albă românii au ajuns în minoritate chiar şi în zonele rurale (care prin tradiţie au fost întotdeauna preponderent româneşti).

Situaţia din Bugo-Nistria era şi mai deplorabilă. În 1792, cînd acest pămînt străvechi românesc (sub aspect etnic, nu şi politic) a intrat în componenţa Imperiului Rus, românii (care se identificau ca moldoveni) constituiau circa 90% din populaţia ţinutului ca peste un secol şi ceva să devină a minoritate – circa 32%.

Majoritatea absolută a băştinaşilor nu ştiau alfabetul latin, căci învăţămîntul se făcea în limba rusă. Mai mult, o parte considerabilă nu ştia nici literele ruseşti, deoarece părinţii nu doreau să-şi trimită copiii la şcoala rusească.

Penuria de pămînt îi făcea pe ţăranii români să ia drumul pribegiei, în timp ce în ţinut erau invitaţi colonişti de toate neamurile cărora li s-au dat cîte 50 de desetine (aproximativ 60 de hectare) de pămînt pentru fiecare familie.

Să vedem ce a avut de cîştigat Basarabia în urma unirii cu Ţara (în afară de reîntregirea firească cu trunchiul neamului românesc):1. A fost curmată catastrofa demografică şi cota-parte a românilor în populaţia ţinutului a început să revină la firesc.

2. A fost înfăptuită reforma agrară, deşi în condiţii simţitor mai reduse, decît ceruseră autorităţile basarabene unioniste. Ţăranii au fost împroprietăriţi cu pămînt şi a încetat exodul lor din regiune.

3. A fost introdus învăţămîntul primar obligatoriu gratuit de patru clase, s-au deschis instituţii medii de specialitate şi filiale ale celor superioare din centrele universitare din vechiul regat.

4. Limba română a fost restabilită în drepturile sale fireşti şi astfel a fost oprită degradarea şi poluarea ei cu rusisme.

Principalul însă a fost faptul că românii basarabeni au fost salvaţi de genocidul fizic şi spiritual la care au fost supuse celelalte popoare ale fostului Imperiu Rus (inclusiv românii din Bugo-Nistria) în perioada interbelică de către regimul comunist sovietic. Este destul să amintim următoarele etape ale acestui calvar:

1. Războiul civil (aa. 1918-1920) din Rusia Sovietică împreună cu foametea şi epidemiile din anii care au urmat după el au produs colosale pierderi umane (circa 20 milioane de vieţi, inclusiv de moldoveni transnistreni) şi materiale.

2. Foametea organizată din anii treizeci care numai în Ucraina (din care făcea parte şi Bugo-Nistria populată de români) a pricinuit moartea a peste şapte milioane de oameni.

3. Colectivizarea forţată în timpul care (după unele date) a costat Uniunea Sovietică peste 11mln. de vieţi.[6]

4. Represiunile staliniste din anii 1937-1938 (încă cîteva sute de mii de victime, inclusiv intelectualii şi fruntaşii moldoveni din Republica Autonomă Moldovenească).

5. „Revoluţia culturală” care a nimicit floarea intelectualităţii de şcoală veche şi a dus la „zombificarea” spirituală a populaţiei.

6. Distrugerea bisericilor şi nimicirea fizică a clerului ortodox.

7. Rusificarea popoarelor neruse prin intermediul aşa zisului „internaţionalism proletar” şi edificarea „noii comunităţi de oameni – poporul sovietic”.

Politica aceasta a dus la asimilarea completă a zeci de popoare şi etnii mici şi care inevitabil (în cazul în care regimul comunist avea să mai dăinuie vre-un secol) aveau să ducă la dispariţia şi a celorlalte popoare mai numeroase.

În perioada interbelică românii din interfluviul bugo-nistrean au fost supuşi unui adevărat genocid.

Pentru a demonstra acest lucru, sînt nevoit să apelez din nou la cifre: conform datelor furnizate de către Gr. I Kotovski în renumita scrisoare din anul 1924 a „grupului de iniţiativă” către CC al PC(b)U (cu privire la oportunitatea creării pe malul stîng al Nistrului a unei republici unionale moldoveneşti), în Bugo-Nistria locuiau între 800.000 şi 2 mln. de români moldoveni.

În prezent, în regiunea Odesa (cu tot cu enclava Ismailului răpită în anul 1940 de la RSS Moldovenească) au mai rămas doar circa 140 mii şi numărul lor este în continuă şi extrem de rapidă descreştere, ceea ce înseamnă că în Bugo-Nistria (Transnistria mare) actuală au mai rămas circa 90 de mii de moldoveni.

Cifrele reproduse mai sus sînt răscunoscute, însă, pseudo-istoricii „statişti” continuă să îndruge prostii despre palma jandarmului şi aroganţa funcţionarului regăţean, iar despre genocidul la care a fost supusă populaţia românească din stînga Nistrului pe timpul puterii sovietice, ei amintesc doar în treacăt ca despre un fenomen regretabil, dar insignifiant în comparaţie cu „înflorirea nemaivăzută a naţiunii moldoveneşti în familia de republici-surori”.

Basarabia în anii postbelici a fost lovită şi ea de un val crunt de represiuni, însă el a fost de o intensitate cu mult mai mică decît acel interbelic care i-a năpăstuit pe fraţii noştri de pe malul celălalt la Nistrului şi pînă la Bug.

Nu este greu să ne închipuim ce soartă am fi avut dacă în anul 1918 Basarabia nu s-ar fi unit cu Ţara. Unirea a salvat românii basarabeni de la moartea fizică şi spirituală.

[1] Desigur, dacă facem excepţie de efemera uniune personală a celor trei principate înfăptuită de către Mihai Viteazul în cele 7 luni ale anului 1600.

[2] Antanta (iniţial – Franţa, Anglia şi Rusia) şi Tripla Alianţă (Germania, Italia şi Austro-Ungaria) – cele două blocuri militar-politice care s-au angajat în Primul Război Mondial. Tripla Alianţă a fost părăsită de către Italia, însă la axa Berlin-Viena au aderat ulterior Turcia şi Bulgaria, de aceea mai ea se va numi Cvadrupla Alianţă sau Blocul Puterilor Centrale.

[3] După lovitura de stat bolşevică din noiembrie anul 1917, armata rusă s-a dezintegrat totalmente şi Frontul Românesc a rămas cu nişte breşe uriaşe pe care mica armată română nu a fost în stare să le astupe.

De aceea guvernul român semnează mai întîi armistiţiul şi apoi tratatul de pace de la Bucureşti care a însemnat pentru români tot cam aceeaşi ca şi cel de la Brest-Litovsk pentru Rusia Sovietică, adică o capitulare ruşinoasă în faţa duşmanului. România a fost nevoită să cedeze duşmanului Dobrogea şi teritorii la hotarul cu Austro-Ungaria.

Regele Ferdinand I urma să abdice, iar guvernul Brătianu să fie înlocuit de unul pro-german. România urma să plătească o uriaşă contribuţie de război şi să asigure puterile centrale cu produse agricole, petrol şi furaj. Pentru ca pilula să nu fie atît de amară, Puterile Centrale s-au declarat de acord cu introducerea trupelor române în Basarabia şi reunirea ei cu Ţara.

[4] Royal Navy – Marina Regală, o altă denumire a flotei militare britanice care încă mai era „regină a mărilor” (titlu pe care îl va ceda după război flotei Statelor Unite).[5] Cordon sanitar – în contextul dat, o fîşie de state mici în Răsăritul Europei care se întindea de la Marea Barenţ pînă la Marea Neagră şi care avea drept scop crearea unui tampon de securitate între marii perdanţi ai Primului Război Mondial – Rusia Sovietică şi Germania.

[6] Aceste cifre au fost arătate chiar de către Stalin într-o convorbire avută cu W. Churchill în timpul celui de-al II-lea Război Mondial cînd URSS şi Marea Britanie erau parteneri ai coaliţiei antihitleriste.

prof.Alexandru Savin,Chisinau

Blogul Moldovlah

27/04/2013 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: