CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ISTORIA TRAGICĂ A BASARABIEI COTROPITE DE HAITELE SOVIETICE

JEAN NOUZILLE: MOLDOVA, ISTORIA TRAGICĂ A UNEI REGIUNI EUROPENE

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este jean-nouzille-moldova-prut-international-2005-a-2203407-299x299.JPG

Victoriile repurtate de Armata Roşie împotriva Armatei germane în primăvara anului 1944, vor marca revenirea Basarabiei în cadrul U.R.S.S. şi restabilirea stăpânirii sovietice.

În primăvara anului 1944, guvernul sovietic anunţa că „trecerea graniţei în România va fi dictată exclusiv de necesităţile militare şi de rezistenţa trupelor inamice”.

În regiunile ocupate de Armata Roşie, prima grijă a autorităţilor militare sovietice este reorganizarea administraţiei locale şi reluarea activităţior economice, pentru a asigura spatele frontului şi a favoriza derularea operaţiunilor militare.

Acestea au numit persoane devotate în fruntea organelor administrative (prefecturi, sub-prefecturi, primării, tribunale, jandarmerii).

Autorităţile române nu puteau lua nici o decizie înainte de a avea aprobarea autorităţilor locale. Toate organele administrative şi populaţia trebuia „să respecte dispoziţiile comandamentului local şi, îndeosebi, să îndeplinească toate obligaţiile impuse prin ordonanţă”.

Toate deciziile luate de autorităţile române erau însoţite de textul în limba rusă.
Ziaristul britanic Alexandre Werth scrie: „în iunie 1944, când mă aflam în vizită la Botoşani, oraş situat pe teritoriul român ocupat de Armata Roşie, găsesc aici o numeroasă populaţie de evrei pe care, cu toate cererile nemţilor, românii nu i-au exterminat”.

Ziarul elveţian National Zeitung, din data de 5 mai 1944, publica un articol al corespondentului său la Botoşani care relatează că „administraţia este complet în mâinile românilor, dar controlul suprem este rusesc”.

Autorităţile române înregistrează un număr mare de plângeri împotriva trupelor sovietice. Ţăranii sunt deposedaţi de animale, îndeosebi de cai şi bovine.

Soldaţii sovietici confiscă multe lucruri şi deteriorează casele pentru a face rost de lemn.

Pe 2 august 1944, comandamentul Armatei Roşii hotăreşte să „elibereze” R.S.S. Moldovenească şi să rupă frontul germano-român.

La 20 august 1944, Armata Roşie lansează ofensiva în Moldova.

La 23 august 1944, la Bucureşti, cade guvernul Antonescu şi România solicită armistiţiul. Condiţiile armistiţiului româno-sovietic nu sunt respectate şi mulţi soldaţi români sunt trimişi în lagăre în Basarabia sau în Rusia.

La sfârşitul lunii august 1944, la Bălţi, este organizat un lagăr unde se află soldaţi ai Armatei Române originari din Basarabia. Condiţiile de detenţie sunt mizerabile.

Potrivit mărturiilor, zeci de mii de prizonieri au murit în lagărul numit , Buchenwald-ul comunist al Basarabiei”.

Supravieţuitorii au fost trimişi la muncă în minele din U.R.S.S., unde au rămas câte 8-10 ani. O parte dintre prizonierii originari din Basarabia întorşi din acest calvar au fost consideraţi „trădători ai patriei sovietice”, pentru că au făcut parte din Armata Română în perioada 1941-1944.

La 10 mai 1998, la Bălţi, supravieţuitorii au ridicat o cruce pe locul fostului lagăr şi au ţinut o ceremonie în amintirea celor căzuţi.

Pierderea Basarabiei 1940 | Istorie pe scurt

Reanexarea Basarabiei

Pe măsura înaintării trupelor sovietice, populaţia Basarabiei resimte ocupaţia, însoţită de aplicarea unei politici lingvistice, a foametei (1946-1947) şi a altor metode violente de genul deportărilor masive.

Politica lingvistică

În vara anului 1944, cadrele politice şi culturale din R.S.S.M , evacuate în 1941, revin în urma Armatei Roşii.

Moscova ordonă ca jargonul rusificat care fusese introdus în R.A.S.S.M. să devină limba oficială a noii republici moldoveneşti.

Ivan Dimitrievici Ceban, moldovean rusificat din Ucraina, este unul dintre conducătorii comunişti.

I.D. Ceban hotărăşte să rusifice lexicul moldovenesc şi exercită represalii împotriva autorilor basarabeni care rămân ataşaţi de limba lor.

Basarabenii care primiseră educaţie superioară în regimul românesc sunt înlocuiţi de comunişti veniţi din stânga Nistrului.
Anumite condiţii favorizează introducerea „culturii moldoveneşti”.

Mai întâi, în 1940, intelectualii basarabeni se refugiază masiv în România şi numai 11 % din profesori rămân pe loc.

Apoi, se organizează lichidarea şi deportarea celor care fac parte din administraţia oraşelor şi satelor, preoţi, membri ai partidelor burgheze şi ţăranii avuţi.

Cazare Romania - Harta Turistica

Oraşele Basarabiei sunt colonizate cu populaţie de origine rusă şi ucraineană.

Intre 1940 şi 1979, numărul românilor din Basarabia nu creşte decât cu 45,5%, în timp ce acela al ucrainenilor cu 121,2%, iar al ruşilor cu 68,6%9.

Autorităţile ruse procedează la rusificarea administraţiei, a Partidului Comunist şi a statului. în 1944, din 1 355 de funcţionari din aparatul de partid şi de stat, 1116 sunt ruşi sau ucraineni.

In Comitetul Central al P.C.M., din 69 de membri, 6 sunt de naţionalitate română şi 50 de naţionalitate rusă.

În comitetele raionale ale partidului, ruşii ocupă 93 de posturi de prim-secretari, în timp ce românii doar 8.

În comitetele executive, dintr-un total de 582 de posturi cheie, românii nu deţin decât 63.

Aceeaşi situaţie se regăseşte şi injustiţie. Pentru posturile din organele sovietice sunt preferaţi moldovenii din Transnistria.

Până în 1952 nici un român din Basarabia nu este admis la Institutul de Istorie, Limbă şi Literatură (I.I.L.L.). între 1952 şi 1961, procentajul de românofoni creşte de la 7,1 % la 24,3%’

1. Pe buletinele de identitate, la rubrica naţionalitate, românii din oraşe apar ca fiind moldoveni.

Până în 1978, locuitorii de la ţară nu au buletin de identitate.

Românii din Basarabia sunt obligaţi să-şi rusifice prenumele.

In 1956, un grup de scriitori din Basarabia adresează o scrisoare conducătorilor R.S.S.M, in care remarcau faptul că „de 16 ani nu a existat nici un basarabean care să exercite funcţii de conducere în organizaţiile de partid sau de stat din Moldova, în ministere şi instituţii, în comitetele de partid şi executivele raionale, în justiţie etc.

Locuitorii de pe malul drept al Nistrului, sunt consideraţi ca fiind incapabili, persoane care nu merită nici o încredere din punct de vedere politic.

Numiţi cel puţin un ministru, un secretar de raion sau un preşedinte executiv de raion din rândul autohtonilor”.

Introducerea „limbii moldoveneşti”, bazată pe graiuri locale şi pe rusificarea anumitor termeni, este mai dificilă în partea românofonă decât în restul R.S.S.M.

Diverse personalităţi îşi manifestă opoziţia faţă de vulgarizarea limbii moldoveneşti. O parte dintre ei sunt responsabili din aparatul sovietic sau foşti combatanţi în armata sovietică.

Fără a contesta termenul „limbă moldovenească”, curentul care viza introducerea limbii şi a culturii moldoveneşti este combătut pe mai multe planuri: vocabular, ortografie, fonetică, originea limbii şi legătura cu limba română, editarea de opere ale unor autori clasici şi valorificarea moştenirii literare.
Problema cea mai controversată este aceea a originii limbii.

Alfabetul latin era folosit atunci când specialistul în limbi romanice Maksim Serghievski a publicat la Moscova, în 1936, lucrarea sa Moldavskie ătiudî (Studii moldoveneşti), în care enunţă ideea dezvoltării de sine stătătoare a limbii moldoveneşti în raport cu limba română, pornind de la teza unei deosebiri iniţiale în destinul istoric şi lingvistic al moldovenilor şi muntenilor, moldovenii fiind influenţaţi de slavii din est, iar muntenii n-au cunoscut o asemenea influenţă.

Fără a nega că pe teritoriul Moldovei, Ţării Româneşti şi Transilvaniei s-a format o limbă literară unica la care au contribuit autori moldoveni, Serghievski consideră că faptul acesta nu diminuează importanţa dezvoltării limbii moldoveneşti.
Teoria lui Serghievski avea însă meritul de a nu nega caracterul latin al limbii moldoveneşti.

În august 1945, Arkadi D. Udalţov, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., lansează ideea că poporul moldovean şi limba acestuia s-au format din încrucişarea elementelor latine şi slave.
O situaţie ciudată se crease în jurul clasicilor literaturii române.

In general, moştenirea literară din trecut nu se mai nega ca înainte în R.A.S.S.M., permiţându-se publicarea de articole şi studii pe această temă, ca de exemplu articolele despre Ion Creangă, Ion Neculce, Grigore Ureche, apărute în revista „Octombrie” pe parcursul anilor 1945-1947.
La Chişinău, sub îndrumarea lui I.D. Ceban, sunt elaborate „Crestomaţie de literatură moldovenească veche” şi „Crestomaţia de literatură moldovenească din sec. XIX”.

Cu toate acestea, editurile nu publicau lucrările clasicilor susnumiţi, motivând că nu aveau permisiunea respectivă din partea CC. al P.C.(b) M. Scriitorii Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă nu au fost incluşi nici în crestomaţii, fiind consideraţi scriitori „români şi moldoveni”, fapt care nu permitea direcţiei I.I.L.L. să-i declare „numai moldoveni”.

La începutul anului 1950, cu prilejul împlinirii a 85 de ani de la naşterea şi 15 ani de la moartea lui N.I. Marr, Stalin publică o lucrare intitulată Marxism i voprosî iazăkoznania (Marxismul şi problemele de lingvistică), în care critică „noua doctrină lingvistică” a lui Marr, fondator al lingvisticii materialiste sovietice privind originile limbilor.

Potrivit opiniei lui Nikolai Marr, o limbă este rezultatul încrucişării elementelor altor limbi, cum ar fi şi cazul „limbii” moldoveneşti.

Stalin afirmă că din încrucişarea a două limbi nu rezultă o a treia.

„Una dintre limbi iese învingătoare, păstrând şi structura gramaticală şi fondul lexical de bază, continuând să se dezvolte după legile interne, iar cealaltă îşi pierde treptat calitatea şi moare”

19. Ca urmare a acestei teze enunţată de Stalin, este desfiinţat conceptul de „încrucişare”. „Limba moldovenească nu poate fi în acelaşi timp latină şi slavă, lingvistica oficială trebuia să răspundă dacă este latină sau slavă, bazându-se nu pe indicatori secundari sau artificiali, ci studiind în plan comparativ fondul lexical de bază şi structura gramaticală”.

Implicarea lui Stalin în problemele lingvistice pune capăt carierei lui Ceban şi predominanţei originarilor de la est de Nistru.

Acest fapt marchează, în acelaşi timp, şi începutul unei faze liberale în politica lingvistică din Moldova sovietică. Ceban se cramponase de teoria sa privind „limba moldovenească”.

In perioada criticii „noii doctrine lingvistice” a lui Nikolai Marr, Leonid Brejnev era prim-secretar al PCM. (1950-1952). în decembrie 1950, la Chişinău, s-a organizat o şedinţă a consiliului ştiinţific al I.I.L.L. pe tema „Învăţăturile lui Iosif Vissarionovici Stalin cu privire la limba şi studiile de limbă moldovenească”.

La sfârşitul şedinţei, Ivan Ceban, partizan al specificităţii limbii moldoveneşti, apreciază că politica este mai presus de orice gramatică şi că atacurile împotriva limbii moldoveneşti au un caracter de clasă.

Ivan Ceban, „autor al unei gramatici de tristă amintire, redactată după modelul gramaticii limbii ruse a lui Barhudarov, declanşează un atac îndârjit împotriva limbii române şi a alfabetului latin”.

Din 1950 începe publicarea unei colecţii de opere alese ale autorilor moldoveni.
Disputa dintre „moldovenişti”, partizani ai limbii moldoveneşti şi adepţi ai teoriei lui Marr şi opozanţii lor, partizanii romanităţii limbii moldoveneşti, duce la organizarea unei conferinţe comune la Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. şi al I.I.L.L. din R.S.S.M. pe problematica „lingvisticii moldoveneşti”.

Această conferinţă a avut loc la Chişinău, la 3-7 decembrie 1951. Lingviştii Victor Vinogradov, Samuil Bernstein, Ruben Budagov, Raymond Piotrovski au demonstrat că „limba moldovenească” este o limbă romanică, caracterizată nu prin elementele sale slave, ci prin structura gramaticală şi fondul lexical de bază.

Partizanii rusificării „limbii moldoveneşti”, îndeosebi Ivan Ceban, susţin necesitatea renunţării la neologismele intrate în limba română şi înlocuirea acestora cu termeni ruseşti.

Conferinţa din decembrie 1951 nu permite conturarea unei concluzii oficiale care să afirme existenţa unei „limbi moldoveneşti”, diferită de limba română.

Ea a avut ca rezultat demisia lui Ceban din funcţia de director al I.I.L.L. în 1952, anumiţi autori, cum ar fi Vladimir Fiodorovici Şişmariov27, continuă să evoce unitatea celor două limbi, română şi moldovenească.

La 17-19 octombrie 1952, la Chişinău, are loc o nouă şedinţă a Consiliului ştiinţific al I.I.L.L., la care participă romanişti din Moscova, Kiev şi Leningrad, printre care Ruben Budagov, Dmitri Mihalci, Raymond Piotrovski.

Lingvistul Iosif Varticean afirmă că „nu există nici o diferenţă între limbile română şi moldovenească”.

Romaniştii Dmitrii Mihalci, Ruben Budagov, Rubin Udler şi Serghei Lisiţki apreciază că problema unităţii lingvistice moldo-româneşti nu poate fi rezolvată imediat.

Ideea creării unei noi limbi literare, diferită de limba română, este sortită eşecului.
Proiectul de a crea o nouă limbă literară, „limba moldovenească”, în R.S.S. Moldovenească, având la bază graiul din Basarabia sau Transnistria, n-a putut fi realizat.

Cauzele eşecului introducerii obligativităţii „limbii moldoveneşti” în R.S.S.M. au fost analizate de către academicianul Silviu Berejan, directorul Institutului de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M., şi de lingvistul Eugeniu Coşeriu, profesor de lingvistică la Universitatea din Tubingen, autoritate internaţională în domeniul filologiei romanistice.

Lucrările elaborate de Silviu Berejan, „cu prioritate, în ultimii 15-20 de ani, îndeosebi cele consacrate studiului limbii române, au fost recepţionate de către specialiştii din alte ţări, inclusiv din România, fără nici o rezervă, deşi titlurile acestora conţineau sintagma „limba moldovenească”.

Eugeniu Coşeriu susţine că „este vorba de o abordare contradictorie din punct de vedere raţional, absurdă şi utopică din punct de vedere istoric şi practic”.
După Eugeniu Coşeriu, scopul separării „limbii moldoveneşti de limba română nu putea fi atins, deoarece o limbă care se bazează pe graiuri „moldoveneşti” şi care menţine structurile esenţiale ale acesteia nu poate fi altceva decât o formă a limbii române…

Toate acestea explică eşecul total al „limbii moldoveneşti” artificiale din Basarabia. Această limbă a putut fi impusă pentru o perioadă, dar nu a putut fi impusă nici poporului, nici intelectualilor…

Faptul că moldovenii din Basarabia nu s-au simţit în situaţia specială a unui popor „nou” lipsit de o limbă comună şi de literatura română a făcut ca, atunci când i-a fost oferită posibilitatea de a alege între „limba moldovenească” inventată şi impusă şi limba română, să opteze în mod spontan pentru produsul istoric natural”.
Cu ocazia Congresului limbilor romanice din 1956, lingvistul italian Carlo Tagliavini constată inexistenţa „limbii literare moldoveneşti”.

Examinând „manifestările literare” ale acestei limbi, acesta constată că „pretinsa limbă moldovenească nu este, de fapt, decât limba română literară, scrisă cu alfabet rusesc uşor modificat, cu caractere chirilice modeme, diferite de chirilica slavonă eclesiastică folosită de români timp de secole, cu câteva concesii pentru forma dialectală moldovenească, cunoscute, de altfel, în România”.

Romaniştii din afara R.S.S.M., care au susţinut anterior mitul „limbii moldoveneşti”, şi-au recunoscut greşeala.

Cu ocazia Conferinţei limbilor romanice, care a avut loc la Chişinău în 1961, lingvistul Dmitri Mihalci declara că:

„toţi oamenii de ştiinţă de până la mine, cum au fost M.V. Serghievski, V.F. Şişmariov etc, care au afirmat că limba moldovenească este autonomă au comis o greşeală… Până în prezent, am recunoscut existenţa limbii moldoveneşti aşa cum am primit indicaţii de sus… Din punct de vedere politic, limba moldovenească există, dar din punct de vedere lingvistic, este un nonsens”.

Ivan Ceban apreciază că „limba literară moldovenească” are la bază graiul din raioanele centrale din R.S.S.M. în care intră fostele judeţe Chişinău şi Orhei, o parte din judeţele Tighina (Bender) şi Bălţi, iar de pe malul stâng al Nistrului – raioanele Dubăsari şi Grigoriopol. în 1958, lingvistul R. Udler publică un studiu în care demonstrează că nici unul dintre graiurile întâlnite pe teritoriul R.S.S.M. şi în raioanele limitrofe ale Ucrainei nu sunt de sine stătătoare, formând un tot întreg cu graiurile de dincolo de Prut, fiind împreună cu alte graiuri ale limbii române, parte componentă a masivului lingvistic dacoromân”.

Prietenia dintre Partidul Comunist Român (P.C.R.) şi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice este moderată de manifestările antiromâneşti ale conducătorilor P.C.M., care luptă împotriva „naţionalismului reacţionar burghez” şi iau o poziţie fermă în privinţa problemelor lingvistive.

La 13 decembrie 1965, Biroul CC. al P C din Moldova, dezaproba tendinţele naţionaliste manifestate de anumiţi scriitori români şi adoptă măsuri destinate să intensifice campania antiromânească.

Totodată, facea aluzie la autonomia „limbii moldoveneşti” şi la sancţiunile severe împotriva manifestaţiilor naţionaliste. KGB trebuie să vegheze asupra „independenţei limbii moldoveneşti şi să supravegheze persoanele care ar putea aduce prejudiciu acestei idei”.

Lupta împotriva limbii româneşti devine o obsesie a regimului.

Secretarul CC al P.C.M., E. Postovoi, critică revista Cultura, pentru că limba utilizată de acest ziar este prea românească.

Relaţiile dintre Bucureşti şi Moscova se răcesc. La ordinul Moscovei, se limitează schimburile culturale dintre România şi R.S.S.M. Vizitele reciproce de prietenie sunt organizate sub supravegherea organelor de securitate.

Abonamentele la publicaţiile româneşti din România sunt reduse de la 66 501 de exemplare în 1966, la 4 275 în 1968, fiind permise doar persoanelor „demne de încredere”.

În 1970, primul secretar al P.C.M., Ivan Bodiul, declara că „numărul manifestărilor naţionaliste din Moldova nu a crescut, dar s-a schimbat mesajul acestora şi în prezent au un caracter antirusesc mai pronunţat, devenind filoromân. Se folosesc în special foile volante dactilografiate sau scrise de mână, care se răspândesc în întreaga republică.

În acest an, în zece luni, s-au înregistrat 42 de cazuri. Majoritatea acestor fiţuici conţin revendicări privind plecarea ruşilor din Basarabia şi dorinţa de unire cu România”.

Sub conducerea Tatianei Iliaşenko, lingviştii sovietici fac noi cercetări pentru a demonstra existenţa unei limbi moldoveneşti independente.

Ivan Bodiul se străduie să apere acest mit şi, în 1976, în timpul întrevederilor cu Nicolae Ceauşescu, este însoţit de un interpret.

Apariţia la Bucureşti a mai multor lucrări de istorie, în care problema Basarabiei nu este tratată conform dorinţelor U.R.S.S., face ca la 15 octombrie 1975 CC al P.C.U.S. să ia atitudine cu privire la „măsurile suplimentare care se impun în domeniul ideologic având în vedere intensificarea propagandei naţionaliste româneşti care pune în pericol interesele U.R.S.S.”.

România răspunde că „ţarismul a ocupat teritorii româneşti” şi că „nu putem fi de acord cu o teză care este în contradicţie strigătoare la cer cu adevărul istoric, şi anume că românii şi moldovenii sunt două naţiuni distincte, iar limbile română şi moldovenească sunt două limbi diferite”.

CC al PCM. reduce considerabil participarea R.S.S.M. la schimburile culturale dintre U.R.S.S. şi România, spre deosebire de cele cu alte ţări socialiste.

Lectura cărţilor româneşti constituie o dovadă de lipsă de loialitate şi naţionalism. KGB percheziţionează camerele studenţilor pentru a găsi destinatarii acestor cărţi.

In 1978, unele cărţi sunt retrase pentru corecturi, deoarece autorii au folosit cuvinte nemoldoveneşti şi nu au respectat ortografia limbii literare moldoveneşti contemporane.

În 1987, lingvistul german Klaus Heitmann vorbeşte încă de o „limbă moldovenească” înainte de a publica un studiu privitor la problemele „limbii moldoveneşti” în timpul erei Gorbaciov.
Formal, limba moldovenească literară a existat până la 31 octombrie 1988, ziua când la Chişinău este convocată, o consfătuire de lucru a romaniştior din U.R.S.S.

Rezoluţia adoptată cu acest prilej conţinea recomandări în articolele 2 şi 3:

„Recunoaşterea unităţii limbilor care funcţionează în R.S.S.M. şi în România” şi „Revenirea la sistemul grafic latin”. Un singur lingvist, Ivan Ceban, votează împotrivă. Rezoluţia evită expresia „limbă moldovenească”. Noile versiuni ale teoriilor comuniste cu privire la limba moldovenească s-au dovedit neadecvate şi depăşite.

Faza finală a dezbaterilor dovedeşte vitalitatea mitului naţiunii şi limbii moldoveneşti pentru regimul comunist a R.S.S.M..
La 31 octombrie 1994, cu ocazia colocviului privind „Unitatea limbii române, şi variantele locale”, E. Coşeriu afirma că „limba moldovenească” nu există decât la nivelul graiurilor populare şi subliniază unitatea limbii române aşa cum există o limbă comună franceză în Franţa, Canada şi în ţările francofone şi o limbă portugheză comună în Portugalia şi Brazilia.

II.CONCEPŢIA SOVIETICĂ PRIVIND CREAREA POPORULUI MOLDOVEAN – O TEORIE FALSĂ, DE OCUPAŢIE

În august 1947, CC. al P.C.M. îi însărcinează pe istoricii din R.S.S.M. să redacteze un manual de istorie a Moldovei de inspiraţie marxistă pentru a demonstra legitimitatea eliberării Basarabiei, apărându-se astfel rolul jucat de U.R.S.S. Artiom Markovici Lazarev este numit şef al comisiei care trebuie să elaboreze acest manual.

Din 1947 până în 1963, acesta deţine succesiv funcţiile de ministru al învăţământului, secretar al P.C.M. şi ministru al Culturii.

El redactează, într-o perioadă scurtă o lucrare în care susţine că prin formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti se realizează unirea poporului moldovean.

Califică în termeni extrem de duri unirea din 1918 a Basarabiei cu România, prezentând-o ca o invazie a statului român pe un teritoriu care nu-i aparţine.

El publică o broşură consacrată creării la 2 august 1940 a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

Lazarev se prezintă ca apărător al intereselor moldoveneşti împotriva pretenţiilor teritoriale ale Ucrainei.

Aceste pretenţii constituie, probabil, raţiunea pentru care comisia privind originea moldovenilor nu pleacă de la concepţia savanţilor ucraineni, care consideră că „slavii sunt elementul autohton iniţial al poporului moldovean”.

Comisia acceptă originea comună a moldovenilor, muntenilor şi transilvănenilor, populaţie romanizată din nordul Dunării, apărută după cucerirea Daciei de către romani în secolul II e.n.
În istoriografia românească şi cea străină există două teorii contradictorii cu privire la formarea poporului român:

– „teoria migraţionistă”, formulată de istoricul german Robert Rosler, conform căreia populaţia romanizată stabilită la nord de Dunăre ar fi emigrat în secolul al IlI-lea, o dată cu retragerea administraţiei şi legiunilor romane la sud de Dunăre.

Această populaţie, care ar fi fost în contact cu slavii de sud, ar fi revenit, la începutul secolului al XII-lea, în Transilvania şi de aici s-ar fi răspândit în întreg cuprinsul spaţiului carpato-dunărean;

– „teoria continuităţii” susţine că, după plecarea legiunilor romane, populaţia romanizată ar fi rămas în mare parte pe loc, retrăgându-se în munţi şi păduri, unde, trăind din creşterea vitelor, a supravieţuit migraţiilor.

La nord de Dunăre, slavii ar fi fost asimilaţi de populaţia autohtonă, cunoscută din cronici sub numele de vlahi, blahi, volohi.
Inconvenientul teoriei migraţioniste constă în faptul că nu există nici o sursă pentru a dovedi întoarcerea populaţiei daco-romane după retragerea aureliană în anii 270-275.

Teza continuităţii nu este evidentă, deoarece contrazice trei surse, chiar dacă ea este logică. „Două teze opun istoricii între ei, una face apel la logică istorică împotriva surselor istorice, cea de-a doua, respingând logica, se bazează pe texte, chiar dacă acestea sunt contradictorii”.

În varianta de probă a Cursului de istorie a Moldovei, partea I, publicată în 1949, s-a luat ca bază teoria continuităţii, care afirmă că populaţia romanizată reprezintă autohtonii regiunii carpato-dunărene.

Ramura de est a acestei populaţii romanizate împreună cu slavii locali sunt strămoşii nemijlociţi ai poporului moldovenesc, care s-a format „în procesul unei încrucişări reciproce a volohilor romanizaţi şi a slavilor de est”.

Conform opiniei autorilor „elementul slav nu este perceput ca influenţă externă, ci ca parte creativă în formarea noilor formaţiuni socio-istorice”, cultura poporului moldovean dezvoltându-se pe baza patrimoniului cultural al Statului Kievean şi principatului Halici.

Autorii Cursului de istorie a Moldovei afirmă că statul moldovean s-a format în sânul statelor slave ale Rusiei Kievene şi Galiţiei.

Partea privind geneza poporului moldovean a fost criticată vehement de istoricii ucraineni. Iată, de exemplu, ce a spus istoricul Ermolenko:

„Autorii nu s-au debarasat întru totul de influenţa istoriografiei burgheze româneşti în problema provenienţei poporului moldovenesc… Noi nu pretindem că slavii au fost elementul autohton iniţial al strămoşilor poporului moldovean, dar volohii au venit mai târziu din Carpaţi, de unde au fost goniţi de intensa colonizare a ungurilor.

O parte dintre volohi s-au stabilit în Valahia, ceilalţi s-au deplasat către teritoriul actualei Moldove. Din încrucişarea moldovenilor şi volohilor s-a format un produs complicat, care este cunoscut de istorie după formarea statului moldovenesc în zona râului Moldova”.

În 1951, apare în limba rusă volumul I al Istoriei Moldovei, tradus în „limba moldovenească” abia în 1954, cu titlul Istoria R.S.S. Moldoveneşti, în care era prezentată o teorie esenţialmenete modificată a etnogenezei moldovenilor:

„Către sfârşitul secolului al XlV-lea, pe teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru, numit Ţara Moldovei se forma o populaţie de sine stătătoare, numită „moldovlahi” (de la „volohi”), apoi denumirea a evoluat până la „moldoveni”.

Formarea poporului moldovenesc constituie un proces îndelungat şi complicat.

Populaţia romanizată, care ocupa povârnişurile de răsărit ale Carpaţilor şi teritoriul de-a lungul Şiretului, Prutului şi Nistrului, simte asupra sa înrâurirea culturală puternică a populaţiei slave de răsărit”.

Autorii ţin cont de rezultatele conferinţei ştiinţifice din 1951, de la Chişinău, în cadrul căreia s-a renunţat la teoria interferenţei româno-slave asupra „limbii moldoveneşti”. Istoriografia moldovenească exagerează rolul slavilor în formarea poporului moldovean şi oferă justificări suplimentare politicii de rusificare.

După editarea primului volum al se semnalează divergenţe cu privire la momentul apariţiei populaţiei romanizate în spaţiul carpato-nistrean, şi, în special, pruto-nistrean: unii consideră că ea (populaţia romanizată) a venit aici după plecarea tătaro-mongolilor, care ocupaseră aceste teritorii până la mijlocul secolului al XlII-lea, alţii afirmă că volohii au continuat să se menţină tot timpul în acest spaţiu, rezistând năvălirilor străine şi organizându-se în secolul al XlV-lea în cadrul unui stat moldovenesc.

Divergenţa de opinie în această problemă se manifestă în 1951 între Nikolai Andreevici Mohov, partizan al teoriei migraţioniste, care afirmă că volohii au apărut pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, de dincolo de Carpaţi, după plecarea slavilor, în secolul al XlV-lea, şi V. M. Senkevici, directorul I.I.L.L. din Chişinău, care apără punctul de vedere al continuităţii sau „autohtonist”.

Istoria RSS Moldovenesti, Chisinau, 1967

Intre ediţia din 1951 şi cea din 1967 există divergenţe de ordin ştiinţific, care au, de asemenea, o interpretare politică, deoarece cei ce susţin teoria „autohtonistă” sunt calificaţi drept antislavişti şi revizionişti.

În 1970 a luat fiinţă, în cadrul Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M. Consiliul ştiinţific pentru problemele privind relaţiile dintre slavi şi volohi şi geneza poporului moldovean.

Acest consiliu, prezidat de Nikolai Mohov, adept al teoriei migraţioniste, afirmă că teritoriul Moldovei sovietice a aparţinut Rusiei Kievene, după plecarea slavilor în secolul al XlV-lea. într-o lucrare publicată în 1983 acesta menţiona următoarele:

„În secolul al XVIII-lea, poporul moldovean aspiră la prietenia cu popoarele rus şi ucrainian, ceea ce devine o trăsătură a caracterului naţional al poporului moldovean” şi „în cadrul Rusiei, poporul moldovean a fost aservit opresiunii politice şi naţionale ale ţarismului”, ceea ce se compensează, după Nikolai Mohov, prin posibilitatea de a fi în contact cu „mişcarea revoluţionară mondială”.

Istoriografia sovietică moldovenească recunoaşte faptul că volohii sunt strămoşii comuni ai locuitorilor Moldovei şi Ţării Româneşti.

Potrivit conceptului oficial, populaţia romanizată s-a transformat, în secolele XIl-XIV, în moldoveni şi munteni.

Autorii lucrării Moldavane (1977), editată de Academia de Ştiinţe a R.S.S.M., afirmă că „trăsăturile caracteristice ale substratelor slave – cel de sud în Ţara Românească şi cel de est în Moldova – au determinat, într-o mare măsură, diferenţele etnice dintre populaţia moldovenească şi cea munteană”.

Cercetătorii sovietici sunt de părere că formarea statelor Moldova şi Ţara Românească s-ar datora unui proces de constituire a două popoare diferite.
Autorii sovietici nu neagă fenomenul de rusificare şi denaţionalizare a Basarabiei, dar nu explică cum moldovenii din Basarabia au reuşit să se dezvolte la fel ca moldovenii de dincolo de Prut.

O carte unică despre istoria limbii moldovenești de Vasile Stati

Teoria oficială a genezei poporului moldovean este violent criticată, începând din 1989, de autorii moldoveni Vladimir Beşleagă, Pavel Parasca, Ion Hâncu, Gheorghe Postică. într-un articol apărut în 1990 şi intitulat Formarea poporului român şi continuitatea lui pe teritoriul Moldovei în sec. V-XIII, Gheorghe Postica afirmă că numele propriu al populaţiei autohtone din nordul Dunării, la sfârşitul perioadei antice târzii şi la începutul Evului Mediu, era romanus, cuvânt moştenit din latină şi care s-a transformat în român.

Autorul consideră că există suficiente dovezi pentru a confirma continuitatea românilor pe teritoriul Moldovei.

III. FOAMETEA DIN 1946 ŞI 1947

Perioada foametei din Basarabia din anii 1946-1947 a fost studiată de istoricul moldovean Ion Ţurcanu. Acesta a consultat arhivele de stat şi ale partidului comunist, care nu au fost distruse de autorităţile sovietice și a ajuns la concluzia că foametea din Basarabia în perioada respectivă a avut un caracter „organizat”.

foametea din anii 1946 – 1947 | CER SI PAMANT ROMANESC

Pentru a înţelege mecanismul „pregătirii şi realizării” foametei, el studiază rechiziţiile efectuate de autorităţile sovietice şi evoluţia foametei reflectată în presa timpului, evocând raporturile dintre ţăranii din Basarabia şi aparatul administrativ sovietic.

În politica agricolă a lui Stalin, exploatarea terenurilor este prioritară pentru asigurarea livrării obligatorii de produse către stat.

Or, cheltuielile bugetare vizează în primul rând industrializarea şi creşterea potenţialului militar al U.R.S.S. în detrimentul agriculturii. Pentru a asigura aceste cheltuieli, veniturile statului provenite din agricultură sunt transferate în sectoarele prioritare.
Colecta obligatorie de produse agricole este organizată pe baza unei repartiţii proporţionale pe ansamblul celor şase judeţe ale Basarabiei, intrate în R.S.S.M.

Repartiţia este reglată în 1945 printr-o decizie specială a Consiliului Comisarilor Poporului a R.S.S.M. şi a CC. al P.C.M., aprobată prin hotărârea aceluiaşi consiliu din data de 9 iunie 1945.

Repartizarea cotelor se face de fiecare dată raportat la aceeaşi unitate de pământ lucrată, pe care se cultivă simultan cereale, floarea soarelui, cartofi, fân, produse de origine animală, fructe, legume etc.
În presa timpului, se scrie prea puţin despre seceta anilor 1945-1946 şi 1947, remarcându-se o atitudine ostilă faţă de proprietatea individuală, care este sistematic discreditată atunci când rentabilitatea gospodăriilor individuale este mai mare decât cea a kolhozurilor şi a sovhozurilor, unde lucrările sunt cu greu efectuate la timp fără ajutorul soldaţilor.

Planificarea producţiei agricole şi controlul permanent al statului asupra activităţilor din mediul rural vizează lichidarea progresivă a independenţei economice a ţăranilor.

Cei care nu-şi cultivă la timp pământul din cauza lipsei uneltelor sunt acuzaţi de sabotaj. în 1946, seceta se generalizează în Basarabia. Dar, chiar şi în aceste condiţii excepţionale, livrarea de produse agricole către stat trebuie făcută la timp, conform planurilor stabilite.

In pofida vitregiei condiţiilor climaterice, rechiziţiile continuă până când toate restanţele sunt acoperite de rezervele încă existente la sate.

Ţăranii care păstrează un surplus de produse din anii precedenţi trebuie să plătească datoriile celor care nu mai au nimic.

Chiar dacă indicii planului de livrare sunt mai mici decât în 1945, ideea de a face maximum de livrări înainte de data limită fixată de către autorităţi vizează lipsirea celor de la ţară de rezervele de hrană cât mai repede posibil. Această metodă este practicată cu succes de către agenţii de stat.

Colecta de produse agricole continuă pe toată perioada anului, până la viitoarea recoltă.
Legile şi deciziile privind rechiziţiile sunt deseori contradictorii.

Astfel, printr-o decizie din 31 martie 1948, Guvernul R.S.S.M. reduce cotele de cereale cu aproape o treime, dar o altă decizie, din septembrie 1948, stabileşte, pentru majoritatea populaţiei, o creştere a cotei cu 50% pentru toate produsele.

Guvernul anunţă că vor fi scutite doar familiile numeroase, invalizii de război, soldaţii care au luptat în Armata sovietică.

Aceste măsuri nu au fost respectate ca atare în planul general de livrări obligatorii al fiecărei regiuni.
Consecinţele imediate ale rechiziţiilor se manifestă printr-o foarte mare presiune fiscală asupra mediului rural şi prin obligaţia, pentru ţărani, de a intra în kolhozuri.

Foametea este un element catalizator de extremă importanţă pentru crearea kolhozurilor, îndeosebi în 1947.

Ţăranii care intră în kolhozuri scapă astfel de rechiziţii, ceea ce, în 1946 şi în 1947, este vital pentru familiile lor. în 1946, în R.S.S.M. se număra aproximativ 90 de kolhozuri, 260 în 1947 şi 346 în ianuarie 1948.
Conducătorii sovietici încercau să explice foametea prin calamităţi naturale. între 1945 şi 1947, ţăranii nu reuşesc să livreze cantităţile de produse solicitate, deoarece, ca urmare a secetei, recolta este modestă.

Pentru a satisface exigenţele statului, ţăranii trebuiau să înlocuiască anumite produse, îndeosebi grâul, deficitar, cu alte produse, după un barem de echivalenţă.

Obligaţiile impuse pentru livrarea de produse de substituţie sunt şi mai grele, deoarece cantităţile cerute depăşesc, în general, media fixată pentru cotele obligatorii.

De exemplu, în 1948, pentru 10 kg de varză trebuie date 6,250 kg de grâu, 7,5 kg de mei, 7,5 kg de secară, 5 kg de hrişcă, 8 kg de porumb sau 20 kg de cartofi.
În 1946, considerat an groaznic în Basarabia, planul colectei este realizat integral.

Ţăranii livrează toate produsele şi rambursează aceeaşi cantitate de grâu care le-a fost împrumutată de stat pentru însămânţare.

Atunci când autorităţile realizează că indicii de plan, raportaţi la condiţiile proaste ale acestui an, sunt excesivi, iau în cele din urmă decizia de a împărţi în trei cantitatea produselor de rechiziţionat. Dar este deja prea târziu.
Arhivele consultate conţin informaţii privind organizarea livrărilor obligatorii.

Un document semnat de către M. Smirnov, delegat al Ministerului Colectelor al U.R.S.S. în Moldova, şi aprobat de CC. al P.C.M. şi de Consiliul de Miniştri al R.S.S.M. la 5 iulie 1944, prevede crearea unei comisii însărcinate cu contabilizarea pământurilor şi animalelor pe lângă fiecare soviet sătesc.

Aceasta putea verifica numărul de bovine şi calcula sau recalcula suprafeţele cultivate de fiecare familie de ţărani.

Declaraţiile false din partea ţăranilor şi indisciplina agenţilor statului sunt sancţionate. CC al RC.M. trimite în regiuni şi în sate brigăzi speciale pentru a stimula participarea ţăranilor la livrările obligatorii de produse către stat.

Reuniunile generale ale contribuabililor, organizate la sate, aveau un caracter ideologic; reprezentanţii organelor de partid şi ai aparatului administrativ trebuiau să convingă ţăranii de necesitatea de a executa ordinele fără a ţine cont de realităţile economice şi sociale, printre care ar fi capacitatea de producţie, mijloacele materiale folosite, necesarul de hrană al populaţiei. Anumiţi funcţionari însărcinaţi cu rechiziţionarea produselor agricole, abuzează de statutul lor.

Ţăranii cu resurse modeste şi cei care nu se pot achita de obligaţiile către stat sunt arestaţi şi maltrataţi.

Aceste excese sunt sancţionate de Biroul CC al RC.M., după cum se arată în anchetele judiciare din anii 1945-1947 din raioanele Orhei, Chişinău, Cahul şi Soroca.

Ţăranii depun numeroase plângeri către organele judiciare împotriva deciziilor arbitrare şi a măsurilor excesive luate de micii funcţionari ai regimului sovietic, dar puţine dintre acestea sunt luate în considerare.

Rechiziţiile sunt un mijloc eficace pentru a demonstra existenţa luptei de clasă în mediul rural. în acest sens, regimul sovietic face o propagandă acerbă împotriva culacului, duşmanul bieţilor muncitori ai pământului.

Şi totuşi, ţinând cont de realităţile socio-economice din Moldova, este greu de vorbit despre existenţa unei „burghezii ţărăneşti” care ar fi putut complota împotriva puterii sovietice.

Pentru a discredita proprietatea individuală în mediul rural, aparatul sovietic îi critică pe toţi cei care refuză să intre în kolhozuri.

In viziunea sovietică, existenţa proprietăţii individuale subminează planul care prevede crearea imediată a kolhozurilor.

În consecinţă, pentru regimul de la sfârşitul războiului apare necesitatea de a reduce la maxim şi a neutraliza puterea reprezentată de chiaburi.

O mare presiune se exercită asupra kolhozurilor pentru a înlătura orice îndoială privind posibilităţile reale ale acestora.

Chiar dacă nu au proprietăţi mai mari de 2 hectare, anumiţi ţărani sunt consideraţi ca făcând parte din „burghezia ţărănească”.

Aceste măsuri erau îndreptate împotriva independenţei economice a mediului rural, independenţă de care se temea aparatul sovietic în perioada ce a urmat imediat după război.

Foametea organizată din anii 1946-1947 din Basarabia - Memorialul  Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

La început, propaganda era un mijloc eficace pentru a convinge ţăranii din Basarabia să intre în kolhozuri.

Confruntaţi cu spiritul conservator al ţăranilor afişat din ce în ce mai mult, autorităţile dispun să aplice forţa.

Aşa cum arată procesul-verbal al şedinţei Biroului CC al P.C.M. din 30 august 1947, aceasta este evidentă prin deportările a sute de familii de ţărani.
La 3 septembrie 1948, Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. hotărăşte ca pentru ţăranii îmbogăţiţi (chiaburi) livrările obligatorii de produse agricole să crească cu 50%, iar livrările de lână cu 100%.

Se introduce livrarea obligatorie de cartofi. Operaţiunile se derulează sub autoritatea delegaţilor regionali ai Ministerului Colectelor, care supraveghează aplicarea riguroasă a sancţiunilor pentru cei datornici.
Rechiziţiile, precum şi totalitatea impozitelor impuse ţăranilor, au drept obiectiv intrarea tuturor ţăranilor în kolhozuri.

Cotele erau variabile în funcţie de tipul de proprietate existentă în mediul rural, ferme colective şi mici proprietăţi individuale.

Pentru acestea din urmă, cotele şi constrângerile fiscale erau enorme.

Presiunea responsabililor din aparatul administrativ devine aprigă prin prezenţa împuterniciţilor ruşi în Moldova.

Moldovenii românofoni, care reprezintă 66% din populaţie ocupau doar 9% din funcţiile administrative. După 1945, condiţiile de viaţă ale ţăranilor din Basarabia degradează.

Statisticile epocii arată că impozitele cresc în doi ani cu aproape 23%.

Seceta şi foametea în 1946


Foametea apare ca rezultat al acţiunii concertate a mai multor factori negativi: distrugerile provocate de război; etatizarea economiei agricole; instaurarea unui regim politic totalitar care se opune oricărei forme de independenţă economică, seceta din 1945-1946 şi povara rechiziţiilor.

Starea de sănătate a populaţiei se deteriorează din cauza penuriei alimentare. In această perioadă sunt înregistrate peste 2 928 de cazuri de distrofie şi edemuri datorate lipsei albuminei.

Ajutorul alimentar acordat de către autorităţile din R.S.S.M se prezintă sub forma unui împrumut, care trebuia rambursat statului în anul următor.

În 1947 recolta este modestă, dar ţăranii reuşesc totuşi să restituie cantitatea de produse care le-a fost împrumutată, îndeosebi cereale.

Pentru 100 kg de produse rambursate se adaugă, de fiecare dată, o taxă de 10%.
Foametea din 1946-1947 nu apare numai ca rezultat al condiţiilor naturale defavorabile.

Ea nu poate fi explicată numai prin dificultăţile economice cu care se confruntă statul sovietic, deoarece din arhive reiese că, deşi situaţia populaţiei Basarabiei este catastrofală, guvernul U.R.S.S. a hotărât să exporte, în 1946, 1,7 mii. tone de grâu.

Din septembrie până în decembrie 1946, indicele de mortalitate al populaţiei se dublează în zonele rurale ale Basarabiei.

Ajutorul alimentar este foarte prost repartizat şi, în majoritatea cazurilor, ajunge prea târziu în centrele alimentare deschise în kolhozuri şi sovhozuri.
Bilanţul foametei este teribil. în timpul epidemiei de tifos, procentul de mortalitate este extrem de ridicat în raport cu anul 1945. Principala cauză a mortalităţii este distrofia.

In patruzeci de sate din Basarabia s-au semnalat în jur de o sută de cazuri de canibalism.

Apogeul foametei este atins în luna martie 1947, când s-au înregistrat 25 953 de decese, de 5 ori mai mult decât în aceeaşi lună a anului 1946. Numărul victimelor foametei variază între 200000 şi 3 5 0 0 0071. în unele sate, jumătate din populaţie a murit de foame.

foametea din anii 1946 – 1947 | CER SI PAMANT ROMANESC

De exemplu, în Cazaclia au decedat 1600 de locuitori din 3000. în aprilie 1997, Catedra de Istoria Românilor de la Universitatea de Stat din Moldova s-a hotărât să scrie Cartea albă a foametei din perioada 1946-1947 şi să ridice un monument în memoria victimelor foametei din Basarabia.

S-a alcătuit un chestionar de 20 de puncte şi s-au luat declaraţii de la martori oculari care au supravieţuit foametei, dar şi de la rude ale victimelor care dispun de informaţii cu privire la acest subiect .

Acest episod tragic a fost ascuns de conducătorii sovietici timp de mai multe decenii, atât pe plan administrativ, cât şi de presa epocii.

Moldova Occidentală, dintre Prut şi Carpaţi, a fost, de asemenea, victima foametei, condiţiile climaterice adăugându-se rechiziţiilor.

Potrivit unui raport secret al mareşalului Timoşenko privind „operaţiunile de pe Frontul de Sud în momentul eliberării Basarabiei şi a Bucovinei de Nord”, în primele zile ale „eliberării”, reprezentanţii organelor politice ale Armatei Roşii au organizat în satele şi oraşele Basarabiei numeroase mitinguri, discursuri şi reuniuni.

„Eliberatorii” au adus sute de mii de exemplare de cărţi, ziare şi reviste comuniste şi le-au distribuit populaţiei.

Istoriografia sovietică califică reocuparea Basarabiei în 1944 ca fiind „eliberarea de invadatorii fascişti ger-mano-români”.

Încorporarea forţată a basarabenilor în trupele sovietice este prezentată drept „dorinţa fierbinte” a populaţiei de a se înrola în rândurile Armatei Roşii „pentru a lupta împotriva inamicului până la distrugerea definitivă a acestuia”.

Rechiziţiile forţate de produse alimentare sunt considerate ca act benevol în semn de recunoştinţă pentru „solicitudinea manifestată de partidul comunist şi guvernul sovietic”.

Până în 1989, majoritatea lucrărilor istorice consacrate transformărilor socialiste ale satelor basarabene în primii ani de după război descriu „aspiraţiile crescânde ale ţăranilor către socialism”, acţiunile „chiaburilor şi ale altor duşmani”, care se opun kolhozurilor şi discreditează ideea de colectivizare.

Refuzul de a face parte din kolhozuri este prezentat drept rezultat al agitaţiei antikolhoznice sau act terorist al duşmanilor Moldovei care au contact cu chiaburii, cu naţionaliştii burghezi şi cu un centru antisovietic din afara graniţelor U.R.S.S.

Istoria R.S.S.Moldovenesti precizează că „în momentul dezvoltării mişcării kolhoznice, o parte a chiaburilor a trecut la o formă sălbatică şi nedemnă de luptă, apelând la teroare, asasinate şi banditism”.

Autorii acestei lucrări oferă exemple concrete de activităţi ale „grupărilor teroriste ilegale”, afirmând că în raioanele Drochia, Cimişlia, Chişcăreni, Cotovsc, Orhei şi Străşeni, bande de chiaburi au atacat kolhozurile şi sovhozurile, au incendiat clădirile administrative, au jefuit ţăranii, i-au asasinat pe preşedinţii sovietelor săteşti, pe activiştii de partid şi sovietici. Istoriografia sovietică nu a identificat existenţa unei mişcări de rezistenţă antisovietică în Basarabia şi nu a arătat cauzele care ar fi provocat această rezistenţă, adică teroarea politică, nenumăratele rechiziţii de produse alimentare, foametea din anii 1946-1947, acţiunile vizând alterarea conştiinţei naţionale sub pretextul luptei împotriva naţionalismului, arestările şi deportările în masă.

Crime, jafuri, torturi, copiii dintr-un spital aruncați pe geam, profanări  de biserici: Atrocitățile comise asupra populației și armatei române în  1940 în timpul retragerii din Basarabia și Bucovina de Nord. Documente  OFICIALE

Cu toată absenţa documentelor, dar având la bază mărturii, istoricii, în frunte cu Ioan Scurtu, au încercat să pună în lumină aspectele rezistenţei antisovietice din Basarabia în lucrarea Istoria Basarabiei de la origini până în 1994.

În ianuarie 1995 a fost publicat un prim studiu în baza documentelor inedite din arhivele KGB.

DEPORTĂRILE

Una dintre caracteristicile regimurilor comuniste din sud-estul Europei a fost trimiterea forţată a unor categorii sociale în alte regiuni decât cele de baştină şi confiscarea bunurilor acestora. Deportarea organizată la 6 iulie 1949 în R.S.S.Moldovenească. a fost unul dintre evenimentele cele mai tragice de după război.

Ea a format obiectul unui plan denumit Operaţiunea Sud. Toate documentele privind această perioadă au fost clasificate Secret sau Strict Secret.
La 6 aprilie 1949, Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. adoptă o hotărâre privind deportarea din R.S.S.M. a familiilor de chiaburi, a foştilor proprietari de terenuri şi marilor comercianţi, a persoanelor care au colaborat cu organele de poliţie româneşti şi germane, ai membrilor organizaţiilor fasciste, cât şi a familiilor categoriilor enumerate.

În aceeaşi zi este adoptată hotărârea Biroului Politic al Comitetului Central al P.C.(b) al U.R.S.S., care aprobă hotărârea Consiliului de Miniştri.

12-13 iunie 1941: 80 de ani de la valul de deportari staliniste din  Basarabia si Nordul Bucovinei - FOTO&VIDEO - Despre Botosaniul interzis

Documentul defineşte toate acţiunile privind această operaţiune: stabilirea categoriilor celor deportaţi, numărul (11280 de familii cu un total de 40850 de persoane), zona de deportare (regiunile Djambul şi Aktiubinsk din Republica Kazahstan, Kurgan, Tiumen şi Tomsk din Republica Socialistă Federativă Rusă, în Siberia Occidentală şi în regiunea autonomă Altai), răspunderea penală pentru evadări definite printr-o rezoluţie a Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 26 noiembrie 1948.

La 11 aprilie 1949, G. Rudi, preşedintele Consiliului de Miniştri, semnează o decizie privind dificultăţile în perceperea impozitelor şi cotei-părţi obligatorii care trebuie livrată la stat din exploatarea chiaburilor.

Acesta constată că la data de 1 aprilie proprietarii chiaburi datorează statului aproximativ un milion de ruble, din care cota-parte în produse este de 2 120 de tone de griş, iar judecătorii populari nu au examinat 400 de dosare ale proprietarilor care sabotează livrările obligatorii de pâine. în acest context, cere să se verifice dacă impozitele stabilite de stat corespund cu situaţia reală a populaţiei impozitate.

Organele financiare responsabile cu colectarea impozitelor trebuie să efectueze un control riguros, iar dosarele privind proprietăţile chiaburilor cu inventarul bunurilor şi veniturilor, cât şi cu achitarea datoriilor, vor fi transmise înainte de 25 aprilie procurorului. Raportul privind executarea acestor măsuri trebuie prezentat cel târziu la 5 mai.

Pregătirile în vederea desfăşurării Operaţiunii Sud sunt însoţite de o întreagă serie de documente; decizia Consiliului de Miniştrii al R.S.S.M. din 28 iunie 1949 „privind deportarea din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a familiilor de chiaburi, foşti proprietari de terenuri şi mari comercianţi” şi cea din 30 iunie 1949 „privind confiscarea şi comercializarea de bunuri ale deportaţilor de pe teritoriul R.S.S.M.” hotărâri care au ca rezultat declanşarea Operaţiunii Sud.
Numeroşi locuitori ai Moldovei sovietice sunt deportaţi în Siberia în perioada 5-7 iulie 1949 (35 786 de deportaţi din care 9 864 de bărbaţi, 14033 de femei şi 11 899 de copii).

Memorii târzii din Siberia, iadul care a îngropat destinul a mii și mii de  basarabeni - Lumea Satului

Autorităţile au acordat celor mai mulţi un termen de 24 ore pentru a-şi strânge lucrurile înainte de a fi deportaţi, în timp ce alţii au fost îmbarcaţi fără a-şi putea lua nimic cu ei. Casele şi locuinţele rămase sunt distribuite activiştilor sovietici.

Declanşând această acţiune de mare amploare împotriva populaţiei românofone din R.S.S.M., autorităţile sovietice au luat măsuri de evaluare şi comercializare a bunurilor, dar şi de evitare a cazurilor de delapidare.

La 14 iulie 1949, Ministerul Agriculturii al R.S.S.M. a publicat „Dispoziţia privind reglementarea legalizării bunurilor chiaburilor predate gratuit kolhozurilor”.

Estimarea acestor bunuri era făcută de o comisie specială, dar actul evaluărilor era aprobat de adunarea generală a kolhoznicilor. Cu toate directivele Comitetului Central al P.C.(b) al Moldovei şi Consiliului de Miniştrii privind urgenţa acţiunilor programate, comitetele executive raionale au amânat evaluarea şi comercializarea bunurilor până în august, creând astfel condiţii favorabile pentru furtul şi delapidarea acestor bunuri.

Infracţiunile comise au fost discutate în şedinţa biroului Comitetului Central al P.C.M. din 18 octonrbrie 1949. Punctul 14 de pe ordinea de zi se referă la problema „cazurilor de delapidare a bunurilor confiscate de la chiaburi”.

La 9 ianuarie 1950, procurorul R.S.S.M., Osipov, prezintă Comitetului Central al P.C.M. rezultatele controlului efectuat.

La 18 martie 1950, procurorul confirmă aproximativ 80 de cazuri de infracţiuni înregistrate în anul 1949 şi ianuarie 1950 de încălcare a drepturilor omului în ceea ce priveşte libertatea, inviolabilitatea cetăţenilor şi a bunurilor acestora. Aceste infracţiuni au fost comise de 126 de persoane.
Raportul din 10 iulie 1950 prezentat lui Leonid Brejnev, secretar al Comitetului Central al PC.M., de către N. Korneev, supleant al preşedintelui Consiliului de Miniştri al R.S.S.M., la un an după derularea Operaţiunii Sud, precizează că „în virtutea hotărârii Consiliului de Miniştrii al R.S.S.Moldovenești din 30 iunie 1949 N-883-ss (ss: strict secret), comitetele executive orăşeneşti şi cele raionale ale sovietelor de deputaţi ai poporului au confiscat bunuri ale deportaţilor în valoare de 50537502 de ruble”.

6 iulie – 72 de ani de la cel mai mare val de deportări staliniste din RSS  Moldovenească - #diez


Potrivit Dicţionarului de istorie al Republicii Moldova, din 415 371 de moldoveni, locuitori ai Ucrainei, mai mult de 100 000, au fost deportaţi în Siberia şi peste 33 000 în Asia Centrală.

La 1 aprilie 1951 a urmat un nou val de deportări în Siberia (Operaţiunea Nord) a 2617 de persoane (808 bărbaţi, 967 femei şi 842 copii), aparţinând sectei Martorii lui Iehova.
Deşi cei deportaţi au fost reabilitaţi şi repuşi în drepturi, bunurile nu le-au fost nici restituite şi nici nu au fost despăgubiţi.

Suferinţa datorată acestei tragedii şi prejudiciile morale suportate în timpul regimului comunist nu pot fi compensate.

25/10/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Cum au declanșat Rusia sovietică și Germania nazistă Al Doilea Război Mondial

Foto: Ribbentrop, Stalin și Molotov zâmbesc satisfăcuți după încheierea Pactului sovieto-nazist de la 23 august 1939, prin care și-au împărțit Europa. Peste o săptămână, la 1 septembrie 1939, izbucnea cel de-Al Doilea Război Mondial.

Pentru Stalin, ca si pentru Putin, mult mai târziu, prabuşirea Imperiului Rus a fost cea mai mare tragedie geopolitica a secolui XX.

Zeci de ani, în cărțile de istorie sovietice a fost scris că victoria asupra Germaniei naziste este rezultatul Marelui Război pentru Apărarea Patriei.

Împreună cu Marele Război pentru Apararea Patriei, manualele menționate vorbeau în treacat și despre un alt război, care s-a desfasurat în același timp, în aceleași țări și cu aceiași participanți. Cele doua parca se intersectau, chiar coincideau, dar erau totusi destul de diferite. Asta s-a intiparit în mintea a milioane de oameni sovietici.

Toată lumea în Rusia știe data Marelui Război pentru Apărarea Patriei: 22 iunie 1941 – 9 mai 1945.

Data celui de al Doilea război mondial – mai putini: 1 septembrie 1939- 2 septembrie 1945.

Toată lumea în Rusia știe că, în Marele Război pentru Apărarea Patriei, URSS a luptat împotriva Germaniei și a aliaților săi, scrie www. paginaderusia.ro.

Nu toată lumea își amintește că în razboi au participat 62 de țări din 73 existente la acea vreme, ca luptele au avut loc pe trei continente și în apele a patru oceane si este singurul conflictul în care s-au utilizat arme nucleare.

Însa acest război mondial pare ca a ocolit URSS, care avea propriul rezbel cu naziștii, pe care i-a învins.

Cum s-a întâmplat că Rusia celebrează anual victoria asupra Germaniei naziste – iar victoria și memoria celui de al Doilea razboi au fost șterse?

Un material întocmit pe baza discutiilor istoricilor rusi Oleg Budnitk şi Mark Solonin, mediate de Alexander Podrabinek, în cadrul unei emisiuni la Radio Liberty, aruncă o lumină asupra evenimentelor petrecute atunci.

Stie cineva ce a făcut Uniunea Sovietică în primele zile după începerea celui de-al Doilea război mondial?

Ei bine, URSS a atacat Polonia! De la vest polonezii erau atacați de Germania national-socialista, din est – de socialista URSS.

Germanii – pe 1 septembrie, URSS – 17 septembrie. Aceasta este data oficiala a intrării Uniunii Sovietice în al Doilea război mondial.

Și, din păcate, nu de partea coaliției, care atunci era reprezentata de Polonia, Anglia, Franța, Australia, Noua Zeelandă, India și Canada, ci în alianță cu Germania nazistă.

Uniunea Sovietică şi Germania nazista au semnat un pact de neagresiune (la Moscova, pe 23 august 1939), cu o săptămână înainte de începerea războiului mondial.

Pactul de neagresiune între cele doua a avut o importanță crucială pentru ambele țări si, practic, a dat startul celui de al Doilea război mondial. Practic, în vara anului 1939, Hitler a încercat sa obtina, si a obtinut, sprijin sovietic.

Oleg Budnitskii: Pe de o parte, Stalin nu avea încredere fata de democrațiile occidentale, iar pe de altă parte, dupa o vizită a lui Ribbentrop la Moscova și auzind propunerile concrete și absolut minunate din punct de vedere geopolitic … Era o propunere de impartire a Europei de Est…Printre altele, cele doua au convenit ca, la un moment dat, Uniunea Sovietic sa intre în război împotriva Poloniei.

Semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop pe 23 august a fost un punct de cotitură important în politica Uniunii Sovietice.

Alexander Podrabinek: Pactul de non-agresiune a fost scurt și clar. Avea numai șapte articole. Cele de substanță – trei. Primul articol obligă părțile să se abțină de la agresiune impotriva celuilalt; În al doilea – sa nu acorde sprijin unui tert care îl ataca pe celalalt; În al treilea – sa nu adere la alianțe militare indreptate împotriva celeilalte parti.

Având acord cu Hitler privind împărțirea sferelor de influență în Europa, Stalin nu se temea de complicații militare la începutul războiului al Doilea mondial. Şi de cine sa se teama Uniunea Sovietică, care era cu mult superioara celor mai apropiați vecini occidentali ca dimensiune, resurse naturale, armata și echipament militar?

Poate ca Stalin a crezut că prăbușirea Imperiului Rus în 1917, era cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX. Acum, in fata lui s-a deschis perspectiva tentantă de restabilire a vechilor frontiere.

Oleg Budnitkii: Germania initiaza războiul pe 1 septembrie declansand atacul asupra Poloniei. Uniunea Sovietică, în conformitate cu acordul, a început să pregătească acțiuni militare împotriva Poloniei.

Una dintre condițiile pentru intrarea URSS pe teritoriul Poloniei (pentru a spune lucrurilor pe nume, a fost o lovitură aplicata în spatele armatei poloneze), era ca Varșovia sa cada, iar apoi se putea anunța că statul polonez nu exista. Lucru pe care l-au facut mai târziu.

Alexander Podrabinek: Potrivit protocolului secret al pactului, Armata Roșie a ocupat regiunile estice ale Poloniei.

Mark Salonin: Pe 17 septembrie, dimineața, Armata Roșie, într-un număr mare, traverseaza frontiera poloneza. Gruparea sovietica numara 650.000 de militari şi 4.500 de tancuri, iar până la sfârșitul lunii septembrie, aceasta a crescut de două ori.

Teritoriul polonez a fost ocupat rapid. Polonezii nu se așteptau la o invazie din est. Rezistența armată a fost scăzută, dar a existat.

Oleg Budnitkii: Au fost în unele locuri lupte. Dar polonezii la inceput nu au înțeles ce se întâmplă, de ce a intrat Armata Roșie? Guvernul s-a gândit că, poate,URSS a venit in ajutorul Poloniei. Au fost chiar date ordine sa nu se opuna rezistenta.

Cu toate acestea, polonezii s-au luptat cu sovieticii. Au existat lupte, unele orase au rezistat.

Archivo:CuartaParticiónDePolonia1939.svg - Wikipedia, la enciclopedia libre

Alexander Podrabinek: În urma acestor evenimente, sub controlul Uniunii Sovietice a trecut un teritoriu polonez de 196.000 km pătrați, cu o populație de aproximativ 13 milioane de persoane.

Războiul cu Polonia pentru Uniunea Sovietică nu a fost prea sângeros. Pierderile in luptă ale Armatei Roșii, conform cifrelor oficiale au fost de 737 de persoane ucise și 1862 răniți. Conform celor neoficiale – până la o mie de morți și două mii de răniți.

Pierderea polonezilor a fost de 3500 morți, 20.000 răniți și dispăruți.

Au fost capturati circa 250 mii de soldați. În primăvara anului viitor, aproape 22 de mii de ofițeri polonezi au fost împușcați de sovietici în pădurea Katyn.

În septembrie 1939, armatele sovietică și germană au sărbătorit prima victorie în cel de-al Doilea război mondial.

FRĂŢIA DE ARME SOVIETO-NAZISTĂ – PARADA MILITARĂ COMUNĂ A ARMATELOR NAZISTE  ŞI SOVIETICE ÎN 1939, ÎN POLONIA COTROPITĂ DE CELE DOUĂ IMPERII HRĂPĂREȚE.  GALERIE FOTO SI VIDEO | CER SI PAMANT ROMANESC

Trupele germane au cedat orașul polonez ocupat – Brest, care a trecut sub ocupație sovietică. Pe 22 septembrie, la Brest a avut loc o paradă militară sovieto-germană comună la care au participat colonelul armatei sovietice Semion Krivoshein și generalul nazist Heinz Guderian.Parada a inceput la ora 16:00,  şi au fost ridicate  Arcuri ale victoriei  decorate cu svastici şi stele roşii, pe sub  care trupele germane  si cele sovietice au defilat.

Acțiunile militare au fost finalizate, în mare, până pe 29 septembrie. Data sfârșitului războiului poate fi considerata 16 octombrie 1939, când noua frontiera de stat a URSS a fost transferată de catre armata sub paza trupelor de frontieră ale NKVD.

Stalin a numit războiul împotriva Poloniei – o „plimbare militară.” Pentru Polonia, acest război a fost însa o tragedie nationala.

Dar războiului nu-i place răgazul, mai ales daca agresorul este extaziat de succesele militare ale unei campanii usoare. Asa că, pe 16 octombrie, Armata Rosie a predat granița de vest sub paza NKVD, și pe 18 octombrie a început introducerea trupelor sovietice în republicile baltice.

Dpdv militar, Estonia, Letonia și Lituania erau mult mai slabe decât ​​Polonia și nu puteau opune rezistență semnificativă.
Pe 28 septembrie 1939, dupa ce Kremlinul a semnat tratatul de prietenie cu Germania nazistă, Uniunea Sovietică și Estonia au incheiat un acord de asistență mutuală.

Asistența din partea Uniunii Sovietice a insemnat introducerea pe teritoriul estonian a trupelor sovietice – 25 de mii de oameni.

În urma discuțiilor, Stalin a lăudat delegația estoniană:

„Guvernul eston a acționat cu înțelepciune și în beneficiul poporului estonian, a încheiat un acord cu Uniunea Sovietică. Puteati avea soarta Poloniei. Unde este acum Polonia?”.

Raspunsul la intrebare au avut și celelalte republici baltice. Un tratat asemănător cu Uniunea Sovietică a fost semnat de Letonia pe 5 octombrie, iar pe 10 octombrie – cu Lituania. În Letonia au fost trimisi 25.000 de soldați ai Armatei Roșii, în Lituania – 20.000.

Apoi, pe 5 octombrie, URSS propune finlandezilor sa încheie un pact de asistență mutuală similar cu cel al balticilor. Negocierile au început pe 11 octombrie, dar, în final, au esuat dupa numeroase reluari. Pe 9 noiembrie, discuțiile s-au încheiat fără rezultat.

Din aceasta cauza a izbucnit războiul cu Finlanda, început pe 30 noiembrie 1939.

Oleg Budnitskii: Finlanda nu a acceptat propunerile Uniunii Sovietice care voia sa împinga granița foarte mult. De fapt, Finlanda urma sa devina stat satelit sau pur și simplu sa fie anexata. Dacă ne uităm pe hartă, este o problema de restabilire a granitelor Imperiului Rus.

Ca urmare a inceput războiul sovieto-finlandez. URSS a anuntat o serie de provocari din partea Finlandei. Desigur, a fost un război provocat de către Uniunea Sovietică, nu există nicio indoiala. Este suficient să spun că populația Uniunii Sovietice era de 180 de milioane de oameni, iar populația Finlandei de 3 milioane de persoane, și ca sa vezi, mica Finlanda s-a decis asa, dintr-o dată, sa atace Uniunea Sovietică. Finlanda avea doar câteva tancuri si câteva avioane.

Alexander Podrabinek: Uniunea Sovietică a lansat o puternica campanie de propagandă.

Mark Salonin: Da, pe 26 noiembrie, cu patru zile înainte de invazia in Finlanda, a existat o puternica explozie propagandistică, se spunea că armata finlandeză îi ataca pe grănicerii sovietici, ca au murit soldați ai Armatei Roșii. După aceea – un uragan de poezii, sedinte populare, sindicalisti furiosi. Şi-au amintit ca de la granita finlandeza pana la leaganul revolutiei bolsevice -Leningrad – erau doar 34 de kilometri în linie dreaptă, și ca iata-iata urmeaza sa bombardeze finlandezii Bulevardul Nevskii. Prin urmare, nu putem tolera acest lucru, iar noi trebuie să ne apăram țara….

Alexander Podrabinek: La începutul campaniei finlandeze propaganda stalinistă a convins poporul sovietic ca victoria asupra Finlandei va fi rapida și ușoara.

Oleg Budnitskii: Cu toate acestea, războiul nu a fost floare la ureche, cum se credea inițial. Finlanda a opus rezistență armata, iar trupele URSS s-au dovedit a fi slab pregătite si slab conduse. Cu toate acestea, Uniunea Sovietică era mult mai puternică decât Finlanda, și în ciuda pierderilor enorme (Armata Roșie a pierdut de 4 ori mai multi soldati decât cea finlandeză), rezistența finlandeză a fost infranta. S-a ajuns la un acord de pace, care a fost drastic pentru Finlanda, dar ţara si-a pastrat independența.

Alexander Podrabinek: Razboiul s-a incheiat pe 13 martie 1940 prin semnarea unui tratat de pace. Uniunea Sovietică anexează aproximativ 40.000 de kilometri pătrați din Finlanda, inclusiv orașul Viborg. Pierderile in morți și dispăruți au fost dupa cum urmeaza: Armata Roșie – 126.000 soldați, armata finlandeza – 26 mii de oameni.

Unul din rezultatele războiului sovieto-finlandez a fost exluderea URSS din Liga Națiunilor. Un alt rezultat a fost inventia de catre finlandezi a „cocktailului Molotov”.

După războiul cu Finlanda, Armata Roșie a avut pace doar trei luni. Dar apoi, în iunie 1940, pe data de 14 (Lituania), şi 15-16 (în Letonia și Estonia), URSS trimite ultimatumuri prin care cere intrarea neingradita so nelimitata pentru trupele Armatei Roșii. Dupa ce militarii ocupa tarile baltice, incep arestarile in masa, urmeaza așa-numitele alegeri: cu un singur candidat pe lista. Se formează guvernul. Fara varsare de sange, toate trei republici sunt ocupate.

Alexander Podrabinek: Campania militară în cele trei republici baltice a durat șase săptămâni. La începutul lunii august 1939, Lituania, Letonia și Estonia au fost anexate și încorporate în Uniunea Sovietică. Vărsarile de sânge au fost evitate ca urmare a faptului că guvernele baltice au încercat să evite victime militare. Și au reușit.

Dar pierderile umane au venit mai tarziu. Din cele trei republici, NKVD a deportat în Siberia potențiali dușmani ai puterii sovietice: intelighenția, clerici, politicieni, ofițeri militari, polițiști, agricultori, proprietarii de companii mari, foști funcționari ai aparatului de stat. Cu totul aproximativ 40 de mii de oameni.

În aceeasi vara a fost efectuată o operațiune militară si invadata România, a urmat anexarea Basarabiei și a nordului Bucovinei.

Mark Salonin: Cu Basarabia au procedat chiar mai dur, acolo nici macar nu au fost proclamate republici populare (ca in tarile baltice), pur și simplu a fost prezentat un ultimatum României, in care se spunea – „totul este al nostru. Am tolerat prea mult timp ca Basarabia noastră sa fie parte din România, dar acum răbdarea noastră a ajuns la capăt”.

Alexander Podrabinek: România nu a opus rezistență armată și a acceptat ultimatumul sovietic. Operațiunea militară a început pe 28 iunie și a durat șase zile. Au fost încăierări ocazionale, dar pierderi de război nu au fost de nicio parte.

Pe 3 iulie, la Chișinău are loc o paradă a trupelor sovietice. Urmarile directe ale anexarii – deportarea în Siberia de Nord şi Kazahstan a aproximativ 30 de mii de așa-numite elemente nesigure.

Astfel, la numai două săptămâni după începerea celui de-al Doilea război mondial, Uniunea Sovietică a început ostilități active în Europa, care au continuat cu câteva întreruperi pe tot parcursul anului. Acesta a fost anul în care URSS a furat si confiscat cele mai multe teritorii străine.

Dar aceasta atitudine este justificată din punct de vedere geopolitic?

Oleg Budnitskii: Din perspectiva mea, aceasta a fost o greșeală. Acordurile între Stalin și Hitler și acțiunile Uniunii Sovietice în cele din urmă au adus mai mult rău decât bine. În primul rând, după cum știm, aceste teritorii au fost anexate destul de rapid. Populația în cea mai mare parte avea o atitudine extrem de negativă față de regimul sovietic. Mobilizarile pentru Armata Roșie în vestul Ucrainei erau o catastrofa, zilnic erau 4.000-5.000 de dezertori (nu exagerez – sunt documente sovietice).

În Lituania și Letonia au fost rebeliuni, opoziție fațisă fata de regimul sovietic. Același lucru s-a întâmplat în vestul Ucrainei, și în alte locuri. Asa se explica de ce au fost atat de usor create ulterior legiunile SS – este o consecință a acestei politici a puterii sovietice. De exemplu, cu o săptămână înainte de invazia germană au avut loc deportări din statele baltice.

Dar cel mai important lucru – s-a dovedit că Germania a obtinut o garanție a păcii în est, a învins Franța, iar Uniunea Sovietică, brusc, s-a trezit pe un continent nesigur şi singura împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi, fara niciun tampon între ele. Era o frontieră comună imensa, ideala pentru un atac surpriză.
Mark Salonin:

Tovarășul Stalin avea un plan mare, clar și destul de rațional: sa-l împinga pe Hitler într-un mare război european. L-a ajutat pe Hitler să nu fie spulberat chiar de la început. Stalin urma sa astepte, iar când toți participanții la acest război vor fi aproape morti de oboseala, marea Armata Roșie, cu zecile de mii de tancuri va trece peste totul ca un tavalug, si toata Europa devenea sovietica. Planul era absolut clar. Asa că de ce naiba îi trebuia să se anagajeze in propriul mic razboi intre 1939-1940 ani – nu este clar.

Toți acești pași (mă refer la capturarea unei parti din estul Poloniei, războiul împotriva Finlandei, anexarea statelor baltice, precum și ruperea unei bucati din România) în niciun fel nu-l apropiau pe tovarășul Stalin de planul sau măreț.

Nu am un răspuns rațional la întrebarea asta, dar ipoteza cea mai plauzibilă, în opinia mea, este că Stalin avea o capacitate redusa a gândirii abstracte. În limbaj comun, aceasta se traduce prin cuvântul „prost”, dar eu nu pot folosi acest cuvant la adresa unui geniu diabolic. Toate acestea imi amintesc despre povestea unui hot care dupa ce a furat cu succes un milion, s-a decis sa mai fure o rubla din portofelul altcuiva.

Alexander Podrabinek: Deci când a intrat de fapt Uniunea Sovietică în al Doilea război mondial?

Să ne uităm la cronologia evenimentelor din perioada 1939 – 1940:

Septembrie, octombrie 1939 – războiul cu Polonia.

Noiembrie- decembrie 1939; Ianuarie, februarie, martie 1940 – război cu Finlanda.

Iunie 1940 – desfășurarea de trupe în republicile baltice.

Iulie 1940 – invazia in România, anexarea Basarabiei și a nordului Bucovinei.

August 1940 – anexarea Lituaniei, Letoniei și Estoniei.

Oleg Budnitskii: Cu siguranta ca aceste evenimente au fost parte din al Doilea război mondial, nu am nicio îndoială. A pretinde că aceste evenimente au fost separate și ca URSS a intrat in razboi abia în iunie 1941, – este cu siguranță un neadevar istoric.

Mark Salonin: Participarea Uniunii Sovietice în înfrângerea Poloniei și ocuparea teritoriului său, fără îndoială este parte din al Doilea război mondial. Nu-mi pot imagina ce argumente pot fi aduse împotriva acestei teze.

Dacă agresiunea lui Hitler impotriva Poloniei este prima etapă al celui de-al Doilea război mondial, atunci de ce nu are loc în aceasta etapa şi agresiunea sovietică împotriva Poloniei?

CITIȚI ȘI:

05/05/2021 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

CUM RĂMÂNE CU DATORIILE ISTORICE ALE GERMANIEI FAȚĂ DE NOI?

Să nu uităm! Klaus Iohannis a renunțat la datoria istorică a Germaniei față  de România de 19 miliarde de euro - Glasul Ploieștean

„Germania, o țară care ne-a ramas de trei ori datoare” sau Ländlerul nefiresc româno-german, o analiză de Radu Golban
 

O țară care ne-a ramas de trei ori datoare, la propriu, in ultima suta de ani se erijeaza mai nou in promotor al luptei anti-coruptie prin mandate de perchezitie si virtuti etnice, sub impactul rezultatului recentelor alegerile prezidentiale.

O tactică indoielnică, ascunsa mereu dupa paravanul corectitudinii si pretextul bunelor relatii economice.

Incă de la cel mai renumit ministru al afacerilor externe al Berlinului, Gustav Stresemann, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, aflam in 1926 vis-a-vis de o datorie istorica a Germaniei fata de Romania, ca subiectul trebuie omorat prin bani oferiti cercurilor politice din tara.

Citind presa germana, mesajul este cat se poate de limpede: valorile germane impotriva coruptie nu sunt doar o incercare de a continua campania de virusare informativa a unei lumi cu mitul corectitudinii pe baza etnica, dar si o aroganta de a pune intregul popor roman sub acuzatia generala de a fi corupt.

Trist ca mai bine de saizeci de ani de integrare europeana par sa nu fi deschis Berlinului spiritual noi oportunitati de a-si promova imaginea magulitoare in Europa. Fixatia cu obstinatie a Germaniei pe niste leacuri otravitoare, prin care „promotori ai corectitudinii” doreau sa vindece omenirea intr-un trecut intunecat si pentru care au mai pierdut doua razboaie mondiale, revin in voga.

Ecoul in presa germana al victoriei Domnului Klaus-Werner Iohannis exprima interesul deosebit al Berlinului in maniera traditionala bine cunoscuta din istorie, numita prin eufemism „penetrare pasnica”. Consecinta directa fiind instrumentalizarea de catre Germania a aspectului etnic in relatia cu Bucurestiul. De aceea noul presedinte ales trebuie sa fie extrem de circumspect la asemenea avansuri toxice deoarece lupta informativa a Berlinului impotriva Romaniei a intrat intr-o noua dimensiune.

In primul rand domnul Iohannis este cetatean roman ales de o majoritate in functia de presedinte al tarii. Din aceasta pozitie are capacitatea sa raspunda asalturilor externe, inclusiv germane la cele mai delicate subiecte. Pentru a intelege mecanismul subtil de cotropire informativa a spatiului vital german pana la gurile Dunarii trebuie sa remarcam recrudescenta practicilor de culpabilizare istorica a Romaniei si romanilor din ultimul secol.

Dupa ce au ingropat pe urma cliringul bilateral (1936-1944) a doua datorie de miliarde de euro fata de Romania au folosit cu succes arma culpabilizarii unui intreg popor si a victimizarii Germaniei. Cea mai reusita actiune fiind implantarea romanilor constiinta de tradatori prin actul de la 23 august, prin care am fi suparat Germania. Doar asa se explica de ce in scoli copiii nu invata ca Romania de fapt nu a tradat poporul german ci la ajutat sa scape de un tiran, sau ca un Hohenzoller a incetat razboiul si nu un Popescu, iar ca Italia si Finlanda au iesit din razboi mult inaintea noastra si ca ar fi fost cazul sa contabilizam si noi ciopartirea teritoriala a tarii impusa de Berlin inaintea razboiului.

Cea mai recenta operatiune de culpabilizare a Romaniei consta in promovarea mitului vanzarii etnicilor germani de catre comunisti.
Capitol deschis, de altfel in 1997, prin scuza neinspirata a guvernului Romaniei pentru „vanzarea” sasilor si svabilor. Prost inspirat si prost informat demers pentru ca izvoraste din necunoasterea faptului ca Hitler ii transformase in 1934 si pe etnicii germani din Romania in nemti dupa definitia Reichului. Astfel contra unei sume pentru Germania totusi modesta de aproximativ 8000 de marci, Bonnul delimita intr-un fel dupa criterii etnice un spatiu vital si totodata isi asigura forta de munca cu imigranti bine calificati si vorbitori de limba germana. Asa a fost compensat efectul demografic de dupa razboi, asigurandu-se totodata Germaniei divizate postbelice si statutul de victima.

De fapt este insa o abordare de tip dublu standard. Mitul traficului cu etnici germani il demonteaza insasi sistemul fiscal al Germaniei care pana in zilele noastre percepe „o taxa de goana” pentru proprii cetateni dornici sa paraseasca tara catre destinatii mai atractive. Daca Germania impoziteaza patente, brevete sau succesiuni pana la zece ani dupa parasirea tarii, de ce n-ar fi fost indreptatita sa perceapa si Romania o taxa pentru educatia oferita emigrantilor.

Domnul Iohannis are asadar sansa unica in istorie de a ajunge cu Germania politica la pace (o pace care oricum nu a fost incheiata nici pana acum cu Berlinul prin tratat). Ar reprezenta si o pace simbolica si de impact cu Germania mitologica din mintea romanilor.

Sursa: corectnews.com prin R.B.N. Press (https://romaniabreakingnews.ro/germania-o-tara-care-ne-a-ramas-de-trei-ori-datoare).

 
NOTĂ:

Radu Golban este un economist român  care a descoperit că Germania ne datorează 19 miliarde de euro, din acordurile comerciale bilaterale încheiate înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial. S-a nascut in 18 noiembrie 1973 la Timisoara și  trăit şi studiat în Germania, Elveţia şi România.

 In 1988 a emigrat în Germania, impreuna cu familia.. Iată  în continuare, câteva repere despre Radu Golban:

  • Este absolvent al Universitatii „Albert-Ludwigs” din Freiburg,Germania, Facultatea de Filozofie, specializarea: Politica stiintifica si drept, promotia 2000.
  • Absolvent al Programului de Masterat în Studii Europene Avansate al Institutului European al Universitatii din Basel, Elvetia, promotia 2002.
  • Absolvent al programului doctoral al Universitatii de Vest din Timisoara, titlul tezei de doctorat “Uniunea Europeana si monetara si Romania”, conducator stiinţific Grigore Silasi, anul sustinerii 2008.
  • Absolvent a mai multor cursuri de specializare în domeniul integrarii europene.
  • A avut o activitate de cercetare si predare la Universitatea de Vest din Timisoara, din 2002 (Scoala de Inalte Studii Economice Comparative din Timisoara) pana in 2012 care s-a concretizat in trei carti ca prim autor, si peste 20 de lucrari stiintifice publicate in reviste recunoscute.

Radu Golban a descoperit in timp ce isi facea documentarea pentru teza doctorală ca Germania are o datorie istorica catre Banca Nationala a Romaniei.

Ca nemtii au incercat sa o “deconteze” fie prin decontarea din soldul curent a stationarii trupelor pe teritoriul Romaniei, fie prin achitarea unor datorii ale Romaniei fata de Germania in 1944 tot din soldul curent.

In 1935, Romania si Germania au semnat un acord prin care se stabilea ca platile dintre cele doua tari, provenind din schimbul de marfuri si din alte obligatii de stat si particulare, sa fie efectuate prin cliring bilateral intre Banca Nationala a Romaniei si Casa de compensatie germana.

Datoria descoperita de Radu Golban este un varf din cliringul necompensat.

Si ca să terminăm aceasta scurta si incompleta incursiune in biografia lui Radu Golban, iata ce crede chiar el despre descoperirea sa:

Din moment ce traim intr-o perioada politica extrem de tensionata, eurosistemul se poate prabusi de pe o zi pe alta. Probabil, tind sa cred, chiar daca am descoperit aceste creante, ca nu este cel mai favorabil moment de a discuta despre o datorie istorica a Germaniei fata de Romania„.

 Destul de trist, dar adevarat.

În sprijinul afirmațiilor d-lui Golban vine și 

 Germania e chiar singurul exemplu de ţară care de-a lungul istoriei nu şi-a plătit niciodată datoriile externe. Nici după primul, nici după al doilea Război Mondial. Totuşi, au reuşit frecvent să determine alte naţiuni să plătească, aşa cum s-a întîmplat după războiul franco-prusac din 1870, cînd au cerut despăgubiri masive şi le-au şi primit. Statul francez a suferit timp de decenii din cauza acestei datorii. Istoria datoriilor publice e plină de ironii. Foarte rar are de-a face cu ideea noastră despre lege şi ordine.

Cînd aud germanii zicînd că ţin la o fermitate morală în ce priveşte datoria şi că vor ca datoriile să fie date înapoi, mă gîndesc: ce glumă! Germania chiar este ţara care nu şi-a plătit niciodată datoriile. Nu are căderea să le ţină lecţii altor naţiuni.

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/08/21/germania-este-datoare-vanduta-romaniei/

27/01/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: