CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

RUSIA ARE ȘI ISTORICI CARE RESPECTĂ ADEVĂRUL

Iosif Vissarionovici Stalin

Lecţii de istorie: Cum a provocat URSS Al Doilea Război Mondial…

Istorici ruşi: Planul lui Stalin era să-l ajute pe Hitler, iar după ce va obosi, să-l atace şi toată Europa să devină sovietic

Pentru Stalin, ca și pentru Putin, mult mai târziu, prăbuşirea Imperiului Rus a fost cea mai mare tragedie geopolitică a secolui XX, scrie publicația online https://anonimus.ro.

Zeci de ani, în cărțile de istorie sovietice a fost scris că victoria asupra Germaniei naziste este rezultatul Marelui Război pentru Apărarea Patriei.

Împreună cu Marele Război pentru Apărarea Patriei, manualele menționate vorbeau în treacat și despre un alt război, care s-a desfășurat în același timp, în aceleași țări și cu aceiași participanți. Cele două parcă se intersectau, chiar coincideau, dar erau totuși destul de diferite.

Asta s-a întipărit în mintea a milioane de oameni sovietici.

Toată lumea în Rusia știe data Marelui Război pentru Apărarea Patriei: 22 iunie 1941 – 9 mai 1945.
Data celui de Al Doilea Război Mondial – mai puțini: 1 septembrie 1939 – 2 septembrie 1945.

Toată lumea în Rusia știe că, în Marele Război pentru Apărarea Patriei URSS a luptat împotriva Germaniei și a aliaților săi.

Nu toată lumea își amintește că în razboi au participat 62 de țări din 73 existente la acea vreme, că luptele au avut loc pe trei continente și în apele a patru oceane și este singurul conflictul în care s-au utilizat arme nucleare.

Însă acest război mondial pare că a ocolit URSS, care avea propriul rezbel cu naziștii, pe care i-a învins.

Cum s-a întâmplat că Rusia celebrează anual victoria asupra Germaniei naziste – iar victoria și memoria celui de Al Doilea Război au fost șterse?

Un material pe baza discuțiilor istroricilor ruși Oleg Budnitk şiMark Solonin, mediate de Alexander Podrabinek, în cadrul unei emisiuni la Radio Liberty:

Știe cineva ce a făcut Uniunea Sovietică în primele zile după începerea celui de-Al Doilea Război Mondial?

Ei bine, URSS a atacat Polonia. De la vest polonezii erau atacați de Germania național-socialistă, din est – de socialista URSS. Germanii – pe 1 septembrie 1939, URSS – 17 septembrie 1939. Aceasta este data oficială a intrării Uniunii Sovietice în Al Doilea Război Mondial.

Și, din păcate, nu de partea coaliției, care atunci era reprezentată de Polonia, Anglia, Franța, Australia, Noua Zeelandă, India și Canada, ci în alianță cu Germania nazistă.

Pactul Ribbentrop-Molotov

Foto (Moscova, 23 august 1939) : Uniunea Sovietică şi Germania nazistă au semnat un pact de neagresiuneși de împărțire a Europei, cu o săptămână înainte de declanșareaRăzboiului Mondial.

Practic, în vara anului 1939, Hitler a încercat să obțină și a obținut, sprijin sovietic. Pactul de neagresiune între cele două imperii totalitare a avut o importanță crucială pentru ambele țări și practic a dat startul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Oleg Budnitskii:

Pe de o parte, Stalin nu avea încredere în democrațiile occidentale, iar pe de altă parte, după o vizită a lui Ribbentrop la Moscova și auzind propunerile concrete și absolut minunate din punct de vedere geopolitic… Era o propunere de împărțire a Europei de Est… Printre altele, cele două au convenit ca, la un moment dat, Uniunea Sovietică să intre în război împotriva Poloniei.

Semnarea Pactului Molotov – Ribbentrop, pe 23 august 1939, a fost un punct de cotitură important în politica Uniunii Sovietice.

Alexander Podrabinek:

Pactul de non-agresiune a fost scurt și clar. Avea numai șapte articole. Cele de substanță – trei. Primul articol obligă părțile să se abțină de la agresiune impotriva celuilalt; În al doilea – să nu acorde sprijin unui terţ care îl atacă pe celalalt; În al treilea – să nu adere la alianțe militare îndreptate împotriva celeilalte părți.

Având acord cu Hitler privind împărțirea sferelor de influență în Europa, Stalin nu se temea de complicații militare la începutul Războiului Al Doilea Mondial. Şi de cine să se teamă Uniunea Sovietică, care era cu mult superioară celor mai apropiați vecini occidentali ca dimensiune, resurse naturale, armată și echipament militar?

Poate că Stalin a crezut că prăbușirea Imperiului Rus în 1917 era cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX. Acum, în fața lui s-a deschis perspectiva tentantă de restabilire a vechilor frontiere.

Oleg Budnitkii:

Germania inițiază războiul pe 1 septembrie 1939, declanșând atacul asupra Poloniei. Uniunea Sovietică, în conformitate cu acordul, a început să pregătească acțiuni militare împotriva Poloniei.

Una dintre condițiile pentru intrarea URSS pe teritoriul Poloniei (pentru a spune lucrurilor pe nume, a fost o lovitură aplicata în spatele armatei poloneze), era ca Varșovia să cadă, iar apoi se putea anunța că statul polonez nu există. Lucru pe care l-au făcut mai târziu.

Alexander Podrabinek:

Potrivit protocolului secret al pactului, Armata Roșie a ocupat regiunile estice ale Poloniei.

Mark Salonin:

Pe 17 septembrie 1939, dimineața, Armata Roșie, într-un număr mare, traversează frontiera poloneză. Gruparea sovietică număra 650.000 de militari şi 4.500 de tancuri, iar până la sfârșitul lunii septembrie, a crescut de două ori.

Teritoriul polonez a fost ocupat rapid. Polonezii nu se așteptau la o invazie din est. Rezistența armată a fost scăzută, dar a existat.

Oleg Budnitkii:

Au fost în unele locuri lupte. Dar polonezii la început nu au înțeles ce se întâmplă, de ce a intrat Armata Roșie? Guvernul s-a gândit că poate URSS a venit în ajutorul Poloniei. Au fost chiar date ordine să nu se opună rezistență. Cu toate acestea, polonezii s-au luptat cu sovieticii. Au existat lupte, unele orașe au rezistat.

Alexander Podrabinek:

În urma acestor evenimente, sub controlul Uniunii Sovietice a trecut un teritoriu de 196.000 kilometri pătrați cu o populație de aproximativ 13 milioane de persoane.

Pentru Uniunea Sovietică, războiul cu Polonia nu a fost prea sângeros. Pierderile în luptă ale Armatei Roșii, conform cifrelor oficiale, au fost de 737 de persoane ucise și 1862 răniți. Conform celor neoficiale – până la o mie de morți și două mii de răniți. Pierderea polonezilor a fost de 3,5 mii de morți, 20.000 răniți și dispăruți.

Au fost capturați circa 250.000 de soldați. În primăvara anului viitor, aproape 22 de mii de ofițeri polonezi au fost împușcați de sovietici în pădurea Katyn.

În septembrie 1939, armatele sovietică și germană au sărbătorit prima victorie în cel de-Al Doilea Război Mondial.

Trupele germane au cedat orașul polonez ocupat Brest, care a trecut sub ocupație sovietică. Pe 22 septembrie 1939, la Brest a avut loc o paradă militară sovieto-germană comună (foto:generalul german Heinz Guderian (centru) şi comandantul brigazii 29 sovietice de tancuri, colonelul Semion Krivoshein (dreapta) sărbătoresc în comun victoria asupra forțelor poloneze).

Acțiunile militare au fost finalizate, în mare, până pe 29 septembrie. Data sfârșitului războiului poate fi considerată 16 octombrie 1939, când noua frontieră de stat a URSS a fost transferată de către armată sub paza trupelor de frontieră ale NKVD.

Stalin a numit războiul împotriva Poloniei o „plimbare militară”. Pentru Polonia acest război a fost însă o tragedie natională.

Dar războiului nu-i place răgazul, mai ales dacă agresorul este extaziat de succesele militare ale unei campanii ușoare. Așa că, pe 16 octombrie 1939, Armata Roșie a predat granița de vest sub paza NKVD și pe 18 octombrie a început introducerea trupelor sovietice în republicile baltice.

Din punct de vedere militar, Estonia, Letonia și Lituania erau mult mai slabe decât Polonia și nu puteau opune rezistență semnificativă.

Pe 28 septembrie 1939, după ce Kremlinul a semnat tratatul de prietenie cu Germania nazistă, Uniunea Sovietică și Estonia au încheiat un acord de asistență mutuală. Asistența din partea Uniunii Sovietice a însemnat introducerea pe teritoriul estonian a trupelor sovietice – 25.000 de oameni.

În urma discuțiilor, Stalin a lăudat delegația estoniană:

„Guvernul eston a acționat cu înțelepciune și în beneficiul poporului estonian, a încheiat un acord cu Uniunea Sovietică. Puteați avea soarta Poloniei. Unde este acum Polonia?”.

Răspunsuri la întrebare au avut și celelalte republici baltice. Un tratat asemănător cu Uniunea Sovietică a fost semnat de Letonia pe 5 octombrie 1939, iar pe 10 octombrie cu Lituania. În Letonia au fost trimiși 25.000 de soldați ai Armatei Roșii, în Lituania 20.000.

Apoi, pe 5 octombrie 1939, URSS propune finlandezilor să încheie un pact de asistență mutuală similar cu cel al balticilor. Negocierile au început pe 11 octombrie, dar, în final, au eșuat, după numeroase reluări. Pe 9 noiembrie, discuțiile s-au încheiat fără rezultat.

Din această cauză a izbucnit războiul cu Finlanda, început pe 30 noiembrie 1939.

Oleg Budnitskii:

Finlanda nu a acceptat propunerile Uniunii Sovietice, care voia să împingă granița foarte mult. De fapt, Finlanda urma să devină stat satelit sau, pur și simplu, să fie anexată. Dacă ne uităm pe hartă, este o problemă de restabilire a granițelor Imperiului Rus.

Ca urmare, a început războiul sovieto – finlandez, URSS a anunțat o serie de provocări din partea Finlandei. Desigur, a fost un război provocat de către Uniunea Sovietică, nu există nicio îndoială. Este suficient să spun că populația Uniunii Sovietice era de 180 de milioane de oameni, iar populația Finlandei de 3 milioane de persoane, și ca să vezi, mica Finlandă s-a decis așa, dintr-odată, să atace Uniunea Sovietică. Finlanda avea doar câteva tancuri și câteva avioane…

Alexander Podrabinek:

Uniunea Sovietică a lansat o puternica campanie de propagandă.

Mark Salonin:

Da, pe 26 noiembrie1939, cu patru zile înainte de invazia în Finlanda, a existat o puternică explozie propagandistică. Se spunea că armata finlandeză îi atacă pe grănicerii sovietici, că au murit soldați ai Armatei Roșii. După aceea, un uragan de poezii, ședinte populare, sindicaliști furioși. Şi-au amintit că de la granița finlandeză până la leagănul revoluției bolșevice, Leningrad, erau doar 34 de kilometri în linie dreaptă, și că, iată!, urmează să bombardeze finlandezii Bulevardul Nevskii. Prin urmare, nu putem tolera acest lucru, iar noi trebuie să ne apăram țara…

Alexander Podrabinek:

La începutul campaniei finlandeze propaganda stalinistă a convins poporul sovietic că victoria asupra Finlandei va fi rapidă și ușoară.

Oleg Budnitskii:

Cu toate acestea, războiul nu a fost floare la ureche, cum se credea inițial. Finlanda a opus rezistență armată, iar trupele URSS s-au dovedit a fi slab pregătite și slab conduse. Totuşi, Uniunea Sovietică era mult mai puternică decât Finlanda, și, în ciuda pierderilor enorme (Armata Roșie a pierdut de 4 ori mai mulți soldați decât cea finlandeză), rezistența finlandeză a fost înfrântă. S-a ajuns la un acord de pace, care a fost drastic pentru Finlanda, dar ţara si-a păstrat independența.

Alexander Podrabinek:

Războiul s-a încheiat pe 13 martie 1940 prin semnarea unui tratat de pace. Uniunea Sovietică anexează aproximativ 40.000 de kilometri pătrați din Finlanda, inclusiv orașul Viborg. Pierderile în morți și dispăruți au fost după cum urmează: Armata Roșie – 126.000 soldați, armata finlandeză – 26.000 de oameni.

Unul din rezultatele războiului sovieto-finlandez a fost exluderea URSS din Liga Națiunilor. Un alt rezultat a fost invenția de către finlandezi a „cocktailului Molotov”.

După războiul cu Finlanda, Armata Roșie a avut pace doar trei luni. Dar apoi, în iunie 1940, pe data de 14 (Lituania), şi 15-16 (în Letonia și Estonia), URSS trimite ultimatumuri prin care cere intrarea neîngrădită și nelimitată pentru trupele Armatei Roșii. După ce militarii sovietici ocupă țările baltice, încep arestările în masă, urmează așa-numitele alegeri: cu un singur candidat pe listă. Se formează guvernul. Fără vărsare de sange, toate trei republici sunt ocupate.

Alexander Podrabinek:

Campania militară în cele trei republici baltice a durat șase săptămâni. La începutul lunii august 1939, Lituania, Letonia și Estonia au fost anexate și încorporate în Uniunea Sovietică. Vărsarile de sânge au fost evitate ca urmare a faptului că guvernele baltice au încercat să evite victime militare. Și au reușit.

Dar pierderile umane au venit mai târziu. Din cele trei republici, NKVD a deportat în Siberia potențiali dușmani ai puterii sovietice: intelighenția, clerici, politicieni, ofițeri militari, polițiști, agricultori, proprietarii de companii mari, foști funcționari ai aparatului de stat. Cu totul aproximativ 40.000 de oameni.

În aceeași vară a fost efectuată o operațiune militară de invadare a României, a urmat anexarea Basarabiei și a nordului Bucovinei.

Mark Salonin:

Cu Basarabia au procedat chiar mai dur, acolo nici măcar nu au fost proclamate republici populare (ca în țările baltice), pur și simplu a fost prezentat un ultimatum României, în care se spunea: „totul este al nostru. Am tolerat prea mult timp ca Basarabia noastră să fie parte din România, dar acum răbdarea noastră a ajuns la capăt”.

Alexander Podrabinek:

România nu a opus rezistență armată și a acceptat ultimatumul sovietic. Operațiunea militară a început pe 28 iunie și a durat șase zile. Au fost încăierări ocazionale, dar pierderi de război nu au fost de nicio parte.

Pe 3 iulie 1940, la Chișinău are loc o paradă a trupelor sovietice. Urmările directe ale anexării: deportarea în Siberia de Nord şi Kazahstan a aproximativ 30.000 de așa-numite „elemente nesigure”.

Astfel, la numai două săptămâni după începerea celui de-Al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a început ostilități active în Europa, care au continuat cu câteva întreruperi pe tot parcursul anului. Acesta a fost anul (1940), în care URSS a furat și confiscat cele mai multe teritorii străine.

Dar această atitudine este justificată din punct de vedere geopolitic?

Oleg Budnitskii:

Din perspectiva mea, aceasta a fost o greșeală. Acordurile între Stalin și Hitler și acțiunile Uniunii Sovietice în cele din urmă au adus mai mult rău decât bine. În primul rând, după cum știm, aceste teritorii au fost anexate destul de rapid. Populația, în cea mai mare parte, avea o atitudine extrem de negativă față de regimul sovietic.

Mobilizările pentru Armata Roșie în vestul Ucrainei erau o catastrofă, zilnic erau 4.000 – 5.000 de dezertori (nu exagerez, sunt documente sovietice). În Lituania și Letonia au fost rebeliuni, opoziție fățisă față de regimul sovietic. Același lucru s-a întâmplat în vestul Ucrainei și în alte locuri. Așa se explică de ce au fost atât de ușor create ulterior legiunile SS – este o consecință a acestei politici a puterii sovietice. De exemplu, cu o săptămână înainte de invazia germană au avut loc deportări din statele baltice.

Dar cel mai important lucru: s-a dovedit că Germania a obținut o garanție a păcii în est, a învins Franța, iar Uniunea Sovietică, brusc, s-a trezit pe un continent nesigur şi singură împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi, fără niciun tampon între ele. Era o frontieră comună imensă, ideală pentru un atac surpriză.

Mark Salonin:

Tovarășul Stalin avea un plan mare, clar și destul de rațional: să-l împingă pe Hitler într-un mare război european. L-a ajutat pe Hitler să nu fie spulberat chiar de la început. Stalin urma să aștepte, iar când toți participanții la acest război vor fi aproape morți de oboseală, marea Armată Roșie, cu zecile de mii de tancuri, va trece peste totul ca un tăvălug și toată Europa devenea sovietică. Planul era absolut clar. Așa că de ce naiba îi trebuia să se anagajeze în propriul mic război între 1939-1940 …nu este clar.

Toți acești pași (mă refer la capturarea unei părți din estul Poloniei, războiul împotriva Finlandei, anexarea statelor baltice, precum și ruperea unei bucăți din România) în niciun fel nu-l apropiau pe tovarășul Stalin de planul său măreț.

Nu am un răspuns rațional la întrebarea asta, dar ipoteza cea mai plauzibilă, în opinia mea, este că Stalin avea o capacitate redusă a gândirii abstracte. În limbaj comun, aceasta se traduce prin cuvântul „prost”, dar eu nu pot folosi acest cuvânt la adresa unui geniu diabolic. Toate acestea îmi amintesc despre povestea unui hoț, care după ce a furat cu succes un milion, s-a decis să mai fure o rublă din portofelul altcuiva.

Alexander Podrabinek:

Deci, când, de fapt, a intrat Uniunea Sovietică în Al Doilea Război Mondial? Să ne uităm la cronologia evenimentelor din perioada 1939 – 1940.

Septembrie, octombrie 1939:- războiul cu Polonia.

Noiembrie – decembrie 1939, Ianuarie, februarie, martie 1940: război cu Finlanda.

Iunie 1940: desfășurarea de trupe în republicile baltice.

Iulie 1940: invazia În România, anexarea Basarabiei și a nordului Bucovinei.

August 1940: anexarea Lituaniei, Letoniei și Estoniei.

Oleg Budnitskii:

Cu siguranță că aceste evenimente au fost parte din Al Doilea Război Mondial, nu am nicio îndoială. A pretinde că aceste evenimente au fost separate și că URSS a intrat în război abia în iunie 1941 este, cu siguranță, un neadevăr istoric.

Mark Salonin:

Participarea Uniunii Sovietice la înfrângerea Poloniei și ocuparea teritoriului său, fără îndoială este parte din Al Doilea Război Mondial. Nu-mi pot imagina ce argumente pot fi aduse împotriva acestei teze. Dacă agresiunea lui Hitler împotriva Poloniei este prima etapă al celui de-Al Doilea Război Mondial, atunci de ce nu are loc în această etapă şi agresiunea sovietică împotriva Poloniei?

Publicitate

29/01/2023 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

La 14 decembrie 1939, Uniunea Sovietică a fost exclusă din Liga Națiunilor

Războiul de Iarnă (cunoscut și ca Războiul Ruso-Finlandez) a izbucnit în momentul în care Uniunea Sovietică a atacat la 30 noiembrie 1939 cu 500000 de soldați Finlanda, după ce la 1 septembrie 1939 Germania nazistă invadase, fără nicio declarație oficială de război, Polonia.

URSS s-a alăturat agresorilor germani la 17 septembrie 1939, și a ocupat vaste teritorii în răsăritul și sudul Poloniei, după care acest stat și-a încetat existența pe toată durata războiului mondial.

Una din consecințe a fost aceea că, la 14 decembrie, Uniunea Sovietică a fost exclusă din Liga Națiunilor.

Strategii armatei sovietice plănuiau să-i ofere dictatorului Iosif Stalin o victorie rapidă până la aniversarea zilei sale de naștere, pe 21 decembrie, dar rezistența finlandeză organizată de marele strateg si comandant Carl Gustaf Emil Mannerheim, a zădărnicit planurile sovieticilor, deşi aceştia din urmă îi depăşeau numeric în proporţie de 3 la 1.

După reacția vehementă a comunității internaționale, care a condamnat atacul asupra Finlandei, ministrul sovietic de externe, Viaceslav Molotov, a pretins la radio că avioanele URSS parașutau pentru finlandezii flămânzi ajutoare alimentare – nu bombe !

Ianuarie 1940: soldați sovietici morți în urma unui atac al armatei finlandeze asupra unei coloane blindate pe drumul Raate

Ianuarie 1940: soldați sovietici morți în urma unui atac al armatei finlandeze asupra unei coloane blindate

Foto: Mareșalul Mannerheim.

Pregătirea superioară a soldaţilor finlandezi şi buna strategie a lui Mannerheim, au făcut ca armata finlandeză să reziste superiorității materiale şi numerice a invadatorilor sovietici, care nu au reușit să ocupe această țară cu o populație de doar 3,7 milioane de locuitori.

Totuși, având mult mai mulți soldați și tehnică de luptă, sovieticii au reușit să copleșească forțele finlandeze.

În martie 1940, finlandezii nu au avut de ales decât să accepte termenii armistițiului impus de sovietici.

Se estimează pierderile acestui război la 48.000 de morţi şi 158.000 de răniţi pentru URSS şi 25.000 de morţi şi 44000 răniţi de partea finlandeză.

De asemenea, finlandezii au pierdut 61 de avioane, iar ruşii 872.

https://i0.wp.com/www.chdata123.com/eu/ch/mag-i-no-ko/03-sep1939-aug1940-d/029-karte-europa-august1940.gif

Granițele Europei „revizuite”, in 1940

In 1941 finlandezii au reintrat în razboi alaturi de Germania împotriva URSS, dar după eliberarea teritoriilor pierdute în războiul din 1939 s-au oprit pe vechea graniță, fără să urmeze înaintarea germană.

La sfarsitul războiului,  condiţiile de pace impuse Finlandei au fost dure, dar totuşi nu la fel de distrugatoare ca acelea la care au fost supuse statele europene, între care s-a numarat si România, care au rămas după Cortina de Fier, sub cizma rusească.

 Finlanda a fost nevoită să lupte în războiul din Laponia împotriva fostilor aliați germani, in nordul ţării, dar, cu toate cedările teritoriale, statul finlandez si-a pastrat independenţa şi democraţia,  dezvoltând o  economie de piaţă prosperă.

Mannerheim a demisionat din funcţia de preşedinte pe 4 martie 1946 , ca urmare a  deteriorarii sănătăţii sale și a fost urmat în funcţie de primul său ministru , Juho Kusti Paasikivi.

Viata mareșalului Mannereim a fost un exemplu de patriotism, maiestrie militara si devotament  in slujba tarii si poporului sau.

Sub conducerea sa, finlandezii au demonstrat intregii lumi că un popor mic, dar bine condus, poate rezista și supraviețui intr-un razboi nimicitor împotriva  unui colos militar precum a fost cel sovietic.

Nikita Hurșciov, liderul sovietic, își amintea mai târziu că „noi toți – și mai ales Stalin – am simțit victoria ca pe o înfrângere în fața finlandezilor. A fost o înfrângere periculoasă pentru că arăta inamicilor noștri că URSS este un colos cu picioare de lut”.

14/12/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ULTIMII APĂRĂTORI AI BERLINULUI în fața Armatei Roșii au fost luptători ai unor unități de elită formate din străini…

Berlin. Mai 1945. Legionarii germani prizonieri își depun armele în fața soldaților sovietici/ Foto: russian7.ru

Cum au apărat legionarii străini Berlinul de Armata Roșie

La 16 aprilie 1945, Armata Roșie a început operațiunea strategică pe direcția Berlin. Ofensiva s-a derulat pe tot frontul.

La 25 aprilie, unități ale Frontului 1 Ucrainean și ale Frontului 1 Belarus au închis linia de încercuire din jurul capitalei celui de-al Treilea Reich. Orașul apărat de naziști era plin de buncăre de piatră pe șase etaje, cazemate, fortificații, tancuri îngropate în pământ și clădiri fortificate, scrie revista scrie revista ”Mejdunarodnaia jisn”, preluată de //www.vestidinrusia.ro.

Operațiunea a durat două săptămâni și s-a încheiat la 2 mai cu capitulararea garnizoanei Berlinului, când trupele Armatei Roșii au pus stăpânire în totalitate pe citadela hitleriștilor.

Cucerirea Berlinului a fost urmată de predarea în masă, pe majoritatea fronturilor, a ceea ce mai rămăsese din Wehrmacht și din trupele SS. Pe durata Operațiunii Berlin, trupele sovietice au înfrânt 70 de divizii de infanterie și 23 de divizii motorizate și de tancuri ale inamicului, au distrus o mare parte a aviației Wehrmacht-ului, au capturat până la 11.000 de arme și aruncătoare de mine, peste 1500 de tancuri și tunuri de asalt, 4500 de avioane și au luat prizonieri circa 480.000 de oameni.

Cine au fost cei care au apărat Berlinul de soldații sovietici în aprilie – mai 1945? Cu excepția berlinezilor, adunați de Goebbels (Joseph Goebells, 1897-1945, ministrul propagandei publice al regimului nazist, din 1933 până în 1945 – n.r.) în 200 de batalioane formate din Volkssturm (miliția populară germană – n.r.), brigăzi de femei, rezerviști, profesori și cursanți ai școlilor de cadeți ale SS, din personalul Statelor majore și al direcțiilor SS, apărarea Berlinului pe direcțiile sudică și vestică a fost susținută de cel mai bine pregătite divizii Waffen-SS.

Lângă Berlin a fost formată Armata a 11-a Panzer, în componența căreia au intrat toate unitățile SS din garnizoara orașului care reușiseră să se salveze, dar cea mai mare subunitate a trupelor SS cu care au trebuit să lupte soldații Armatei Roșii, a fost divizia SS ”Nordland”.

Numele complet al acestei unități a trupelor SS a fost Divizia a XI-a de tancuri și infanterie de elită de voluntari ”Nordland”. Apărătorii Berlinului din componența acestei divizii, formată încă din 1943, au fost, în special, voluntarii din Danemarca, Olanda și Norvegia.

Din luna septembrie a acelui an, divizia a acționat în Croația, în operațiuni de represalii împotriva partizanilor iugoslavi, dar, deja din noiembrie 1943, a început transferul unităților diviziei în sectorul Oranienbaum al frontului sovieto-german.

În ianuarie 1944, această subunitate a luptat, lângă Leningrad, ca parte a Grupului de Armate ”Nord”. Doar în timpul blocadei orașului de pe Neva, unitățile Armatei Roșii au ucis 2000 de soldați și ofițeri ai trupelor SS din Danemarca și 1200 din Norvegia.

Divizia Waffen ”Nederland”/ Foto: history.doc.ru

Între 27 aprilie și 1 mai 1945, resturi ale acestei divizii de 11.000 de oameni au participat la apărarea clădirii Cancelariei Riech-ului din centrul Berlinului și au fost zdrobiți de unitățile Armei Roșii. SS-iștii diviziei rămași în viață și luați prizonieri s-au dovedit a fi o gloată formată din cetățeni din Scandinavia, Polonia și Cehoslovacia, etnici germani din Croația și letoni din URSS. Divizia SS olandeză ”Nederland”, ce număra până la 5200 de oameni, a fost lichidată de Armata Roșie în aprilie 1945, lângă Berlin.

În total, în anii de război au fost luați prizonieri 4729 de olandezi, 7006 de danezi, 5878 de norvegieni, 601 de suedezi. Iar 6033 de flamanzi și 2812 de valoni din Divizia SS ”Valonia” au fost luați prizonieri în aprilie 1945. Această divizie în sine, formată din belgieni, luxemburghezi, francezi și spanioli, a luat parte la lupte pe Frontul de Est și a fost distrusă la Schwerin și Brandenburg.

De unitățile Armatei Roșii în plină ofensivă, Berlinul a fost apărat și de legionarii din Divizia SS franceză ”Charlemagne” (”Marele Charles”).

Divizia a 33-a franceză ”Charlemagne” a fost formată cu trei luni înainte de sfârșitul războiului și era alcătuită, în principal, din cetățeni francezi. Dar după primele lupte din Pomerania, din 7000 de oameni câți au fost la început, au rămas nu mai mult de 1000 de soldați și ofițeri.

La 10 aprilie, Comandamentul ”Charlemagne” a efectuat un sondaj, care a arătat că 75% dintr-un batalian și doar jumătate din altul au decis să lupte până la capăt ”împotriva bolșevicilor”.

În noaptea de 23 aprilie, batalionul de asalt ”Charlemagne” a fost chemat la Berlin și, la bordul a nouă camioane, a plecat, traversând suburbiile nord-vestice, să apere capitala Reich-ului.

Berlin. Aprilie 1945. Divizia SS franceză ”Charlemange”

Batalionul a fost împărțit în patru companii de pușcași a câte 60-70 de oameni fiecare și a fost trecut sub comanda Hauptsturmführer-ului (căpitan, n.r.), Henri-Joseph Fene. După care, batalionul SS de atac ”Charlemagne” a pornit, sub un bombardament sovietic susținut, spre est de Berlin, unde a intrat în luptă cu unități ale Armatei Roșii.

Retrăgându-se, treptat, spre centrul orașului, SS-iștii francezi au luat parte la luptele de la Cancelaria Reich-ului, de la Reichstag și din cartierul clădirilor guvernamentale, provocând pierderi grele unităților sovietice. Numai într-o singură zi de lupte, la 28 aprilie, din totalul de 108 tancuri sovietice distruse la Berlin, francezii din ”Charlemagne” au făcut praf 62 de unități.

Ultimul punct de comandă al diviziei a fost un vagon devastat, luminat cu lumânări și situat în pavilionul subteran al stației de metrou Stadtmitte, din apropierea Cancelariei Reich-ului. La 1 mai, francezii au continuat să apere acest obiectiv și să lupte pe Leipzigstrasse, în jurul Ministerului Aviației și pe Postdamerplatz. În dimineața zilei de 2 mai, în urma anunțului privind capitularea capitalei germane, ultimii 30 de combatanți ai ”Charlemagne” din cei 300 veniți la Berlin au părăsit buncărul Cancelariei Reich-ului.

Împreună cu francezii, Reichstag-ul a fost apărat și de SS-iștii estonieni. În plus, alături de ”Charlemagne”, la apărarea Berlinului au participat lituanieni, letoni, spanioli și unguri din resturile unităților SS naționale, nimicite de Armata Roșie.

La 29 aprilie 1945, pentru distrugerea mai multor tancuri sovietice, Untersharführer-ul Eugene Valaud, un tânăr parizian din divizia SS ”Charlemagne”, a fost decorat cu ordinul ”Cavaler al Crucii”, devenind, astfel, unul dintre ultimii cavaleri ai ordinului. La 2 mai, cu o lună înainte de împlinirea vârstei de 22 de ani, Valaud a murit pe străzile Berlinului. Comandantul unui batalion din divizia ”Charlemagne”, Haupsturmführer-ul Henri Fene, scria în memoriile sale: ”În Berlin există Strada Franceză și Biserica Franceză. Ele au fost numite astfel în cinstea hughenoților care au fugit de opresiune religioasă și s-au stabilit în Prusia, la începutul secolului al XVII-lea, ajutând la construcția capitalei. La mijlocul secolului al XX-lea, alți francezi au venit să apere capitala, construită cu ajutorul strămoșilor lor”. Uite așa – sincer și fără supărări.

În cartea istoricului britanic Chris Bishop, dedicată formațiunilor străine ale trupelor SS, sunt prezentate date din care reiese că francezii aflați în slujba germanilor erau mai mulți decât reprezentanții oricărei alte țări occidentale. Astfel, în aceste unități au fost peste 140.000 de oameni veniți din Alsacia și Lorena, alți 150.000 au fost mobilizați în Organizația Todt și încă 25.000 au lucrat pentru Marina militară a Germaniei în porturile din Bretagne și din Golful Biscaia. Au fost 34.000 de voluntari direcți care doreau să se alăture Wermacht-ului și SS-ului.

Cerul Berlinului era apărat împotriva aviației sovietice de letoni – piloții Escadrilei 54 de avioane de atac ”Grünhertz” (”Inimă verde”). Printre membrii escadrilei s-a aflat unul dintre cei mai prolifici ași ai aerului, Walter Novotny, având grijă de legionarii letoni, care au continuat să se bată pentru al Treilea Reich chiar și atunci când naziștii germani în persoană au încetat lupta.

La 1 mai, Batalionul al XV-lea al Diviziei Letone SS de grenadieri sub comanda Obersturmführer-ului leton Atis Neilands a continuat să apere Cancelaria Reich-ului și a capitulat abia la 3 mai, în zona Ministerului Transporturilor Aeriene al Germaniei. Cu mai mult de 50 de ani mai târziu, despre acest episod al bătăliei pentru Berlin va povesti cu mândrie un alt legionar leton, Aivars Petersons, care a publicat o carte intitulată ”Trebuie să ne întoarcem. Letonii, ultimii apărători ai Berlinului”.

Astăzi, neo-naziștii ucraineni sunt foarte mândri de participarea strămoșilor lor la apărarea Berlinului. La 25 septembrie 1944, Bandera, Stețko și Melnik (Stepan Bandera, 1909-1959, lider al Organizației Naționaliștilor Ucraineni – OUN; Iaroslav Stețko, 1912-1986, prim adjunctul liderului OUN; Andrei Melnik, 1890-1964, militar, n.r.) au fost eliberați, alături de alți 300 de naționaliști ucraineni din OUN, din lagărul de concentrare Sachsenhausen, din apropierea Berlinulului.

La începutul anului 1945, Bandera și Melnik au primit din partea conducerii germane ordin să-i adune pe toți naționaliștii ucraineni în zona Berlinului pentru a apăra orașul în fața ofensivei Armatei Roșii. Stepan Bandera a organizat subunitățile ucrainene din componența Volkssturm, el însuși fugind la Weimar.

În plus, în zona Berlinului au acționat aproximativ 2500 de oameni care făceau parte din mai multe grupuri ucrainene de apărare antiaeriană. Pe lângă ei, jumătate din Compania a III-a a Regimentului 87 de Grenadieri SS ”Kurmark” era reprezentată de naționaliștii și rezerviștii ucraineni din Divizia a XIV-a de Grenadieri ai trupelor SS ”Galicia”, care s-au acoperit de rușinea comiterii de crime de război pe Frontul de Est.

Trebuie recunoscut faptul că, în momentul prăbușirii celui de-al Treilea Reich, în rândurile regimentului SS ”Kurmark” au luptat umăr la umăr cu nemții nu doar ucraineni, ci și ruși. Trei unități din SS s-au dovedit a fi din Belarus, 4 – din Letonia, iar în februarie 1943 a fost formată, din soldați de naționalitate estoniană, Divizia a 20-a SS de voluntari.

În timpul războiului, de partea naziștilor au luptat aproximativ 2 milioane de oameni din rândul cetățenilor altor țări și popoare. Cu ei au fost formate 59 de divizii, 23 de brigăzi, câteva regimente, legiuni și batalioane separate.

Chiar la Berlin, Armata Roșie s-a confruntat cu rezistența unităților SS-iștilor din 15 state.

Unul dintre participanții francezi la acele lupte împotriva trupelor sovietice scria, mai târziu: ”Aici, pentru o ultimă întâlnire, s-a adunat întreaga Europă”.

Pe durata Operațiunii Berlin, 78200 de ostași din Armata Roșie au fost uciși, iar alți 274000 au fost răniți.

11/09/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: