CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

1 DECEMBRIE 1918 – O ZI A DREPTATII PENTRU POPORUL ROMÂN. VIDEO SI FOTO

LA MULTI  ANI  ROMÂNIA, LA MULTI ANI ROMÂNI !

„…Marea Unire din 1918, a fost si rãmâne pagina cea mai sublimã a istoriei românesti. Mãretia ei stã în faptul cã desãvârsirea unitãtii nationale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istoricã a întregii natiuni române, realizatã într-un elan nestapânit cu putere din strãfundurile constiintei unitãtii neamului, un elan controlat de fruntasii politici, pentru a-l cãlãuzi cu inteligentã politicã remarcabilã spre telul dorit. […]”

Florin Constantiniu – O istorie sincerã a poporului român, ed. Univers Enciclopedic, 1997.



CRONOLOGIA EVENIMENTELOR PREMERGATOARE MARII UNIRI (1914 – 1918)

ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

1914

Iul.15/28 – Austro-Ungaria declară război Serbiei.
Iul.17/30 –  Reprezentanţii Antantei fac cunoscut guvernului român acordul ţărilor lor privind unirea Transilvaniei cu România, în schimbul participării României la război împotriva Puterilor Centrale.
Iul.18/31 –  Mesaj al împăratului Germaniei Wilhelm al II-lea către regele Carol I, prin care cerea României să-şi îndeplinească obligaţiile către Puterile Centrale (1883, oct.18/30 – Semnarea la Viena, în cel mai strict secret, a Tratatului de alianţă româno-austro-ungar, la care Germania aderă în aceeaşi zi).
Iul.19/aug.1 – Germania declară război Rusiei. Sistemul general de alianţe care lega Marile Puteri a dus la dezlănţuirea primului război mondial.
Iul.21/aug.3 – Consiliul de coroană de la Sinaia, respinge cererea regelui Carol I de a intra în război alături de Puterile Centrale şi hotărâşte adoptarea unei politici de neutralitate armată.
Sept.18/oct.1 – Convenţie secretă ruso-română, prin care Rusia se angajează să apere integritatea teritorială a României şi recunoaşterea drepturilor acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români în schimbul unei neutralităţi binevoitoare a României (“Acordul Sazonov-Diamandi”).
Sept.27/oct.10 – Moartea regelui Carol I.
Sept.28/oct.11 –  Urcarea pe tron a regelui Ferdinand I, nepotul şi succesorul regelui Carol I.

1916

Aug.4/17 – Se semnează la Bucureşti Tratatul de alianţă între România pe de-o parte, şi Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia, pe de altă parte. Printre condiţiile intrării României în război de partea Antantei, se stipula satisfacerea cererii României de a se discuta la încheierea războiului drepturile ei istorice asupra Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei.

[ Planul intrării României în război]

Planurile de luptă

Conform planurilor interaliate trupele ruseşti urmau să înceapă ofensiva concomitent cu cele române. Trupele anglo-franceze trebuiau să debarce la Salonic, pentru a ţine în loc Bulgaria care intenţiona să atace România.

Aceste angajamente nu s-au realizat pentru că acţiunea aliaţilor de la Salonic a fost zădărnicită de o puternică ofensivă germano-bulgară, iar trupele ruseşti au sosit cu o mare întârziere. Din această cauză, trupele Puterilor Centrale au ocupat 2/3 din teritoriul României. Cu ajutorul trupelor ruseşti frontul este stabilizat, la începutul lunii ianuarie 1917, pe râul Siret, Dunăre şi braţul Sf. Gheorghe.

Campania din 1917

În teritoriul liber al Moldovei, din ianuarie până în mai 1917, a avut loc refacerea armatei române cu mijloace egale cu cele aflate în dotarea inamicului.O misiune militară franceză (condusă de generalul Henri Mathias Berthelot) şi echipamentul de luptă din Franţa şi Anglia au schimbat înfăţişarea armatei române.

Au fost organizate două armate române, având aprox. 400.000 de oameni, intercalate cu trei armate ruseşti însumând aproape 1.000.000 de militari. Astfel, ofensiva românească de la Mărăşti (la 11 iulie), condusă de generalul Alexandru Averescu, şi cea a generalilor Constantin Cristescu şi Eremia Grigorescu, de la Mărăşeşti (1-24 iulie) dejoacă planurile de luptă germane de ocupare a Moldovei şi de cucerire a portului Odessa.

ROMÂNIA ÎN 1918

Oct.-nov.1917 Comuniştii ruşi ajung la putere.

Ian. 27 Se încheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Austro-Ungaria şi Ucraina.
Febr.18 Se încheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Rusia Sovietică şi Germania.
Mart.5 Se semnează la Buftea (în apropiere de Bucureşti) Tratatul preliminar de pace între România şi Puterile Centrale, pe baza căruia încep la Bucureşti, la 9 mart., tratativele în vederea încheierii păcii.
Apr.24 Tratatul de pace de la Bucureşti, dintre România, pe de o parte, şi Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, să accepte rectificări de frontieră în Carpaţi şi să încheie convenţii economice dezavantajoase pentru tara.

ECOURI INTERNAŢIONALE

Mart.26 – 28 Are loc la Roma un Congres al naţionalităţilor din monarhia austro-ungară, care votează o moţiune cerând recunoaşterea dreptului fiecărei naţiuni de a se constitui în stat naţional independent sau de a se uni cu statul său naţional dacă acesta există.

Aug.24 – Se creează la Paris Consiliul Naţional al Unităţii Române, având în conducere pe Take Ionescu (preşedinte), Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu şi Ioan Th. Florescu. Consiliul este recunoscut la 29 sept. de guvernul francez, la 23 oct. de guvernul SUA, la 29 oct. de guvernul englez, iar la 9 nov. de cel italian drept exponent al intereselor poporului român.

Sept.2 – Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, sârbilor, croaţilor şi rutenilor votează o moţiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei şi eliberarea tuturor popoarelor.

Ofensiva Antantei

Sept.12 Armatele aliate din Balcani sparg frontul bulgar la Dobropolje şi înaintează spre Sofia.
Sept. 16 Se semnează la Salonic actul de capitulare a Bulgariei.
Oct.4 Germania şi apoi, la 5 oct., Austro-Ungaria, fac oferte de pace Puterilor Aliate.

UNIREA BASARABIEI CU REGATUL ROMÂN

Mart.27 Sfatul Ţării de la Chişinău (capitala Basarabiei) hotăreşte unirea Basarabiei cu România.

UNIREA TRANSILVANIEI CU REGATUL ROMÂNIEI

Sept.29 – Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, întrunit la Oradea adoptă în unanimitate o declaraţie redactată de Vasile Goldiş prin care se dorea recunoaşterea acestui for ca organ provizoriu de conducere al Transilvaniei. Se constituie un “Comitet de Acţiune”, cu sediul la Arad, avându-l preşedinte pe Vasile Goldiş.

Oct.3 – Manifestul Împăratului Carol I de Habsburg – Către popoarele mele credincioase privind reorganizarea Austro-Ungariei într-o Federaţie de şase state independente (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez şi ucrainean).

Oct.3 – Declaraţia de răspuns a “Corpului voluntarilor transilvăneni şi bucovineni”, la manifestul lui Carol I de Habsburg, în care, aceştia proclamă unirea teritoriilor lor cu Regatul României.

SPRE MAREA UNIRE

Victoria Antantei, care începe să se contureze în 1918 în Apus, are urmări şi pe frontul din Balcani. Armata lui Sarrail de la Salonic înaintează în sfârşit şi străpunge liniile bulgare. Guvernul lui Marghiloman îşi dă demisia, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918.

 Îi urmează guvernul generalului Coandă, care proclamă imediat mobilizarea generală şi, la 28 octombrie/10 noiembrie, România reintră în război. Un război care a doua zi încetează prin armistiţiul semnat la Compiegne. Războiul încetează în Europa occidentală, nu şi în cea de răsărit, unde, după armistiţiu, la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, operaţiunile militare vor mai continua intermitent în Ungaria.

Înfrângerea militară aduce cu sine destrămarea imperiilor centrale. Primul care se prăbuşeşte este, cum era de aşteptat, cel austro-ungar. La 18 octombrie împaratul Carol (Franz Joseph murise în 1916) anunţă printr-un manifest transformarea monarhiei austro-ungare într-un stat federal. Era, fapt limpede, mult prea târziu. O salvare a imperiului nu mai putea veni decât de la diplomaţia învingătorilor (mai cu seamă de la cea a Marii Britanii).

Dar popoarele din imperiu o iau înaintea diplomaţilor şi decid ele însele asupra destinului lor. La fel şi românii. La 12 octombrie, Partidul Naţional Român din Transilvania adoptă Declaraţia de autodeterminare, redactată de Vasile Goldiş, “în virtutea dreptului naţional al fiecărei naţiuni de a dispune de ea însăşi”.

Şase zile mai târziu, această Declaraţie este citită în Parlamentul de la Budapesta de Alexandru Vaida Voevod, în timp ce, la Viena, Iuliu Maniu concentra 70.000 de soldaţi transilvăneni din armata austro-ungară, cu care se îndreaptă spre Transilvania.

Consiliul National Român Central, înfiinţat la 3 noiembrie 1918, din reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social Democrat, preia controlul Transilvaniei, profitând şi de rapida dezintegrare a aparatului administrativ maghiar.

Între timp, fapte similare se petrec în Bucovina, unde la 27 octombrie se creează un Consiliu Naţional Român, sub conducerea lui Iancu Flondor, care formulează dorinţa Bucovinei de unire cu România, proclamată în fapt, necondiţionat şi cu mare însufleţire la Cernăuţi, la 28 noiembrie 1918.

Guvernul lui Károlyi Mihály, format la 31 octombrie la Budapesta şi în care ministrul naţionalităţilor este democratul Jászi Oszkar, încearcă să intre în negocieri cu Consiliul Naţional Român Central.

Iuliu Maniu relatat despre zilele premergătoare adoptării rezoluţiei unirii Transilvaniei cu România .

La 24 ianuarie 1934, cu prilejul aniversării Unirii Principatelor Moldova şi Valahia, a susţinut o conferinţă la radio despre „Marea Unire”. Pe calea undelor, Maniu a expus obstacolele politice depăşite de fruntaşii ardeleni.

„În zadar a fost toată străduinţa guvernului unguresc de a câştiga pe români cu cele mai seducătoare promisiuni, în zadar au fost rugămintea şi ameninţările arhiducelui Iosif, adresate trimisului Consiliului Naţional, Alexandru Vaida Voevod, de a cere orice, căci toate se vor împlini, numai alăturarea de România să nu se decidă, în zadar a fost străduinţa ministrului ungar Jaszi Oscar în Arad şi pe urmă în Budapesta de a îndupleca pe români la acceptarea unei soluţii tranzacţionale.

În zadar, pentru că întreaga suflare românească era tran-şantă în atitudinea ei: unire sau moarte!”

 Negocierile au fost purtate la Arad, între 13-15 noiembrie, dar fără nici un rezultat. În acelaşi timp, guvernul maghiar semnează la 13 noiembrie armistiţiul de la Belgrad cu generalul Franchet d’Esperey, şeful armatei din Orient.

Se fixează o linie de demarcaţie arbitrară între Ungaria şi Transilvania, care lăsa sub autoritatea Budapestei oraşe ca Satu Mare, Oradea, Beiuş, Arad şi regiuni istorice ca Banat (încredinţat administraţiei sârbeşti), Crişana, Maramureş.

Faptul îi pune în gardă pe români. Consiliul Naţional decide să convoace, la 18 noiembrie/1 decembrie, la Alba Iulia, o Adunare Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria.

 Pentru această Adunare urmau a fi aleşi 600 de deputaţi pe bază de vot universal şi 628 reprezentanţi ai organizaţiilor şi societăţilor culturale. Participă la alegeri toţi românii din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş.

Într-o atmosferă de mare entuziasm popular, timp de 12 zile, sunt aleşi câte 5 reprezentanţi de circumscripţie (în cadrul stabilit în 1910). Revendicările alegătorilor: unirea cu România, reformă agrară, vot universal.

Adunarea de la Alba-Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Au venit 1228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 de comitate româneşti, apoi episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizaţiilor militare şi ai tinerimii universitare.

Dar pe lângă delegaţii oficiali, ceea ce dădea Adunării înfăţişarea unui mare plebiscit popular era afluenţa poporului. Din toate unghiurile ţărilor române de peste Carpaţi, sosea poporul cu trenul, cu căruţele, călări, pe jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a ţinuturilor, în cântări şi plini de bucurie.

Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor.

Spectacol simbolic şi instructiv: mulţimea imensă urcă drumul spre Cetăţuie printre şirurile de ţărani români înveşmântaţi în sumanele de pătură albă şi cu căciulile oştenilor lui Mihai Viteazul.

Pe porţile Cetăţuii, despuiate de pajurile nemţeşti, fâlfâie Tricolorul român.

Erau reprezentate toate categoriile sociale şi ambele biserici. Participau şi reprezentanţi ai tuturor regiunilor istorice româneşti.

Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul şi se adună pe Câmpul lui Horea. De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreţia vremurilor pe care le trăiesc.

În acest timp, în sala Cazinei militare, delegaţii ţin adunarea. Pe podium, între steagurile tuturor naţiunilor aliate, care au contribuit cu sacrificiile lor de sânge la desăvârşirea acestui act măreţ, iau loc fruntaşii vieţii politice şi intelectuale a românilor şi delegaţii Bucovinei şi Basarabiei, care au ţinut să aducă salutul ţărilor surori, intrate mai dinainte în marea familie a statului român.

Lucrările şedinţei au început la ora 10.30.

Dintr-un colţ al sălii izbucneşte cu energie vechiul cântec patriotic ‘Pe-al nostru steag e scris unire’. Întreaga asistenţă îl cântă cu o însufleţire deosebită. El este practic lozinca sub care se va desfăşura întreaga zi.

Rând pe rând, îşi fac apariţia membrii Consiliului Naţional Român Central primiţi cu ropote de aplauze. Ultimul soşeşte George Pop de Băseşti – preşedintele CNRC, ultimul în viaţă dintre memorandişti.

În sală se aflau  delegaţii aleşi în cele 130 de circumscripţii electorale ale Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului şi Sătmarului. Alături de ei participau reprezentanţii episcopiilor româneşti, societăţilor culturale, institutelor de învăţământ superior şi şcolilor medii, reuniunilor învăţătoreşti, reuniunilor de meseriaşi şi femei, delegaţii Partidului Social Democrat Român, gărzilor naţionale şi ai societăţilor studenţeşti; în total 1 228 de delegaţi.

În discursul său, George Pop de Băseşti a amintit marile momente ale luptei naţionale a românilor conchizând: ‘Vrem să zdrobim lanţurile robiei noastre sufleteşti prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: Unirea tuturor celor de o limbă şi de o lege, într-un singur şi nedespărţit stat românesc’.

A urmat la cuvânt Vasile Goldiş care a spus: ‘Naţiunile trebuiesc eliberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat, Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi eliberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: Unirea ei cu Ţara Românească’.

Într-o atmosferă înălţătoare, în mijlocul aprobărilor unanime şi a unui entuziasm fără margini, Vasile Goldiş, cel care a redactat textul Rezoluţiei Unirii, aduce la cunoştinţa poporului conţinutul documentului (n. r.: Vasile Goldiş – fost deputat în Parlamentul de la Budapesta, deputat în Parlamentul României, ministru al Culturii, fost redactor al ziarului Românul, cel care în calitate de preşedinte al delegaţiei ardelene a adus la cunoştinţa Regelui Ferdinand actul Unirii adoptat la Alba-Iulia).


În finalul discursului său, Vasile Goldiş a dat citire textului Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale.

Textul rezoluţiei mentioneaza  autonomia provizorie a teritoriilor până la întrunirea Constituantei, deplina libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice, reforma agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale.

Adunarea naţională mai cerea  Congresului de Pace să asigure dreptatea şi libertatea atât pentru naţiunile mari, cât şi pentru cele mici şi să elimine războiul ca mijloc pentru reglementare a raporturilor internaţionale.

Ea saluta pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare si naţiunile eliberate – cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană si declara ca  se închină cu smerenie înaintea acelor bravi români care şi-au vărsat sângele în acest război pentru libertatea şi unitatea naţiunii române ..

La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România era desavarsita.

romania

Foto:  Episcopul Iuliu Hossu dă citire Declaraţiei de la Alba Iulia

La Alba Iulia, aşa cum fusese înainte şi la Cernăuţi, la 28 noiembrie, a fost, de fapt, un plebiscit al tuturor românilor din Austro-Ungaria. Tot la Alba Iulia, cu prilejul Adunării, se constituie Marele Consiliu Naţional Român, format din 200 de membri aleşi şi 50 de membri cooptaţi.

Foto:Consiliul Dirigent. Primul Guvern roman al Transilvaniei si Banatului dupa decretarea Unirii.

A doua zi, acest Consiliu numeşte un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu.

Consiliul trimite o delegaţie la Bucureşti, condusă de episcopul de Caransebeş, Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care, la 1/14 decembrie, înmânează regelui Ferdinand I declaraţia de la Alba Iulia.

La 11/24 decembrie, regele Ferdinand promulgă decretul de sancţionare a unirii (totodată şi a Bucovinei şi Basarabiei). Protestele guvernului Károlyi la Budapesta sunt inutile.

MAREA UNIRE DE LA 1918 IN IMAGINI.

Fișier:Greater Romania.svg

Foto:Incoronarea regelui Ferdinand si a Reginei Maria la Alba Iulia

Fichier:Iuliu Maniu.jpg

File:Iicbratianu.png

Ion I.C.Bratianu

La 1 decembrie nu sărbătorim doar unirea Transilvaniei cu România, această memorabilă zi reprezintă clipa finală a înfăptuirii marelui ideal naţional al tuturor românilor, se aniversează deopotrivă revenirea în graniţele istorice a românilor din Basarabia şi Bucovina, împreună cu rememorarea primei etape unificatoare prin care Muntenia şi Moldova au dat naştere statului român la 24 ianuarie 1859.

Este ziua când fiecare suflare românească trebuie să-şi manifeste recunoştinţa faţă de toţi eroii care au contribuit la naşterea României Întregite.

Înflorirea României Mari a fost întreruptă brutal în anul tragic 1940 când, ignorându-se voinţa liber exprimată a tuturor românilor şi recunoaşterea internaţională a unirii, Statul Român a fost supus unor răşluiri teritoriale arbitrare cu urmările cunoscute.

De aceea, sărbătorirea zilei de 1 decembrie, clipa desăvârşirii Marii Uniri ca Zi Naţională a României, este incompletă purtând mereu un suspin pentru teritoriile româneşti răpite iar pentru acestea un indiciu clar că nu sunt abandonate din proiectele Tării-mamă.

In acelasi timp, sărbătoarea Unirii păstrează o vie speranţă de viitor, iar acest sfânt deziderat nu ne-a rămas în grijă doar pentru a-l perpetua şi transmite altor generaţii, ci pentru ca noi să depunem eforturi – pe măsura fiecăruia – astfel încât bucuria şi spiritul României Întregite, să reînvie odată şi pentru totdeauna.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

 

 

 

 

 

 

 Surse:

Ion Bulei, Scurtă istorie a românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 1996.

 Basarabia literara com.md.

01/12/2013 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

BASARABIA – PRIMA PROVINCIE ROMANEASCA REUNITA CU TARA MAMA. MAREA UNIRE A ROMANILOR DIN 1918. VIDEO

 

MAREA UNIRE

Au trecut deja noua decenii  de cand la Alba-Iulia, s-a produs evenimentul aşteptat timp de secole de către toată suflarea românească – Marea Unire.

Atunci, pentru prima dată au fost adunate într-un singur stat pămînturile care au făcut vre-odată parte din cele trei principate româneşti.[1] România, cu unele excepţii regretabile la asfinţit, s-a încadrat în graniţele sale istorico-politice: Dunărea, Tisa, Nistru şi Marea Neagră. Nu putem, din păcate, să spunem că au fost unite toate pămînturile populate din străvechime pînă la acea dată de români.

În afara hotarelor Ţării au rămas românii din Bugo-Nistria, Pocuţia, Transcarpatia, Banatul sîrbesc şi din toată valea Timocului – Tribalia de altă dată (fără să mai vorbim de aromânii împrăştiaţi pe întreaga peninsulă Balcanică).

La drept vorbind, în anul 1918 s-a produs un miracol, căci România, angajîndu-se în Primul Război Mondial de partea Antantei[2], nici nu a sperat la un asemenea rezultat. În orice caz, cel puţin Basarabia care aparţinea Rusiei (una dintre membrii-fondatori ai acestui bloc militar-politic), era considerată ca şi pierdută.

În istoriografia română este trecut cu vederea faptul că anume Basarabia a fost prima provincie care s-a realipit la Ţară (pe data de 27 martie 1918), accentul punîndu-se îndeosebi doar pe actul unirii Transilvaniei.

Poate că aceasta are loc din cauza circumstanţelor nu prea frumoase în care a fost obţinut acordul Puterilor Centrale de a şi-o reîntoarce?[3]

Istoria însă trebuie cunoscută în întregime şi nu numai clipele ei de triumf, altfel riscăm să repetăm momentele sale mai puţin plăcute.

Atunci, în ianuarie anul 1918, România a capitulat în faţa inamicului şi a semnat cu el un tratat de pace  (prevederile sale le puteţi vedea în trimiterea de la subsol).

Drept recompensă pentru pierderea Dobrogei, guvernul pro-german al lui Marghiloman a obţinut acordul învingătorilor pentru realipirea Basarabiei.

Trebuie să menţionăm însă că această realipire a avut loc pe cale paşnică şi democratică şi nu forţat (precum pretind unii „istorici”), iniţiativa venind din partea basarabeană.

Condiţiile capitulării  nu au fost îndeplinite pînă la capăt, deoarece  coraportul de forţe s-a schimbat brusc în favoarea Antantei.

Pe frontul de vest au intrat în luptă împotriva nemţilor peste două milioane de soldaţi americani proaspeţi şi bine înarmaţi.

Puterile Centrale in acel moment erau istovite la maximum de războiul de poziţii care a durat aproape patru ani şi de blocada maritimă etanşă impusă de către „Royal Navy”[4].

Fronturile din Tesalonic şi Palestina s-au prăbuşit. Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia au ieşit din război, iar în Germania s-au răsculat marinarii şi muncitorii din spatele frontului.

În asemenea circumstanţe, la începutul lui noiembrie 1918 România declară nule condiţiile tratatului de la Bucureşti (dar îşi păstrează Basarabia) şi reintră în război de partea Antantei cînd soarta Cvadruplei Alianţe era deja hotărîtă.

După semnarea armistiţiului de la Compiegne pe 11 noiembrie 1918, România se mai implică în înăbuşirea revoluţiei bolşevice din Ungaria şi, pentru a proteja de calvarul războiului civil din Rusia Sovietică populaţia românească de dincolo de hotarele sale, îşi introduce temporar forţele sale armate în zonele limitrofe ale Galiţiei (Pocuţia şi satele româneşti din Transcarpatia).

De menţionat însă că cea mai numeroasă diasporă românească – cea din interfluviul bugo-nistrean a fost lăsată în voia sorţii.

Astfel, din parte perdantă, absolut pe neaşteptate, România devine marele cîştigător în Europa de Sud-Est. Au fost întrecute cele mai optimiste aşteptări şi pronosticuri. Pe parcursul cîtorva luni, teritoriul şi populaţia statului românesc practic s-au dublat.

Fișier:Greater Romania.svg

Harta Romaniei reintregite dupa MAREA UNIRE DE LA 1918

Marele merit al partidei lui Brătianu (care, de fapt, guverna ţara) a fost că a ştiut să folosească la maximum conjunctura politică internaţională favorabilă care s-a creat după război. La mijloc au fost cîteva circumstanţe care au permis ca marile puteri ale Antantei să accepte lărgirea teritorială a României, inclusiv pe seama fostului său aliat – Rusia.

1. – România a fost unica ţară din regiune care şi-a menţinut forţele sale armate într-o stare mai mult sau mai puţin bună.

2. – Ea era singura care putea să facă faţă înaintării dinspre Răsărit a tăvălugului bolşevic şi putea să îndeplinească funcţii poliţieneşti în regiune (fapt pe care l-a demonstrat în timpul înăbuşirii „Republicii Sovietice Ungare”).

3. – Bucureştiul urma să devină centrul de greutate al microblocurilor militar-politice regionale („Mica Antantă” şi „Înţelegerea Balcanică”) care au format renumitul „cordon sanitar”[5] dintre Rusia Sovietică şi statele revanşarde (Germania, Ungaria şi Bulgaria).

4. – România era unicul stat din această parte a Europei care corespundea cît de cît standardelor democraţiei occidentale.

Oricum ar fi, în anul 1918 au fost îndeplinite dezideratele românilor din provinciile înstrăinate pe parcursul istoriei de către vecinii lor hrăpăreţi. Ca rezultat, timp de 22 de ani Basarabia a făcut parte din România Mare. Desigur că pe parcursul acestei perioade au fost şi episoade nu prea plăcute între Bucureşti şi periferia sa răsăriteană.

Aici am putea aminti despre abuzurile săvîrşite de către funcţionarii şi jandarmii regăţeni, dispreţul lor faţă de localnici (care în majoritatea lor nu cunoşteau alfabetul latin şi limba literară românească, toţi, în schimb, frecventaseră în mod obligatoriu cel puţin două clase ale şcolii parohiale de limbă rusă) ş. a. m. d.

Aceste fenomene regretabile au fost îndelung „rumegate” şi hiperbolizate pînă la grotesc de către istoriografia şi propaganda sovietică (ele şi astăzi sînt savurate de către unii „istorici” de genul lui V. Stati). Noi le pomenim, deoarece credem că nu trebuie să ne aruncăm nici în cealaltă extremă care suferă de „patrotardism” şi prea idealizează evenimentul, uitînd deviza istoricilor „Sine ira et studio” (principiul obiectivităţii).

ADEVĂRUL SE AFLĂ PRIN COMPARAŢIE

Problema mult discutată de mai bine de 80 de ani este dacă Unirea a fost un eveniment pozitiv sau negativ pentru destinele Basarabiei şi a locuitorilor săi.

Pentru a afla adevărul ar fi bine să comparăm soarta românilor dintre cele două interfluvii răsăritene ale Moldovei istorice: Pruto-Nistria (alias Basarabia) şi Bugo-Nistria (care a rămas în afara României Mari).

Practic, avem un caz rarisim în istorie cînd aceeaşi populaţie este pusă în condiţii diferite pe parcusrul a două generaţii (din 1918 pînă ,în 1940 adică pe o perioadă de numai 22 de ani).

Către anul 1917, cînd a fost răsturnat ţarismul şi porţile „închisorii popoarelor” (cum a fost numită Rusia de către V. I. Lenin) au fost larg deschise, românii basarabeni şi transnistreni erau pe cale de a repeta soarta pieilor roşii din America de Nord (aflîndu-se în pragul dispariţiei ca popor).

Politica dură de rusificare pe toate fronturile şi cea de colonizare a ţinutului cu elemente alolingve aplicată consecvent din a doua jumătate a secolului XIX de către guvernul ţarist s-a dovedit a fi foarte eficace.

Pentru a demonstra acest lucru este destul să aducem două cifre foarte grăitoare: dacă în anul 1812 (cînd Basarabia a fost anexată la Rusia) românii alcătuiau mai mult de 80% din populaţia regiunii, atunci către anul 1917 – doar cu puţin întreceau 50%.

Oraşele şi tîrgurile Basarabiei au devenit focare ale rusificării, iar în judeţele Hotin şi Cetatea Albă românii au ajuns în minoritate chiar şi în zonele rurale (care prin tradiţie au fost întotdeauna preponderent româneşti).

Situaţia din Bugo-Nistria era şi mai deplorabilă. În 1792, cînd acest pămînt străvechi românesc (sub aspect etnic, nu şi politic) a intrat în componenţa Imperiului Rus, românii (care se identificau ca moldoveni) constituiau circa 90% din populaţia ţinutului ca peste un secol şi ceva să devină a minoritate – circa 32%.

Majoritatea absolută a băştinaşilor nu ştiau alfabetul latin, căci învăţămîntul se făcea în limba rusă. Mai mult, o parte considerabilă nu ştia nici literele ruseşti, deoarece părinţii nu doreau să-şi trimită copiii la şcoala rusească.

Penuria de pămînt îi făcea pe ţăranii români să ia drumul pribegiei, în timp ce în ţinut erau invitaţi colonişti de toate neamurile cărora li s-au dat cîte 50 de desetine (aproximativ 60 de hectare) de pămînt pentru fiecare familie.

Să vedem ce a avut de cîştigat Basarabia în urma unirii cu Ţara (în afară de reîntregirea firească cu trunchiul neamului românesc):1. A fost curmată catastrofa demografică şi cota-parte a românilor în populaţia ţinutului a început să revină la firesc.

2. A fost înfăptuită reforma agrară, deşi în condiţii simţitor mai reduse, decît ceruseră autorităţile basarabene unioniste. Ţăranii au fost împroprietăriţi cu pămînt şi a încetat exodul lor din regiune.

3. A fost introdus învăţămîntul primar obligatoriu gratuit de patru clase, s-au deschis instituţii medii de specialitate şi filiale ale celor superioare din centrele universitare din vechiul regat.

4. Limba română a fost restabilită în drepturile sale fireşti şi astfel a fost oprită degradarea şi poluarea ei cu rusisme.

Principalul însă a fost faptul că românii basarabeni au fost salvaţi de genocidul fizic şi spiritual la care au fost supuse celelalte popoare ale fostului Imperiu Rus (inclusiv românii din Bugo-Nistria) în perioada interbelică de către regimul comunist sovietic. Este destul să amintim următoarele etape ale acestui calvar:

1. Războiul civil (aa. 1918-1920) din Rusia Sovietică împreună cu foametea şi epidemiile din anii care au urmat după el au produs colosale pierderi umane (circa 20 milioane de vieţi, inclusiv de moldoveni transnistreni) şi materiale.

2. Foametea organizată din anii treizeci care numai în Ucraina (din care făcea parte şi Bugo-Nistria populată de români) a pricinuit moartea a peste şapte milioane de oameni.

3. Colectivizarea forţată în timpul care (după unele date) a costat Uniunea Sovietică peste 11mln. de vieţi.[6]

4. Represiunile staliniste din anii 1937-1938 (încă cîteva sute de mii de victime, inclusiv intelectualii şi fruntaşii moldoveni din Republica Autonomă Moldovenească).

5. „Revoluţia culturală” care a nimicit floarea intelectualităţii de şcoală veche şi a dus la „zombificarea” spirituală a populaţiei.

6. Distrugerea bisericilor şi nimicirea fizică a clerului ortodox.

7. Rusificarea popoarelor neruse prin intermediul aşa zisului „internaţionalism proletar” şi edificarea „noii comunităţi de oameni – poporul sovietic”.

Politica aceasta a dus la asimilarea completă a zeci de popoare şi etnii mici şi care inevitabil (în cazul în care regimul comunist avea să mai dăinuie vre-un secol) aveau să ducă la dispariţia şi a celorlalte popoare mai numeroase.

În perioada interbelică românii din interfluviul bugo-nistrean au fost supuşi unui adevărat genocid.

Pentru a demonstra acest lucru, sînt nevoit să apelez din nou la cifre: conform datelor furnizate de către Gr. I Kotovski în renumita scrisoare din anul 1924 a „grupului de iniţiativă” către CC al PC(b)U (cu privire la oportunitatea creării pe malul stîng al Nistrului a unei republici unionale moldoveneşti), în Bugo-Nistria locuiau între 800.000 şi 2 mln. de români moldoveni.

În prezent, în regiunea Odesa (cu tot cu enclava Ismailului răpită în anul 1940 de la RSS Moldovenească) au mai rămas doar circa 140 mii şi numărul lor este în continuă şi extrem de rapidă descreştere, ceea ce înseamnă că în Bugo-Nistria (Transnistria mare) actuală au mai rămas circa 90 de mii de moldoveni.

Cifrele reproduse mai sus sînt răscunoscute, însă, pseudo-istoricii „statişti” continuă să îndruge prostii despre palma jandarmului şi aroganţa funcţionarului regăţean, iar despre genocidul la care a fost supusă populaţia românească din stînga Nistrului pe timpul puterii sovietice, ei amintesc doar în treacăt ca despre un fenomen regretabil, dar insignifiant în comparaţie cu „înflorirea nemaivăzută a naţiunii moldoveneşti în familia de republici-surori”.

Basarabia în anii postbelici a fost lovită şi ea de un val crunt de represiuni, însă el a fost de o intensitate cu mult mai mică decît acel interbelic care i-a năpăstuit pe fraţii noştri de pe malul celălalt la Nistrului şi pînă la Bug.

Nu este greu să ne închipuim ce soartă am fi avut dacă în anul 1918 Basarabia nu s-ar fi unit cu Ţara. Unirea a salvat românii basarabeni de la moartea fizică şi spirituală.

[1] Desigur, dacă facem excepţie de efemera uniune personală a celor trei principate înfăptuită de către Mihai Viteazul în cele 7 luni ale anului 1600.

[2] Antanta (iniţial – Franţa, Anglia şi Rusia) şi Tripla Alianţă (Germania, Italia şi Austro-Ungaria) – cele două blocuri militar-politice care s-au angajat în Primul Război Mondial. Tripla Alianţă a fost părăsită de către Italia, însă la axa Berlin-Viena au aderat ulterior Turcia şi Bulgaria, de aceea mai ea se va numi Cvadrupla Alianţă sau Blocul Puterilor Centrale.

[3] După lovitura de stat bolşevică din noiembrie anul 1917, armata rusă s-a dezintegrat totalmente şi Frontul Românesc a rămas cu nişte breşe uriaşe pe care mica armată română nu a fost în stare să le astupe.

De aceea guvernul român semnează mai întîi armistiţiul şi apoi tratatul de pace de la Bucureşti care a însemnat pentru români tot cam aceeaşi ca şi cel de la Brest-Litovsk pentru Rusia Sovietică, adică o capitulare ruşinoasă în faţa duşmanului. România a fost nevoită să cedeze duşmanului Dobrogea şi teritorii la hotarul cu Austro-Ungaria.

Regele Ferdinand I urma să abdice, iar guvernul Brătianu să fie înlocuit de unul pro-german. România urma să plătească o uriaşă contribuţie de război şi să asigure puterile centrale cu produse agricole, petrol şi furaj. Pentru ca pilula să nu fie atît de amară, Puterile Centrale s-au declarat de acord cu introducerea trupelor române în Basarabia şi reunirea ei cu Ţara.

[4] Royal Navy – Marina Regală, o altă denumire a flotei militare britanice care încă mai era „regină a mărilor” (titlu pe care îl va ceda după război flotei Statelor Unite).[5] Cordon sanitar – în contextul dat, o fîşie de state mici în Răsăritul Europei care se întindea de la Marea Barenţ pînă la Marea Neagră şi care avea drept scop crearea unui tampon de securitate între marii perdanţi ai Primului Război Mondial – Rusia Sovietică şi Germania.

[6] Aceste cifre au fost arătate chiar de către Stalin într-o convorbire avută cu W. Churchill în timpul celui de-al II-lea Război Mondial cînd URSS şi Marea Britanie erau parteneri ai coaliţiei antihitleriste.

prof.Alexandru Savin,Chisinau

Blogul Moldovlah

27/04/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

1 DECEMBRIE 1918 – O ZI A DREPTATII PENTRU POPORUL ROMAN. LA MULTI ANI ROMANIA, LA MULTI ANI ROMANI! VIDEO

 

 

 

 

CRONOLOGIA EVENIMENTELOR PREMERGATOARE MARII UNIRI (1914 – 1918)

 

 

ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

 

1914

Iul.15/28 Austro-Ungaria declară război Serbiei.

Iul.17/30 Reprezentanţii Antantei fac cunoscut guvernului român acordul ţărilor lor privind unirea Transilvaniei cu România, în schimbul participării României la război împotriva Puterilor Centrale.
Iul.

18/31 Mesaj al împăratului Germaniei Wilhelm al II-lea către regele Carol I, prin care cerea României să-şi îndeplinească obligaţiile către Puterile Centrale (1883, oct.18/30 Semnarea la Viena, în cel mai strict secret, a Tratatului de alianţă româno-austro-ungar, la care Germania aderă în aceeaşi zi).

Iul.19/aug.1 Germania declară război Rusiei. Sistemul general de alianţe care lega Marile Puteri a dus la dezlănţuirea primului război mondial.

Iul.21/aug.3 Consiliul de coroană de la Sinaia, respinge cererea regelui Carol I de a intra în război alături de Puterile Centrale şi hotărâşte adoptarea unei politici de neutralitate armată.

Sept.18/oct.1 Convenţie secretă ruso-română, prin care Rusia se angajează să apere integritatea teritorială a României şi recunoaşterea drepturilor acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români în schimbul unei neutralităţi binevoitoare a României (“Acordul Sazonov-Diamandi”).

Sept.27/oct.10 Moartea regelui Carol I.

Sept.28/oct.11 Urcarea pe tron a regelui Ferdinand I, nepotul şi succesorul regelui Carol I.

1916

Aug.4/17 Se semnează la Bucureşti Tratatul de alianţă între România pe de-o parte, şi Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia, pe de altă parte. Printre condiţiile intrării României în război de partea Antantei, se stipula satisfacerea cererii României de a se discuta la încheierea războiului drepturile ei istorice asupra Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei.

[ Planul intrării României în război]

 

Planurile de luptă

 

Conform planurilor interaliate trupele ruseşti urmau să înceapă ofensiva concomitent cu cele române. Trupele anglo-franceze trebuiau să debarce la Salonic, pentru a ţine în loc Bulgaria care intenţiona să atace România.

Aceste angajamente nu s-au realizat pentru că acţiunea aliaţilor de la Salonic a fost zădărnicită de o puternică ofensivă germano-bulgară, iar trupele ruseşti au sosit cu o mare întârziere. Din această cauză, trupele Puterilor Centrale au ocupat 2/3 din teritoriul României. Cu ajutorul trupelor ruseşti frontul este stabilizat, la începutul lunii ianuarie 1917, pe râul Siret, Dunăre şi braţul Sf. Gheorghe.

 

Campania din 1917

În teritoriul liber al Moldovei, din ianuarie până în mai 1917, a avut loc refacerea armatei române cu mijloace egale cu cele aflate în dotarea inamicului.

O misiune militară franceză (condusă de generalul Henri Mathias Berthelot) şi echipamentul de luptă din Franţa şi Anglia au schimbat înfăţişarea armatei române.

Au fost organizate două armate române, având aprox. 400.000 de oameni, intercalate cu trei armate ruseşti însumând aproape 1.000.000 de militari.

Astfel, ofensiva românească de la Mărăşti (la 11 iulie), condusă de generalul Alexandru Averescu, şi cea a generalilor Constantin Cristescu şi Eremia Grigorescu, de la Mărăşeşti (1-24 iulie) dejoacă planurile de luptă germane de ocupare a Moldovei şi de cucerire a portului Odessa.

 

ROMÂNIA ÎN 1918

 

Oct.-nov.1917 Comuniştii (bolsevici) ajung la putere i Rusia.

Ian. 27 Se încheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Austro-Ungaria şi Ucraina.

Febr.18 Se încheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Rusia Sovietică şi Germania.

Mart.5 Se semnează la Buftea (în apropiere de Bucureşti) Tratatul preliminar de pace între România şi Puterile Centrale, pe baza căruia încep la Bucureşti, la 9 mart., tratativele în vederea încheierii păcii.

Apr.24 Tratatul de pace de la Bucureşti, dintre România, pe de o parte, şi Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, să accepte rectificări de frontieră în Carpaţi şi să încheie convenţii economice dezavantajoase pentru tara.

 

ECOURI INTERNAŢIONALE

 

Mart.26 – 28 Are loc la Roma un Congres al naţionalităţilor din monarhia austro-ungară, care votează o moţiune cerând recunoaşterea dreptului fiecărei naţiuni de a se constitui în stat naţional independent sau de a se uni cu statul său naţional dacă acesta există

Aug.24 Se creează la Paris Consiliul Naţional al Unităţii Române, având în conducere pe Take Ionescu (preşedinte), Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu şi Ioan Th. Florescu. Consiliul este recunoscut la 29 sept. de guvernul francez, la 23 oct. de guvernul SUA, la 29 oct. de guvernul englez, iar la 9 nov. de cel italian drept exponent al intereselor poporului român.

Sept.2 Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, sârbilor, croaţilor şi rutenilor votează o moţiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei şi eliberarea tuturor popoarelor.

 

Ofensiva Antantei

Sept.12 Armatele aliate din Balcani sparg frontul bulgar la Dobropolje şi înaintează spre Sofia.

Sept. 16 Se semnează la Salonic actul de capitulare a Bulgariei.

Oct.4 Germania şi apoi, la 5 oct., Austro-Ungaria, fac oferte de pace Puterilor Aliate.

 

UNIREA BASARABIEI CU REGATUL ROMÂN

Mart.27 Sfatul Ţării de la Chişinău (capitala Basarabiei) hotăreşte unirea Basarabiei cu România.

 

UNIREA TRANSILVANIEI CU REGATUL ROMÂN

 

Sept.29 Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, întrunit la Oradea adoptă în unanimitate o declaraţie redactată de Vasile Goldiş prin care se dorea recunoaşterea acestui for ca organ provizoriu de conducere al Transilvaniei. Se constituie un “Comitet de Acţiune”, cu sediul la Arad, avându-l preşedinte pe Vasile Goldiş.

Oct.3 Manifestul Împăratului Carol I de Habsburg – Către popoarele mele credincioase privind reorganizarea Austro-Ungariei într-o Federaţie de şase state independente (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez şi ucrainean).

Oct.3 Declaraţia de răspuns a “Corpului voluntarilor transilvăneni şi bucovineni”, la manifestul lui Carol I de Habsburg, în care, aceştia proclamă unirea teritoriilor lor cu Regatul României.

 

SPRE MAREA UNIRE

 

Victoria Antantei, care începe să se contureze în 1918 în Apus, are urmări şi pe frontul din Balcani. Armata lui Sarrail de la Salonic înaintează în sfârşit şi străpunge liniile bulgare. Guvernul lui Marghiloman îşi dă demisia, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918.

 Îi urmează guvernul generalului Coandă, care proclamă imediat mobilizarea generală şi, la 28 octombrie/10 noiembrie, România reintră în război. Un război care a doua zi încetează prin armistiţiul semnat la Compiegne.

Războiul încetează în Europa occidentală, nu şi în cea de răsărit, unde, după armistiţiu, la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, operaţiunile militare vor mai continua intermitent în Ungaria.

Înfrângerea militară aduce cu sine destrămarea imperiilor centrale. Primul care se prăbuşeşte este, cum era de aşteptat, cel austro-ungar. La 18 octombrie împaratul Carol (Franz Joseph murise în 1916) anunţă printr-un manifest transformarea monarhiei austro-ungare într-un stat federal. Era, fapt limpede, mult prea târziu.

O salvare a imperiului nu mai putea veni decât de la diplomaţia învingătorilor (mai cu seamă de la cea a Marii Britanii).

Dar popoarele din imperiu o iau înaintea diplomaţilor şi decid ele însele asupra destinului lor.

La fel şi românii. La 12 octombrie, Partidul Naţional Român din Transilvania adoptă Declaraţia de autodeterminare, redactată de Vasile Goldiş, “în virtutea dreptului naţional al fiecărei naţiuni de a dispune de ea însăşi”.

Şase zile mai târziu, această Declaraţie este citită în Parlamentul de la Budapesta de Alexandru Vaida Voevod, în timp ce, la Viena, Iuliu Maniu concentra 70.000 de soldaţi transilvăneni din armata austro-ungară, cu care se îndreaptă spre Transilvania.

Consiliul National Român Central, înfiinţat la 3 noiembrie 1918, din reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social Democrat, preia controlul Transilvaniei, profitând şi de rapida dezintegrare a aparatului administrativ maghiar.

Între timp, fapte similare se petrec în Bucovina, unde la 27 octombrie se creează un Consiliu Naţional Român, sub conducerea lui Iancu Flondor, care formulează dorinţa Bucovinei de unire cu România, proclamată în fapt, necondiţionat şi cu mare însufleţire la Cernăuţi, la 28 noiembrie 1918.

Guvernul lui Károlyi Mihály, format la 31 octombrie la Budapesta şi în care ministrul naţionalităţilor este democratul Jászi Oszkar, încearcă să intre în negocieri cu Consiliul Naţional Român Central.

 Negocierile sunt purtate la Arad, între 13-15 noiembrie, dar fără nici un rezultat. În acelaşi timp, guvernul maghiar semnează la 13 noiembrie armistiţiul de la Belgrad cu generalul Franchet d’Esperey, şeful armatei din Orient.

Se fixează o linie de demarcaţie arbitrară între Ungaria şi Transilvania, care lăsa sub autoritatea Budapestei oraşe ca Satu Mare, Oradea, Beiuş, Arad şi regiuni istorice ca Banat (încredinţat administraţiei sârbeşti), Crişana, Maramureş.

Faptul îi pune în gardă pe români. Consiliul Naţional decide să convoace, la 18 noiembrie/1 decembrie, la Alba Iulia, o Adunare Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria.

 Pentru această Adunare urmau a fi aleşi 600 de deputaţi pe bază de vot universal şi 628 reprezentanţi ai organizaţiilor şi societăţilor culturale. Participă la alegeri toţi românii din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş.

Într-o atmosferă de mare entuziasm popular, timp de 12 zile, sunt aleşi câte 5 reprezentanţi de circumscripţie (în cadrul stabilit în 1910). Revendicările alegătorilor: unirea cu România, reformă agrară, vot universal.

Cei 1228 de deputaţi s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia, în timp ce în oraş circa 100.000 de oameni (după mărturiile din epocă) le aşteptau hotărârile. Erau reprezentate toate categoriile sociale şi ambele biserici. Participau şi reprezentanţi ai tuturor regiunilor istorice româneşti.

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, deputaţii decid în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, cu păstrarea unei autonomii locale, pe baze democratice, cu egalitatea naţionalităţilor şi a religiilor.

 La Alba Iulia, aşa cum fusese înainte şi la Cernăuţi, la 28 noiembrie, a fost, de fapt, un plebiscit al tuturor românilor din Austro-Ungaria. Tot la Alba Iulia, cu prilejul Adunării, se constituie Marele Consiliu Naţional Român, format din 200 de membri aleşi şi 50 de membri cooptaţi.

 

 

Foto: Consiliul Dirigent. Primul Guvern roman al Transilvaniei si Banatului dupa decretarea Unirii.

 

 

A doua zi, acest Consiliu numeşte un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu.

Consiliul trimite o delegaţie la Bucureşti, condusă de episcopul de Caransebeş, Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care, la 1/14 decembrie, înmânează regelui Ferdinand I declaraţia de la Alba Iulia. La 11/24 decembrie, regele Ferdinand promulgă decretul de sancţionare a unirii (totodată şi a Bucovinei şi Basarabiei). Protestele guvernului Károlyi la Budapesta sunt inutile.

După Ion Bulei, Scurtă istorie a românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 1996, pp. 104-107.

 

Fișier:Greater Romania.svg

Foto: Incoronarea regelui Ferdinand si a Reginei Maria la Alba Iulia

 

Fichier:Iuliu Maniu.jpg

File:Iicbratianu.png

Ion I.C.Bratianu

01/12/2012 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: