CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Istoria României Mari începe în 1920, dar Istoria Românilor a început cu mult înainte și nu s-a terminat încă…

 

 

Imagini pentru anul centenarului photos

 

 

 

 

Între Istoria României și Istoria Românilor

 

 

2018 este anul centenarului Unirii Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei și Banatului cu România.

A fost numită  „Marea Unire“ a românilor, față de „Mica Unire“ a Moldovei cu Țara Românească.

Cât de „mare“ a fost unirea din 1918 s-a văzut în 1920, când s-au trasat granițele României și s-a constatat că, față de promisiunile Antantei, au rămas în afara României: două treimi din Maramureș și teritoriile de până la Tisa din Câmpia Pannoniei și din Banat.

Au mai rămas însă în afara României și teritoriile din Transilvania până în nordul Mării Negre; teritoriile din sudul Dobrogei, din sudul Dunării până în Munții Balcani; teritoriile românești din Albania; din Macedonia și din Grecia.

La un simplu calcul, România Mare nu cuprindea nici măcar un sfert din populația românească.

Aceasta făcând abstracție de localitățile românești răzlețe din Pannonia până în Austria, din Cehia și din Polonia din preajma anilor ´20.

Situația aceasta se datora ocupării teritoriilor locuite de români din nordul Munților Carpați până în Pelopones și din nordul Mării Negre până la Marea Adriatică, de către populațiile nomade; slavi și maghiari.

Acestea au dus o politică de exterminare la început, până în secolul al XV-lea, și apoi de asimilare forțată, care alterna cu perioade de teroare, exterminare și deportare din partea turcilor, a slavilor moderni: macedo-slavii, sârbii, bulgarii, ucrainenii și rușii, la care se adaugă albanezii, grecii și, în permanență, maghiarii.

Populația românească a fost imensă, ca și a traco-geților, căci, în ciuda exterminărilor, pe vremea Mitropolitului Andrei Șaguna, era încă majoritară pe toate teritoriile amintite.

Andrei Șaguna era Mitropolit al Ungariei și al Transilvaniei, căci în Ungaria, și până la Viena, erau mai mulți români decât în Transilvania.

Chiar și Andrei Șaguna se născuse în Ungaria, iar idealul său de unire a românilor de pretutindeni îi cuprindea și pe cei din sudul Dunării.

Din această cauză a fost pârât la Curtea Împăratului că încearcă „refacerea Imperiului Daco-Roman“.

Aceasta ar fi fost cu adevărat Marea Unire a românilor de pretutindeni. Și poate părea curios pentru zilele noastre, dar prin 1860, Imperiul Daco-Roman se putea reface, căci pe atunci românii erau cei mai numeroși.

Cauza supraviețuirii lor o constituie războaiele dintre puterile cotropitoare, dintre unguri și austrieci, dintre austrieci, unguri și turci, dintre austrieci și ruși, dintre turci și ruși, care se căsăpeau unii pe alții, fără să-i intereseze prea mult de locuitorii teritoriilor pe care le ocupau sau le părăseau succesiv.

Când a început stabilitatea de după 1848, s-a întețit și asuprirea românilor.

Renașterea Imperiului Daco-Roman n-a fost posibilă, deoarece Principatele Române n-au avut forța să intervină împotriva armatei ungare care invadase Transilvania, împotriva armatei rusești care invadase Moldova și a celei turcești care invadase Țara Românească, făcând abstracție de armata Austriei care se lupta cu ungurii invadatori, dar care i-a dezarmat și pe românii lui Avram Iancu.

Crearea ulterioară a statelor națio­nale, contrar așteptărilor, a însemnat, cu excepția Țărilor Românești și apoi a României, dezvoltarea naționalis­mului șovin și persecutarea populației de altă etnie.

Trebuie menționat faptul că toți fugarii din sud-estul Europei și-au găsit azil în Țările Române și în România: evreii, rutenii, lipovenii, rușii albi, bulgarii, sârbii și grecii, dar mai ales românii, cei mai asupriți din noile state naționale. România devenise un fel de „azil al sărmanilor“.

S-ar putea spune că, după exemplul celorlalte țări, România a greșit prin adoptarea toleranței etnice. Dacă făceam „curățenie“, ca vecinii noștri, n-am mai fi avut astăzi probleme naționale.

Dar n-am făcut-o din două motive: unul a fost angajamentul, pe care, ce-i drept, numai noi l-am respectat, de a nu asupri celelalte națio­na­lități, și altul, cel mai important, că altfel n-am mai fi fost noi, nici ca ţară, nici ca populație.

Adică români, de la români, și drept-credincioși, de la dreapta noastră credință, adică de la ortodoxie.

Prilejul reclădirii Marelui Imperiu Daco-Roman n-a mai apărut, iar după întărirea statelor naționale, soarta romanității orientale a fost pecetluită pentru totdeauna.

Mai rămăsese însă ceva până la începutul secolului al XX-lea, și anume câteva provincii cu populație majoritar românească în jurul României: Transilvania și Banatul, Bucovina și Basarabia.

Ele au fost oarecum „neglijate“ în cadrul celor două imperii: Austriac (din 1867 Austro-Ungar) și Rusesc, ambele fiind multinaționale, ceea ce explică supraviețuirea românilor, dar deveniseră, cu timpul, accentuat națio­naliste; ungurii – în Vest și rușii – în Est.

Cruzimea acestora atinsese cote alarmante și se prefigura un destin sinistru pentru români. Deviza: „Acum ori niciodată“ era deci perfect îndreptățită.

În preajma Primului Război Mondial se profila o nouă configurație geografică, în care teritoriile să fie împărțite după preponderența națio­nală a locuitorilor, ceea ce presu­punea o cădere a marilor imperii multi­naționale.

Cu toate acestea, taberele beligerante nu erau alcătuite după principii geopolitice, ci după alte afinități.

În tabăra Antantei, spre care înclina România, erau două imperii: Marea Britanie și Rusia, ultima în litigii teritoriale cu România din cauza Basarabiei.

În cealaltă tabără era însă Austro-Ungaria, care stăpânea teritorii cu
populație românească mult mai nume­roasă, dar mai cuprindea și Turcia, și Bulgaria cu intenții anexioniste față de România.

Ce-i drept, nimeni nu se aștepta la amploarea pe care o va lua războiul.

Românii, cel puțin, au trecut Carpații fără dificultăți și au înaintat, fiind întâmpinați cu mare entuziasm de locuitorii Transilvaniei până aproape de Sibiu.

Nici nu părea un război, ci o simplă mișcare de eliberare a teritoriilor locuite de români. S-a primit însă ordinul de retragere. Trupele germane, turcești și bulgare au trecut Dunărea, neoprite de către aliații ruşi.

Ajutorul din sud n-a mai sosit, aliații fiind respinşi la Salonic, iar rușii fiind alungați din Galiția, de unde se aştepta ajutorul dinspre nord.

Astfel încât România lupta singură împotriva celor patru armate: germane și austro-ungare – la nord și la vest, germane, bulgare și turcești – la sud și la est, adică pe patru frontiere. S-a adoptat retragerea.

Spre deosebire de confruntările armate din vestul Europei, de la Verdun, de exemplu. Românii se retrageau, iar adversarii atacau sporadic de pe margine.

N-a avut loc nicio mare bătălie programată pentru apărarea Capitalei, deși aceasta era înconjurată de cazemate puternice care se văd până astăzi. Înțeleaptă măsură, căci, altfel, Bucureștii ar fi devenit o ruină. În fine, armatele s-au întâlnit, ca la Verdun, în trei bătălii.

Pe toate le-au câștigat românii. La Mărăști (24 iulie-1 august 1917), trupele germane și austro-ungare au avut 2.200 de morți, 4.700 de răniți și dispăruți și 2.700 de prizonieri. Situație asemănătoare a fost și la Oituz (8 august-22 august 1917), numai în luptele de pe dealul Cașin austro-ungarii au pierdut 1.700 de ostași.

Iar la Mărășești (6 august-3 septembrie 1917), germanii au avut peste 65.000 de morți, răniți și dispăruți.

A fost cea mai mare victorie a Armatei Române din toate timpurile.

Învinşi pe toate fronturile, ger­manii, austro-ungarii, bulgarii și turcii au început retragerea de pe teritoriul României. Trebuie menționat faptul că Armata Română le-a permis retra­gerea fără să-i atace din mers, cum au făcut-o ei cu românii în prima parte a războiului.

Mai mult, trupele române au intrat în Budapesta (4 august 1919) numai după ce armata Ungariei, condusă de Bela Kun, a încercat să ocupe Transilvania de Nord.

Între timp, la 27 martie 1918, Republica Democratică Moldo­ve­nească (Basarabia) se unește cu România, urmată de Bucovina (la 11 noiembrie 1918) și, la 1 Decembrie 1918, de Banat, Crișana, Maramureș și Transilvania.

Dar abia la 4 iunie 1920 este semnat Tratatul de la Trianon prin care România pierde, de data aceasta fără războaie, două treimi din Maramureșul Istoric, jumătate din Crișana, cu toate cele trei Crișuri, și o treime din Banat. Pierderi grele, cu teritorii întinse, pe care nu le-a mai revendicat.

Și astfel se face că din 1920 începe Istoria României, dar Istoria Românilor a început cu mult înainte și nu s-a terminat încă.

Greșeala istoricilor noștri este că în loc să ajungă la granițele din 1920 ale României și să continue cu toate celelalte teritorii românești, pornesc de la harta de astăzi a României, mult redusă și față de cea din 1920, și față de situația românilor de atunci, și fac istoria.

A cui „istorie“? A unui fragment din teritoriul daco-romanilor.

Poate că cel mai important; veți zice. Dar celelalte? Cele cu mult mai întinse? Nu ne mai interesează.

Adevărata istorie ne învață însă că cei care nu se interesează de teritoriile lor mai îndepărtate, cu timpul, nu se mai interesează nici de cele apropiate.

Așa se explică, poate, și faptul că România a pierdut în ultimii ani mai mulți români decât în toate războaiele, de la cele daco-romane încoace, la un loc, și a donat teritorii unor vecini care nu le-au avut niciodată; și-a distrus toata economia (industria, agricultura și comerțul); a vândut pământul, pădurile și toate bogățiile, de parcă nici n-ar fi fost, iar cine își uită istoria, zicea un moldo-român, își pierde și geografia.

Chiar dacă nu s-a încheiat încă Istoria României, după cum merg treburile, a sosit vremea să ne preocupe mai mult Istoria Românilor de ieri și de astăzi, de aici și de pretutindeni, căci, pierzându-ne geografia, nu numai noi vom fi uitat istoria, dar și istoria ne va uita pe noi.

 

 

 

 

 

 

 

Acad. Alexandru SURDU

 

http://www.tribunainvatamantului.ro/intre-istoria-romaniei-si-istoria-romanilor/

Reclame

24/06/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

ROMÂNIA DEFINITĂ DE CĂTRE MARILE NUME ALE SPIRITULUI ROMÂNESC DREPT UN STAT DE NECESITATE EUROPEANĂ

 

 

„Ardealul nu este un pământ. Ardealul suntem noi toţi. Ardealul este sufletul nostru”

(Mihai Antonescu, 10.X.1941).

 

 

Imagini pentru n iorga photos

 

 

Savantul Nicolae Iorga născut la Botoşani, pe 5 iunie 1871, într-o familie probabil de origine aromână, a fost un om de ştiinţă complet, aşa cum scot în evidenţă atât contemporanii săi, cât şi specialiştii de astăzi.

A fost istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist.

George Călinescu l-a numit „Voltaire al României“.

Iar în anii premergători primei conflagraţii mondiale, problema principală a regatului Românei erau fraţii din Basarabia, Bucovina şi din Transilvania.

Iată ce declara Iorga în 1917 în Parlamentul României:

“Este astăzi în România o singură chestiune, toate celelalte sunt numai ajutătoare pentru dânsa: chestiunea liberării teritoriului naţional, chestiunea revanşei noastre biruitoare […].

Singura chestiune care trebuie imediat rezolvată, prn braţele unite ale noastre şi ale fraţilor de peste hotare, e a dreptului românimii de a se impune ca stăpâni în orice colţ al pământului pe care l-a locuit”.

Marele istoric şi cărturar Nicolae Iorga, fiind conştient de necesitatea istorică a unirii tuturor românilor într-un singur stat naţional, afirma: “Nimeni nu creează hotare, care să rămâie pentru totdeauna, decât numai dacă este o garanţie de suflet în dosul fiecărei cuceriri, a fiecărei întregiri”.

A avut un sfârșit tragic, fiind ucis pe data de 27 noiembrie 1940, de un comando legionar, care l-a ridicat de la vila sa din Sinaia și asasinat la Strejnic, în jud. Prahova .

Conducerea Gărzii de Fier îl considera responsabil de uciderea Căpitanului, Corneliu Zelea Codreanu în timpul regimului de autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea, când Iorga care era și consilier regal, i-a intentat proces și liderul legionarilor a fost condamnat pentru calomnie.

Ulterior, Codreanu a fost asasinat din ordinul regelui, înscenândui-se o evadare.

După aflarea veștii despre asasinarea lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.

 

ROMÂNIA –

 STAT DE NECESITATE EUROPEANĂ

Realitatea desprinsă din titlu a fost formulată tranşant de însuşi inegalabilul nostru istoric Nicolae Iorga.

„Suntem un stat de necesitate europeană. Răzimată pe cetatea carpatică şi veghind asupra Gurilor Dunării, străjuind aici în numele şi interesul întregii Europe din spatele ei, ba încă şi mai departe, se cheamă că România noastră trăieşte şi vorbeşte aici nu numai pentru dânsa singură. Statul nostru este deci în atenţia estului şi vestului, nordului şi sudului deopotrivă şi în tot timpul.

El deţine, cum s-a spus, o poziţiune cheie, iar atenţia aceasta a altuia pentru tine poate fi grijă şi simpatie, poate fi ocrotire, dar poate fi şi apetit sau primejdie. Un stat cu o astfel de situaţie în care te urmează în tot locul vânturile valurile, dator este cel dintâi să cunoască această situaţie, să-şi dea permanent seama de toate, bune şi rele, câte se ascund într-însa.

Toţi membrii acestui stat şi în primul rând pătura lui conducătoare trebuie să-şi aibă gândul mereu aţintit la ele.

Boala cea mai gravă, care macină societatea românească, este lipsa caracterelor.

Independenţa nu este un dar pe care ni-l face Europa, ci o recunoaştere a drepturilor străbune ale românilor, în conformitate cu sacrificiile lor.

În vecii vecilor, cât va mai dăinui suflarea românească pe acest pământ, să nu-i ierte Dumnezeu pe netrebnicii şi făcătorii de rele.”

Această definiţie a fost în repetate rânduri întărită, în formule diverse dar exprimând aceiaşi esenţă, de către cei mai mari dintre CEI MARI ai spiritului şi ştiinţelor româneşti:

M. Eminescu, M. Kogălniceanu, Brătienii, A. D. Xenopol, Spiru Haret, Take Ionescu, N. Titulescu, S. Mehedinţi, Grigore Antipa, Vasile Pârvan, Octavian Goga, I. Petrovici, I. Simionescu, C. Rădulescu-Motru, Radu R. Rosetti, D. Gusti, Grigore Gafencu, Mircea Eliade, Sabin Manuilă, Mircea Vulcănescu, C. C. Giurescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Pamfil Şeicaru sau G. Vâlsan.

 

Unul dintre ei – l-am numit pe marele istoric român Gh. I. Brătianu – a desluşit cu nedezminţitu-i talent şi  exemplară concizie, în Cuvântul înainte al celei dintâi reviste române de  „Geopolitică şi Geoistorie” (1941), coordonatele poziţiei României în contextual general continental şi, mai limitat, sud-est european, deşi nu doar atât:

„Suntem ceea ce Nicolae Iorga numea: un Stat de necesitate europeană.

Statul nostru este, deci, – continua istoricul Gh. I. Brătianu – în atenţia Estului şi Vestului, Nordului şi Sudului deopotrivă – şi în tot timpul. Ea deţine, cum s-a spus, cu adevărat o poziţiune-cheie.

Iar atenţia aceasta a altuia pentru tine poate fi grijă şi simpatie, poate fi ocrotire, dar poate fi şi apetit sau primejdie.

Înseamnă, deci, că, mai mult decât oriunde aiurea, veghea în astfel de puncte trebuie să fie mereu trează (veghea ta, a celui acolo aşezat).

Ideea de hotar, de putere şi de apetit economic, internaţional, de autarhie şi independenţă, trebuie purtată acolo mereu în conştiinţe, ca o obsesie.

Suntem, prin poziţia noastră pe glob, dar şi prin cele ce poartă faţa şi ascund măruntaiele pământului nostru, ca o stână carpatică la un vad de lupi. Ciobanii, drept aceea, trebuie să aibă ghioagă bună şi toţi şi … să doarmă cât mai puţin.

Se înţelege, deci: un Stat cu o astfel de situaţie, în care te urmează în tot locul vânturile, valurile, dator este, el cel dintâi, să cunoască această situaţie, să-şi dea permanent seama de toate, bune şi rele, câte se ascund într-însa.

Toţi membrii acestui Stat, şi în primul rând pătura lui conducătoare, trebuie să-şi aibă gândul mereu aţintit la ele”

Nputem să neglijăm nici demonstraţiile lui N. Titulescu, ilustrul nostru diplomat, care anterior făuririi României Mari la 2 Decembrie 1918, s-a remarcat în lupta pentru Unirea Transilvaniei cu Ţara-Mamă.

Pe atunci, mai precis la 3 mai 1915, într-un discurs susţinut la Ploieşti pentru cauza intrării României în război împotriva Austru-Ungariei, a opinat:

“…România nu poate fi întreagă fără Ardeal … Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa … Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi  harta: Ardealul e inima României geografice!…”

 

 

Istoricul Gh.BUZATU- ROMÂNIA – STAT DE NECEISTATE EUROPEANĂ

 

https://www.printfriendly.com/p/g/vz5aPb prin http://roncea.ro/2011/08/17/romania-stat-de-necesitate-europeana-

27/05/2018 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ce ştiu politicienii despre Unirea de la 1918 şi cum se spune în limba maghiară “Trăiască România Mare!”

 

 

 

 

  DC News relatează  că un jurnalist al Antenei 3 l-a întrebat pe holurile Parlamentului României pe deputatul UDMR Marton Arpad, cum se spune în limba maghiară “Trăiască România Mare!”.

După câteva secunde de gândire, acesta a zis: „Așa ceva nu se spune în maghiară, așa că nu vă pot zice”.

Declarația a fost făcută săptămâna trecută atunci când Camera Deputaţilor şi Senatul s-au reunit într-o şedinţă solemnă dedicată împlinirii a 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România.

 

 

 

 

03/04/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: