CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

100 de ani de România. 1920 – anul recunoaşterii României Mari

ro1918-ro2018

 

 

100 de ani de România.

La finalul Primului Război Mondial, România obținea mai mult decât eliberarea românilor din Austro-Ungaria, pe care și-o propusese la începutul conflagrației.

Începutul anului 1918 se anunța dezastruos, România semna în mai Pacea de la Buftea-București, un tratat de pace care-i aducea mari prejudicii.

Marile schimbări în plan european, din a doua jumătate a anului, și priceperea liderilor români de a simți momentul istoric au făcut ca dezastrul anunțat să fie transformat într-un șir de victorii, concretizate în Marea Unire de la 1918: în martie 1918 unirea  cu Basarabia, în noiembrie unirea Bucovinei, iar în decembrie unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.

 Marea Unire de la 1918 a însemnat pentru România o repoziționare în Europa, prin noua sa suprafață (locul 10) și prin numărul de locuitori (locul 8).

O sporire considerabilă a cunoscut și capacitatea industrială a ţării (cu 235%), economia, dar și resursele naturale.

Marea Unire a fost recunoscută pe plan internațional prin tratatele semnate la  Saint-Germain-en-Laye (10 septembrie 1919) prin care Austria a renunţat în favoarea României la  Bucovina şi Trianon (4 iunie 1920), în urma căruia Ungaria recunoştea apartenenţa la România a Transilvaniei, Crişanei, Banatului şi Maramureşului.

Negocierile internaţionale de la sfârşitul Primului Război Mondial se apropie de final.

Patru comisii de experți- britanică, franceză, americană și italiană- au trasat frontierele României cu Ungaria.

Alexandru Vaida-Voevod, noul prim-ministru, a participat în februarie-martie 1920 la Conferința Puterilor Aliate de la Londra unde s-a arătat dispus să încheie pacea cu Ungaria, neuitând să menționeze necesitatea recunoașterii de către Aliați a actelor de unire cu Transilvania și Basarabia.

Alexandru Vaida Voevod

Alexandru Vaida Voevod

Reprezentantul Ungariei, contele Albert Apponyi care acuza în ”tezele” sale România, Iugoslavia și Cehoslovacia de ”imperialism”, deoarece ”în virtutea principiilor naționalităților”, aceste state au acaparat ”teritoriul milenar al Ungariei”!

 

Apponyi Albert

Apponyi Albert

Diplomația românească a răspuns în martie 1920 acestor ”teze”, ca și soluțiilor preconizate de diplomația de la Budapesta pentru tratatul de pace cu Ungaria prin mai multe memorii din care amintim ”Românii și drepturile minorităților reclamate de delegația maghiară”, ”Românii și plebiscitul cerut de delegația ungară”, ”Românii și contrapropunerile ungare privind clauzele militare, navale, și aeriene”.

În Camera Lorzilor în decembrie 1919- martie 1920 când s-a discutat tratatul de pace cu Ungaria s-au avansat unele formule bizare, ca aceea a lordului Bryce, potrivit căreia pentru ”rezolvarea” chestiunii maghiarilor s-ar fi putut crea mai multe ”coridoare” între Ungaria și toate ”insulele” unde locuiau maghiarii și chiar secuii în Transilvania, Cehoslovacia și Ungaria.

Aceste „opinii” au fost repede abandonate pe baza argumentelor solide oferite de români și celelalte popoare asuprite de fosta coroană maghiară.

La Paris, Conferința a hotărât să dea dreptate cauzei românești, iugoslave, cehoslovace și italiene. Contele Apponyi a protestat pe 16 mai 1920 față de decizia Conferinței și a contestat caracterul plebiscitar al hotărârii Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia.

El a refuzat să semneze tratatul. A doua zi, contele Pal Teleky a remis o notă președintelui francez Millerand prin care anunța că totuși Ungaria va semna tratatul de pace în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar .

Tratatul de la Trianon stabilea noile frontiere ale Ungariei cu vecinii săi şi  prevedea la articolul 45:

„Ungaria renunţă, în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de fruntariile Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27 partea II (Fruntariile Ungariei) şi recunoscute prin prezentul Tractat sau prin orice alte Tractate încheiate în scop de a regula afacerile actuale, ca făcând parte din România”.

Din partea României Tratatul de la Trianon a fost semnat  din partea României în data de 4 iunie 1920 de dr. Ion Cantacuzino și Nicolae Titulescu şi consfinţea recunoaşterea internaţională a unirii cu România a străvechilor teritorii româneşti Transilvania, Crişana, Banat  şi Maramureş, reprezentând din punctul de vedere al statalităţii finalul de drum în procesul anevoios al făuririi statului național unitar român.

România Mare intra într-o perioadă de aparentă stabilitate.

Cu toate acestea, la 20 octombrie 1920 a început greva generală a proletariatului din România, la care au participat la chemarea Partidului Socialist cca 400.000 de salariaţi din toate ramurile industriei şi transporturilor, aceasta fiind prima grevă politică generală a proletariatului din întreaga Românie (20 – 28 octombrie), iar în Senatul României s-a produs primul atentat cu bombă din istoria modernă a ţării noastre, soldat cu moartea a trei persoane, inclusiv a ministrului Justiţiei de atunci, Greceanu pus la cale la 8 decembrie 1920, de un grup de  evrei comunişti (Max Goldstein, Saul Osias şi Leon Lichtblau) , condus de Abraham Grinstein, şeful serviciului de terorism bolşevic cu sediul la Odessa.

Deşi evenimentul aceste evenimente au tulburat opinia publică, pentru România unită începea o perioadă de reforme şi împliniri.

Ce umbrește Centenarul Marii Uniri?

O scurtă privire, aruncată asupra hărții României anului 2018 și a celei din 1918, ne arată că, bucuria Centenarul Marii Uniri nu poate fi deplină. România nu mai arată ca acum 100 de ani, după Marea Unire.

În 28 iunie 1940, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, România este sfâșiată, din nou, și pierde Basarabia, Bucovina și Ținutul Herței.

Umbra acelei zile, tragice pentru România, este încă resimțită de întreaga suflare românească.

Comemorarea Centenarului României, pe lângă o sărbătoare plină de bucurie, trebuie să fie și un motiv de reflecție, dar mai ales de conștientizare că e de datoria noastră să refacem ceea ce au pus în operă românii în ziua de grație 1 decembrie, a anului 1918.

Harta României 1918 vs harta României 2018

Harta României după Marea Unire din 1918 şi harta României 2018

Cuvintele lui Nicolae Titulescu, rostite la Ploiești, în 3 mai 1915, la întrunirea Acțiunii Naționale, în chestiunea Ardealului, adaptate la anului 2018, prin înlocuirea Ardealului cu Basarabia, Bucovina și Ținutul Herței, trebuie să răsune în mințile și inimile oricărui om care simte românește!

Problema care se pune azi României, e înfricoșătoare, dar simplă; sau România pricepe datoria pe care i-a creat-o evenimentele în curs, și-atunci istoria ei abea începe, iar viitorul ei va fi o răzbunare prelungită și măreață a umilințelor ei seculare; sau România, mioapă la tot ce e „mâine”, cu ochii mari deschiși la tot ce e „azi” nu pricepe și înlemnită stă pe loc, și atunci istoria ei va înfățișa pentru vecie exemplul unic și mizerabil, al unei sinucideri viețuite.
Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă și mare!
România nu poate fi întreagă fără Ardeal! (Nicolae Titulescu – 3 mai 1915)

Deci, la 100 de ani de la Marea Unire, trebuie să știm că, România nu este întreagă fără Basarabia și fără nordul Bucovinei!

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/09/02/ziua-de-2-septembrie-in-istoria-romanilor/

 

 

Sursa:

http://centenarulromaniei.ro/ce-inseamna-centenarul-marii-uniri/

Reclame

02/09/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

TRICOLORUL ROMÂNESC ŞI MASONERIA

 

 

Imagini pentru tricolorulImagini pentru tricolorul

 

Jean Alexandre Vaillant, un nume care merită cinstirea noastră

În anul 1844, vedea lumina tiparului, la Paris, o lucrare vastă, în trei volume, intitulată neobișnuit „România sau istoria, limba, literatura, orografia, statistica popoarelor limbii de aur, ardeleni, valahi și moldoveni, cunoscuți sub numele de români”, scrisă de Jean Alexandre Vaillant.

Imagini pentru Jean Alexandre Vaillant photos

Titlul respectiv era neobișnuit, întrucât, la aceea dată, România nu figura ca ţară  pe harta Europei.

Nu este mai puţin adevărat însă, că prima menţiune a României aparuse în 1816, când a fost tipărită  la Leipzig lucrarea lui Dimitrie Daniil Philipide, Istoria României, urmată în acelaşi an de Geografia României.

Deci, în spaţiul cultural european circula numele de România cu 2 decenii înaintea apariţiei lucrării lui  Vaillant, după care, vor mai trece încă 18 ani până când ţara noastră şi-a luat numele oficial de România la 24 ianuarie 1862, după ce la 24 ianuarie 1859 Moldova şi Ţara Românească s-au unit într-un singur stat.

Imediat după Unire, a fost aprobată iniţiativa domnitorului Cuza ca statul român să ia denumirea oficială de România, fapt consemnat mai târziu în primul articol al Constituţiei ţării din 1 iulie 1866.

Ideea unirii fostelor provincii este mult mai veche, înaintea francomasonilor români. După cum se stie, a existat inclusiv un proiect de unire sub protectoratul lui Napoleon.
Numele de român a fost preluat în cultura şi diplomaţia europeană încă din Evul Mediu, iar cronicarii noştri ne-au lasat suficiente dovezi despre faptul  că muntenii,moldovenii şi ardelenii vorbesc aceeaşi limbă, au aceeasi origine şi sunt acelaşi popor.

Jean Alexandre Vaillant (n.1804 – m. 21 martie 1886), pe care Nicolae Iorga îl numea „merituosul prieten al românilor”, francez de origine, fusese chemat în țară pe la 1830 și s-a stabilit în Muntenia, unde, până în 1831, a fost profesor, iar între 1832 – 1834 a fost numit director al Colegiului Național Sf. Sava din București.

Primele două volume din lucrarea menționată prezentau istoria Principatelor Române, iar al treilea volum conținea descrierea excursiilor făcute de autor în Țara Românească și publicate sub titlul „Orografie sau plimbări pitorești în Munții Bucegi”.

In acest volum – în două capitole care se întindeau pe mai bine de 45 pagini – era relatată o călătorie făcută de Vaillant, în iulie 1839, în zona Comarnic – Azuga (sau Între Prahove cum se numea Azuga, pe atunci).

Aceste pagini sunt extrem de prețioase, în primul rând datorită faptului că reprezintă cea mai veche relatare cunoscută a unei excursii în Bucegi.

În același timp, aceste pagini reprezintă și cea mai cuprinzătoare, mai documentată și mai pitorească descriere a aceste zone, așa cum se înfățișa ea în acea epocă, oferind informații de un real interes pentru cei interesați de trecutul acestor locuri.

Despre excursia în Bucegi a lui Vaillant, Mihai Haret nota în 1915:

„Mărturisim că n-am citit încă o carte care să ne transporte și să ne miște, cum ne-a mișcat povestea lui Vaillant, care, în afară de alte calități, strălucește printr-o uimitoare exactitate a nomenclaturii geografice. El ne dă explicația a o mulțime de chestiuni pe care nu pe care nu le putusem dezlega niciodată, astfel că , pentru trecutul Bucegilor, cartea lui este de o valoare netăgăduită”.

Dar să vedem, pe scurt, cum s-a desfășurat această călătorie.

În seara zilei de 19 iulie 1839, Vaillant pleca din București, împreună cu slugerul Angelescu, care-i va fi tovarăș de drum. Ajung la Ploiești în dimineața următoare și, fără a mai zăbovi, merg mai departe la Câmpina și de acolo la Telega unde rămân două zile pentru excursii la Slănic și împrejurimi.

Aici se întâlnesc cu cei doi țărani din Comarnic, Stoica Vodă și Ion Puiu, care le vor fi călăuze în Bucegi.

La 23 iulie se întorc la Câmpina și de acolo, călări, se îndreaptă prin Breaza, spre Comarnic, unde stau două zile.

Dintre numeroasele episoade ale povestirii referitoare la excursia făcută, episodul arborării tricolorului românesc în Bucegi este de departe cel mai interesant, prin semnificația pe care o avea:

„Ziua următore trecu într-n „far niente” și în pregătiri pentru ascensiunea în Bucegi, unde, dacă Dumnezeu ne va permite, vom planta drapelul tricolor al Principatelor” („le drapeau tricolore des Principautes” – în text).

Francezul şi însoţitorii săi urcă în ultima zi a excursiei pe muntele Pleșuva, unde , arborează drapelul național român: „…ajunși în vârf, tăiem un brad tânăr de 12 m., îi atașăm drapelul tricolor al Principatelor și îl înălțăm cu tot vântul și ploaia. Acum este arborat, fâlfâie; îl salutăm cu strigăte de bucurie și urări de speranță în viitor…Da, fie ca timpul, fie ca stăpânul acestui domeniu, să respecte această emblemă a unei națiuni care vrea să renască și această națiune va renaște”.

Așadar, în 1839, francezul Vaillant vorbea despre „un drapel tricolor al Principatelor”, pe care îl considera „drapel național„ (le drapeau national – în text).  

Prin urmare, pentru Vaillant  Unirea Principatelor era un fapt, care nu aștepta decât o consemnare formală (care avea să devină realitate peste aproape douăzeci de ani).

Ceea ce dorea Vaillant, arborând drapelul pe vârful cel mai înalt al Bucegilor, pe granița cu Transilvania, era să trimită un semnal românilor de dincolo, să le spună că era timpul să se trezească. Și asta cu 80 de ani înainte de Unirea cea Mare.

Cine era deci acest francez care privea atât de departe în viitor și cu atâta clarviziune? Și cum de știa el de existența unui drapel național care nu mai fusese niciodată arborat?

În „Istoria Românilor” de P.P.Panaitescu, reeditată în 1990, se poate citi la pag.271:

„De la o vreme începură chiar să fie angajați ca profesori și câțiva francezi, ca profesorul Vaillant, care răspâni în țară îndemnuri la răscoală pentru libertatea și unirea românilor”.

Într-adevăr ilustrul profesor de la Sf. Sava era, în același timp, un militant activ pentru „regenerarea” noastră națională.

În anul următor, 1840, îl găsim printre inițiatorii complotului cunoscut în istorie ca fiind al lui Mitiță Filipescu, care urmărea răsturnarea domnitorului Alexandru Ghica. Alături de inițiatori se găsea și Nicolae Bălcescu.

Denunțați, participanții sunt arestați și condamnați la pedepse grele, dar Vaillant, ca cetățean străin, a fost doar expulzat.

Se va refugia în Moldova, unde va rămâne din noiembrie 1840 până în mai 1841, timp în care organizează o nouă organizație secretă, „Fii Coloniei lui Traian”. Descoperit din nou, trebuie din nou să fugă.

Se reîntoarce o vreme în Franța, dar în timpul Revoluției de la 1848 va reveni în Ţara Românească, pe care o va părăsi definitiv, abia după înfrângerea acesteia.

De la Paris,  Jean Alexandre Vaillant  va susține activ,  Unirea Principatelor.

Cum se poate explica oare acest sentiment de dăruire totală și de solidaritate deplină a unui străin cu cauza noastră națională? În cazul lui Vaillant există o singură explicație și anume apartenența lui la mișcarea Francmasoneriei internaționale.

A fi francmason în acele timpuri, implica, în primul rând, împărtășirea unor convingeri comune și o solidaritate dincolo de orice barieră etnică, politică sau națională. Iar Vaillant era, înainte de orice, un vechi și foarte cunoscut francmason.

Ca francmason, el a avut acces nelimitat în societatea tinerilor intelectuali progresiști și revoluționari români , cunoscuți ca „generația pașoptistă”, care, în marea ei majoritate, aparținea Francmasoneriei.

Nu mai este nici un secret estăzi că marile noastre personalități care au făcut Revoluția de la 1848, Unirea Principatelor și Independența României din 1877, erau, aproape fără excepție, francmasoni: de la Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae și Ștefan Golescu, Gheorghe Magheru, Cristian Tell, Ion C. Brătianu și C.A.Rosetti – și am numit doar Guvernul Provizoriu al Revoluției de la 1848 din Muntenia și până la Vasile Alexandri, Ion Ghica, Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu și lista ar putea continua.

Apartenența la Francmasonerie a permis acestei generații de excepție să vină în contact, să discute de la egal la egal și să întrețină relații de strânsă prietenie , cu marile personalități ale vremii: Jules Michlet, Edgar Quinet, Mickievicz, Mazzini, Cavour sau Garibaldi.

Aceste legături au contribuit mult la împlinirile istorice care au urmat. Și tot din aceste contacte se va fi făurit și tricolorul nostru așa cum îl știm.

Este adevărat că „opțiunea cromatică a românilor pentru cele trei culori – roșu – galben – albastru… a fost sesizată pe întreg spațiul locuit de români”, încă din cele mai vechi timpuri fiind  legată de trsnsformarea Daciei în provincie romană. (conform lucrării „Tricolorul României” coordonată de dr. Adina Borciu-Drăghicescu – București 1995).

Se știe că pe steagul lui Tudor Vladimirescu, cei trei ciucuri erau realizați din fire de mătase în cele trei culori. Dar steagul lui Tudor Vladimirescu nu era tricolor, era un steag pictat „în tehnica tradițională a picturii bisericești” (ibidem).

De asemenea prin hatișeriful din 1834, sultanul otoman îi acorda domnitorului Alexandru Ghica, dreptul ca „la cele ostășești” să aibă „alt steag cu fața roșie, albastră și galbenă având și acesta stele și pasăre cu cap, la mijloc”.

Dar culorile erau orizontale începând cu roșu. Era un drapel ostășesc și nu putea fi considerat „național”, fie și numai pentru că același drapel ostășesc al Moldovei era bicolor: „pe fondul general al pânzei de culoare albastră, culoarea roșie formează câte un patrat în fiecare dintre cele patru colțuri”. (ibidem)

Este sigur însă că nu acesta era tricolorul pe care l-a arborat francmasonul Vaillant. El nu putea face asta din două motive.

În primul rând pentru că acest tricolor îl reprezenta pe Alexandru Ghica, pe care Vaillant îl detesta și pe care, în anul următor, va încerca să-l răstoarne.

Dar mult mai important este faptul că pe Vaillant nu l-ar fi interesat niciodată un drapel având culorile orizontale, deoarece dispunerea orizontală a culorilor contravenea flagrant principiilor masonice pe care el le respecta.

Pentru a înțelege această afirmație, cităm din eseul intitulat „Prima intrare a României în Europa: pașoptiștii”, publicat în octombrie 1993 în revista „22”. Autorul, istoricul Adrian Niculescu, afirma:

„Potrivit celei mai plauzibile dintre explicații, tricolorul românesc este și el un simbol masonic. Cele trei culori împărțite în mod egal reprezintă principiul egalității. Orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, un alt concept masonic, Cifra trei este numărul perfect, Sunt numai patru țările europene tradiționale cu steagul tripartit în mod egal și vertical: Franța, Italia, Belgia și România. O companie dintre cele mai ilustre. Sunt exact țările cu o puternică origine masonică, născute din Revoluția Franceză (1789), din cea belgiană (1830), din Resorgimento-ul italian și din mișcarea de «regenerare» românească”.

Avem convingerea că numai un astfel de tricolor putea fi considerat de către Vaillant drept „drapel al Principatelor” și prin urmare, demn de a fi arborat pe cel mai înalt vârf din Bucegi, la granița cu transilvania.

În același eseu, autorul mai scrie:

„Este cunoscut faptul că tricolorul românesc a fost adoptat ca simbol al Națiunii în prima zi a victoriei Revoluției de la 1848, prin decretul nr. 1 al Guvernului Provizoriu. Mai puțin este cunoscut însă că el exista, am putea spune «in pectore», în inima revoluționarilor încă mai demult…Ei au fluturat poate, pentru prima oară, odată cu izbucnirea Revoluției din februarie 1848 de la Paris, pe «Hotel de Ville», primăria capitalei franceze, alături de celelalte steaguri ale «naționalităților».

Sau conform „Tricolorul României” (op.cit)

Prima dată tricolorul românesc a fost înfățișat public, ca simbol vexilogic național în contextul acestui an revoluționar, după 25 februarie, la Paris…când o delegație de tineri români dintre cei mai avântați…au mers «în cântări de libertate» la primăria Parisului să felicite Guvernul Provizoriu”.

Coroborând aceste afirmații cu povestea lui Vaillant, rezultă, în primul rând, o constatare neașteptată: Tricolorul românesc, așa cum îl știm, era recunoscut încă din 1839 drept simbol național, așadar cu cel puțin aproape un deceniu înainte de oficializare sa.

În al doilea rând se conturează o ipoteză surprinzătoare: tricolorul „a fluturat poate pentru prima oară” atunci, în acea zi de 29 iunie 1839, pe muntele Pleșuva.

Astfel, arborarea de către Vaillant și slugerul Angelescu a tricolorului ca „drapel tricolor al Principatelor”, este probabil cea mai veche atestare documentară a acestui fapt.

Pentru noi, cei de astăzi, este un prilej de adâncă emoție gândul că acei țărani și ciobani anonimi din Comarnic, care îl însoţeau  adunați în jurul tricolorului pe francezul Vaillant în ascensiunea sa pe muntele Pleșuva, au fost poate martorii neștiutori ai unui eveniment istoric de mare semnificație pentru istoria națiunii noastre.

Faptul că, atunci, în ajunul «regenerării» noastre ca națiune, s-au întâlnit alături de acel drapel, un francez și mai mulţi români, reprezintă o întruchipare simbolică a unei prietenii menite să înfrunte veacurile.

Se poate afirma, fără teama de a greşi, că România, fără sprijinul  masoneriei, ar fi rămas în stadiul de ţară medievală. Chiar supremul simbol naţional, tricolorul este conform unui studiu publicat de Dan Anghelescu în revista Forum Masonic nr. 10-11, o creaţie a masoneriei. 

Vaillant anticipa România Mare

Aşadar, în 1839, francezul Vaillant cunoaşte “un drapel tricolor al Principatelor, considerat drapel naţional”. Pentru el, deci, Unirea Principatelor era un fapt, care nu aştepta decât o consemnare formală (care avea să întârzie 20 de ani).

Ceea ce voia Vaillant, arborând drapelul pe vârful cel mai înalt al Bucegilor, la graniţa cu Transilvania, era recunoaşterea predominanţei româneşti şi în interiorul arcului carpatic, deci anticipa Unirea de la 1918.

Paşoptiştii erau masoni

Vaillant era un cunoscut francmason. Ca membru al lojii franceze, el a avut acces în societatea tinerilor intelectuali revoluţionari, rămaşi în istorie ca “generaţia paşoptistă”, generaţie care, în marea ei majoritate, aparţinea Francmasoneriei.

Marile personalităţi care au făcut Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor şi Independenţa României din 1877 erau, aproape fără excepţie, francmasoni: de la Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae şi Ştefan Golescu, Gh. Magheru, Cristian Tell, Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, până la Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Gr. Alexandrescu, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu etc.

Apartenenţa la Francmasonerie a permis acestei generaţii, poate cea mai activă din istoria României, să vină în contact şi să întreţină relaţii de strânsă prietenie cu marile personalităţi ale vremii: Michelet, Quinet, Mickievicz, Mazzini, Cavour sau Garibaldi.

Aceste legături au contribuit mult la împlinirile istorice care au urmat. Şi tot din aceste contacte s-ar fi făurit şi tricolorul.

Vechile drapele

Este adevărat că “opţiunea cromatică a românilor pentru cele trei culori – roşu, galben, albastru – a fost sesizată pe întreg spaţiul locuit de români” încă din cele mai vechi timpuri (conform “Tricolorul României”, coord. de dr. Adina Borciu-Drăghicescu – Bucureşti, 1995). Se mai ştie că steagul lui Tudor Vladimirescu nu era tricolor; era un steag pictat “în tehnica tradiţională a picturii bisericeşti”(ibidem).
Mai târziu, prin hatişeriful din 1834, sultanul îi acorda domnitorului Alexandru Ghica dreptul ca la “cele ostăşesti” să aibă “alt steag cu faţa roşie, albastră şi galbenă, având şi acesta stele şi pasăre cu un cap la mijloc”. Dar culorile erau orizontale, începând cu roşu.

Era un drapel ostăşesc şi nu putea fi considerat “naţional”, fie şi numai pentru că acelaşi drapel ostăşesc al Moldovei era bicolor: “pe fondul general al pânzei de culoare albastră, culoarea roşie formează câte un pătrat în fiecare dintre cele patru colţuri” (ibidem).

Nu trebuie să surprindă faptul că simbolul naţional românesc este de origine masonică, având în vedere abundenţa de personalităţi ale istoriei şi culturii noastre care aparţineau lojilor.

În fapt, istoria noastră modernă este deschisă de doi români masoni: Dimitrie Cantemir şi Horea, conducătorul răscoalei românilor ardeleni de la 1784.

  Prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998, data de 26 iunie a fost proclamată Ziua Drapelului Național.

Conform legii,ziua este marcată de către autoritățile publice și de celelalte instituții ale statului prin organizarea unor programe, manifestări cultural-educative, cu caracter evocator/științific,consacrate istoriei României, precum și prin ceremonii militare specifice, organizate în cadrul unităților Ministerului Apărării Naționale, ale Ministerului de Interne etc…

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/08/04/ziua-de-4-august-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/04/o-istorie-a-zilei-de-4-august-video-4/

 

 

 

 

 

 

Surse:

 Dan Anghelescu

Loja „Axis Mundi” – Orientul Sinaia

http://www.ziaruldemures.ro/?p=739

03/08/2018 Posted by | DIVERSE, ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Evoluţia economiei României interbelice (1918-1940)

România a ieșit foarte afectată din Primul Război Mondial și acest lucru se vedea foarte mult în economia țării noastre care, chiar dacă avea un potențial foarte ridicat, regresase mult, ajungând  la nivelul anilor antebelici 1907-1910.

Producția agricolă se situa la  20-25 % din cea înregistrată în perioada 1913-1914, iar România, un mare exportator de cereale înainte de război, ajunsese să importe cereale pentru a asigura consumul intern.

Pentru a redresa economia și pentru a asigura independența economică a ţării cât mai repid, statul român a început să se implice mai mult în economie.

 

Evoluția României în perioada interbelică avea să  demonstreze că Marea Unire de la 1918, a avut consecințe pozitive asupra întregii societăți și în toate sferele de activitate: economic, social, politic, cultural.

Imagini pentru harta economica a romaniei mari photos

Statul român s-a implicat în importul de utilaje și materii prime necesare reconstrucţiei ţării  și relansării economice a acesteia.

Prin acordarea de credite şi prin aplicarea unor politici economice inteligente, statul a sprijinit înființarea şi dezvoltarea multor  întreprinderi ale industriei grele  și constructoare de mașini cum ar fi Malaxa (Bucuresti), I.A.R (Brasov), Uzinele Titan, etc.

Urmarea a fost aceea că în perioada interbelică  România a avut una din cele mai mari creșteri economice din lume (aproximativ 5.5%/an).

Datorită rezervelor mari de petrol și învestițiilor făcute în industria petrolieră, România se va clasa pe primul loc în Europa și pe locul șase în lume în producția de petrol (1936) și pe locul doi la producţia de gaze naturale (1937).

România se situa de asemenea în primele locuri și la producția de aur, ocupând locul doi în Europa după Suedia.

În perioada 1938-1939 industria noastră își putea asigura aproximativ 80% din necesarul intern, producând o cantitate mare de produse petroliere, locomotive, instalații petroliere, autobuze etc.

După Marea Unire, România ocupa printre statele europene locul 10 ca suprafață și locul 8 după numărul de locuitori.

Marea majoritate a populației o alcătuiau românii (71,9%). 78,9% dintre locuitorii țării trăiau la sate și doar 21,1% – locuiau în orașe.

Cele mai mari orașe erau București, Cernăuți, Iași. 72,3% dintre locuitorii țării munceau în agricultură.  
După primul război mondial situația economică a țării era destul de grea: inflația atingea proporții maxime, scăzuse nivelul producției industriale, drumurile și căile ferate erau distruse, scăzuse și suprafața terenurilor cultivate, România importa produse agricole.
Pentru a redresa situația, clasa politică românească (liberalii care promovau politica prin noi înșine, adică dezvoltarea economică prin forțe proprii, și țărăniștii cu politica porților deschise – deschidere largă spre investițiile din exterior) au reușit să implementeze mai multe reforme de succes.
În 1921, reforma agrară a limitat marea proprietatea funciară la 100 de hectare.

Agricultura  rămăsese cea mai importantă ramură a economiei, aceasta trecând prin cea mai mare reformă agrară din lume (la vremea respectivă).

S-au expropriat aproximativ 6 milioane de hectare (65% din total), astfel 1.5 milioane de familii au primit 3.5 milioane de hectare de teren arabil și 2.5 milioane hectare de pașuni.

Urmarea a fost îmbunătățirea situației locuitorilor de la sate, creşterea prosperităţii economice a României Mari și reducerea numărul marilor moșieri funciari.
Se cultiva pe larg porumbul, România ocupând în 1929 – locul I la producția de porumb și locul IV – la producția de grâu.

În Transilvania, reforma agrară i-a afectat mai mult pe unguri, pentru că ei erau marii proprietari funciari.
Pădurile, apele și bogățiile subsolului au fost naționalizate.

În Basarabia reforma agrară a avut un caracter mai radical, pentru că au fost expropriate și redistribuite pământurile moșierești ocupate de țărani în urma revoluției bolșevice din 1917.

Pentru aplicarea legii agrare din 1921, în Basarabia a fost creată instituția specială de Stat – Casa Noastră.  

Țăranii din Basarabia au primit loturi mai mari (6-8 ha) decât în alte regiuni ale țării. Clasa politică era convinsă, că Basarabia avea în primul rând un  potențial agrar.

Drept urmare, în această provincie au fost încurajate pe lângă culturile tradiţionale de cereale, cultivarea inului și cânepei, dar şi industriile prelucrătoare legate de agricultură cum ar fi industria spirtului, morăritului, zahărului, uleiului vegetal, postavului și a uneltelor agricole.

Deși producția de cereale la hectar era mult sub media europeană, România, datorită suprafeței sale arabile mari, se situa pe primul loc în Europa și pe locul 5 în lume la producția de porumb și pe locul patru, respectiv zece, la producția de grâu.

De asememea, România era pe primul loc în lume la producția de floarea soarelui, de menţionat fiind şi faptul că, în ceea ce privește producția de floarea soarelui și ulei din floarea soarelului, România a fost multe decenii în top 10 mondial.

Principalii parteneri comerciali externi erau Anglia, Franța, Germania.

Se practica și comerțul de tranzit. Basarabia era cea mai mare exportatoare de fructe și struguri din țară.
În România interbelică s-a mărit și numărul de km de șosele și căi ferate.  

În Basarabia au fost construite șosele naționale și regionale, iar noile drumuri trebuiau să lege Basarabia de restul regiunilor țării, de care fusese izolată în timpul stăpânirii ruseşti.

S-au modernizat porturile Constanța, Brăila, Galați şi s-a dezvoltat transportul fluvial pe Dunăre, Prut și Nistru.

 Ritmuri înalte de dezvoltare, au fost obținute în domeniul industriei textile, siderurgice și petroliere.

Marea criză economică mondială din 1929-1933, a atins și România, primele simptome au fost simțite deja la finele lui 1929. Mai multe întreprinderi s-au închis, iar restul lucrau la capacitate redusă.

Singura ramură care și-a sporit producția era cea petrolieră, dar pentru că prețurile pentru petrol scăzuseră mult, economia țării a avut de suferit grav.

În Basarabia, spre exemplu, au fost închise peste 160 de întreprinderi.

În perioada 1921-1938 datoria externă a  României ajunsese de la 3 miliarde de lei, la 80 de miliarde.

Dacă în anul 1933 datoria externă afecta circa 35% din bugetul ţării, aceasta a ajuns  în anul 1938 la aproximativ 6-7%, ceea ce reprezenta un nivel suportabil pentru populație.

Pentru a ieși din criză, guvernul României a promovat o politică cu un pronunțat caracter protecționist, încurajând producătorii locali.

În scurt timp în România vor fi confecționate produse noi ca: tuburi de oțel, becuri, transformatoare, aparate radio.

România  producea  vagoane pentru mărfuri şi pasageri, cisterne și locomotive.
După 1936 România va ocupa locul VI în lume la producția de țiței și locul II la gaze naturale.

O mare realizare a industriei românești au fost avioanele IAR 80 și IAR 81 care, la acea vreme, ocupau locul 3 în Europa, respectiv locul 4 în lume d.p.d.v. al vitezei și altitudinii.

Imagini pentru avioane de vanatoare i.a.r 1940 photos

Foto: Avioane I.A.R. 80 deasupra Carpaților

În perioada interbelică România s-a transformat mult.

Dintr-o țară agrară în care  locul principal la export îl aveau cerealele, primele locuri la export l-au luat în deceniul al IV-lea al secolului trecut  petrolul şi produsele  industriale.

Situația se va schimba brusc în 1939 când a început cel de-al II-lea Război Mondial.

Primul efect pe care Al Doilea Război Mondial l-a avut asupra economiei românești, a fost scăderea exporturilor și imposibilitatea firmelor românești de a se aproviziona cu materii prime și echipamente din import, astfel multe firme după ce au terminat stocurile de materii prime au încetat producția.

Investițiile în economia României au început să scadă din cauza nesiguranței generate de război și efortul economic s-a îndreptat spre asigurarea necesarului de armament pentru protejarea granițelor și asupra producției de alimente pentru a asigura necesarul intern.

Agricultura a continuat să fie cea mai importantă ramură a economiei, dar din cauza recrutărilor agricultura ducea lipsă de forță de muncă și astfel agricultura a început să scaă încă din 1939.

Începerea războiului a facut ca petrolul și cerealele româneşti să fie foarte căutate de statele beligerante,  România fiind printre cele mai mari țări producătoare de cereale și de petrol la nivel mondial.

La data de 23 martie 1939 a fost semnat un tratat economic între partea română și cea germană, tratat prin care Germania avea o serie de avantaje economice.

Până în 1940 Germania a preluat controlul mai multor întreprinderi din România prin cumpărarea de acțiuni sau prin înțelegeri între marile trusturi internaționale.

La data de 27 mai 1940 a fost semnat un tratat prin care Germania avea întâietate la exporturile românești de petrol și produse petroliere.

În urma acestui tratat „avantajos” România primea în schimbul petrolului tehnică militară și petrolul era cumpărat la prețurile de la începutul razboiului, prețuri ce nu mai erau de mult timp valabile, prețul petrolului urcând vertiginos din cauza cererii mari și a scăderii productiei din cauza bombardamentelor asupra rafinăriilor din întreaga Europă.

În anul 1939 s-au facut simțite simptomele inflației, care a crescut mult în anii urmatori ajungând în mai 1940 la peste 50% (comparativ cu nivelul din 1929), ca urmare a reevaluarii stocului de aur de către BNR.

Cursul leu – dolar era influențat de evoluția războiului pe frontul de est, astfel că dacă în timpul victoriilor armatelor germane în Est cursul monedei americane era foarte scazut (1 USD = 56,9 lei în iunie 1942, comparativ cu 102 lei în iunie 1941), în iunie 1944 raportul era de 1USD= 169,9 lei).

 

CITIŢI  ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/28/ziua-de-28-iulie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/28/o-istorie-a-zilei-de-28-iulie-video-4/

 

 

Surse: 

 

 

1) http://www.descopera.ro/istorie/14898…
2) https://www.historia.ro/sectiune/gene…
3) https://ro.wikipedia.org/wiki/Reforma…
4) http://dspace.usarb.md:8080/jspui/bit…
5) http://ziarullumina.ro/marea-criza-di…

6)http://www.stiri-economice.ro/economia_romaniei_1939-1945_al_doilea_razboi_mondial.html

28/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: