CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DIFERENȚELE MAJORE existente între situațiile geopolitice și geostrategice în care se aflau în anii 1939-1940, România, Polonia si Finlanda

Germany and the Soviet Union shock the world with a non-aggression pact

Sunt numeroase publicațiile – așa zis „civile” – unde abundă textele care gargarisesc despre felul cum în 1940 România a cedat chipurile în mod laș fără luptă în fața agresorilor, pe când Polonia si Finlanda s-au opus pline de demnitate, cu armele, constată publicația online https://www.rumaniamilitary.ro/1939-1940

Asa că…

Fara a contesta eroismul polonezilor sau al finlandezilor, trebuie să spunem că totuși situațiile nu sunt comparabile decat în mințile de oaie ale unora și altora…

In primul rând sa revedem care era situatia strategica a Poloniei, României si Finalndei în anii 1939-1940.

Polonia avea 2 vecini care o puteau pereclita: Germania si URSS. Insă după 1934 ce linsitea Polonia era adâncul conflict ideologic între cei 2 vecini. Practic daca unul ataca Polonia, dupa ce o invingea trebuia sa-l infrunte pe celalalt vecin puternic…

Așa că Polonia a putut să faca un  pact de neagresiune cu fiecare dintre aceste țări, care teoretic îi oferea o garantie.

În plus, în cazul unui atac german, Polonia se putea baza pe reacția Franței si Angliei. Armata franceza era considerata cea  mai buna si mai bine dotată din Europa … și era înzestrată cu 10.700 piese de artilerie, 5.800 tancuri (din care peste 1500 FT 17 ), și destulă aviație care se putea presupune ca va profita de ocazie si va „cadea” in  spatele Germaniei. Si nici Anglia nu statea prea rău …

Mai bine (sau mai rau pentru Polonia) aceasta primise garantii franco-britanice! Astfel, Lordul Halifax preciza: “Se poate spune cu siguranta că nici guvernul polon, nici guvernul român nu și-au facut nici o iluzie in privinta masurilor concrete de ajutorare la care ele se puteau astepta de la Marea Britanie in cazul cand Hitler ar vrea razboi”, este vorba despre altceva.

Deci pe scurt  in fatidicul august 1939 Polonia se baza  :

  ca va lupta pe un singur front

–  ca va primi ajutor masiv in timp util.

Numai că, Polonia a fost atacata pe doua fronturi, iar ajutorul occidental a fost doar declarativ.

Se ridică așadar o întrebare fără răspuns. Oare Polonia ar mai fi refuzat cererile hitleriste daca i-ar fi trecut prin cap ca refuzul  se poate lasa cu o alianta germano-rusă îndreptată impotriva Poloniei?! Credem că nu!

(Cat de sigura a fost Polonia se vede si din faptul că avioanele de vânătoare pe care le producea :PZL 11!! PZL 24 au fost livrate Bulgariei, Greciei si României, dar ea însăși nu s-a dotat cu asa ceva!! )

Finlanda : avea un vecin pe care il bănuia de intenții sa zicem pidosnice, anume URSS.

S-a pregatit cat a putut de bine si printre altele si-a construit o linie fortificata in Karelia, fiindca prin nordul masiv împădurit se presupunea că rușii nu pot defasura masiv trupe.…

Finlandezii presupuneau ca vor primi imediat, în cazul că vor fi atacați de sovietici, ajutoare masive în trupe și tehnică militară, mai ales că dupa 1934 contau pe faptul că Germania va fi prima care le va sări în ajutor.

Nu a fost  chiar așa

Pactul sovieto-nazist Ribentrop Molotov și-a facut datoria, iar Germania nu i-a ajutat pe polonezi. Aceștia au primit voluntari din  Suedia si Norvegia, iar englezii si francezii au încercat sa trimita niște ajutoare, însă dominația germană în Marea Baltică a îngrenat mult materializarea intenției lor. Totuși vreo 30 de avioane  MS 406 au ajuns la finlandezi, înainte de încheierea razboiului .

România Mare - Wikipedia

Cât despre România, ei bine ea statea cel mai prost. În Est avea o lungă graniță cu URSS care pretindea Basarabia și nu doar acest teritoriu, la  vest era Ungaria care dorea Transilvania,, iar la sud Bulgaria jinduia la Cadrilater…

Prin urmare, România trebuia să apere aproape toate granițele sale, fiind practic inconjurata de țări ostile, care pretindeau deschis părți din teritoriul său…

In plus in 1940 dupa impărțirea Poloniei granița cu URSS s-a lungit și mai mult!

Inainte de 1938 „problemul strategic romanesc” se rezolvase cumva prin alianțele locale:

Mica Antantă – România, Iugoslavia și Cehoslovacia care asigura ca Ungaria nu va mișca in front și,

Antanta Balcanică – România, Iugoslavia, Grecia si Turcia sileau Bulgaria să își tempereze poziția.

In fine, un  acord cu Polonia asigura cât de cât frontiera  de Est. Cele  2 țări trebuiau sa se sprijine reciproc în caz de agresiune soviectică (adica sa intre in război) și luptând să aștepte ajutoarele occidentale.

De fapt România era sceptică si se presupunea  că în caz de agresiune sovietică armata se va retrage (luptând) pe aliniamentul Focșani-Nămoloasa-Galați unde trebuia sa rămână pe pozitii în asteptarea ajutoarelor occidentale.

Ori, in 1940, ajutoarele occidentale era clar ca nu vor mai veni. Franța era distrusă, Anglia avea ea nevoie de ajutor, Germania era în relații apropiate cu URSS, Italia facea parte din aranjamentul cu Germania, Belgia era ocupată, Olanda ocupată, Luxemburgul ocupat șamd. Cine sa ajute ? Suedia? Elveția?!

Ocuparea Cehoslovaciei distrusese Mica Antantă. Interventia iugoslava impotriva Ungariei nu mai era sigură fiindcă în spatele Ungariei statea Reichul German. În plus, în caz de agresiune sovietică, era de presupus ca Ungaria va profita…

Poate ca dacă Bulgaria ar fi incercat ceva , Turcia si Grecia (probabil și Iugoslavia) ar fi intervenit pentru a „rezolva” neintelegerile cu această țară… Poate.

Asa ca în momentul ultimatumului muscalesc dat României la 26 iunie 1940, țara noastră nu prea avea de ales. Confruntată cu o forță mult superioară și fără aliați, armata româna  nu avea  nici o sansă.

In plus, România mai trebuia să se astepte și la o agresiune dinspre vest și sud.

Că Ungaria nu dispunea de forțe considerabile este adevarat, însa asta însemna ori că Romania păstra forțe în vest și era rapid zdrobită de URSS, ori că, aruncand toate forțele sale în est, oferea Ungariei o ocazie de vis.

Deci, desi situațiile în care se aflau in acea perioadă România, Polonia și Finlanda nu erau deloc comparabile.

In primul rând, România  nu putea sa spere un ajutor extern în fața amenințărilor venite din partea URSS, iar Germania a punctat scurt : supuneți-vă!

În al doilea rând, România se aștepta sa fie atacată pe 2, dacă nu pe 3 fronturi.

Poate spune cineva ce șanse de supraviețuire ar fi avut atunci Statul Român?

Nu cumva românii s-ar fi întors la situația existentă înainte de 1859?

01/02/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

HUȚULII ȘI STATUL LOR EFEMER DIN VECINĂTATEA ROMÂNIEI


 
Patria huțanilor trebuie căutata in Muntii Pocuției, de unde apoi ei se lățiră și asupra Muntilor Bucovinei. Acestia adaposteau o populatie română foarte rară. Astfel, ei se strecurara peste hotar, azi unul, mâine altul, până ce numarul lor spori la cateva mii de familii…

Ion Nistor

În perioada 1917-1920, pe teritoriile care aparținusera fostului Imperiu Austro-Ungar, au luat ființă cateva state ucrainene efemere: Republica Ucrainei Occidentale, Hatmanatul, Directoratul si Republica Sovietica Socialista Ucraineana pro-bolșevică și Republica Huțula.

Republica Huțulă (Гуцульська республіка) a fost un stat efemer care a  aparut in timpul dezmembrării Imperiului Austro-Ungar, o republica proclamată la 8 ianuarie 1919,  după eșuarea tratativelor de a reuni zona Ucrainei Transcarpatice cu  Republica Populară a Ucrainei Occidentale și a existat până la 11 iunie 1919.

Republica Huțulă cuprindea zona Ucrainei Transcarpatice (care făcea parte din partea ungară a imperiului), dar revendica Pocuția și anumite părți din Ducatul Bucovinei  (care făcea parte din partea austriacă a imperiului).

Republica Huțulă

Harta Republicii Huțule

Deși la 28 noiembrie 1918 Consiliul Național al Bucovinei votase în majoritate Unirea Bucovinei cu Tara Mama-România, această decizie a fost contestată de minoritatea ucraineană din unele localități cu populație huțulă, printre care Izvoarele Sucevei, care a revendicat alipirea lor la Republica Huțulă.

Capitala republicii a fost stabilită în orașul  Frasin (Iasinia), prim ministru fiind ales un oarecare Stepan Klociurak (n.27 februarie  1895 – m. 8 februarie 1980).

Acesta a fost activ și în organizarea forțelor armate ale republicii care cuprindeau aproape 1.000 de soldați.

Republica Huțulă a fost desființată atunci când Republica Sovietica Ungaria a ocupat zona Ucrainei Transcarpatice, la 11 iunie 1919, dar în iulie 1919, cu aprobarea puterilor Antantei, Cehoslovacia si-a stabilit suveranitatea asupra Ucrainei Transcarpatice, în timp ce România își asigura suveranitatea asupra întregii Bucovine, iar Polonia asupra Pocuției.

Un stat efemer in vecinatatea României – REPUBLICA HUŢULA

Huțulșcina, denumită și „Țara huțulilor, este o zonă predominant muntosă care se suprapune unor părți din regiunile istorice Bucovina, Maramureș, Pocutia, Transcarpatia și în mai mică măsură Galiția.

De-a lungul timpului, Țara Huțulilor ori doar părți din ea, au fost incluse în  Cnezatul de Halici, Moldova,  Austro-Ungaria, Republica Huțulă, Cehoslovacia și URSS.

Actualmente, cea mai mare parte a acesteia se află între granițele Ucrainei, iar extremitatea ei sudică în România.

Tot teritoriul Huțulșcinei se află în Muntii Carpați, aproape întreaga regiune huțulă fiind situată  în zone naturale protejate, fiind formată din parcuri naționale și rezervații ale biosferei.

ROMANII DIN CARPAŢII NORDICI ŞI AŞEZĂRILE ÎNTEMEIATE DE EI | CER SI PAMANT  ROMANESC

Aproximativ trei sferturi din suprafața Țării huțulilor e acoperită de păduri, restul în principal de fînețe și zone nelocuite.

Expeditiile militare din arealul galitian ale domnilor moldoveni (Stefan cel Mare sau ale urmașilor săi – Bogdan III, Petru Rares, Ioan Voda) ar fi dus si la o colonizare cu populatie de origine slavă in Moldova.

Aceasta colonizare este probabila si datorita administrarii temporare a Pocutiei de catre aceiasi domni moldoveni, garantie a imprumutului de 3.000 de ruble de argint pe care regatul polon era dator sa-l intoarca vistieriei moldovene.

Ambiguitatea etnica este perpetuata si de primele documente scrise ale vremii, care fie numai intareau anumite proprietati, fie atestau doar nemultumirea locuitorilor regiunii privind darile excesive impuse de stapanii locurilor, fara sa detalieze un specific etnic local precis.

Abia dupa ocuparea acestei provincii de catre austrieci noua administratie incepe sa ofere date precise, fiind atestate istoric si primele sosiri masive ale huțulilor (sau huțanilor) în zonă. Anumite harti, studiile antropologice, demografice si recensamintele vremii confirmau că acestia au ocupat valea Bistriței Aurii, vaile superioare ale raurilor Moldovita, Suceava si Moldova. Cei mai mulți trăiesc astăzi aici si in nordul Maramuresului..

Comunitatea hutula e inclusa in marea familie slavă. Nu se cunoaste o cauza precisă a migratiei acestei populatii, din ce în ce mai importanta la inceputul secolului al XIX-lea: evitarea taxelor austro-ungare, faradelegile comise, obligațiile militare sau presiunea demografica prin suprapopularea regiunii lor de bastina, Ivano-Frankivsk.

In nord-vestul Bucovinei si in Maramureș, nou-venitii au gasit teritorii intinse, impadurite si nelocuite de romani. in consecinta, „au luat cât au putut“.

Hutuli Plosca 5

Huțulii nu sunt considerați o etnie de sine stătătoare și par a se înrudi mai mult cultural decât lingvistic, cu ucrainenii si alte populații slavofone ce locuiesc în Munții Carpați și anume cu boikii, rutenii, lemkii și goralii.

Deşi vorbesc, aproape exclusiv, idiomul malorus, aşa-numita limbă ruteană sau, mai bine zis, subdialectul ei podolic-huţulic, au în limbajul lor o mulţime de termeni vechi şi curat româneşti, care se raportează mai ales la obiectele de primă necesitate”  toate acestea determinându-l pe „Miklosich („Ueber die Wanderunhen der Rumunen”, Viena, 1879), să se ocupe îndeaproape cu acest interesant popor şi să-şi dea seamă de raporturile sale cu elementul românesc”.

În teoriile contradictorii ale sfârşitului secolului al XIX-lea, huţulii erau consideraţi „resturi de Cumani, care… poartă, în unele cronici, încă şi denumirea de Uţi sau… Guţi (Dimitrie Onciul), numire care, sub influenţa slavă, a dat, apoi, naştere la numele de Huţ, întregit, în urmă, prin terminaţia turcă „ul”, în Huţul”.

Huţulii, o enigmă etnologică a satului moldovenesc | Dragusanul.ro

Portul este vizibil distinct de cel al populațiilor învecinate, muzica are unele elemente comune cu cea maghiară, în vreme ce unele obiceiuri își găsesc analogii la alte populații carpatice, cum ar fi maramureșenii vorbitori de română.

În România, comunități de huțuli trăiesc în zonele din nordul Sucevei (Moldova Sulița, Benia, Breaza, Izvoarele Sucevei, Cârlibaba, Moldovița, Vatra Moldoviței, Ciumârna, Brodina, Ulma) și în județul Maramureș (Bistra, Poienile de sub Munte, Repedea, Rona de Sus, Ruscova și Vișeu de Sus).

 Se spune că, nemaisuportând jugul austriac – birul mare, armata lungă și încercarea imperiului de a-i converti la catolicism, noi fiind prin tradiție ortodocși – huțulii s-au refugiat în munți.

Există un hrisov al Mănăstirii Putna în care se consemnează că, prin anii 1700, nemaiavând cum se îngriji de avere, aceasta donează 8 munți unor oameni veniți din Galiția.

Migraţia huţulilor din Galiţia în zona muntoasă a Bucovinei a început în anul 1786, când Bucovina a devenit parte a Imperiului Austro – Ungar.

La început huţulii s-au ocupat cu păstoritul sau lucrau ca zilieri pe pământurile mănăstirilor. Imigraţia acestora a fost favorizată şi de faptul că, la sfârşitul secolului XVII, graniţa dintre Moldova şi Polonia a fost desfiinţată.

Hutuli Plosca 6

Primele date statistice privind huţulii din Bucovina sunt de la începutul secolului al XVIII-lea, când în urma unui recensământ s-a constatat că, din cele 14.350 de familii existente la acea vreme în Bucovina, 11.099 erau de români, 1.261 de ruteni şi 1.112 de huţuli. La începutul anilor 1900, s-a estimat că în Bucovina s-ar afla în jurul a 25.000 de huţuli.

Astăzi ei trăiesc în Bucovina, Maramureș, Transcarpatia si Pocuția și sunt în exclusivitate ortodocşi.

Multă lume îi aseamănă cu ucrainenii, dar până și Mihai Eminescu spunea că huțulii ar fi daci slavizați în decursul istoriei, iar dacă avem în vedere modul de viaţă al huţulilor din vechime, unele obiceiuri, cum ar fi acela ca la moartea unui membru al comunităţii să se veselească prin jocuri şi farse la privegherea mortului, dar şi existența unui cult al bradului, găsim asemănări izbitoare cu vechiul popor dac cu care, deşi există relativ puţine informaţii,  putem să facem o asemenea comparaţie.

In Huțulșcina  s-au născut personalitati importante  ale  românilor cum ar fi  preotul ortodox Iraclie Porumbescu (Golembowski), tatal marelui compozitor roman Ciprian Porumbescu, sau  Matei Vișniec, poet și dramaturg român, activ în prezent în Franța.

Citi și :

Surse: Wikipedia;  http://karpaccy.pl/images/plaj/mapy/mapa_hucu.JPGhttp://jurnalulpolitic.blogspot.ro/2013_03_01_archive.html.

10/01/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Revizionismul Ungariei combătut de Corneliu Coposu și Ion Rațiu

Victor Roncea Blog

Corneliu Coposu și John Rațiu despre revizioniștii Istoriei Ungariei

Martor activ la unele dintre cele mai importante evenimente care au marcat istoria României în secolul trecut, Corneliu Coposu a fost implicat şi în problematica  combaterii revizionismului maghiar, manifestat în special prin disidenţii maghiari din Occident.

Potrivit istoricului sălăjean Marin Pop, cel care şi-a dedicat o bună parte din activitate studierii dosarului cu 38 de volume pe care Corneliu Coposu îl avea la Securitatetotul a început în 1979.

Atunci, Seniorul împreună cu Ion Jovin, fostul medic al lui Iuliu Maniu, au elaborat o lucrare intitulată Reflexiuni asupra propagandei revizioniste maghiare în străinătate şi asupra mijloacelor de a le combate“.

Fără ca autorii să ştie, lucrarea a ajuns la Ion Raţiu, la acea vreme disident în Marea Britanie, fiind publicată în Buletinul de Informaţii pentru Românii din Exil (BIRE) din luna iulie 1979.„Secuii reprezintă şi azi o enigmă a trecutului“.
În acest context, Corneliu Coposu realizează şi un studiu din perspectivă istorică şi
comportamentală asupra secuilor din România, asumaţi de catre  maghiari, drept… conaţionali, fapt contrazis, însă, de Senior în paginile studiului.


„ Istoria nu a reuşit, în lipsă de documente sigure, să elucideze, până acum, problemele originii şi vechimii lor. Cercetătorii istorici maghiari, preocupaţi  de problema secuiască, în marea lor majoritate, i-au considerat,  din timpurile cele mai vechi, ca un popor de origine străină de neamul ungurilor“, scrie Coposu în studiul Despre secui.

De asemenea, în acelaşi studiu, Seniorul citează documente şi istorici cunoscuţi care vorbesc despre originile secuilor.

Diploma regelui Andrei al II-lea (1224) îi consideră «bisoni». Notarul Anonymus al regelui Bella îi numeşte «populi Athylae», descendenţi ai hunilor, refugiaţi în munţi după prăbuşirea imperiului lui Attila.
Cronicarul maghiar Simon Keza este de acord cu notarul Anonymus. Istoricul maghiar Karacsony le atribuie origine gepidă. Stilzing îi consideră pecenegi. 

Schlozen afirmă că sunt rămăşiţe de cumani. Verantis, fără a face precizări mai amănunţite, crede că sunt popor asiatic, diferit de poporul maghiar. Pauler socoteşte că sunt de origine turco-cabară. Thury vrea să demonstreze că sunt avari“.

Astfel enumeră Coposu originile atribuite secuilor de-a lungul timpului, origini în mod evident diferite de cele ale poporului maghiar. Revizioniştii maghiari insistau pe originea comună a secuilor cu maghiarii pentru a-şi motiva dorinţa lor şi încercările de refacere a Ungariei Mari. 

Mai apropiați de domnitorii români, Corneliu Coposu consemnează că secuii au convieţuit paşnic întotdeauna cu românii, cu ai căror domnitori au avut, mereu, relaţii mult mai bune decât cele pe care le aveau cu voievozii maghiari.

„Istoria ne dovedeşte că, în repetate rânduri, speranţele secuilor s-au îndreptat către Domnitorii Principatelor Române, de la care aşteptau dreptatea refuzată de voievozii maghiari ( mai ales in timpul principilor Bathory, Sigismund, Martinuzzi, Apafi).

Hrisoavele vechi ne arată că secuii plăteau dijmă lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, şi întreţineau legături constante cu urmaşii lui“, scrie Seniorul despre apropierea istorică dintre români şi secuii din România.
Corneliu Coposu, jurnalist redutabil, subliniază că între populaţia indigenă românească şi secui nu s-au înregistrat evenimente conflictuale importante, cel puţin până la sfârşitul deceniului al treilea veacului trecut si au împrumutat obiceiuri româneşti .

De asemenea, în studiul realizat de Coposu se arată că secuii s-au adaptat la circumstanţele locale. Secuii au împrumutat elemente de organizare, datini, meserii, artă populară, cântece şi dansuri de la populaţia băştinaşă romanească şi au convieţuit cu aceasta în armonie, chiar în condiţiile determinate de unele privilegii care le-au fost acordate de legislaţia feudală maghiară„Fiind socotiţi şi ei «minoritari», s-au solidarizat, în mod firesc, cu populaţia românească, socotită minoritară în propria ţară şi oprimată cu prioritate de către regimurile feudale. 

Istoria ne oferă repetate dovezi ale acestei solidarităţi (răscoala comună sub voievodul Nicolae Csaky – 1430; răscoala fiscală sub Matei Corvinul – 1457; revolta contra principelui Ion Sigismund; adeziunea la politica de unificare a domnitorilor moldoveni Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu; colaborarea cu Mihai Viteazu, care a restabilit privilegiile secuieşti)“,completează Corneliu Coposu.
Potrivit istoricului Marin Pop, studiul, realizat în 1979, nu a fost publicat niciodată, fiind păstrat pentru posteritate doar prin „grija“ organelor Securităţii. Prezentat de Securitate drept susţinător al disidenţilor maghiari revizionişti

Poziţia faţă de problematica revizionismul maghiar este exprimată cel mai clar de Corneliu Coposu într-o importanta scrisoare adresată, în 1986, lui Ion Raţiu, aflat la vremea aceea la Londra.

Întreg documentul, precum şi contextul care l-a generat sunt prezentate, integral, într-o lucrare amplă şi inedită dedicată întregii familii Coposu. Este vorba despre „Monografia familiei Coposu – între istorie şi memorie“, scrisă de Marin Pop.

Salajul pur si simplu

Acesta a venit după ce, pe 21 octombrie 1986, organele Securităţii au interceptat convorbirea telefonică dintre Corneliu Coposu şi un reporter al postului de radio BBC şi cu Ion Raţiu, preşedintele Uniunii Românilor Liberi

Securitatea susţinea că a obţinut date din care rezultă că cei din străinătate încercau să-i stimuleze moral pe Corneliu Coposu, Ion Puiu şi Nicolae Carandino, determinându-i să se menţină pe poziţii ostile ţării noastre şi să adere la «Apelul disidenţilor din ţările est-europene», lansat în străinătate.

După cum reiese din nota de studiu a Securităţii, datată 12 decembrie 1986, postul de radio Europa Liberă s-a lăudat cu ştirea că Ion Raţiu, în calitate de preşedinte al Uniunii Românilor Liberi, ar fi declarat că şi din România s-au primit trei adeziuni la „Apelul disidenţilor din ţările est-europene pentru respectarea drepturilor omului“.  

Corneliu Coposu şi Nicolae Carandino „au avut reacţii de respingere a acestei acţiuni“, trimiţând scrisori lui Ion Raţiu şi la Europa Liberă, în acest sens.atentionandu-l pe Ion Raţiu ca a căzut în capcana maghiarilor care în realitate, duceau o amplă campanie revizionistă“.

De asemenea, i-a precizat că Apelul, după ce elogia curajul ungurilor în 1956,deplângea de fapt soarta Ungariei şi îndemna la realizarea Ungariei Mari de dinainte de 1918.

Scrisoarea pe care Corneliu Coposu i-a adresat-o lui Ion Raţiu, sub comunism!


Dragă Iancule, Am aflat cu surprindere din emisiunea postului de radio „Europa Liberă“ din 20 octombrie 1986, ora 17.00,  informaţia că aş fi adresat un mesaj prin care, împreună cu alţi doi naţional-ţărănişti, aş fi făcut cunoscută adeziunea mea la o declaraţie semnată de 122 de disidenţi maghiari, polonezi, cehoslovaci şi est-germani, exprimându-mi, în acelaşi timp, admiraţia pentru lupta curajoasă dusă de poporul maghiar cu treizeci de ani în urmă, cum şi hotărârea de a mă alătura luptei pentru cererile menţionate în declaraţie.

Sursa informaţiei îţi era atribuită ţie, în calitate de preşedinte al „Uniunii Mondiale a Românilor Liberi“. Aşa cum ţi-am transmis în convorbirea telefonică avută, şi aşa cum am comunicat şi corespondentului postului BBC, tot la telefon, cred că este vorba fie de o confuzie regretabilă, care ar trebui lămurită, fie de o inexplicabilă inducere în eroare. Informaţia, aşa cum a fost difuzată, trebuie rectificată în mod onest urgent. 

Eu nu cunosc niciun disident din ţările menţionate şi, până acum, nu am luat cunoştinţă nici de conţinutul documentului întocmit de cei 122 de disidenţi sau de cererile pe care le cuprinde. În consecinţă, nu am putut să-mi manifest în vreun chip adeziunea la un text necunoscut.

De altfel, nici nu mi-a fost solicitată o asemenea adeziune de către nimeni. În luna curentă, am fost aproape imobilizat de o criză acută de sciatică şi am fost indisponibil. Iar pe Carandino şi pe Puiu nu i-am văzut de mai multă vreme. Impresia mea este că în vederile expatrioţilor români intră, cu prioritate, campania anticomunistă, iar concret, condamnarea represiunii sovietice antimaghiare de la 23 octombrie 1956, care văd că este aniversată cu mare amploare în SUA.

Eu socotesc şi acum, ca în întreg trecutul meu politic, pe care-l consider consecvent, că interesele majore şi permanente ale României, care ar trebui să constituie o evanghelie adevăraţilor patrioţi includ: integritatea teritorială în vest şi în est, până la graniţele etnice ale neamului, independenţa naţională, suveranitatea deplină şi ordinea generată de conceptul unei democraţii desăvârşite, care garantează drepturile fundamentale şi libertăţile neîngrădite ale întregii populaţii, inclusiv ale naţionalităţilor minoritare.

Aceste precepte fundamentale nu trebuie să fie niciodată subestimate sau trecute pe planul al doilea al preocupărilor noastre nici măcar în focul temporarelor noastre adversităţi de ordin ideologic.

Este vorba de un comandament suprem care rezultă în mod evident din trecutul nostru, din viaţa şi activitatea intransigentă a lui Iuliu Maniu, dar şi din lupta seculară a marilor patrioţi ai istoriei noastre, în rândul cărora se înscrie, pe loc de frunte, preacinstitul tău antecesor, marele preşedinte, doctorul Ioan Raţiu.

 În ce priveşte tendinţa voastră de colaborare cu expatriaţii maghiari pentru anumite obiective comune, cred că aceasta ar trebui să fie riguros condiţionată din partea românilor de o declaraţie publică neechivocă făcută de Comunitatea Maghiarilor Emigraţi că renunţă definitiv la calomnierea României, la falsificarea istoriei, la acţiunile lor revizioniste, la revendicarea, directă sau mascată, a Transilvaniei noastre.

Ungaria Mare a tuturor nedreptăţilor şi asupririlor a fost definitiv înmormântată

Agitaţiile şi calomniile împrăştiate în Apus nu o vor resuscita. Se pare că între propaganda cu nuanţă transparent revizionistă şi cu ieşiri inadmisibile la adresa ţării noastre, pe care le girează inclusiv oficialitatea maghiară comunistă din Ungaria şi propaganda deşănţată şi injurioasă desfăşurată în Occident de către ungurii comunişti expatriaţi ar exista o subtilă şi discretă convergenţă. 

Din păcate, se pare că această propagandă lipsită de temei câştigă teren odată cu amplificarea simpatiei dobândite de Ungaria în ţările din vest. Românii ar trebui, după modesta mea opinie să fie rezervaţi în manifestările publice din Occident, care,  ar putea declanşa, consolidarea poziţiei ascendente şi periculoase pentru interesele noastre naţionale a politicii Ungariei şi postulatele ei în areopagul internaţional.

Rezonanţa pe care a izbutit să o producă iar în Occident, necontenita popularizare a tezelor maghiare ar trebui să stârnească îngrijorare nu numai guvernanţilor ţării, ci şi comunităţii – atât de dezbinate – a românilor din străinătate

Cercurile lesne influenţabile din Apus, receptive la tânguirile vecinilor noştri, ar trebui să fie informate despre realităţile istorice, politice, geografice şi economice ale atât de puţin cunoscutului Răsărit al Europei.

 Actualul guvern comunist de la Budapesta, în relaţii „frăţeşti” cu partidul şi guvernul din România,  a uitat că înainte cu vreo şapte decenii, la 1 mai 1919, guvernul revoluţionar comunist maghiar a declarat solemn, prin notificarea lui Bela Kun adresată României: „Recunoaştem fără rezerve pretenţiile teritoriale naţionale revendicate de la România“.

De altfel, la 25 noiembrie 1947, delegaţia guvernamentală maghiară, în frunte cu prim-ministrul comunist, Lajos Dinnyés, a proclamat categoric că„problema litigioasă dintre ţările noastresa fie considerată rezolvată, opinia publică maghiară este recunoscătoare României pentru drepturile naţionale cetăţeneşti acordate ungurilor din Transilvania“. 

Declaraţie succesiv confirmată la 25 noiembrie 1956 şi la 26 februarie 1958.

 Comitetul foarte activ al maghiarilor liberi, oploşiţi în străinătate, care îşi asumă gloria martirajului din octombrie 1956, ar trebui să-şi dea seama că nu se pot întemeia revendicări absurde şi nejustificate în dauna României, pe consideraţiuni de eroismantisovietic.

Lumea românească, fără să nutrească aversiune împotriva poporului vecin sau împotriva concetăţenilor de rasă maghiară, manifestă o justificată indignare împotriva noului val de revizionism, care poate că, în caleidoscopul frământărilor din ţările occidentale, nu este recepţionat la adevărata lui intensitate. Închei aceste sumare consideraţiuni dorindu-ţi sănătate şi multe bucurii româneşti.

Cu vechea prietenie, Corneliu Coposu

 (SURSA: Cota: ACNSAS, Fond Informativ, dos. I 149087, vol. 29, f. 176-179, reprodusă de https://www.infobrasov.net/corneliu-coposu-si-john-ratziu-despre-revizionistii-istoriei-ungariei/ )

08/09/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: