CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Revizionismul Ungariei combătut de Corneliu Coposu și Ion Rațiu

Victor Roncea Blog

Corneliu Coposu și John Rațiu despre revizioniștii Istoriei Ungariei

Martor activ la unele dintre cele mai importante evenimente care au marcat istoria României în secolul trecut, Corneliu Coposu a fost implicat şi în problematica  combaterii revizionismului maghiar, manifestat în special prin disidenţii maghiari din Occident.

Potrivit istoricului sălăjean Marin Pop, cel care şi-a dedicat o bună parte din activitate studierii dosarului cu 38 de volume pe care Corneliu Coposu îl avea la Securitatetotul a început în 1979.

Atunci, Seniorul împreună cu Ion Jovin, fostul medic al lui Iuliu Maniu, au elaborat o lucrare intitulată Reflexiuni asupra propagandei revizioniste maghiare în străinătate şi asupra mijloacelor de a le combate“.

Fără ca autorii să ştie, lucrarea a ajuns la Ion Raţiu, la acea vreme disident în Marea Britanie, fiind publicată în Buletinul de Informaţii pentru Românii din Exil (BIRE) din luna iulie 1979.„Secuii reprezintă şi azi o enigmă a trecutului“.
În acest context, Corneliu Coposu realizează şi un studiu din perspectivă istorică şi
comportamentală asupra secuilor din România, asumaţi de catre  maghiari, drept… conaţionali, fapt contrazis, însă, de Senior în paginile studiului.


„ Istoria nu a reuşit, în lipsă de documente sigure, să elucideze, până acum, problemele originii şi vechimii lor. Cercetătorii istorici maghiari, preocupaţi  de problema secuiască, în marea lor majoritate, i-au considerat,  din timpurile cele mai vechi, ca un popor de origine străină de neamul ungurilor“, scrie Coposu în studiul Despre secui.

De asemenea, în acelaşi studiu, Seniorul citează documente şi istorici cunoscuţi care vorbesc despre originile secuilor.

Diploma regelui Andrei al II-lea (1224) îi consideră «bisoni». Notarul Anonymus al regelui Bella îi numeşte «populi Athylae», descendenţi ai hunilor, refugiaţi în munţi după prăbuşirea imperiului lui Attila.
Cronicarul maghiar Simon Keza este de acord cu notarul Anonymus. Istoricul maghiar Karacsony le atribuie origine gepidă. Stilzing îi consideră pecenegi. 

Schlozen afirmă că sunt rămăşiţe de cumani. Verantis, fără a face precizări mai amănunţite, crede că sunt popor asiatic, diferit de poporul maghiar. Pauler socoteşte că sunt de origine turco-cabară. Thury vrea să demonstreze că sunt avari“.

Astfel enumeră Coposu originile atribuite secuilor de-a lungul timpului, origini în mod evident diferite de cele ale poporului maghiar. Revizioniştii maghiari insistau pe originea comună a secuilor cu maghiarii pentru a-şi motiva dorinţa lor şi încercările de refacere a Ungariei Mari. 

Mai apropiați de domnitorii români, Corneliu Coposu consemnează că secuii au convieţuit paşnic întotdeauna cu românii, cu ai căror domnitori au avut, mereu, relaţii mult mai bune decât cele pe care le aveau cu voievozii maghiari.

„Istoria ne dovedeşte că, în repetate rânduri, speranţele secuilor s-au îndreptat către Domnitorii Principatelor Române, de la care aşteptau dreptatea refuzată de voievozii maghiari ( mai ales in timpul principilor Bathory, Sigismund, Martinuzzi, Apafi).

Hrisoavele vechi ne arată că secuii plăteau dijmă lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, şi întreţineau legături constante cu urmaşii lui“, scrie Seniorul despre apropierea istorică dintre români şi secuii din România.
Corneliu Coposu, jurnalist redutabil, subliniază că între populaţia indigenă românească şi secui nu s-au înregistrat evenimente conflictuale importante, cel puţin până la sfârşitul deceniului al treilea veacului trecut si au împrumutat obiceiuri româneşti .

De asemenea, în studiul realizat de Coposu se arată că secuii s-au adaptat la circumstanţele locale. Secuii au împrumutat elemente de organizare, datini, meserii, artă populară, cântece şi dansuri de la populaţia băştinaşă romanească şi au convieţuit cu aceasta în armonie, chiar în condiţiile determinate de unele privilegii care le-au fost acordate de legislaţia feudală maghiară„Fiind socotiţi şi ei «minoritari», s-au solidarizat, în mod firesc, cu populaţia românească, socotită minoritară în propria ţară şi oprimată cu prioritate de către regimurile feudale. 

Istoria ne oferă repetate dovezi ale acestei solidarităţi (răscoala comună sub voievodul Nicolae Csaky – 1430; răscoala fiscală sub Matei Corvinul – 1457; revolta contra principelui Ion Sigismund; adeziunea la politica de unificare a domnitorilor moldoveni Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu; colaborarea cu Mihai Viteazu, care a restabilit privilegiile secuieşti)“,completează Corneliu Coposu.
Potrivit istoricului Marin Pop, studiul, realizat în 1979, nu a fost publicat niciodată, fiind păstrat pentru posteritate doar prin „grija“ organelor Securităţii. Prezentat de Securitate drept susţinător al disidenţilor maghiari revizionişti

Poziţia faţă de problematica revizionismul maghiar este exprimată cel mai clar de Corneliu Coposu într-o importanta scrisoare adresată, în 1986, lui Ion Raţiu, aflat la vremea aceea la Londra.

Întreg documentul, precum şi contextul care l-a generat sunt prezentate, integral, într-o lucrare amplă şi inedită dedicată întregii familii Coposu. Este vorba despre „Monografia familiei Coposu – între istorie şi memorie“, scrisă de Marin Pop.

Salajul pur si simplu

Acesta a venit după ce, pe 21 octombrie 1986, organele Securităţii au interceptat convorbirea telefonică dintre Corneliu Coposu şi un reporter al postului de radio BBC şi cu Ion Raţiu, preşedintele Uniunii Românilor Liberi

Securitatea susţinea că a obţinut date din care rezultă că cei din străinătate încercau să-i stimuleze moral pe Corneliu Coposu, Ion Puiu şi Nicolae Carandino, determinându-i să se menţină pe poziţii ostile ţării noastre şi să adere la «Apelul disidenţilor din ţările est-europene», lansat în străinătate.

După cum reiese din nota de studiu a Securităţii, datată 12 decembrie 1986, postul de radio Europa Liberă s-a lăudat cu ştirea că Ion Raţiu, în calitate de preşedinte al Uniunii Românilor Liberi, ar fi declarat că şi din România s-au primit trei adeziuni la „Apelul disidenţilor din ţările est-europene pentru respectarea drepturilor omului“.  

Corneliu Coposu şi Nicolae Carandino „au avut reacţii de respingere a acestei acţiuni“, trimiţând scrisori lui Ion Raţiu şi la Europa Liberă, în acest sens.atentionandu-l pe Ion Raţiu ca a căzut în capcana maghiarilor care în realitate, duceau o amplă campanie revizionistă“.

De asemenea, i-a precizat că Apelul, după ce elogia curajul ungurilor în 1956,deplângea de fapt soarta Ungariei şi îndemna la realizarea Ungariei Mari de dinainte de 1918.

Scrisoarea pe care Corneliu Coposu i-a adresat-o lui Ion Raţiu, sub comunism!


Dragă Iancule, Am aflat cu surprindere din emisiunea postului de radio „Europa Liberă“ din 20 octombrie 1986, ora 17.00,  informaţia că aş fi adresat un mesaj prin care, împreună cu alţi doi naţional-ţărănişti, aş fi făcut cunoscută adeziunea mea la o declaraţie semnată de 122 de disidenţi maghiari, polonezi, cehoslovaci şi est-germani, exprimându-mi, în acelaşi timp, admiraţia pentru lupta curajoasă dusă de poporul maghiar cu treizeci de ani în urmă, cum şi hotărârea de a mă alătura luptei pentru cererile menţionate în declaraţie.

Sursa informaţiei îţi era atribuită ţie, în calitate de preşedinte al „Uniunii Mondiale a Românilor Liberi“. Aşa cum ţi-am transmis în convorbirea telefonică avută, şi aşa cum am comunicat şi corespondentului postului BBC, tot la telefon, cred că este vorba fie de o confuzie regretabilă, care ar trebui lămurită, fie de o inexplicabilă inducere în eroare. Informaţia, aşa cum a fost difuzată, trebuie rectificată în mod onest urgent. 

Eu nu cunosc niciun disident din ţările menţionate şi, până acum, nu am luat cunoştinţă nici de conţinutul documentului întocmit de cei 122 de disidenţi sau de cererile pe care le cuprinde. În consecinţă, nu am putut să-mi manifest în vreun chip adeziunea la un text necunoscut.

De altfel, nici nu mi-a fost solicitată o asemenea adeziune de către nimeni. În luna curentă, am fost aproape imobilizat de o criză acută de sciatică şi am fost indisponibil. Iar pe Carandino şi pe Puiu nu i-am văzut de mai multă vreme. Impresia mea este că în vederile expatrioţilor români intră, cu prioritate, campania anticomunistă, iar concret, condamnarea represiunii sovietice antimaghiare de la 23 octombrie 1956, care văd că este aniversată cu mare amploare în SUA.

Eu socotesc şi acum, ca în întreg trecutul meu politic, pe care-l consider consecvent, că interesele majore şi permanente ale României, care ar trebui să constituie o evanghelie adevăraţilor patrioţi includ: integritatea teritorială în vest şi în est, până la graniţele etnice ale neamului, independenţa naţională, suveranitatea deplină şi ordinea generată de conceptul unei democraţii desăvârşite, care garantează drepturile fundamentale şi libertăţile neîngrădite ale întregii populaţii, inclusiv ale naţionalităţilor minoritare.

Aceste precepte fundamentale nu trebuie să fie niciodată subestimate sau trecute pe planul al doilea al preocupărilor noastre nici măcar în focul temporarelor noastre adversităţi de ordin ideologic.

Este vorba de un comandament suprem care rezultă în mod evident din trecutul nostru, din viaţa şi activitatea intransigentă a lui Iuliu Maniu, dar şi din lupta seculară a marilor patrioţi ai istoriei noastre, în rândul cărora se înscrie, pe loc de frunte, preacinstitul tău antecesor, marele preşedinte, doctorul Ioan Raţiu.

 În ce priveşte tendinţa voastră de colaborare cu expatriaţii maghiari pentru anumite obiective comune, cred că aceasta ar trebui să fie riguros condiţionată din partea românilor de o declaraţie publică neechivocă făcută de Comunitatea Maghiarilor Emigraţi că renunţă definitiv la calomnierea României, la falsificarea istoriei, la acţiunile lor revizioniste, la revendicarea, directă sau mascată, a Transilvaniei noastre.

Ungaria Mare a tuturor nedreptăţilor şi asupririlor a fost definitiv înmormântată

Agitaţiile şi calomniile împrăştiate în Apus nu o vor resuscita. Se pare că între propaganda cu nuanţă transparent revizionistă şi cu ieşiri inadmisibile la adresa ţării noastre, pe care le girează inclusiv oficialitatea maghiară comunistă din Ungaria şi propaganda deşănţată şi injurioasă desfăşurată în Occident de către ungurii comunişti expatriaţi ar exista o subtilă şi discretă convergenţă. 

Din păcate, se pare că această propagandă lipsită de temei câştigă teren odată cu amplificarea simpatiei dobândite de Ungaria în ţările din vest. Românii ar trebui, după modesta mea opinie să fie rezervaţi în manifestările publice din Occident, care,  ar putea declanşa, consolidarea poziţiei ascendente şi periculoase pentru interesele noastre naţionale a politicii Ungariei şi postulatele ei în areopagul internaţional.

Rezonanţa pe care a izbutit să o producă iar în Occident, necontenita popularizare a tezelor maghiare ar trebui să stârnească îngrijorare nu numai guvernanţilor ţării, ci şi comunităţii – atât de dezbinate – a românilor din străinătate

Cercurile lesne influenţabile din Apus, receptive la tânguirile vecinilor noştri, ar trebui să fie informate despre realităţile istorice, politice, geografice şi economice ale atât de puţin cunoscutului Răsărit al Europei.

 Actualul guvern comunist de la Budapesta, în relaţii „frăţeşti” cu partidul şi guvernul din România,  a uitat că înainte cu vreo şapte decenii, la 1 mai 1919, guvernul revoluţionar comunist maghiar a declarat solemn, prin notificarea lui Bela Kun adresată României: „Recunoaştem fără rezerve pretenţiile teritoriale naţionale revendicate de la România“.

De altfel, la 25 noiembrie 1947, delegaţia guvernamentală maghiară, în frunte cu prim-ministrul comunist, Lajos Dinnyés, a proclamat categoric că„problema litigioasă dintre ţările noastresa fie considerată rezolvată, opinia publică maghiară este recunoscătoare României pentru drepturile naţionale cetăţeneşti acordate ungurilor din Transilvania“. 

Declaraţie succesiv confirmată la 25 noiembrie 1956 şi la 26 februarie 1958.

 Comitetul foarte activ al maghiarilor liberi, oploşiţi în străinătate, care îşi asumă gloria martirajului din octombrie 1956, ar trebui să-şi dea seama că nu se pot întemeia revendicări absurde şi nejustificate în dauna României, pe consideraţiuni de eroismantisovietic.

Lumea românească, fără să nutrească aversiune împotriva poporului vecin sau împotriva concetăţenilor de rasă maghiară, manifestă o justificată indignare împotriva noului val de revizionism, care poate că, în caleidoscopul frământărilor din ţările occidentale, nu este recepţionat la adevărata lui intensitate. Închei aceste sumare consideraţiuni dorindu-ţi sănătate şi multe bucurii româneşti.

Cu vechea prietenie, Corneliu Coposu

 (SURSA: Cota: ACNSAS, Fond Informativ, dos. I 149087, vol. 29, f. 176-179, reprodusă de https://www.infobrasov.net/corneliu-coposu-si-john-ratziu-despre-revizionistii-istoriei-ungariei/ )

08/09/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Ce-ar fi fost Basarabia fără Unirea din 1918?

Cu ceva timp în urmă, în parlamentul Republicii Moldova, un deputat, după un discurs dur îndreptat contra simpatizanților României din RMoldova, a rupt în public harta României Mari.

Poate că e dreptul său, dar aș dori să-i transmit acestui deputat unele date istorice care, dacă le-ar fi cunoscut, poate nu s-ar fi grăbit să facă acest gest. Să-i explic ce ar fi fost Basarabia dacă din 1918 nu ar fi făcut parte din România Mare, cea pe care o detestă în așa măsură încât să rupă această hartă ce reprezintă o bucată de istorie. Iar în această perioadă istorică de 22 de ani, între 1918 și 1940, Basarabia s-a aflat la adăpost de cel mai criminal regim pe care l-a cunoscut omenirea, regimul comunist.

deputat-rupe-harta

Deputatul socialist Vlad Bătrâncea rupând harta României Mari

Înainte să vă descriu, pe bază de documente, cum ar fi arătat Basarabia dacă în 1918 nu s-ar fi unit cu România, e necesară o foarte scurtă privire retrospectivă istorică.

Basarabia până la 1918

Până la 1812, Basarabia a fost parte integrată a voivodatului Moldovei. Nicăieri, niciunde, în niciun document sau cronică, în nicio scrisoare a domnilor moldoveni sau chiar a dușmanilor acestora, nu apare vreo referire că teritoriul dintre Prut și Nistru ar fi cumva deosebit cu ceva, teritorial sau al neamului ce-l stăpânea, ar fi fost cu ceva deosebit față de Moldova dintre Prut și Carpați.

Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Ion Vodă cel Cumplit, și mulți alții, inclusiv domnii fanarioți, au stăpânit, au administrat și s-au luptat pe aceste teritorii comune, de la Nistru până la Carpați, și de multe ori dincolo de Nistru.

Chiar și atunci, în scurte perioade, în care erau doi conducători, ca de exemplu în timpul fiilor lui Alexandru cel Bun, Ștefan și Iliaș, țara era oarecum împărțită nu pe Prut, ci între nord și sud, în Țara de Sus și Țara de Jos. Prutul nu a fost sub nicio formă și în nici un moment până la 1812, hotar de țară sau hotar intern, la fel cum nu a fost vreodată Siretul.

Nu același lucru se poate spune despre alte provincii medievale, care nu au avut unitatea teritorială a voivodatului Moldovei, ba chiar au fost împărțiți în provincii care de multe ori s-au luptat între ele. Să ne amintim cazurile Burgundiei și Franței, care acum fac parte din Franța, al regatelor și provinciilor italiene care sute de ani s-au luptat între ele și acum fac parte din Italia, de cazul landurilor germane care se unesc abia la 1870, în rest istoria lor medievală este plină de conflicte și războaie fratricide.

  Puteți să-mi dați un exemplu de război între Basarabia și voivodatul Moldovei, sau și mai puțin, de vreo dispută teritorială, sau vreun act în care ar apărea vreo diferență între locuitorii din stânga și din dreapta Prutului? Există cumva vreo scriere anterioară lui 1812 care să facă vreo diferență între locuitorii din stânga și din dreapta Prutului?

Dacă da, publicați-o, dacă nu, toată teoria referitoare la un popor diferit la stânga Prutului e o tâmpenie, ca și cei ce o susțin și promovează. Se pot da multe nume de contemporani, majoritatea zdrobitoare în stânga acestui râu.

La 1812, lucrurile se schimbă. În urma războiului ruso-otoman din 1806-1812, Rusia ocupă ambele țări române, dar amenințați de invazia pregătită de Napoleon și declanșată în 1812, ei se mulțumesc cu Basarabia, deși ceruseră în tratatul de pace mult mai mult, respectiv ambele țări românești. Provincia de până la Prut e botezată Basarabia, fără vreo noimă sau logică istorică, din moment ce Basarabii stăpâniseră doar Bugeacul în secolul XIV, dar era doar o păcăleală rusească pentru tratatul de pace. Despre asta s-a scris destul de mult, nu vreau să insist, am făcut-o în alte articole.
Soarta Basarabiei e decisă, această provincie românească va trăi timp de mai bine de o sută de ani sub apăsarea unui imperiu crud, cel țarist. Românii, sau moldovenii, cum doriți să le spuneți, vor fi lăsați pradă celui mai cumplit experiment de deznaționalizare al timpului, depășit doar de experimentul comunist ce îi va urma. Spre comparație, ce nu au realizat ungurii în o mie de ani în Transilvania, erau pe cale să realizeze rușii în o sută de ani în Basarabia. Respectiv totala deznaționalizare a băștinașilor, locuitorii români. Situația românilor din Basarabia, a drepturilor lor, a fluctuat în funcție de situația imperiului țarist. La 1812 i s-a acordat o mare autonomie, pentru a ușura ideea integrării în marele imperiu, autonomie anulată la 1828, când Basarabia este transformată în simplă gubernie rusească. Drepturile românilor sunt anulate, și așa vor fi cu scurte pauze și excepții, în perioada în care Imperiul Țarist este în declin.

La 1856, în urma înfrângerii din războiul Crimeii, Bugeacul, respectiv sudul Basarabiei, revine la Moldova, fiind pierdut ulterior la 1878. Soarta basarabenilor a fost cruntă, ei fiind deznaționalizați prin toate mijloacele, inclusiv prin biserică, care făcea slujbele doar în limba rusă. Moldovenii aveau drepturi naționale doar atunci când imperiul trecea prin faze de criză, iar când era puternic, pumnul absolutismului țarist se strângea și mai tare, anulând iarăși toate drepturile cu greu obținute. Din această perioadă provine ideea răspândită de propaganda rusă, preluată de comuniști și accentuată de Rusia postcomunistă, cea conform căreia moldovenii nu sunt români, ci orice altceva, numai români nu. Cu toate că până la 1812 nu a existat vreo frontieră statală, etnică sau culturală, sau de orice altă natură, pe râul Prut, propaganda rusă a reușit, după cum vedem și astăzi, să fie crezută de mulți locuitori a republicii Moldova, vorbitori de limbă română, dar care ei o consideră moldovenească, diferită de limba română. Propaganda rusă a reușit prin metoda aliatului de moment al URSS, al cărei exponent, Goebbels spunea: Mințiți, mințiți, mințiți, ceva tot va rămâne! Au mințit de atâtea ori, încât sunt mulți care cred.

Cu toate că încă din secolul XIX, au fost mari autori ruși, oameni de stat, persoane importante în politica rusă care au recunoscut deschis că acești moldoveni sunt români. Am făcut o mică listă aici, doar o parte dintre ei, aici: Românitatea Basarabiei după autorii ruși. Minciună dejucată chiar de autorii ei.

O Basarabie independentă la 1918?

Nu insist aici asupra circumstanțelor în care s-a produs actul de la 27 martie 1918, când Basarabia s-a unit cu România. Am făcut-o în alte articole, Curățirea Basarabiei I și II. Dar trebuie amintit în ce circumstanțe groaznice România a găsit resurse ca să aducă liniștea între Prut și Nistru, prin forța armelor, deși situația ei era dintre cele mai cumplite. Deși România e învingătoare la Mărășești și Oituz în vara lui 1917, armata rusă se desființează și cere pace, iar românii, rămași singuri pe imensul front de est, va trebui să ceară și ea armistițiu și să înceapă tratativele ce vor duce la pacea grea de la Buftea-București, pace care nu a fost ratificată niciodată de regele Ferdinand. Rămași singuri, într-o treime din țară, respectiv centrul și nordul Moldovei dintre Prut și Carpați, armata română a trebuit să îndrepte armele spre foștii aliați, un milion de soldați ruși bolșevizați și cuprinși de anarhie ce jefuiau, violau și omorau toată suflarea din spatele frontului. Au plănuit să-l răpească pe rege la Iași și să asasineze întreg guvernul pentru a proclama Republica Bolșevică Română, plan eșuat în urma reacției armatei române ce reinstaurează ordinea și trece la dezarmarea rușilor, de multe ori folosind forța armată. (vezi Primele lupte cu bolșevicii și Bătălia Moldovei în războiul român antibolșevic). Dar rușii alungați din România își fac de cap și se dedau la atrocități în Basarabia, unde se manifesta un puternic curent de renaștere națională, devenind autonomă în decembrie 1917. Basarabia cere ajutorul României. Pentru a-și asigura spatele și depozitele de subzistență din Basarabia, armata română intervine în ianuarie 1918 și duce lupte grele contra rușilor bolșevizați la Tighina și în sudul Basarabiei. La 24 ianuarie 1918 Basarabia devine independentă, iar la 27 martie 1918 decide unirea cu România.

Acest gest este contestat, disprețuit, detestat de adepții moldovenismului. Dar, ca orice teorie falsă, ca și acea a moldovenismului, raționamentul lor nu stă în picioare oricum l-ai privi. Adepții statalității republicii Moldova sunt de asemenea pierduți în spațiu, nu visători. Realitatea geopolitică dură de atunci și de mai târziu nu admitea pentru teritoriul dintre Prut și Nistru decât trei posibilități, care se vor reduce rapid la două.

Una ar fi fost unirea cu Ucraina, din moment ce rada ucraineană a exprimat pretenții teritoriale în acest sens încă din 1917. Dar evoluția evenimentelor, cu desființarea Ucrainei independente în urma acțiunilor bolșevice puțini ani mai târziu au redus această posibilitate. În sensul că în cazul în care Basarabia ar fi fost încorporată Ucrainei, ajungea tot în cadrul URSS la puțină vreme.

A mai fost posibilitatea aleasă de reprezentanții moldoveni, cea a unirii cu România, ceea ce s-a întâmplat și așa a fost istoria, oricât de mult urăsc asta nu numai rușii, dar și moldoveniștii. Și s-a dovedit cea mai bună opțiune, după cum veți vedea mai departe.

A treia posibilitate ar fi fost unirea cu Rusia, devenită mai apoi sovietică și luând ulterior numele de URSS. La asta se reduce și ideea unirii cu Ucraina, care și ea devine parte a statului sovietic, deci în cazul în care Basarabia ar fi mers cu Ucraina, tot în URSS ar fi ajuns.

Posibilitatea unei Basarabii independente la 1918 este total exclusă, practic și istoric, oricât s-ar legăna moldoveniștii în iluzia unui astfel de vis. Autoritățile statale basarabene nu au avut cum să facă față bandelor bolșevice fără căpătâi de pe teritoriu lor, cohortele moldovene organizate de Sfatul Țării erau total depășite de situație, de aceea au cerut ajutor statului român care și-a trimis armata, trupe regulate, disciplinate și călite în focul războiului mondial. Vă faceți cumva iluzia, moldoveniștilor, că armata moldoveană, chiar dacă ar fi fost cât de cât încropită, ar fi putut face față unui atac bolșevic peste Nistru? Sau că bolșevicii lui Lenin v-ar fi lăsat în pace dacă v-ați fi declarat independenți și neutri? O astfel de prostie, de a susține o astfel de idee, denotă o totală necunoaștere a istoriei.

Să facem câteva comparații. Georgia, devenită independentă tot atunci, a fost cotropită de bolșevici în 1921. La ce le-a folosit independența? Chiar nu știți că țelul lui Lenin era Revoluția Mondială, că nu mai trebuiau să existe alte state, ci doar un mare stat mondial bolșevic? Bolșevicii au atacat Polonia, un stat mult mai puternic, și au fost cu greu înfrânți în 1920, pe Vistula, bătălia care a salvat Polonia independentă. Credeți că Lenin v-ar fi cruțat și iertat, pe ideea că v-ați fi declarat neutri? Numai să vă gândiți a amploarea atacurilor bolșevicilor peste Nistru între 1918 și 1924, ca să vă dați seama cu ce inamic ar fi avut de-a face o Moldovă independentă dintre Nistru și Prut! Am dat câteva exemple despre aceste lupte aici: Lupte antibolșevice după Unire și în Românii și anticomunismul.

Posibilitatea existenței unei Basarabii independente la 1918 sau mai târziu este total exclusă. Chiar dacă regimul comunist ar fi fost răsturnat de ofensivele rușilor albi Vranghel, Denikin sau Kolceak, și la conducerea Rusiei ar fi venit aceștia, soarta Basarabiei independente ar fi fost aceeași. Fiindcă în toate declarațiile lor, în tată corespondența lor cu guvernele Antantei de la care cereau ajutor și susținere, peste tot ei subliniau intenția lor de refacere a Imperiului Țarist între granițele sale, așa cum erau ele la 1914, deci inclusiv Basarabia. Dacă atunci, când erau la strâmtoare, acești lideri ruși albi nu acceptau ideea renunțării la pretențiile lor, credeți că odată ajunși la putere ar fi făcut o excepție pentru Basarabia independentă? Vă îmbătați cu apă rece, tovarăși moldoveniști. Vă mai reamintesc faptul că românii din Corpul Voluntarilor Români din Siberia, constituit din prizonierii români ardeleni și bucovineni luați de armata rusă de la armata austro-ungară și duși în Siberia, unde s-au constituit în unități luptătoare, au refuzat să lupte alături de Kolceak tocmai din cauza faptului că acesta nu dorea să recunoască unirea Basarabiei cu România. Acești români au intrat în luptă și s-au bătut cu mult curaj abia când au fost amenințați direct de bolșevici prin acțiunea lor de partizani și când ofensiva roșie a ajuns la pozițiile lor, vezi Luptătorii români din Siberia.

Deci, moldoveniștilor, Basarabia nu avea cum să supraviețuiască independentă, vă place sau nu această realitate, dar acesta este adevărul crud. La fel și astăzi, se vede pentru oricine, mai puțin pentru adepții statalității Republicii Moldova, țara de la stânga Prutului nu are cum să funcționeze ca un stat viabil. Fără ieșire la mare, fără resurse, bogății naturale sau rezerve ale subsolului, cu o economie agrară dependentă de capriciile vremii, îndatorată peste măsură, Republica Moldova este în pragul intrării în incapacitate de plată. România îi mai dă ajutor, gaze, curent, ajutoare bănești, dar RM nu are cum să reziste și să susțină un stat de durată. Mai devreme sau mai târziu, poate foarte devreme, liderii și populația vor trebui să ia o decizie: ori cu România, ori cu Uniunea Euroasiatică, nu există cale de mijloc, oricât ar încerca moldoveniștii să propage această idee absurdă. Mai trebuie să amintesc că 11% din teritoriu este ocupat militar de o putere străină, pe acest teritoriu recunoscut de ONU ca parte a RM Chișinăul nu are nicio autoritate?

Dar, revenind la 1918, o dată detestată de adepții moldovenismului, să facem o comparație și să vedem ce ar fi fost Basarabia dacă nu ar fi existat unirea de la 27 martie 1918, dacă nu ar fi existat protecția statului și armatei române care să țină timp de 22 de ani bolșevismul la est de Nistru.
Ce-ar fi fost dacă?

Chiar așa, ce s-ar fi petrecut în Basarabia dacă din 1918 nu ar fi fost între granițele statului român și nu ar fi beneficiat de protecția acestuia și a armatei sale?

Cred că am lămurit mai sus faptul că Basarabia nu ar fi avut cum să fie independentă, că în cazul în care armata română ar fi decis să rămână pe malul drept al Prutului, Basarabia ar fi ajuns, la fel ca și Georgia, între granițele URSS, cel târziu în 1920. Și ar fi pătimit la fel ca și Ucraina, ca parte a ei. Nu mă refer numai la Holodomor, marea foamete din Ucraina din 1932-1933, ci la evenimentele mult mai apropiate de 1918, și chiar necunoscute, respectiv anii 1919-1922.

A fost un cumplit război civil în întreaga Rusie, război care a făcut victime cât jumătate din totalul celor din războiul mondial abia încheiat. Iar foametea a fost un fenomen endemic pe întreg cuprinsul Rusiei, așa cum a rămas ea după 1917. Dacă Basarabia ar fi rămas în cuprinsul Rusiei, și ea ar fi suferit aceeași dramă, aceleași atrocități.

Pentru a ilustra despre ce e vorba, voi publica aici câteva rapoarte străine, ca să nu fiu acuzat că dau documente românești, care ar putea fi subiective, după părerea moldoveniștilor care, în discuțiile avute până acum, au dat dovadă de o crasă necunoaștere a istoriei în general, ca să nu mai vorbim de istoria considerată a lor proprie, a Basarabiei. Am avut parte doar de sloganuri și nimic mai mult, din păcate. Încă mai aștept un moldovenist care să vină cu argumente clare, istorice, și cu care să se poată discuta. Până atunci, citiți ce soartă ar fi avut Basarabia dacă nu s-ar fi unit cu România în 1918.

Pentru asta, e suficient să vedem ce s-a întâmplat în imediata vecinătate, imediat dincolo de Nistru, pe malul stâng al acestuia. Putem, prin extensie, să ajungem la concluzia că aceeași soartă ar fi avut și locuitorii Basarabiei în anii 1919-1922 dacă nu ar fi făcut parte din România Mare, atât de urâtă și detestată de unii de la Chișinău, încât să treacă la ruperea hărții acesteia. Dar basarabenii au avut șansa să nu trăiască pe pielea proprie ceea ce au pătimit cei din stânga Nistrului, în marea majoritate români, dar care au fost exterminați sub regimul sovietic. Ne amintim de discursul lui Toma Jalbă, român de dincolo de Nistru, care striga la Congresul ostașilor moldoveni în octombrie 1917: Cui ne lăsați pe noi, moldovenii? De ce suntem rupți din coasta Moldovei și trăim pe celălalt mal al Nistrului? Frații noștri! Nu ne lăsați, nu ne lepădați și nu ne uitați! Și dacă ne veți uita, noi malul Nistrului îl vom săpa și vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!

Da, Toma Jalbă și românii de dincolo de Nistru au fost lăsați în afara granițelor României Mari, și au fost exterminați în mare parte, vezi Zdrobiți și uitați, românii transnistreni. Iar acest fenomen a început mult mai devreme față de cele prezentate în articol, în anii 1919-1922. Să vedem cum s-au petrecut lucrurile.

Basarabia fără Unirea cu România

Fără interbelicul românesc, Basarabia ar fi fost doar o anexă a Transnistriei, spunea cineva pe bună dreptate. Citind cele ce urmează, chiar vă puteţi întreba dacă ar mai fi existat Basarabia, fără interbelicul românesc.

Situaţia tragică a provinciilor ruseşti la aceea vreme nu se datora numai urmărilor războiului mondial sau ale războiului civil în desfăşurare, ci chiar directivelor conducerii bolşevice în frunte cu Lenin. Acesta, pentru a diminua criza din oraşe, apărută şi în urma naţionalizării tutror intreprinderilor cu mai mult de cinci angajaţi (fapt care va duce la prăbuşirea producţiei şi a economiei, 90% din marile întreprinderi deveniseră de stat în 1919 în oraşele controlate de bolşevici), ordonă rechiziţionarea cerealelor şi produselor agricole din zonele rurale. În acest scop se organizează detaşamente de rechiziţie, formate din gărzi roşii, miliţii populare, armată, muncitori de la oraşe etc. Aceştia luau toate alimentele găsite la ţară, fără a lăsa ceva pentru hrana proprie a ţăranului.

Să fie trimise imediat, cu cu rapiditate maximă, în judeţul Eleţk, toate detaşamentele alimentare, de recoltare şi rechiziţionare, cu maximum de batoze şi utilaje pentru uscarea rapidă a pâinii. Să se dea sarcina ca judeţul să fie curăţat de tot surplusul de pâine. Asta, probabil, va da câteva milioane de puduri de pâine.

Vladimir Ilici Lenin, către Comisarul Aprovizionării A.D. Ţiuriupa, 5 august 1918

Rechiziţia cerealelor şi mijloacelor alimentare bineînţeles că nu s-a limitat la surplusuri, ci a fost luat tot ce a fost găsit, cei ce s-au opus au fost executaţi ca şi duşmani ai poporului. A fost luată şi hrana necesară ţăranului, dar şi cerealele de sămânţă, astfel că recoltele viitoare au fost total compromise, adâncind fenomenul de foamete şi în anii următori. Adevărul e că foametea din 1919-1923 a fost mult mai cumplită şi mai întinsă decât cea din anii 30 din Ucraina, Holodomorul, localizată mai mult pe teritoriul ucrainean, dar mai puţin mediatizată.

Referitor la această foamete, ca să puteţi afla amplitudinea ei, vă recomand cartea lui Vadim Guzun intitulată Rusia înfometată (1919-1923) Acţiunea umanitară europeană. Documente din arhivele româneşti. În cele peste 660 de pagini sunt cuprinse 284 de documente oficiale ale vremii, precum şi imagini. De această carte, respectiv de documentele prezentate, m-am folosit în unele descrieri şi citate de mai jos.

Ţăranii se opuneau cum puteau, ascundeau sau îngropau cerealele, uneori le dădeau foc, numai să nu le ia bolşevicii. Alteori se opuneau cu forţa, având loc adevărate lupte, iar ulterior au izbucnit mari răscoale înăbuşite în sânge de Armata Roşie. Doar în iulie-august 1918 au fost înregistrate peste 200 de revolte împotriva comandourilor de rechiziţie ce scotoceau şi confiscau toate alimentele ascunse. Într-un sat din regiunea Samara, unde detaşamentul a jefuit şi a executat sumar câţiva ţărani, locuitorii i-au decapitat în somn pe cei 12 membri ai brigăzii de rechiziţie şi le-au înfipt capetele în pari la intrarea în sat, ca averisment. Trei săptămâni mai târziu, satul este bombardat şi ras de pe faţa pământului de Armata Roşie. În 1918 au fost asasinaţi 200 de membri ai detaşamentelor alimentare, în 1919 aproape 5000, iar în 1920 peste 8000. Dar a intervenit armata, alături de organizaţiile paramilitare, care la rândul lor au făcut noi rechiziţii. Răscoale extinse au loc în întreaga Rusie bolşevică, reprimate dur de Armata Roşie, care beneficia de raţii speciale, prin grija liderilor comunişti.

Câteva exemple din satele locuite de români în stânga Nistrului, în Transnistria. Dacă nu era Unirea, am fi vorbit de stânga Prutului. În satul Ploti, judeţul Balta, a fost asasinat comisarul militar judeţean Ciorbă, în satul Pesciana, un grup de “bandiţi” s-a răfuit cu 10 militari, în volostea Liubormirovski a fost ucis secretarul Coimtetului de Partid Baidacenko, în volostea Gandrabur activistul Iulin, în satul Pujaikovo, judeţul Balta, o bandă a pătruns în sediul şcolii unde îşi desfăşura activitatea comisia pentru impozite, l-a răpit şi ucis pe preşedinte.

Prea puţine date avem despre românii transnistreni morţi de foame, nu ca rezultat al deportărilor sau execuţiilor în acea perioadă. Am sintetizat nişte date cu imagini în articolul Zdrobiţi şi uitaţi, românii transnistreni. Cercetările din 1941, pe baza datelor luate de la locuitori, dacă în localităţile de pe malul Nistrului procentele par destul de reduse comparativ cu restul Rusiei (Tărnăuca 3,8%, Sukleia 4,25%, Kragaşi 3.08%) datorită apropierii de România de unde veneau alimente, în satul Batur, conform datelor medicului satului, Andrei Bărcuţă, procentul celor morţi de foame este de 51,3% (500 de morţi în 1922 şi 200 în 1932-3 în timpul Holodomorului). Asta se întâmpla într-o regiune, Ucraina, care în 1917 avea o cotă de exporturi de cereale pe piaţa europeană mai mare decât a restului Rusiei şi a României luate la un loc (17,7% faţă de 8,85% şi 7,98%).

Sunt imposibil de cuantificat victimele foametei din Rusia anilor 1919-1923. Oficiosul Pravda în 1921 admitea că foametea ar afecta în jur de 25 de milioane de suflete. Scopul a fost pentru a sensibiliza opinia publică occidentală pentru a oferi ajutor, fapt care ne spune despre gravitatea situaţiei, din moment ce regimul sovietic îşi susţinea permanent superioritatea. Un apel disperat, dar a cărui difuzare a fost interzisă de Lenin, face şi Patriarhul Tihon al Bisericii Ortodoxe Ruse: Hoiturile au devenit o delicatesă pentru populaţia lihnită de foame, dar nici acestea nu se găsesc. Peste tot se aud strigăte şi gemete. S-a ajuns chiar la antropofagie. Din cele 13 milioane de oameni care mor de foame, numai 2 milioane au primit ajutor. Întindeţi mâna şi ajutaţi-i pe fraţii aflaţi în suferinţă!

În regiunea Samara, circa 700000 de persoane pieriseră de foame până în 1921, s-au înmulţit cazurile de canibalism şi necrofagie. Estimările de la 1 aprilie 1922, în al treilea an de foamete, dădeau următoarele cifre pentru Ucraina sovietică, număr de persoane afectate de foamete, pe gubernii: Zaporojie 902900, Ekaterinoislav 708800, Donetsk 654700, Odessa 400000. La 1 iunie 1922: Zaporojie 948000, Ekaterinoislav 766000, Donetsk 1228700, Odessa 555000. La 1 august 1922: Zaporojie 948000 (74,6% din poulaţie), Ekaterinoislav 766000 (43,4%), Donetsk 756000 (22,8%), Odessa 555000 (28,6%). Sunt date din arhivele sovietice. Să vedem ce zic datele OGPU, precursorul NKVD. În februarie 1923, în oraşul Ekaterinoslav 47500 de înfometaţi, iar în oraşul Odessa, 90000.

Mai trebuie să repet că, dacă nu exista 27 martie 1918, am fi avut astfel de statistici şi pentru Chişinău, Cernăuţi, Balta, Tighina sau Comrat?

Despre Odessa, o notă Poliţiei şi Siguranţei generale din 5 octombrie 1922 include o notă a comisarului special Udrea Constantin, aflat pe vasul Athanasie Theofanis ce a stat o vreme sechestrat în portul Odessa: Pe 15 aprilie a sosit în Odessa şi s-a descărcat în magazii un vapor american cu alimente destinate pentru populaţia din interior. Cum populaţia din oraş aflase despre acest lucru, vreo 2500 de bărbaţi, femei şi copii au atacat această magazie pentru a-şi procura măcar ceva alimente, n-au putut fi opriţi decât când autorităţile, servindu-se de două mitraliere, au omorât peste 600 de persoane şi au rănit o mulţime.(…) Cât timp am stat acolo, am auzit salve de puşcă, aceasta mi-a atras atenţia deoarece ele se auzeau regulat în aceeaşi direcţie, în apropiere de nişte fabrici ce erau lângă port. În mod indirect am aflat, prin marinarul basarabean, de la un soldat ce făcea santinelăpe vasul ce fusese capturat, că acolo este locul unde se execută prin împuşcare cei judecaţi şi condamnaţi de bolşevici.

În lucrările sovietice apărute înainte de 1991, victimele foametei din anii 1919-1923 sunt estimate între 5 şi 8 milioane, reprezentând circa 5-6% din populaţie, dar cauzele acestui flagel sunt puse exclusiv pe seama factorilor meteorologici, externi şi a războiului, nefiind pusă nicio clipă problema politicii dezastruoase a conducerii sovietice. Totuşi, extrapolând cifrele parţiale, din unele regiuni, citate mai sus, credem că cifra a fost intenţionat micşorată, regimul comunist nu putea admite o cifră mai aproape de adevăr.

Din 1923 situaţia s-a mai ameliorat, deşi în Ucraina va mai exista o răbufnire în 1925, în primul rând în urma măsurilor luate de guvern, care anulează rechiziţiile forţate, instituind un sistem de impozit în produse, lăsând o parte din recoltă ţăranului care capătă dreptul de a-şi vinde partea lui. La asta se adaugă şi ajutorul internaţional care reuşeşte să salveze o parte din populaţia care altfel ar fi fost condamnată. Lenin a înţeles că a greşit şi a pus în aplicare planul NEP, noua politică economică, dar care va fi anulată de Stalin câţiva ani mai târziu, când începe colectivizarea agriculturii, cu rezultatele nefaste din anii următori. Lenin a înţeles prea târziu că a greşit, rezultatul fiind milioane de morţi de foame. Stalin a făcut-o premeditat, rezultatul fiind alte milioane de morţi, de foame, în Gulag sau în faţa plutoanelor de execuţie.

O mărturie mai presus de orice bănuială

Spuneam că de nevoie, autorităţile sovietice au acceptat, ba chiar au căutat, ajutorul internaţional, în momentul în care le-a devenit clar că nu au cum să facă faţă situaţiei şi, mai mult, ar fi riscat să fie răsturnate de masa înfometaţilor. Sovieticii s-au folosit de personalităţile ruse, ca scriitorul Maxim Gorki, pentru a sensibiliza Occidentul fără a se implica în solicitarea de asistenţă, altfel gestul lor ar fi echivalat cu recunoaşterea eşecului. Totuşi, şi reprezentanţi ai guvernului încep să ceară ajutor străin, Cicerin, comisarul sovietic al Afacerilor Externe, în august 1921 trimite un expozeu al situaţiei vorbind de 18 milioane de înfometaţi şi spunând că va primi orice ajutor, din orice sursă.

Situaţia din Rusia sovietică nu avea cum să nu sensibilizeze opinia publică din ţările imperialiste. La nivelul guvernelor, al Crucii Roşii internaţionale se decide intervenţia. Liga Naţiunilor, precursorul ONU de mai târziu, ia atitudine prin Înaltul Comitet pentru Refugiaţi, aflat sub preşedinţia unei mari personalităţi, exploratorul arctic Fridjof Nansen, conducătorul expediţiei Fram spre Polul Nord, iar ulterior acesteia un pasionat cercetător în biologie şi oceanografie.

Acest comitet împreună cu preşedintele său îşi făcuse un renume prin munca asiduă de repatriere a prizonierilor de război şi a refugiaţilor dislocaţi în sângerosul conflict dintre 1914-1918, dar şi din războiul greco-turc din 1919-1922, contribuind la schimbul de populaţie care a rezolvat problema refugiaţilor din ambele tabere. S-a implicat şi în rezolvarea problemei refugiaţilor armeni victime ale genocidului din 1915, pentru înteaga sa activitate fiind laureat cu Premiul Nobel pentru Pace în 1922. Ei bine, acesta era omul care a preluat problema salvării a cât mai mulţi oameni înfometaţi de pe cuprinsul Rusiei.

Pe lângă călătoriile prin ţările europene pentru a solicita sprijin şi ajutor, dar şi pentru a strânge fonduri, el a întreprins studii la faţa locului pentru a cunoaşte situaţia şi a lua măsurile necesare, a întreprins călătorii de documentare ]n mai multe regiuni, inclusiv sudul Ucrainei. Dau aici câteva spicuiri din rapoartele sale sau ale emisarilor săi asupra celor văzute la faţa locului, unele traduse din limba franceză:

Samara, decembrie 1921:Mizeria depăşeşte orice imaginaţie. În regiunea Dunaekului, care numără 915000 locuitori, 537000 nu au ce să mănânce. În timpul lunilor septembrie, octombrie şi noiembrie au avut loc 30405 decese. Mortalitatea creşte încontinuu şi, până la primăvară, cele 2/3 ale populaţiei vor fi pierit, dacă nu se trimit ajutoare imediate. În oraş, la fiecare pas, se găsesc numeroase cadavre pe străzi. Am văzut eu însumi, pe drum, un cadavru sfâşiat de câini. Am văzut, într-un cimitir, un morman de aproape 45 de cadavre fără haine, acestea fiindu-le luate de oameni.Transmis din Moscova în noiembrie şi decembrie 1921:Între 20 şi 30 de milioane de fiinţe umane suferă de foame şi 10 milioane dintre ei sunt ameninţaţi de perspectiva morţii prin inaniţie. Populaţii întregi din Rusia centrală sunt pe punctul dispariţiei. (…) Rapoartele ce le primesc în acest moment din Saratov, Samara, Simbirsk, Kazan şi mai ales Ufa, Oremburg sau Republica Kirghiză, fac un tablou groaznic al ravagiilor foametei. În cele mai multe cazuri, ajutorul trebuie dus în satele depărtate de staţiile de cale ferată, locuitorii acestora nefiind capabili să facă efortul de a se deplasa. (…) Este absolut necesar să fie trimis grâul pentru semănăturile de primăvară, pentru care câmpurile sunt pregătite, dar nu mai există seminţe.31 ianuarie 1922, Oremburg, Republica Başchiră:
Foametea a atins un asemenea grad încât a dus la crime, părinţi devorându-şi copii. Pot cita cazuri a căror autenticitate e sigură. În satul Tuliakova, comuna Ardolanovski, cantonul Iarmatenski, un bărbat pe nume Tuvhatulla Hallin a mâncat cadavrul fratelui său Halibulla, în vârstă de 28 de ani. O femeie din acelaşi sat, Housna, şi-a mâncat doi dintre copii, un băiat Dom Mariam şi o fată Mennah Meta. Un bărbat pe nume Ahsam, din acelaşi sat, şi-a devorat fiica, Shamsiamalla. Foametea a atins punctul culminant şi se poate vorbi despre cazuri oribile de canibalism zilnice în tot districtul Gorny ce ţine de biroul din Orenburg.

Discurs Fr. Nansen la Liga Naţiunilor, februarie 1922:

Foametea din Rusia este foametea cea mai cumplită înregistrată în istoria lumii. Au mai fost mari fenomene de acest gen în regiunile cele mai sărace din India şi China. Dar aceasta a izbucnit în regiunile cele mai prospere şi mai bogate în cereale din Europa. Este cumplită, incomparabil mai groaznică decât tot ce aş fi putut crede până acum. Situaţia depăşeşete previziunile mele cele mai pesimiste.
Zona afectată este mult mai întinsă decât am prevăzut, şi nu este locuită de 15 milioane de suflete, cum am crezut, ci de mai bine de 33 de milioane, dintre care minim 19 milioane sunt direct şi serios ameninţaţi de a muri de foame, şi din care mai multe milioane sunt deja condamnaţi. Dar, ar fi mai puţin de 10 milioane de vieţi care ar mai putea fi salvate…

Raport al d-lui Gorovin, reprezentant al d-lui Nansen, în urma anchetei efectuate la sfârşitul lui ianuarie 1922 în regiunile Samara, Saratov şi Buluzuk. A fost însoţit de Sir Benjamin Robertson, comisar britanic, şi de dr. Pardo, care va muri de tifos.

Situaţia e de un tragism indescriptibil, este dificil de înţeles imensitatea problemelor fără a fi acolo. (…) Sute de sate pierdute în nămeţi, fără niciun fel de hrană. (…) Războiul civil a avut ca efect grele rechiziţii ale guvernului, din recolta precedentă dispărând totul. Ţăranii au ajuns în pragul iernii fără nicio rezervă. (…) Multe sate sunt total abandonate, iar în cele care le-am vizitat, am constatat o diminuare a populaţiei cu 20% faţă de septembrie 1921. Locuitorii rămaşi în viaţă trăiesc exclusiv din ajutoarele guvernului sau din asistenţa străină. Împinşi de foame, ei consumă iarbă şi materii improprii alimentaţiei. Raţiile guvernamentale au salvat de la moarte cam o zecime din populaţie, ajutorul străin se concentrează spre salvarea copiilor, dar şi în acest domeniu, nu reuşesc la mai mult de o treime din necesar. 70% din populaţia de şase milioane de locuitori ai acestor două provincii este condamnată la moarte în cazul în care ajutoare suplimentare nu sunt imediat trimise. În toate satele prin care am trecut, am văzut familii întreg stingându-se puţin câte puţin, majoritatea locuitorilor sunt extrem de slăbiţi.(…) Am văzut noi înşine, în oraşul Buzuluk, cadavrele oamenilor morţi de foame întinse pe străzi, copii agonizând. Agravarea situaţiei este foarte probabilă dacă nu se sporesc ajutoarele şi nu se rezolvă problemele de transport.

M. Kogan, reprezentant al Crucii Roşii ucrainene, scrisoare din Odessa, 4 decembrie 1921, despre situaţia copiilor orfani ai foametei din oraş:
Toţi copii din oraş suferă. Mulţi din aceşti nefericiţi sunt abrutizaţi de foame până în pragul sinuciderii. Se găsesc peste tot atât de mulţi orfani, cărora părinţii le-au dat ultimele rezerve înainte de a muri. Foarte curând, moartea de foame a părinţilor i-a lăsat pe aceşti copii fără niciun sprijin. Aceştia sunt internaţi în orfelinate despre care reprezentanţii Crucii Roşii internaţionale spun că sunt într-o stare deplorabilă. Dar ce se poate face când hrana, încălzirea şi hainele lipsesc cu desăvârşire? La cei 12632 copii internaţi în orfelinatele din Odessa urmează să li se adauge în scurt timp încă 15000 porniţi din regiunile învecinate afectate de foamete. Cei porniţi de pe Volga sunt într-o stare deplorabilă, trenurile opresc în fiecare staţie pentru a descărca copii morţi pe drum de foame şi frig.

Raport al deplasarii în anchetă economică în Ucraina a dl. Jean de Lubersac, expert economic al dr. Nansen, iunie 1922.

Acesta trece frontiera polono-ucraineană pe la Zdolbounovo, unde se îngrămădiseră o mulţime de refugiaţi ce susţineau că sunt polonezi pentru a fi lăsaţi să treacă în Polonia. Am văzut în gară mulţi morţi, femei şi copii, şi multe persoane contaminate fără îndoială de tifos exantematic. Aceşti bolnavi, acoperiţi de paraziţi, propagă boala mai cu seamă la cei ce trec prin gară. Relatarea continuă cu călătoria spre Odessa.

Toate gările între Harkov şi Odessa prezintă acelaşi spectacol înspăimântător. Pretutindeni bolile, foametea şi moartea. Totuşi, gara din Kremenciug merită o menţiune specială, ce depăşeşte ororile tuturor scenelor de văzute până atunci. Oamenii întinşi în gară au picioarele atât de umflate încât se pune întrebarea dacă aparţin cu adevărat unor fiinţe umane. Braţele descărnate ale acestor nenorociţi nu mai au decât piele şi os. Linia albă a dinţilor taie pe la mijloc figurile de muribunzi. Un copil m-a impresionat deosebit. De vreo cinci ani, părea un bătrân ce se târa pe genunchi, nu putea umbla, deoarece picioarele sale nu erau altceva decât răni acoperite de sânge închegat. Toţi aceşti toate gunoaiele abandonate în gară.

În Odessa, situaţia era mai bună în zona centrală, unde îşi desfăşurau activitatea comisiile internaţionale de ajutor. Dar spre periferii, curţile bisericilor sunt pline de oameni întinşi la pământ, muribunzi în aşteptarea sfârşitului. Suferinţele le sunt groaznice, iar gemetele lor înspăimântătoare umplu oraşul. Le trebuie cinci zile maşinilor ce cară morţii să-şi îndeplinească misiunea în tot oraşul. Fiecare dintre aceste transporturi duce între 400 şi 450 de cadavre. Una din consecinţele nefaste din punct de vedere al igienei este faptul că morţii ajung să rămână pe străzi şi 4-5 zile, înainte de a fi adunaţi şi transportaţi la gropile comune în care sunt aruncaţi după ce sunt dezbrăcaţi de haine. Se pot vedea cadavre parţial mâncate de şobolani. Altele sunt devorate de nenorociţii torturaţi de foame şi care nu ezită să mănânce aceste corpuri umane în descompunere.

Situaţia generală în Ucraina: Toată partea meridională a Ucrainei, la sud de Harkov, este într-o stare de foamete înspăimântătoare. Multe sate au pierdut şi 85% din populaţie. În aceste întregi regiuni, copii nu pot ieşi pe stradă de frică să nu fie mâncaţi. Cazurile de antropofagie sunt nenumărate şi s-a renunţat a mai fi menţionate. Se citează un caz de troc monstruos, un copil în schimbul a patru kilograme de pâine. Părinţii, împinşi de mizerie, sacrifică unul dintre copii pentru a le putea da ceva să mănânce celorlalţi. Aceste cazuri sunt cunoscute, verificate şi controlate de persoane demne de crezare. Crimeea este într-o stare de mizerie indescriptibilă. Din cei 800000 de locuitori, 500000 suferă de foame şi 300000 vor muri înainte de noua recoltă.

Cred că sunt suficiente exemple, dacă doriţi mai multe, consultaţi cartea citată mai sus, a lui Vadim Guzun.

Recunoştinţă

Comisarii, soldaţii Armatei Roşii aveau parte de tratament preferenţial pentru a li se asigura loialitatea, iar permanent comunicatele oficiale dădeau vina pentru situaţia grea pe imperialiştii lacomi, asupra cărora soldaţii clasei muncitoare trebuiau să năvălească pentru a le lua alimentele necesare sovieticilor. Primele vizate sunt, desigur, România şi Polonia. Majoritatea rapoartelor Poliţiei şi Siguranţei din Basarabia spun despre concentrările de trupe şi pregătirile de atac ale bolşevicilor peste Nistru, singura cale de a-şi procura cereale fiind ideea de a fi luate cu forţa din Basarabia şi România. La sosirea lui Troţki la Odessa, în vara lui 1921, se pune în circulaţie zvonul că foametea va determina pe bolşevici să declare război României şi să intre în Basarabia.

Cum se pot explica atacurile permanente, luptele pe graniţă, incursiunile bandelor bolşevice peste Nistru, în Basarabia între 1919 şi 1924, culminând cu Tatar-Bunar? Regiunea de frontieră cu România declarată zonă de război, concentrări de trupe, uneori chiar şi 50000 de soldaţi masaţi pe frontieră (15 divizii de infanterie şi 4 de cavalerie). Dar acţiunile teroriste prin agenţi infiltraţi ce atacau populaţia, provocau deraieri de trenuri, împuşcau oficiali români în întreaga Basarabie? Concentrările de trupe pe Nistru, permanentele încălcări ale frontierei, persecuţia populaţiei româneşti care se refugiază cu miile în Basarabia, numai în iulie 1920 fiind vorba de peste o mie de români, bărbaţi, femei şi copii trecuţi peste Nistru. Mai multe în Zdrobiţi şi uitaţi, românii transnistreni.

Chiar cu situaţia internă gravă, Rusia sovietică continuă atacurile şi provocările peste Nistru, culminând cu Tatar-Bunar, vezi mai multe în Lupte antibolşevice după Unire. Cu toate acestea, la solicitarea Crucii Roşii de la Berna şi a Înaltului Comitet pentru Refugiaţi al Ligii Naţiunilor, a preşedintelui acestui comitet, exploratorul norvegian Fridjof Nansen, laureat al premiului Nobel pentru pace în 1922, pentru activitatea sa de repatriere a refugiaţilor şi prizonierilor de război precum şi pentru activitatea de strângere şi trimitere de ajutoare pentru înfometaţii din patria Sovietelor, România se implică trimiţând alimente, cereale, susţinând cantine pe teritoriul transnistrean, permiţând folosirea porturilor şi căilor sale ferate pentru transportul ajutoarelor destinate înfometaţilor sovietici. Spre exemplu, adresa Ministerului de Interne nr 27735/1922: Comisia însărcinată cu ajutorarea populaţiei din Rusia a luat iniţiativa înfiinţării de cantine în mai multe puncte de pe malul stâng al Nistrului pentru hrănirea copiilor înfometaţi, şi anume: o cantină pentru 500 de copii la Tiraspol, alta la fel la Moghilev, alta la fel în Dubăsari, şi două sau trei în regiunea Râbniţa-Kamenca pentru un număr total de 1000 de copii. Urmează în amănunt cantităţile de alimente necesare săptămânal pentru funcţionarea acestor cantine.

Asta cu toate că statul român avea de întreţinut mii de refugiaţi fugiţi din Rusia sovietică, inclusiv hatmanul Mahno s-a refugiat în România. Totuşi, România s-a implicat şi a trimis ajutor alimentar pentru a salva oamenii ameninţaţi cu pieirea prin înfomatare. O dovedesc documentele, dar şi scrisorile de mulţumire, inclusiv din partea Înaltului Comisar Fridjof Nansen.

Răsplata şi recunoştinţa sovietelor? Tezaurul românesc depus la Moscova jefuit, atacuri militare în continuare, duşmănie pe faţă, terorism, apoi raptul din 1940. Iar printre soldaţii Armatei Roşii ce au intrat în Basarabia şi în nordul Bucovinei în 1940 s-au aflat şi cei a căror viaţă, copii find, le-a fost salvată şi de ajutoarele alimentare româneşti în anii foametei 1919-1923.

Naivi moldovenişti, încă mai credeţi că Rusia sovietică ar fi lăsat liberă şi independentă mica Basarabie, dacă ea nu s-ar fi unit cu România? Aţi uitat oare faptul că, după înghiţirea voastră în Uniunea Sovietică în 1945, comuniştii v-au şi fericit cu o foamete în 1946-1947, poate tocmai fiindcă le-aţi pierdut pe cele din 1919-1923 şi 1931-1933? Şi nu aţi avut parte de ororile primelor două tocmai fiindcă aţi fost în cadrul statului român, care v-a ocrotit şi apărat! Şi drept mulţumire, un deputat al vostru rupe harta ţării care i-a ocrotit bunicii şi părinţii să nu moară de foame, să nu treacă prin cumplitele clipe în care, înnebuniţi de foame, să decidă să-şi devoreze copii! Altfel, poate nici el, acel individ, nu ar fi existat astăzi, să poată să facă un astfel de gest!

sursa: cristiannegrea.ro

…………………………………………………………………

31/03/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

ÎNTRE TRATATUL DE LA TRIANON (4 iunie 1920) ȘI TRATATUL DE PACE DE LA PARIS (10 februarie 1947)

Trianon 100. România la Conferința de Pace de la Paris – expoziție și  proiect online la Muzeul Național de Istorie a României

Foto: La Palatul Marele Trianon de la Versailles a fost semnat în ziua de vineri, 4 iunie 1920 Tratatul de pace cu Ungaria, țară învinsă în Primul Război Mondial. Tratatul de la Trianon a statuat existența unui stat maghiar independent fiind totodată actul care a consfințit sfârșitul regatului Sfântului Ștefan, regat care, de facto, dispăruse în secolul al XVI-lea, odată cu înfrângerea de la Mohács din 1526 și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria și, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria).

ROMÂNIA INTRE TRATATUL DE LA TRIANON SI TRATATUL DE PACE DE LA PARIS

Sintagma „Tratatul de la Trianon” s-a născut în urmă cu 100 de ani, în contextul terminării Primului Război Mondial și impunerii dreptului națiunilor la apărare în Europa dominată multe secole de imperii și feude.

Semnificația sa este dată de Palatul „Marele Trianon” de la Versailles, unde, la 4 iunie 1920, a fost semnat tratatul de pace între Puterile Aliate învingătoare (16 state aliate, inclusiv România) și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins. Acest tratat a făcut parte din seria celor încheiate de Puterile Aliate la sfârșitul primului război mondial, respectiv: cu Germania (Versailles, 28 iunie 1919 ), cu Austria (Saint Germain en-Laye,, 10 septembrie 1919), cu Bulgaria (Neuilly, 27 noiembrie 1919) și cu Turcia (Sèvres, 4 iunie 1920, ulterior fiind înlocuit cu tratatul de la Lausanne).

Tratatul de la Trianon a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat – Ungaria – cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia.

Consecința cea mai importantă a Tratatului de la Trianon a fost apariția noilor state independente şi reîntregirea celor deja existente după dezintegrarea Austro-Ungariei. În principiu, tratatul a consfințit includerea teritoriului Transilvaniei și a părții răsăritene a Banatului în cadrul României.

Chestiunea optanților unguri din teritoriile cedate de Ungaria dupa  Tratatul de la Trianon, României | CER SI PAMANT ROMANESC

Frontiera Ungariei cu România, astfel cum a fost descrisă în tratat, a fost delimitată în anii imediat următori, fiind în fapt actuala frontieră între cele două țări.

Persoanele care au optat să se transfere în cealaltă țară decât aceea de reședință în care s-a aflat după trasarea granițelor, numite „optanți”, puteau să se transfere, obținând despăgubiri juste pentru imobile (terenuri, construcții – altele decât cele de reședință, clădiri de reședință, afaceri etc.).

Nu au făcut obiectul acestor despăgubiri resursele naturale (zăcăminte aurifere, feroase, neferoase, de gaze naturale, petrolifere, sare, pădurile, latifundiile grofilor etc.), chiar dacă acestea s-au aflat în exploatarea unor companii ale etnicilor unguri.

România, ca stat succesor sau beneficiar, n-a avut acces la masa tratativelor de pace, ea primind doar cât au hotărât Marile Puteri, fără să țină seama că vatra neamului românesc era mult mai întinsă și că în afara granițelor au rămas teritorii cu populație compactă sau majoritar românească, scrie https://unitate-centenar.ro/romania-intre-tratatul-de-la-trianon-si-tratatul-de-pace-de-la-paris-10-februarie-1947.

De aceea, reaşezarea prin hotărârea Marilor Puteri a frontierelor între România și Ungaria a stârnit nemulţumiri din partea reprezentanților României, care au fost chemați la Paris doar să asculte și să se conformeze hotărârilor diriguitorilor Europei. Aceștia au reclamat, fără sorți de izbândă, în primul rând nealipirea părţii de nord a Maramureşului, rămasă în componența Ucrainei.

Din acel moment, în Maramureșul istoric, de la nord de Tisa, în Câmpia de vest (cu ținuturile Crișanei și Sătmarului), până în mlaștinile Tisei, precum și în Banatul de vest (până în Dunăre) românii băștinași, încorporați în statele vecine României, au început să trăiască drama străinătății, a dezrădăcinării și deznaționalizării.

Despre acest tratat au curs fluvii de cerneală și încă vor mai curge

. „Trianonul” a reprezentat actul juridic care a făcut dreptate istorică în litigiul României cu expansionismul şi extremismul ungar.

În același timp, a constituit piatra de hotar a istoriei Ungariei, „punctul de vamă” în care Ungaria a fost nevoită de istorie să dea socoteală pentru răul făcut de-a lungul vremurilor neamurilor băștinașe din bazinul carpatic.

Din momentul semnării sale, Tratatul a semnificat și generat:

  • sfârșitul așa-numitului „regat al Sfântului Ștefan”, creat de ungurii turanici  prin forță și cuceriri de teritorii românești în jurul anului 1000; acesta dispăruse, de facto, în secolul al XVI-lea, după înfrângerea de la Mohács și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Roman, devenit ulterior Austria, iar în anul  1867 Austro-Ungaria;
  • desființarea de facto a așa-numitului Sfânt Imperiu Roman, care era încă invocat de cancelaria din Viena, împărații habsburgi purtând până la dispariția dublei monarhii și titlul de regi apostolici ai Ungariei;
  • crearea statului ungar independent, în cadrul frontierelor naționale, numit însă, de unii, „regatul Ungariei”; acest stat național (cu frontierele extinse în teritoriile neamurior vecine!) fusese dorit de revoluționarii unguri la 1848-1849 și cerut de politicienii unguri spre sfârșitul monarhiei bicefale, austro-ungare; astfel, Ungaria a devenit, pentru prima dată în istoria ei europeană, stat de sine stătător şi nu conglomerat de naţiuni ţinute sub stăpânire prin forța armelor.

Tratatul de la Trianon” a fost o recunoaștere, pe fond, a jertfelor făcute de neamul românesc pentru a-și întregi hotarele etnice.

Privind în urmă cu aproape 100 de ani, orice român de bună-credință, cunoscător al istoriei și implicat în destinul cetății, se întreabă: Cine și ce a pierdut în urma recunoașterii drepturilor neamului la viețuirea în propria vatră?

Precum se știe:

  • la trasarea graniței între România și Ungaria s-a luat în considerație un raport unitar (egal cu 1) între numărul etnicilor români care rămân pe teritoriul Ungariei – 600.000 persoane – și numărul etnicilor unguri care rămân pe teritoriul României – tot 600.000 de persoane; astăzi se constată că prin politica de deznaționalizare practicată de-a lungul ultimelor trei secole, comunitatea românilor din Ungaria a scăzut la 5.000-6.000 de persoane, în vreme ce comunitatea maghiară din România a urcat la circa 1.900.000 de persoane;
  • ajustările de frontieră, de mici dimensiuni, s-au făcut prin convenţii bilaterale; bunăoară, prin rectificări de graniţă, Cehoslovacia a cedat României opt comune cu o suprafaţă de 175 kmp şi o populaţie de 10.800 de locuitori, dintre care 7.093 români, iar România a cedat Cehoslovaciei o suprafaţă de 60 kmp, cu o populaţie de 3.112 locuitori, dintre care doar 3 erau români; o înţelegere similară a avut România în Banat, cu regatul sârbo-croat;
  • România a plătit despăgubiri consistente așa-numiților „optanți unguri”, cumpărând, în fapt, pământul grofilor la prețul pieței; statul român a renunțat și la despăgubirile de război pe care trebuia să le încaseze de la Ungaria, care urma să plătească despăgubiri grofilor din aceste sume; în urma procesului „optanţilor unguri”, România a plătit în franci, aur şi coroane aur, echivalentul a 3,2 tone aur de 24 karate, şi a dispus ca despăgubirile de război datorate de Ungaria să fie vărsate la fondurile de despăgubiri pentru „optanţii unguri”;
  • statul român a plătit despăgubiri prin două Fonduri agrare de creanţe înfiinţate prin Protocoale internaţionale în Franţa (Bâle) şi Elveţia (Geneva); dovadă sunt documentele (păstrate în arhive) elaborate de Ministerul Finanţelor, Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Banca Națională, hotărâri ale Comisiunilor reformelor agrare din judeţe, hotărâri ale justiţiei române, precum și ale Tribunalului de mare instanţă de la Paris (privind arbitrajul cu „optanţii unguri”, care a avut loc la Paris);
  • contenciosul judiciar a fost închis prin plata drepturilor de către România între anii 1927-1932; latifundiarii unguri au fost despăgubiți pentru exproprieri, iar reforma agrară pentru Transilvania, Banat și Crișana (Legea din 28 iulie 1921), a condus la împroprietărirea, fără discriminare, a familiilor sărace, orfanilor de război, veteranilor, răniților și altor categorii de oropsiți ai soartei.

În ciuda acestor realități etno-politice, de la iscălirea sa și până astăzi, tratatul a fost perceput în mentalul colectiv ungar drept o catastrofă și un diktat. De aceea, „regatul Ungariei”, care a avut în frunte un regent (amiral fără flotă!) a urmărit revizuirea, fie și parțială, a acestui tratat.

Chiar din anul 1920, în Parlamentul de la Budapesta, deputaţii şi senatorii s-au ridicat în picioare şi au repetat cuvintele: „Nu, nu, niciodată!” Aceste lozinci au devenit apoi deviza iredentismului şi revizionismului horthyst. Oficialitățile ungare de atunci au proclamat ziua de 4 iunie „zi de doliu national”, iar guvernul ungar a declarat că Ungaria a semnat tratatul fiind silită de împrejurări, dar nu-l recunoaște. Pe acest fond tensionat până la răbufniri violente, au fost înfiinţate „brigăzile de luptă”, formate din tineri înrolaţi benevol al căror țel era „învierea Ungariei Milenare”.

Prima brigadă a primit numele „Sfântului Ştefan”, iar drapelul de luptă a fost înmânat de către arhiducele Iosif, care a adresat următoarele cuvinte: 

„Doresc ca acest drapel să-l împlântaţi cât mai curând pe crestele Carpaţilor Transilvaniei, de asemenea pe crestele Carpaţilor nordici, şi să-l duceţi cât mai glorios până în Adriatica”.

 În ziua ratificării tratatului, respectiv în 13 noiembrie 1920, extremiştii unguri s-au angajat solemn, prin jurământ, să refacă « Ungaria Mare » sau « Ungaria Milenară », sub deviza: „Cred în Dumnezeu, cred în Patrie, cred în reînvierea Ungariei milenare”.

După momentul „Trianon”, iredentiștii au antrenat și îndreptat Ungaria în cea mai puternică şi lipsită de scrupule acţiune revizionistă, împotriva tuturor vecinilor, dar în primul rând, împotriva României. Printr-o propagandă agresivă, fără precedent, aceștia au reușit să-i convingă pe mulți unguri din țară și din diaspora că țara lor a fost grav nedreptăţită de Dumnezeu însuși.

Pe fondul ideilor extremiste, în Ungaria au fost create instituţii ale statului, dar şi organizații ale societăţii civile (asociații, comitete, ligi etc.) care au incitat naţiunea ungară, în primul rând tineretul, împotriva României și a românilor, oriunde și sub orice stare se aflau aceștia. Tineretul ungar a fost îndoctrinat cu idei culese din culmile sălbăticiei. Sunt bine cunoscute vorbele acelui „levent”, care afirma că „În noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad şi al lui Gingis-Han” și că va suprima „pe fiecare valah ce-mi iese în cale!”.

Acțiunile extremiste, antiromânești au fost încurajate și susținute de un sistem de spionaj total, care a utilizat toate metodele și sursele, inclusiv cultele religioase şi slujitorii acestora, pentru „recuperarea”, într-o conjunctură favorabilă, a teritoriilor „răpite” de România. Împotriva României s-a acționat și prin așa-numiții „optanți”, care au făcut lobby şi presiuni bine concertate, ani de-a rândul, la foruri politice internaţionale, inclusiv la Liga Naţiunilor. Aceștia au cerut forurilor internaționale ca Legea privind aplicarea reformei agrare din România să le acorde (căci li se cuvine, întrucât au pierdut Transilvania), un regim preferenţial, precum și „un tratament privilegiat pe care l-au avut dintotdeauna”, să fie exceptate de la expropriere mari latifundii, peste care au stăpânit ei și familiile lor nobiliare, iar cuantumul despăgubirilor să se ridice la sume exorbitante.

În aşteptarea momentului prielnic de a ataca România, extremiștii-revizioniști unguri au profitat din plin și cu aroganță de politica externă inconsecventă și insuficient de fermă a guvernelor României, precum și de momentele prelungite de răfuieli politice, în care erau angrenate elitele politice românești.

În acest sens, au iniţiat pregătiri intense pe plan militar, constituind formațiuni paramilitare, dar și în mediile civile, pe plan diplomatic, propagandistic și persuasiv, pentru pregătirea viitoarei invazii „recuperatorii” în România.

Aceștia au considerat că respectiva conjunctură favorabilă a sosit în momentul în care în state puternice ale Europei au ajuns la putere regimuri de extremă dreapta. În acest scop, statul ungar s-a aliat cu Germania și Italia  pentru a obține sprijinul acestora în acțiunea de rupere a Transilvaniei din trupul României.

Astfel s-a ajuns la Diktatul de la Viena din 30 august 1940, când o parte a Transilvaniei a fost smulsă din trupul României şi dată Ungariei. În Transilvania răpită astfel a început teroarea împotriva românilor, în care au fost implicate autorități civile și militare ungare, dar mai ales extremiști care au dat dovadă de o cruzime fără egal, soldată cu omoruri, alungarea românilor din locuințele și așezările lor, expulzarea în România, distrugeri de case, școli, biserici etc.

Romania intre Tratatul de la Trianon si Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947)

Frontiera trasată prin Tratatul de la Trianon a fost consfințită însă din nou, în plan juridic internațional, în anul  1947, prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947). Acesta a fost încheiat între Aliații învingători în cel de-al doilea război mondial (Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică, Polonia,  Grecia, Italia, Iugoslavia  și Cehoslovacia) și Puterile Axei (aliații înfrânți, respectiv Germania, Japonia, Italia, Ungaria, Bulgaria, Finlanda, Slovacia și România – căreia nu i-au fost recunoscute acțiunile politice, diplomatice și militare de după 23 august 1944). România a pierdut Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța în favoarea Uniunii Sovietice, precum și Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) în favoarea Bulgariei.

Însă, datorită contribuției sale militare de partea Aliaților după 23 august 1944 (recunoscută ulterior, cu greu și în mod tacit!), România a primit înapoi Transilvania de Nord, transferată de Hitler Ungariei prin Diktatul de la Viena.

Art. 2 al acestui tratat a stipulat că „hotărârile Sentinţei de la Viena din 30 August 1940 sunt declarate nule şi neavenite”, iar „Frontiera dintre România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă astfel cum exista la 1 Ianuarie 1938”.

S-a întâmplat în 10 februarie 1947 - Jurnal Spiritual

10 februarie 1947, în palatul Ministerului de Externe al Franţei, a fost semnat Tratatul de pace cu România.

Tratatul de la Paris din anul 1947 a permis României să-și asume responsabilitățile ca stat suveran în relațiile internationale, iar Ungaria, prinsă în corsetul „lagărului socialist”, n-a mai avut libertatea de acțiune vizând refacerea frontierelor sale imperiale și „recuperarea Transilvaniei”. Dar extremiștii-revizioniști unguri s-au declarat nemulţumiți și de hotărârea Conferinţei de Pace de la Paris, reluând în scurt timp pregătirile, pe toate direcţiile, în vederea unei acţiuni viitoare de „recuperare” a Transilvaniei. După evenimentele din decembrie 1989, extremiștii și neorevizioniștii unguri au considerat că a sosit un nou moment prielnic pentru a relua planurile vizând „recuperarea” Transilvaniei.

Ce fac extremiștii și neorevizioniștii unguri?

Despre „Trianon” se vorbeşte în cercurile extremist-iredentiste ungare ca despre „o mare nedreptate istorică”, deși în realitate lucrurile stau cu totul invers. „Trianonul” a făcut, oficial, dreptate nu numai românilor, sârbilor sau slovacilor, ci Europei înseşi. Acest act juridic internațional a schimbat percepţia despre evoluția Europei, cu imperii și feude, oferind națiunilor dreptul de a se dezvolta liber, în armonie socială și bună înțelegere.

Cu toate acestea, în cercuri politice sau în medii extremiste, neorevizioniste, a fost relansată iarăși, de sus în jos, ideea de „recuperare” a Transilvaniei pierdute prin „dictatul Marilor Puteri”. Prin forțarea unui destin istoric ieșit dintr-un partizanat etno-politic, unii propagandiști ai ideii de „Ungarie milenară” compară „Trianonul” cu ceea ce s-a întâmplat după dezastrul de la Mohács, când Ungaria a fost divizată în trei părţi. Noii propagandiști sunt conștienți că antidotul nu poate fi un anti-Mohács, dar susțin că nici „politica tăcerii” n-a fost bună, deoarece „rănile arzânde au rămas”.

Pe lângă vechile teorii și lozinci, astăzi:

  • se agită „Trianonul” în numele „unităţii tuturor maghiarilor”,  cerându-se ca ungurii minoritari în alte state să aibă dreptul la autodeterminare; după dezbaterea legii privind acordarea dublei cetăţenii pentru ungurii de peste graniţe, Parlamentul ungar a luat în discuţie propunerea „Fidesz” de a declara ziua de 4 iunie „Ziua Unităţii Naţionale”; proiectul de lege prevedea că „maghiarii şi comunităţile de maghiari subordonaţi autorităţilor din alte câteva state fac parte din naţiunea ungară unită. Unitatea lor dincolo de graniţele de stat este o realitate”;
  • se discută despre „expirarea Tratatului de la Trianon”, având în vedere apropierea datei la care se împlinesc 100 de ani de la semnarea acestui tratat. Cei care discută acest subiect inventat trebuie să știe însă că Tratatul de la Trianon și-a încetat practic existența la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, când Tratatul de Pace de la Paris, din 1947 a anulat sistemul de graniţe şi garanţii oferite după primul război mondial; la rândul său, sistemul de tratate instituit după al doilea război mondial a suferit corecţii după dispariţia Pactului de la Varşovia şi extinderea Uniunii Europene şi a N.A.T.O.;
  • se împrăștie materiale cu rol propagandistic, în limba maghiară și în limbi de circulație internațională (nu și în limba română!), care pregătesc opinia publică pentru momentul în care Transilvania va fi „recuperată”. Din informațiile conținute reiese că „istoria românilor este istorie recentă”, „românii fac parte dintre popoarele fără istorie”, „termenul de valah nu este sinonim cu cel de român”, „Ardealul nu este România” (pentru că face parte din România de mai puțin de 100 de ani și are legături istorice mai vechi cu Ungaria decât cu România), „ungurii sunt civilizatorii bazinului carpatic”, „transilvănenii n-ar fi dorit Unirea, iar aceasta s-ar fi făcut peste capul lor” etc.
  • se reia vechea teză a nevoii de reconstituire a monarhiei dualiste, austro-ungare, în centrul Europei și în bazinul carpatic, singura garanție a asigurării păcii, prosperității și stabilității pe continent.

În acest context, în cadrul Academiei Ungare de Științe a fost înființat un departament de „cercetare”, intitulat „grup de lucru” sau „echipă de cercetare”, numit oficial „Elan-Trianon 100” și format (la vedere!) din aproximativ 25 de oameni, printre care și „cetățeni români”.

Academicianul Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii din Cluj-Napoca a anunțat, în cadrul Academiei Române, că Guvernul de la Budapesta a înfiinţat un departament special, numit Trianon – 100 care a început să lucreze, adică să contracareze acţiunile preconizate de România pentru aniversarea, în anul 2018, a unui veac de la Marea Unire.

Știrea a fost preluată de „Gazeta de Cluj” și apoi de mai mulți formatori de opinie, care au susținut și întărit ideea potrivit căreia acest departament funcționează în cadrul M.A.E. ungar sau în cadrul serviciilor speciale.

De aici s-a tras concluzia că prin acest departament de propagandă, Ungaria a declanșat un război propagandistic împotriva României. Ministerul ungar de Externe a anunţat, prin M.T.I., că respinge „toate prostiile apărute” că Ungaria conduce un „război propagandistic” împotriva României.

Probabil că în urma conflictului iscat și a reacțiilor violente venite din partea unor extremiști-iredentiști (la care sunt maeștri), acad. Ioan Aurel Pop a revenit, afirmând că: De fapt, nu este vorba despre un departament guvernamental, cum înțelesesem și eu inițial, și cum a preluat greșit presa noastră, prin analogie cu ceea ce s-a petrecut în România. Ungaria nu face asemenea erori de ima­gine.

Este, de drept, un departament de „cercetare”, intitulat modest „grup de lucru” sau „echipă de cercetare”, plasat în cadrul Academiei Ungare de Științe, care a câștigat un „grant” guvernamental eșalonat pe cinci ani. Numele său oficial ales, „Elan-Trianon 100”. Cu alte cuvinte, acest colectiv de aproape 25 de oameni are bani de cercetare și de diseminare în Ungaria și în lume a rezultatelor „cercetării”.

Cu precauția-i cunoscută, domnul profesor Ion Coja vorbește despre acțiunea „Trianon 100” și nu despre departamentul „Trianon 100”, apărând ideea potrivit căreia România este un stat înconjurat de români, fiind îndreptățită să ceară drepturi pentru românii rămași în afara granițelor sale, dar nu practică o politică revizionistă.

Există percepția potrivit căreia acest „grup de lucru” este în fapt o structură specializată, care a preluat de pe poziții academice (deci, democratice) coordonarea acțiunii revizioniste, antiromânești, desfășurată de extremiști unguri, cu scop de a destabiliza România.

Dar, ca și în alte cazuri, s-au găsit deja veghetori și apărători ai acestuia, care au umplut spațiul electronic sau coloanele presei aservite ideilor revizioniste cu mesaje din care rezultă că prezentarea acelui „grup de lucru” ca departament guvernamental de propagandă antiromânească este ea însăși o diversiune a românilor (în primul rând, a serviciilor secrete românești!).

Materialele de propagandă antiromânească, anonime ori semnate și asumate de propagandiști recunoscuți provin probabil din surse specializate, cum este și „echipa de cercetare” numită oficial „Elan Trianon 100”.

În perspectiva zilei de 1 decembrie 2018, ziua Marii Uniri a românilor, aceasta și-a canalizat acțiunile, în conlucrare cu organizațiile iredentiste, pe trei direcții fundamentale:

  • enclavizarea minorității maghiare de pe teritoriul României
  • folosirea drepturilor minorităților pentru ca argument pentru impunerea autonomiei teritoriale;
  • îndoctrinarea maghiarilor din Ardeal, cărora li se induce ideea că ei sunt „adevărații stăpâni ai teritoriului”.

Unii comentatori au speculat că „echipa de cercetare Trianon 100” va alege momentul și pretextul pentru producerea unei rebeliuni în centrul României, urmate de un  referendum după pe modelul Crimeei și obligarea României să acorde autonomie teritorială, apoi independență așa-numitului Ținut secuiesc (deși la recensământul din anul 2002 se declaraseră ca atare un număr de 532!).

Ce fac autoritățile statului român ?

Guvernările care s-au succedat în România după evenimentele din decembrie 1989 n-au avut o politică coerentă, fermă, de combatere a manifestărilor iredentiste. Deși contenciosul „optanților unguri” a fost juridic închis prin plata drepturilor de către România între anii 1927-1932, statul român a restituit încă o dată (din greșeală, neștiință, neputință, complicități suspecte sau trădare) acele proprietăţi urmaşilor grofilor şi conţilor unguri, fără a se ține seama de faptul că în celelalte state foste socialiste, inclusiv în Ungaria, nu s-a restituit nimic foştilor proprietari români.

Datorită presiunii venite din partea societății civile și a investigațiilor făcute de ziariști riguroși, cu dragoste de adevăr, au fost găsiți și „acarii Păun” ai acestor restituiri. Ei au fost identificați în autorităţile administrative (și numiți periorativ „slujbași ai statului”!) care au pus în aplicare, empiric sau cu rea intenție, legislaţia de restituire stufoasă şi interpretabilă. Astfel, fără ca nimeni să răspundă măcar moral, dacă nu politic și, mai ales, penal, s-au dat titluri de proprietate şi hotărâri judecătoreşti prin care mii de hectare de pământ și pădure au fost scoase din averea națiunii române.

Academicianul Dinu C. Giurescu, la cei 90 de ani ai săi, împliniți în februarie 2017, observa cu întristare o decădere continuă a instituțiilor statului și nu înțelegea cum este posibil ca, la șase luni distanță în timp până la intrarea în anul 100 al Marii Uniri, opinia publică românească nu știe încă dacă există și care sunt proiectele pentru anul 2018.

Cu tristețe în suflet, domnia sa constata că „Ministerul Învățământului, în „mărinimia” lui, a tăiat Istoria din conștiința generațiilor tinere – de cel puțin 15 ani! – și astfel tineretul nu mai are cum să știe ce a fost cu noi în secolele trecute. În același timp, ceilalți bombardează…”.

În primii ani de după decembrie 1989, părți importante din presa românească, dar și oameni de litere de mare valoare au sesizat revenirea hungarismului în mentalul unor extremiști unguri. Cu dovezi incontestabile, aceștia au demascat reluarea acțiunilor extremiste şi neorevizioniste care vizează România ca stat național unitar, suveran și independent.

Istoria relațiilor dintre cele două națiuni, presărată cu multă durere, suferințe și conflicte inventate, inumane și inutile, confirmă cuvintele lui Nicolae Bălcescu, rostite după ce în zadar a încercat să-i convingă pe revoluționarii unguri să se unească cu românii și să lupte împotriva Austriei imperiale: „Ei n-au înţeles nimic, dar nici n-au învăţat nimic”.

24/03/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: