CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Pe un teritoriu rupt de Țara-Mamă România, nu poate fi construit un stat viabil

Ana Guțu: A fost odată un stat pe nume Republica Moldova. Nu poți pe un teritoriu, separat de Țara-Mamă România, să construiești un stat

A fost odată un stat pe nume Republica Moldova. A fost format acest stat în 1991. Semnatarii declarației de independență, în loc să voteze revenirea teritoriului ocupat de sovietici la România, au preferat să se joace „de-a propria țară”.

Au imaginat instituții, s-au jucat de-a parlamentul și guvernul, s-au jucat de-a războiul în 1992, ca să semneze actul rușinos prin care o parte din teritoriu a revenit ocupantului rus.

Tot jucându-se de-a statul, autoproclamații guvernanță, s-au pricopsit cu instrumente democratice pentru a-și justifica existența. Ei nu uitau să prostească poporul.

L-au lipsit de energie mai ieftină din țara-mamă România, l-au „atârnat” de gâtul Rusiei prin propaganda informațională, au drogat cetățenii rătăciți în propria lor istorie cu snoave despre alegerea președintelui de întreg poporul, pentru a-i menține dependenți de un „tătuc” atotputernic și atotștiutor.

În toți acești 24 de ani, jocul de-a statul nu a făcut decât să sărăcească poporul, să-l aducă la sapă de lemn, metodele și mijloacele de furt generalizat din buzunarele oamenilor simpli transformând-se într-un crez al tuturor partidelor, ce râvneau la guvernare.

Partidele politice se jucau de-a doctrinele: care își spuneau de stânga, care își spuneau de dreapta, care se băteau cu pumnul în piept mai să-și rupă de pe ei cămașa patriotardă cu buzunare adânci pentru furat în spate.

Tot jucându-se așa, au atras atenția Europei, care, într-un elan cutezător, a crezut în lașii guvernanți de pe Bâc. Europa nu este naivă, dar a sperat că statul-„jucărie” Republica Moldova, se poate integra în marea familie europeană.

Mare greșeală! Nu poți pe un teritoriu, separat de Țara-Mamă România, să construiești un stat. Acest teritoriu a fost supus unei ocupații sovietice acerbe, unei deznaționalizări fără precedent, poporul a pierdut memoria istorică și genetică de neam românesc.

A fost război. Cel de-al doilea mondial. Națiunea românească a pătimit. După război națiunile europene au decis cum să-și construiască viitorul. Unele s-au reîntregit – națiunea germană, altele s-au separat – țările din imperiul iugoslav.

Națiunea română e unica din națiunile europene, care se zbuciumă din cauza decimării.

Dezgustul, suscitat în ultima perioadă de termenul „negocieri pentru un nou guvern”, este echivalent cu plictisul, ce-l apucă pe un copil când nu-și mai dorește vechea jucărie de pluș, sau, mai nou, demodatul telefon mobil. Toți actorii actuali din politica de pe Bâc, de fapt, sunt panicați de UN SINGUR lucru: dispariția statului-bagatelă, statului-banditesc și mafiot, Republica Moldova.

Căci, vorba multor dintre ei: „Cine vom fi noi după unire cu România?” Răspunsul e la suprafață: niște neica-nimeni, hoți și netoți, viitori ocnași, căci vor răspunde odată și odată pentru nelegiuirile comise.

Unirea Republicii Moldova cu România este mântuirea cetățenilor, puținilor și disperaților, care au mai rămas în acest teritoriu uitat de mila lui Dumnezeu.

16/11/2015 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Un comentariu

DOSARE ISTORICE. MAGHIARII DIN ROMANIA DUPA MAREA UNIRE DE LA 1918

 

 

In 1918, minoritatile nationale nu au fost prezente la adunarile de la Alba Iulia, atunci cand s-a hotarit unirea Transilvaniei cu Romania.

Dupa ce sasii intruniti la Medias la 8 ianuarie 1919 si svabii reuniti la Timisoara doua zile mai tirziu, precum si reprezentantii minoritatilor evreilor si tiganilor, si-au exprimat adeziunea la actul unirii Transivaniei cu Romania, liderii minoritatii maghiare au adoptat o atitudine de espectativa, sperand ca la Conferinta de Pace de la Paris nu se va recunoaste unirea acestui teritoriu cu Romania.

La Conferinta de Pace de la Paris din ianuarie 1919, statul unitar roman a fost recunoscut, iar  prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, Ungaria recunostea la randul ei, unirea Transilvaniei cu România.

Locuitorii  Bucovinei, Basarabiei si  Transilvaniei au devenit  cetateni  români cu drepturi depline.

Conform statisticilor din 1919, in România reintregita  aproximativ 28% dintre cetateni  apartineau minoritatilor nationale.

Harta României reintregite dupa primul razboi mondial

 Integrarea minorităţilor naţionale în viaţa Statului Român era o problemă dificilă. Mai ales în legătură cu unele minorităţi – precum aceea a ungurilor sau a bulgarilor -, situaţia era agravată de permanentele îndemnuri la nesupunere civică, la încălcarea legilor şi chiar la revoltă, venite dinspre Ungaria şi Bulgaria, scopul fiind revizionist.

La fel se întâmpla şi cu ruşii şi ucrainenii din răsărit, întărâtaţi de URSS.

Ponderea cea mai mare dintre minoritari o aveau maghiarii cu 7,9%.

Aceeasi situatie se prezenta si pe teritoriul Transilvaniei, unde cele 52,12 de procente formate din romani erau urmate de cele 26,46 de procente detinute de populatia de etnie maghiara.

Cu toate acestea, 20 din cele 23 de judete ale Transilvaniei populatia romaneasca detinea majoritatea.

Marea majoritate a maghiarilor a adoptat pentru inceput o pozitie de “rezistenta pasiva” fata de actul unirii de la 1 decembrie 1918, sperind ca la Conferinta de Pace de la Paris, ulterioara terminarii primului razboi mondial, nu se va confirma unirea Ardealului cu Romania.

La început, majoritatea ungurilor angajaţi în instituţii de Stat au refuzat să depună jurământul de credinţă României si au refuzat să înveţe limba română deşi aceasta era oficială. S-au adăugat foarte multe acte de violenţă, cu autori unguri.

Intr-un raport trimis de Poliţia din Oradea la 10 aprilie 1921, se prezentau actele îndreptate „contra Neamului şi Statului nostru”. „Ungurii din această margine – se scria – au fost crescuţi cu o mentalitate cu totul anormală. Şi, de la început au dovedit făţiş o atitudine ostilă Neamului şi Statului românesc.

Au folosit toate mijloacele şi prilejurile ca să împiedice închegarea şi consolidarea Statului Român. (…) Profesorii şi elevii deopotrivă se unesc pentru a-şi manifesta ura lor.

În noi, organele Statului Român, nu văd altceva decât călăii patriei lor prăbuşite. Ura e atât de adâncă, încât o traduc şi în viaţa privată, întrerupând atingerea socială cu românii şi cu acei unguri care au trecut în slujba Statului Român, cu cari înainte trăiseră în prietenie. (…) În bisericile lor, publicul unguresc în lacrimi şi în hohote de plâns cântă la fiecare liturghie, cu mic, cu mare, cu tineri, cu bătrâni, Imnul unguresc şi rugăciune pentru Ungaria.

Episcopii lor, de asemenea, reprezintă aceeaşi mentalitate (…), îndeamnă la opunere şi rezistenţă”.

Dupa semnarea la 4 iunie 1920 a Tratatului de la Trianon, reprezentantii minoritatii maghiare au abandonat pozitia initiala de asteptare si au inceput sa se organizeze pentru a-si apara propriile interese.

In acest scop s-a infiintat in 1921 „Uniunea Maghiara”, iar in 1922 „Partidul Popular Maghiar”, care in acelasi an a fuzionat cu „Partidul National Maghiar”, formandu-se astfel „Partidul Maghiar din Romania”.

 Organul central de presa al partidului era “Keleti Ujsag”iar conducerea partidului era asigurata de vechea aristrocratie maghiara,  finantarea acestuia fiind sustinuta  de institutii bancare solide, de bisericile maghiare, de numeroase asociatii culturale, precum si de o retea puternica de cooperative.

Partidul  se considera aparatorul intereselor intregii minoritati maghiare din Romania, desi existau si etnici maghiari care aveau orientari politice diferite, alegand inclusiv  Partidul Comunist din Romania, sau Federatia Partidelor Socialiste.

Partidul Maghiar, ca si alte organizatii politice din Romania, a cunoscut numeroase framantari interne.

Unii reprezentanti ai comunitatii   acuzau autorităţile române de tratament discriminatoriu, înaintând nenumărate plângeri Societăţii Naţiunilor, chemând personalităţi occidentale în Transilvania pentru a constata „relele tratamente”.

In vara anului 1927 un grup de carturari in frunte cu Kecskemethy Istvan, profesor la Institutul Teologic Protestant, si scriitorul Kos Karoly, au adresat un apel „Catre poporul maghiar din Ardeal”, in care afirmau ca au fost in mod constant calomniati de politicienii maghiari care nu mai reprezinta interesele minoritatii maghiare si, in consecinta, anuntau formarea Partidului Popular Maghiar.

Acest nou partid n-a avut insa prea multi sorti de izbinda, liderii Partidului Maghiar reusind sa anihileze tendinta de divizare a maghiarimii din Romania.

Intre anii 1918- 1921 a avut loc in Romania o ampla reforma agrara, in urma careia au fost improprietariti si 206.265 de cetateni romani apartinind minoritatilor nationale, dintre acestia 46.069 erau maghiari.

Cu prilejul aplicarii acestei reforme, s-a creat o alta problema, cea a “optantilor”, adica a celor aproximativ 260 de mari proprietari din Transilvania, care au optat pentru cetatenia maghiara si care, conform legii agrare din Romania, au fost expropriati.

Acestia au acuzat statul roman ca i-a expropriat doar pentru ca erau maghiari si au cerut sa fie exceptati de la aplicarea legii.

Partidul Maghiar, sustinut de guvernul de la Budapesta, a desfasurat o ampla campanie in strainatate in problema optantilor, sustinand ca guvernul roman nu respecta prevederile Tratatului minoritatilor si pe cele ale Tratatului de la Trianon.

Aceasta chestiune a ajuns si la Societatea Natiunilor si la Curtea Internationala de Justitie de la Haga.

 De fapt, sub pretextul acestei probleme a optantilor, Partidul Maghiar si guvernul de la Budapesta incercau sa acrediteze pe plan international ideea ca exista o “problema a Transilvaniei”, ramasa nerezolvata de Tratatul de la Trianon.

Timp de sapte ani, Romania a fost confruntata cu aceasta problema a optantilor maghiari, a caror cauza era  aparata de guvernul Ungariei.

Odata cu realizarea Unirii de la 1918, limba romana devenea limba oficiala a noului stat creat, iar daca insusirea limbii romane de catre celelate minoritati nu a constituit o problema, a existat totusi o rezistenta din partea unor functionari de etnie maghiara , care au refuzat sa-si insuseasca si sa foloseasca limba oficiala a tarii.

Daca inainte de 1918 in Transilvania nu exista nici o scoala cu limba de predare romana intretinuta de statul ungar, dupa aceasta data statul roman si-a asumat sarcina de a sustine financiar toate scolile de stat cu predare in limbile minoritatilor nationale.

In 1920, Universitatea maghiara din Cluj a devenit universitate romaneasca, continuand sa fie frecventata de un numar mare de studenti apartinind minoritatilor nationale.

 Unele dintre nemultumiri era legata de “romanizarea” Universitatii maghiare din Cluj, dar si de incetarea activitatii unor scoli de stat in limba maghiara,   si de insuficientul  sprijin material din partea statului.

In ciuda acestor divergente, viata culturala si sociala a maghiarilor din Romania decurgea relativ normal.

Spre exemplu, in 1922 existau 144 de publicatii in limba maghiara (numarul lor va fi de 192 in 1929) si circa zece teatre.

Numarul scolilor primare depasea 560. Tot in acea perioada au primit autorizatie de functionare si 10 teatre maghiare.

Al doilea razboi mondial avea sa tulbure intreaga Europa.

In 1940, in urma Dictatului de la Viena, Romania a fost silita sa cedeze Transilvania de nord, Ungariei.

Pe acest teritoriu, conform recensamantului din anul 1941, traiau circa 2,5 milioane de oameni, dintre care 52,1 la suta erau maghiari si 41,5 la suta romani.

In schimb, pe portiunea din Transilvania care a mai ramas Romaniei, se mai aflau circa o jumatate de milion de etnici maghiari.

Odata cu incheierea razboiului si dupa semnarea Tratatului de pace de la Paris, la 10 februarie 1947, intregul Ardeal de nord este retrocedat Romaniei.

File:Administrative map of Romania, 1952-1956.png

In 1951, in urma unei noi impartiri teritoriale (confirmata prin Constitutia din 27 septembrie 1952), dar a presiunii sovieticilor, Romania accepta sa creeze o Regiune  Autonoma Maghiara in zonele locuite majoritar de catre secui.

Capitala regiunii, care va functiona timp de opt ani, a fost la Targu-Mures.

Regiunea Autonomă Maghiară (în maghiară Magyar Autonóm Tartomány), cunoscută şi ca Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară, a fost o regiune care a existat între septembrie 1952 şi februarie 1968.

Între 1952 – 1968, suprafata acesteia a fost de aprox. 13.550 km², iar populaţia număra cca. 730.000 locuitori. Limbile oficiale ale regiunii au fost româna şi maghiara.

In 1950 avusese loc reorganizarea administrativă a României, după modelul sovietic şi transformarea celor 58 de judeţe existente pana atunci  în 28 de regiuni şi 177 de raioane.

Doi ani mai târziu, în 1952, are loc o primă reorganizare a acestui sistem, în urma căreia, prin comasarea a zece raioane din fostele Regiuni Mureş şi Stalin, se înfiinţa Regiunea Autonomă Maghiară.

Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară în cadrul împărţirii administrative a României (1960-1968).

O nouă reorganizare are loc în 1960 când este adopatată noua denumire de Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară.

Fişier:Administrative map of Romania, 1960-1968.svg

 

 

 Două raioane, care până în 1952 aparţinuseră Regiunii Mureş, locuite în majoritate de români (Luduş şi Tîrnăveni), trec de la Regiunea Cluj la Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară, iar două raioane, cu populaţie majoritar maghiară, (Târgu Secuiesc şi Sfântu Gheorghe, cu 85,3% respectiv 90,2% maghiari conform recensământului din 1956), care între 1950-1952 aparţinuseră Regiunii Stalin, revin Regiunii Braşov (succesoarea Regiunii Stalin).

 Odată cu aceste modificări proporţia populaţiei maghiare scade de la 77,3% la 62,2%.

Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară a fost desfiinţată prin noua organizare teritorială adoptată în februarie 1968.

În 1968 Guvernul României a renunţat la organizarea administrativă de tip sovietic şi a reinstaurat judeţul ca unitate administrativă, sistem care este folosit şi în ziua de astăzi.

Din acest motiv, Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară a fost impartită în judeţe, nedelimitate pe bază etnică.

Două judeţe noi au fost formate din ultimul teritoriu al Regiunii Mureş-Autonomă Maghiară: Mureş şi Harghita, în timp ce judeţul Covasna s-a format, în cea mai mare parte, din fosta Regiune Braşov.

Evenimentele revolutionare din 1956 de la Budapesta, au indus schimbari importante in relatia dintre guvernantii de la Bucuresti si maghiarii din Transilvania.

Un eveniment, care va marca negativ comunitatea maghiara s-a petrecut  in anul 1959, cand autoritatile comuniste  decid desfiintarea Universitatii maghiare din Cluj,hotarand totodata catoate unitatile scolare in limba maghiara sa fie incorporate in scoli romanesti.

In a doua jumatate a anilor ’60, presiunea asupra minoritatilor etnice s-a intensificat, prin promovarea national-comunismului.

Sub regimul comunist, toata populatia Romaniei a avut de suferit (fie ca privatiunile au fost politice sau de ordin material), insa viata minoritatilor etnice – indeosebi a celei maghiare – a fost ingreunata de o serie de masuri premeditate ale autoritatilor:   utilizarea intr-o masura tot mai mica de-a lungul anilor a invatamantului in limba materna, discriminarea neoficiala in ce priveste accederea in institutiile de invatamant sau in functii publice, deposedarea de unele  bunuri  comunitare, cenzura publicatiilor etc.

Nu in ultimul rand, trebuie consemnate eforturile autoritatilor comuniste de a rupe legaturile firesti dintre comunitatile maghiare si bisericile traditionale, acestea din urma – in ciuda diviziarii confesionale – contribuind masiv de-a lungul timpului la mentinerea constiintei nationale a maghiarimii.

In aceste conditii, opozitia tacuta si neorganizata fata de regimul comunist, a avut un caracter special in randul minoritatii maghiare.

In cazul maghiarilor din Romania, problema rezistentei a fost mult mai complexa, ea  asociindu-se nu doar cu adversitatile ideologice, dar capatand  in plus si o incarcatura nationalist- sovina.

Surse: Scritube.com, divers.ro si Wikipedia

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/02/27/obiectivul-operativ-transilvania-spionajul-maghiar-in-romania/

10/09/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

1 DECEMBRIE 1918 – O ZI A DREPTATII PENTRU POPORUL ROMÂN. VIDEO SI FOTO

LA MULTI  ANI  ROMÂNIA, LA MULTI ANI ROMÂNI !

„…Marea Unire din 1918, a fost si rãmâne pagina cea mai sublimã a istoriei românesti. Mãretia ei stã în faptul cã desãvârsirea unitãtii nationale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istoricã a întregii natiuni române, realizatã într-un elan nestapânit cu putere din strãfundurile constiintei unitãtii neamului, un elan controlat de fruntasii politici, pentru a-l cãlãuzi cu inteligentã politicã remarcabilã spre telul dorit. […]”

Florin Constantiniu – O istorie sincerã a poporului român, ed. Univers Enciclopedic, 1997.



CRONOLOGIA EVENIMENTELOR PREMERGATOARE MARII UNIRI (1914 – 1918)

ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

1914

Iul.15/28 – Austro-Ungaria declară război Serbiei.
Iul.17/30 –  Reprezentanţii Antantei fac cunoscut guvernului român acordul ţărilor lor privind unirea Transilvaniei cu România, în schimbul participării României la război împotriva Puterilor Centrale.
Iul.18/31 –  Mesaj al împăratului Germaniei Wilhelm al II-lea către regele Carol I, prin care cerea României să-şi îndeplinească obligaţiile către Puterile Centrale (1883, oct.18/30 – Semnarea la Viena, în cel mai strict secret, a Tratatului de alianţă româno-austro-ungar, la care Germania aderă în aceeaşi zi).
Iul.19/aug.1 – Germania declară război Rusiei. Sistemul general de alianţe care lega Marile Puteri a dus la dezlănţuirea primului război mondial.
Iul.21/aug.3 – Consiliul de coroană de la Sinaia, respinge cererea regelui Carol I de a intra în război alături de Puterile Centrale şi hotărâşte adoptarea unei politici de neutralitate armată.
Sept.18/oct.1 – Convenţie secretă ruso-română, prin care Rusia se angajează să apere integritatea teritorială a României şi recunoaşterea drepturilor acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români în schimbul unei neutralităţi binevoitoare a României (“Acordul Sazonov-Diamandi”).
Sept.27/oct.10 – Moartea regelui Carol I.
Sept.28/oct.11 –  Urcarea pe tron a regelui Ferdinand I, nepotul şi succesorul regelui Carol I.

1916

Aug.4/17 – Se semnează la Bucureşti Tratatul de alianţă între România pe de-o parte, şi Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia, pe de altă parte. Printre condiţiile intrării României în război de partea Antantei, se stipula satisfacerea cererii României de a se discuta la încheierea războiului drepturile ei istorice asupra Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei.

[ Planul intrării României în război]

Planurile de luptă

Conform planurilor interaliate trupele ruseşti urmau să înceapă ofensiva concomitent cu cele române. Trupele anglo-franceze trebuiau să debarce la Salonic, pentru a ţine în loc Bulgaria care intenţiona să atace România.

Aceste angajamente nu s-au realizat pentru că acţiunea aliaţilor de la Salonic a fost zădărnicită de o puternică ofensivă germano-bulgară, iar trupele ruseşti au sosit cu o mare întârziere. Din această cauză, trupele Puterilor Centrale au ocupat 2/3 din teritoriul României. Cu ajutorul trupelor ruseşti frontul este stabilizat, la începutul lunii ianuarie 1917, pe râul Siret, Dunăre şi braţul Sf. Gheorghe.

Campania din 1917

În teritoriul liber al Moldovei, din ianuarie până în mai 1917, a avut loc refacerea armatei române cu mijloace egale cu cele aflate în dotarea inamicului.O misiune militară franceză (condusă de generalul Henri Mathias Berthelot) şi echipamentul de luptă din Franţa şi Anglia au schimbat înfăţişarea armatei române.

Au fost organizate două armate române, având aprox. 400.000 de oameni, intercalate cu trei armate ruseşti însumând aproape 1.000.000 de militari. Astfel, ofensiva românească de la Mărăşti (la 11 iulie), condusă de generalul Alexandru Averescu, şi cea a generalilor Constantin Cristescu şi Eremia Grigorescu, de la Mărăşeşti (1-24 iulie) dejoacă planurile de luptă germane de ocupare a Moldovei şi de cucerire a portului Odessa.

ROMÂNIA ÎN 1918

Oct.-nov.1917 Comuniştii ruşi ajung la putere.

Ian. 27 Se încheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Austro-Ungaria şi Ucraina.
Febr.18 Se încheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Rusia Sovietică şi Germania.
Mart.5 Se semnează la Buftea (în apropiere de Bucureşti) Tratatul preliminar de pace între România şi Puterile Centrale, pe baza căruia încep la Bucureşti, la 9 mart., tratativele în vederea încheierii păcii.
Apr.24 Tratatul de pace de la Bucureşti, dintre România, pe de o parte, şi Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, să accepte rectificări de frontieră în Carpaţi şi să încheie convenţii economice dezavantajoase pentru tara.

ECOURI INTERNAŢIONALE

Mart.26 – 28 Are loc la Roma un Congres al naţionalităţilor din monarhia austro-ungară, care votează o moţiune cerând recunoaşterea dreptului fiecărei naţiuni de a se constitui în stat naţional independent sau de a se uni cu statul său naţional dacă acesta există.

Aug.24 – Se creează la Paris Consiliul Naţional al Unităţii Române, având în conducere pe Take Ionescu (preşedinte), Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu şi Ioan Th. Florescu. Consiliul este recunoscut la 29 sept. de guvernul francez, la 23 oct. de guvernul SUA, la 29 oct. de guvernul englez, iar la 9 nov. de cel italian drept exponent al intereselor poporului român.

Sept.2 – Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, sârbilor, croaţilor şi rutenilor votează o moţiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei şi eliberarea tuturor popoarelor.

Ofensiva Antantei

Sept.12 Armatele aliate din Balcani sparg frontul bulgar la Dobropolje şi înaintează spre Sofia.
Sept. 16 Se semnează la Salonic actul de capitulare a Bulgariei.
Oct.4 Germania şi apoi, la 5 oct., Austro-Ungaria, fac oferte de pace Puterilor Aliate.

UNIREA BASARABIEI CU REGATUL ROMÂN

Mart.27 Sfatul Ţării de la Chişinău (capitala Basarabiei) hotăreşte unirea Basarabiei cu România.

UNIREA TRANSILVANIEI CU REGATUL ROMÂNIEI

Sept.29 – Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, întrunit la Oradea adoptă în unanimitate o declaraţie redactată de Vasile Goldiş prin care se dorea recunoaşterea acestui for ca organ provizoriu de conducere al Transilvaniei. Se constituie un “Comitet de Acţiune”, cu sediul la Arad, avându-l preşedinte pe Vasile Goldiş.

Oct.3 – Manifestul Împăratului Carol I de Habsburg – Către popoarele mele credincioase privind reorganizarea Austro-Ungariei într-o Federaţie de şase state independente (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez şi ucrainean).

Oct.3 – Declaraţia de răspuns a “Corpului voluntarilor transilvăneni şi bucovineni”, la manifestul lui Carol I de Habsburg, în care, aceştia proclamă unirea teritoriilor lor cu Regatul României.

SPRE MAREA UNIRE

Victoria Antantei, care începe să se contureze în 1918 în Apus, are urmări şi pe frontul din Balcani. Armata lui Sarrail de la Salonic înaintează în sfârşit şi străpunge liniile bulgare. Guvernul lui Marghiloman îşi dă demisia, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918.

 Îi urmează guvernul generalului Coandă, care proclamă imediat mobilizarea generală şi, la 28 octombrie/10 noiembrie, România reintră în război. Un război care a doua zi încetează prin armistiţiul semnat la Compiegne. Războiul încetează în Europa occidentală, nu şi în cea de răsărit, unde, după armistiţiu, la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, operaţiunile militare vor mai continua intermitent în Ungaria.

Înfrângerea militară aduce cu sine destrămarea imperiilor centrale. Primul care se prăbuşeşte este, cum era de aşteptat, cel austro-ungar. La 18 octombrie împaratul Carol (Franz Joseph murise în 1916) anunţă printr-un manifest transformarea monarhiei austro-ungare într-un stat federal. Era, fapt limpede, mult prea târziu. O salvare a imperiului nu mai putea veni decât de la diplomaţia învingătorilor (mai cu seamă de la cea a Marii Britanii).

Dar popoarele din imperiu o iau înaintea diplomaţilor şi decid ele însele asupra destinului lor. La fel şi românii. La 12 octombrie, Partidul Naţional Român din Transilvania adoptă Declaraţia de autodeterminare, redactată de Vasile Goldiş, “în virtutea dreptului naţional al fiecărei naţiuni de a dispune de ea însăşi”.

Şase zile mai târziu, această Declaraţie este citită în Parlamentul de la Budapesta de Alexandru Vaida Voevod, în timp ce, la Viena, Iuliu Maniu concentra 70.000 de soldaţi transilvăneni din armata austro-ungară, cu care se îndreaptă spre Transilvania.

Consiliul National Român Central, înfiinţat la 3 noiembrie 1918, din reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social Democrat, preia controlul Transilvaniei, profitând şi de rapida dezintegrare a aparatului administrativ maghiar.

Între timp, fapte similare se petrec în Bucovina, unde la 27 octombrie se creează un Consiliu Naţional Român, sub conducerea lui Iancu Flondor, care formulează dorinţa Bucovinei de unire cu România, proclamată în fapt, necondiţionat şi cu mare însufleţire la Cernăuţi, la 28 noiembrie 1918.

Guvernul lui Károlyi Mihály, format la 31 octombrie la Budapesta şi în care ministrul naţionalităţilor este democratul Jászi Oszkar, încearcă să intre în negocieri cu Consiliul Naţional Român Central.

Iuliu Maniu relatat despre zilele premergătoare adoptării rezoluţiei unirii Transilvaniei cu România .

La 24 ianuarie 1934, cu prilejul aniversării Unirii Principatelor Moldova şi Valahia, a susţinut o conferinţă la radio despre „Marea Unire”. Pe calea undelor, Maniu a expus obstacolele politice depăşite de fruntaşii ardeleni.

„În zadar a fost toată străduinţa guvernului unguresc de a câştiga pe români cu cele mai seducătoare promisiuni, în zadar au fost rugămintea şi ameninţările arhiducelui Iosif, adresate trimisului Consiliului Naţional, Alexandru Vaida Voevod, de a cere orice, căci toate se vor împlini, numai alăturarea de România să nu se decidă, în zadar a fost străduinţa ministrului ungar Jaszi Oscar în Arad şi pe urmă în Budapesta de a îndupleca pe români la acceptarea unei soluţii tranzacţionale.

În zadar, pentru că întreaga suflare românească era tran-şantă în atitudinea ei: unire sau moarte!”

 Negocierile au fost purtate la Arad, între 13-15 noiembrie, dar fără nici un rezultat. În acelaşi timp, guvernul maghiar semnează la 13 noiembrie armistiţiul de la Belgrad cu generalul Franchet d’Esperey, şeful armatei din Orient.

Se fixează o linie de demarcaţie arbitrară între Ungaria şi Transilvania, care lăsa sub autoritatea Budapestei oraşe ca Satu Mare, Oradea, Beiuş, Arad şi regiuni istorice ca Banat (încredinţat administraţiei sârbeşti), Crişana, Maramureş.

Faptul îi pune în gardă pe români. Consiliul Naţional decide să convoace, la 18 noiembrie/1 decembrie, la Alba Iulia, o Adunare Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria.

 Pentru această Adunare urmau a fi aleşi 600 de deputaţi pe bază de vot universal şi 628 reprezentanţi ai organizaţiilor şi societăţilor culturale. Participă la alegeri toţi românii din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş.

Într-o atmosferă de mare entuziasm popular, timp de 12 zile, sunt aleşi câte 5 reprezentanţi de circumscripţie (în cadrul stabilit în 1910). Revendicările alegătorilor: unirea cu România, reformă agrară, vot universal.

Adunarea de la Alba-Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Au venit 1228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 de comitate româneşti, apoi episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizaţiilor militare şi ai tinerimii universitare.

Dar pe lângă delegaţii oficiali, ceea ce dădea Adunării înfăţişarea unui mare plebiscit popular era afluenţa poporului. Din toate unghiurile ţărilor române de peste Carpaţi, sosea poporul cu trenul, cu căruţele, călări, pe jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a ţinuturilor, în cântări şi plini de bucurie.

Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor.

Spectacol simbolic şi instructiv: mulţimea imensă urcă drumul spre Cetăţuie printre şirurile de ţărani români înveşmântaţi în sumanele de pătură albă şi cu căciulile oştenilor lui Mihai Viteazul.

Pe porţile Cetăţuii, despuiate de pajurile nemţeşti, fâlfâie Tricolorul român.

Erau reprezentate toate categoriile sociale şi ambele biserici. Participau şi reprezentanţi ai tuturor regiunilor istorice româneşti.

Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul şi se adună pe Câmpul lui Horea. De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreţia vremurilor pe care le trăiesc.

În acest timp, în sala Cazinei militare, delegaţii ţin adunarea. Pe podium, între steagurile tuturor naţiunilor aliate, care au contribuit cu sacrificiile lor de sânge la desăvârşirea acestui act măreţ, iau loc fruntaşii vieţii politice şi intelectuale a românilor şi delegaţii Bucovinei şi Basarabiei, care au ţinut să aducă salutul ţărilor surori, intrate mai dinainte în marea familie a statului român.

Lucrările şedinţei au început la ora 10.30.

Dintr-un colţ al sălii izbucneşte cu energie vechiul cântec patriotic ‘Pe-al nostru steag e scris unire’. Întreaga asistenţă îl cântă cu o însufleţire deosebită. El este practic lozinca sub care se va desfăşura întreaga zi.

Rând pe rând, îşi fac apariţia membrii Consiliului Naţional Român Central primiţi cu ropote de aplauze. Ultimul soşeşte George Pop de Băseşti – preşedintele CNRC, ultimul în viaţă dintre memorandişti.

În sală se aflau  delegaţii aleşi în cele 130 de circumscripţii electorale ale Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului şi Sătmarului. Alături de ei participau reprezentanţii episcopiilor româneşti, societăţilor culturale, institutelor de învăţământ superior şi şcolilor medii, reuniunilor învăţătoreşti, reuniunilor de meseriaşi şi femei, delegaţii Partidului Social Democrat Român, gărzilor naţionale şi ai societăţilor studenţeşti; în total 1 228 de delegaţi.

În discursul său, George Pop de Băseşti a amintit marile momente ale luptei naţionale a românilor conchizând: ‘Vrem să zdrobim lanţurile robiei noastre sufleteşti prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: Unirea tuturor celor de o limbă şi de o lege, într-un singur şi nedespărţit stat românesc’.

A urmat la cuvânt Vasile Goldiş care a spus: ‘Naţiunile trebuiesc eliberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat, Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi eliberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: Unirea ei cu Ţara Românească’.

Într-o atmosferă înălţătoare, în mijlocul aprobărilor unanime şi a unui entuziasm fără margini, Vasile Goldiş, cel care a redactat textul Rezoluţiei Unirii, aduce la cunoştinţa poporului conţinutul documentului (n. r.: Vasile Goldiş – fost deputat în Parlamentul de la Budapesta, deputat în Parlamentul României, ministru al Culturii, fost redactor al ziarului Românul, cel care în calitate de preşedinte al delegaţiei ardelene a adus la cunoştinţa Regelui Ferdinand actul Unirii adoptat la Alba-Iulia).


În finalul discursului său, Vasile Goldiş a dat citire textului Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale.

Textul rezoluţiei mentioneaza  autonomia provizorie a teritoriilor până la întrunirea Constituantei, deplina libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice, reforma agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale.

Adunarea naţională mai cerea  Congresului de Pace să asigure dreptatea şi libertatea atât pentru naţiunile mari, cât şi pentru cele mici şi să elimine războiul ca mijloc pentru reglementare a raporturilor internaţionale.

Ea saluta pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare si naţiunile eliberate – cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană si declara ca  se închină cu smerenie înaintea acelor bravi români care şi-au vărsat sângele în acest război pentru libertatea şi unitatea naţiunii române ..

La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România era desavarsita.

romania

Foto:  Episcopul Iuliu Hossu dă citire Declaraţiei de la Alba Iulia

La Alba Iulia, aşa cum fusese înainte şi la Cernăuţi, la 28 noiembrie, a fost, de fapt, un plebiscit al tuturor românilor din Austro-Ungaria. Tot la Alba Iulia, cu prilejul Adunării, se constituie Marele Consiliu Naţional Român, format din 200 de membri aleşi şi 50 de membri cooptaţi.

Foto:Consiliul Dirigent. Primul Guvern roman al Transilvaniei si Banatului dupa decretarea Unirii.

A doua zi, acest Consiliu numeşte un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu.

Consiliul trimite o delegaţie la Bucureşti, condusă de episcopul de Caransebeş, Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care, la 1/14 decembrie, înmânează regelui Ferdinand I declaraţia de la Alba Iulia.

La 11/24 decembrie, regele Ferdinand promulgă decretul de sancţionare a unirii (totodată şi a Bucovinei şi Basarabiei). Protestele guvernului Károlyi la Budapesta sunt inutile.

MAREA UNIRE DE LA 1918 IN IMAGINI.

Fișier:Greater Romania.svg

Foto:Incoronarea regelui Ferdinand si a Reginei Maria la Alba Iulia

Fichier:Iuliu Maniu.jpg

File:Iicbratianu.png

Ion I.C.Bratianu

La 1 decembrie nu sărbătorim doar unirea Transilvaniei cu România, această memorabilă zi reprezintă clipa finală a înfăptuirii marelui ideal naţional al tuturor românilor, se aniversează deopotrivă revenirea în graniţele istorice a românilor din Basarabia şi Bucovina, împreună cu rememorarea primei etape unificatoare prin care Muntenia şi Moldova au dat naştere statului român la 24 ianuarie 1859.

Este ziua când fiecare suflare românească trebuie să-şi manifeste recunoştinţa faţă de toţi eroii care au contribuit la naşterea României Întregite.

Înflorirea României Mari a fost întreruptă brutal în anul tragic 1940 când, ignorându-se voinţa liber exprimată a tuturor românilor şi recunoaşterea internaţională a unirii, Statul Român a fost supus unor răşluiri teritoriale arbitrare cu urmările cunoscute.

De aceea, sărbătorirea zilei de 1 decembrie, clipa desăvârşirii Marii Uniri ca Zi Naţională a României, este incompletă purtând mereu un suspin pentru teritoriile româneşti răpite iar pentru acestea un indiciu clar că nu sunt abandonate din proiectele Tării-mamă.

In acelasi timp, sărbătoarea Unirii păstrează o vie speranţă de viitor, iar acest sfânt deziderat nu ne-a rămas în grijă doar pentru a-l perpetua şi transmite altor generaţii, ci pentru ca noi să depunem eforturi – pe măsura fiecăruia – astfel încât bucuria şi spiritul României Întregite, să reînvie odată şi pentru totdeauna.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

 

 

 

 

 

 

 Surse:

Ion Bulei, Scurtă istorie a românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 1996.

 Basarabia literara com.md.

01/12/2013 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

%d blogeri au apreciat: