CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Primul imn al R. Moldova independente

 

 

 

 

 

 

Ziua imnului naţional al României – Deşteaptă-te române!, simbol al unităţii Revoluţiei Române de la 1848, este sărbătorită an de an la 29 iulie, dată la care, în anul 1848, acesta  a fost cântat pentru prima dată oficial, în Parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ziua imnului naţional al României a fost instituită în anul 1998. La originea imnului naţional al României se află poemul patriotic „Un răsunet”, scris de Andrei Mureşanu şi publicat pentru prima dată în numărul 25 din 21 iunie 1848 al suplimentului „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, pe o melodie culeasă de Anton Pann.

Conţinutul profund patriotic şi naţional al poeziei a fost de natură să însufleţească numeroasele adunări ale militanţilor paşoptişti, pentru drepturi naţionale, mai ales din Transilvania.

A fost intonat în timpul Războiului de Independenţă (1877-1878), în Primul Război Mondial şi la Marea Unire din 1918. A fost, de asemenea, intonat în cel de-al Doilea Război Mondial.

„Deşteaptă-te române!” a fost intonat oficial pentru prima dată la 29 iulie 1848, în cadrul unei manifestări organizate în Grădina Publică din Râmnicu Vâlcea, în prezent Parcul Zăvoi, la iniţiativa domnitorului Ştirbei Vodă.

  La data de 11 martie 1907, ziarul ”Basarabia” din Chișinău, editată de patriotul Alexis Nour cu litere românești,  a îndrăznit să publice cântecului ”Deșteaptă-te, române!”. Drept  urmare, la nici un an de la fondare, ziarul a fost interzis, tipografia şi redacţia arse, iar redactorii săi au fost arestaţi şi deportaţi de autoritățile rusești.

Desteapta-te, române!”, imnul national de astăzi al României, a fost pentru o vreme primul imn al  Republicii Democratice Moldovenesti (1917 – 1918) şi al Republicii Moldova (1991 – 1994), odată cu adoptarea tricolorului albastru, galben, roșu, ca drapel de stat.

Cu melodia „Deșteaptă-te, române” s-au deschis, în 21 noiembrie 1917, lucrările Sfatului Țării, iar când, în decembrie același an, s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească, „Deșteaptă- te, române”, a devenit imn de stat.

 

 

 

 

 

Și la Odesa, încă la 1 mai 1917, la marea manifestaţie a moldovenilor veniţi de pe toate fronturile s-a cântat imnul bardului ardelean Andrei Mureşanu, „Deşteaptă‑te, române!”, pe piepturi  cu tricolorul românesc.

 La ”Primul Congres al Moldovenilor din Stânga Nistrului” (Tiraspol, 17-18 decembrie 1917) prezidat de Ștefan Bulat (tânăr învățător transnistrean, absolvent al Seminarului Pedagogic de la Bairamcea), Tricolorul a fost arborat de profesorul Georghe Mare pe clădirea unde se desfășura . 

Această situație a durat până în 27 martie 1918, când s-a realizat unirea cu România și, desigur, s-a adoptat Imnul regal.

Mai târziu, după cum se știe, moldovenii transnistrieni au rămas în 1918 între frontierele URSS-ului. 

„Deşteaptă-te române!” a fost interzis după instaurarea regimului comunist în România, timp de aproape o jumătate de secol.

A fost cântat, însă, în timpul revoltei de la Braşov, din 15 noiembrie 1987 şi în timpul Revoluţiei din decembrie 1989. Imediat după Revoluţia din decembrie 1989, „Deşteaptă-te române!” a fost ales imn naţional al României, fiind consacrat prin Constituţia din 1991.

În același an, în 1991, la 27 august, „Deşteaptă-te române!” devenea  primul imn al Republicii Moldova independente, fiind aprobat cu entuziasm, odată cu votarea Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova, la cererea participanţilor la cea de-a III-a Mari Adunări  Naţionale, din aceeaşi zi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La mai puţin de trei ani de la acel eveniment, lucrurile au încept să o ia razna odată cu constituirea în Parlamentul de la Chişinău a grupării majoritare agrariano-socialiste, în urma alegerilor din februarie 1994. Odată ajunşi la putere, aceştia au început revizuirea a tot ce s-a obţinut în anii de renaştere naţională şi consfinţit pe 27 august 1991.

Liderul lor, Petru Lucinschi, imediat după alegeri a declarat că intenţionează să anunţe un concurs pentru un nou imn de stat, își amintește jurnalistul basarabean Valeriu Saharneanu

Inițial, la 7 iunie, Parlamentul a înlocuit „Deşteaptă-te, române!” cu câteva strofe din poezia „Limba noastră”, iar la 16 iunie a fost constituită o comisie pentru scrierea noului imn de stat.

Societatea civilă a protestat chiar de la primele aluzii privind  schimbarea imnului. Încă la 10 martie 1994, poetul patriot basarbean Grigore Vieru avea să remarce:

„Dreptatea istorică va blestema poetul şi compozitorul care vor îndrăzni să ridice mâna asupra imnului «Deşteaptă-te, române!», cocoţându-se ei în locul strălucirii şi dureroasei lui necesităţi“.

Protestele societăţii civile însă nu au fost luate în seama. Burduhoşii şi şaşlâcarii – cum îi numea regretata poetă Lidia Istrati pe agronomii şi preşedinţii de colhoz ajunşi peste noapte reprezentanţii nostrii în Parlament – erau dispuşi să accepte orice imn, numai nu o piesă în care să apară cuvântul ROMÂN , scrie

Concursul a fost sabotat de intelectualitatea de creaţie şi a eşuat. Mai bine de un an s-au chinuit parlamentarii să găsească ceva potrivit, ca la 22 iulie 1995 să aprobe strofele 1, 2, 5, 8 şi 12 ale poeziei „Limba noastră” drept imn de stat şi oficial al Republicii Moldova.

 

 

 

02/08/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

114 ani de la nașterea lui Radu Gyr, poetul suferințelor și eroismului din temnițele comuniste

 

 

 

 

 

Imagine similară

 

 

 

 

 

 

Radu Demetrescu-Gyr, fiul cunoscutului actor craiovean Ştefan (Coco) Dumitrescu, s-a născut la 2 martie 1905 la Câmpulung-Muscel. Tatăl său se născuse la Braşov. A absolvit ca premiant Conservatorul din Bucureşti. Ştefan Demetrescu a început să joace teatru de timpuriu. La vârsta de 16 ani intră în trupa unui vestit actor.

Pleacă la Paris cu o bursă, unde studiază arta dramatică. Înapoiat în ţară (1898) este angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti. Venirea sa la Craiova, aceasta s-a produs în anul 1908 sau 1910.

Mama sa se numea Eugenia Gherghel şi îşi avea originea după tată în Botoşani. Bunica ei după tată, Mina Von Gelch, era de origine germană. Astfel, Eugenia Gherghel, mama poetului Radu Gyr, a căpătat de la părinţi o frumoasă cultură clasică germană, dar şi o solidă cultură şi educaţie muzicală, mama fiind pianistă. La absolvirea claselor primare tânărul Radu vorbea binişor această limbă.

Un alt personaj miraculos în viaţa tânărului a fost poeta Elena Farago, casa ei fiind un centru de întâlniri culturale. (amănunte la George Popescu, în Permanenţe, aug. 2005)

Radu a debutat la 14 ani, cu poemul dramatic În munţi, publicat în revista Liceului Carol I din Craiova, al cărui elev a fost. Devine student la Litere şi Filosofie în Bucureşti, debutează editorial în 1924 cu volumul Linişti de schituri, cu un ton elegiac. A fost de mai multe ori laureat (1926, 1927, 1928 şi 1939) al Societăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură şi al Academiei Române.

Doctor în litere, a fost conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. A colaborat la revistele Universul literar, Gândirea, Gând Românesc, Sfarmă-Piatră, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeană ş.a., precum şi la ziarele: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studenţesc unde a publicat numeroase articole, studii literare şi poezii.

Membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia. Cunoscându-l pe Corneliu Codreanu, de care a rămas fascinat, Gyr i-a înţeles sporul nou pe care-l aducea în viaţa politică românească, punând problema transformării interioare a omului, a prefacerii sufleteşti – lucrul cel mai greu de realizat – şi încercând în mijlocul societăţii româneşti ajunsă într-o stare avansată de descompunere morală, să aşeze la loc de cinste virtutea şi credinţa.

El a compus versurile nemuritorul cântec „Sfântă tinereţe legionară, / Cu piept călit de fier şi sufletul de crin, / Iureş ne-nfrânat de primăvară, / Cu fruntea ca un iezer carpatin…”.

De asemenea, este autorul versurilor cântecelor Imnul Moţa-Marin (scris după moartea celor doi în Spania), Imnul Muncitorilor etc.

În 1940, pe timpul guvernării legionare, a fost numit director general al teatrelor. În această calitate ia iniţiativa înfiinţării Teatrului Evreiesc din București.

Va suferi însă ani lungi şi grei de închisoare sub cele trei regimuri dictatoriale: al lui Carol II (lagărele Tismana şi Miercurea Ciuc), Antonescu (lagărul Târgu Jiu) şi sub comunişti.

După „rebeliunea” din ianuarie 1941 putea să emigreze, dar a optat pentru rămânerea în ţară, suportând astfel un proces împreună cu alţi 86 de intelectuali, fiind condamnat la 12 ani închisoare corecţională pentru delictul de incitare „la rebeliune”.

Eliberat de Antonescu la 7 august 1941, a fost  trimis spre „reabilitare” în batalioanele de la Sărata, ce luptau în prima linie a frontului,  de fapt batalioane de exterminare a legionarilor.

  Grav rănit în luptele de la Vîgoda-Vinogradar, se întoarce acasă printre puţinii supravieţuitori.

A fost însoţit acasă de un soldat ca escortă, căruia regimul Antonescu i-a dat ordin să prindă ocazia că vrea să „fugă” şi să-l împuşte pe la spate. Tânărul soldat însă, nu s-a pretat la o asemenea mârşăvie.

Deşi la 23 august 1944 era în convalescenţă, autorităţile nu-l cruţă: arestat şi judecat în al doilea mare proces al „criminalilor de război” – lotul ziariştilor şi al scriitorilor – primeşte o nouă condamnare, în 1945: 12 ani muncă silnică.

Este eliberat în 1956 la intervenţia către Gheorghiu Dej a preşedintelui Indiei, la care intervenise Mircea Eliade aflat în exil.

După doi ani, prin februarie 1958, este din nou arestat şi condamnat la moarte pentru poezia Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! (titlul iniţial: Manifest), considerată de regim un veritabil mijloc de instigare la luptă a maselor împotriva regimului bolşevic. În acelaşi lot mai erau condamnaţi la moarte viteazul Puiu Atanasiu, profesorul Grigore Zamfiroiu – viitorul preot –, Ibrăileanu şi Lucuţa.

Pedeapsa li se comută la 25 ani muncă silnică, dar ei nu află aceasta decât după 11 luni, perioadă de exterminare psihică. Poetul va executa 16 ani de detenţie comunistă până la amnistia din 1964. I se aplică un regim de exterminare lentă plină de sadism în închisoarea Aiud, cu un regim de celulă aspră. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical. A slăbit îngrozitor iar pielea-i atârna pe oase solzoasă şi tare ca o piele de şarpe.

Toţi credeau că nu va mai supravieţui. El a crezut însă şi a biruit moartea.

A lăsat o operă poetică de valoare unică, inestimabilă. A scris despre foamea continuă, frigul cumplit, moartea ca prezenţă zilnică, se ceartă cu Dumnezeu, cere răzbunare, ca în final să ajungă la o linişte sufletească şi la o credinţă adâncă înţelegând soarta ce i-a fost rezervată şi jertfa uriaşă. „Crezul” său devine crezul unei întregi generaţii aruncate de comunişti în „toiul beznelor adânci”.

El este poetul pătimirii româneşti, al tuturor celor înrobiţi pentru dreptate şi adevăr.

Poezia lui Radu Gyr poartă stigmatele unor cumplite suferinţe, dar este inundată şi de lumina lină a harului. E o mărturie că sufletul poate ieşi biruitor asupra unui trup de carne vie, răstignit pe crucea nevoinţelor.

„Prin lacrimi punem pod genunii, / din lacrimi înviem mereu, / si împletind din lacrimi funii / ne priponim de Dumnezeu”. (Lacrimi). Suferinţa este calea care duce la mântuire, la dobândirea harului. Însuşi Hristos Se coboară în celula rece şi mucegăită, cum scrie poetul în mirabila sa  creaţie Iisus în celulă.

 

 

 

 

 

 

 

Să scrii poezii în temniţă nu era un lucru uşor. Simpla deţinere a unui creion sau a unei bucăţi de hârtie atrăgea bătăi cumplite şi izolare la Neagra (celulă neîncălzită de 1/3m din beton, cu apă pe jos, fără pat şi scaun). Deţinuţii foloseau bucăţi de săpun sau de sticlă pe care se sufla praful destinat deratizării pe care se scrijelea cu o aşchie.

Altă metodă de „a scrie” era înnodarea aţei, poezii întregi fiind „înşirate” pe aţe smulse din zeghe sau din pături. Talpa de bocanc, căptuşeala hainelor, obloanele sau pereţii celulelor au servit ca suport pentru scris. Câţi deţinuţi n-au fost salvaţi de la moarte, din deznădejde şi de la iad, ascultând poeziile sale!

Auzind poeziile din gura unora cu memorie bună şi transmise din gură în gură, scrise sau prin morse, ele au făcut adevărate minuni. Din cei 3-4.000.000 de deţinuţi de la noi, peste 800.000 şi-au lăsat oasele acolo. Poezia sa, ca şi a celorlalţi, a fost un balsam pentru toată această masă, cu speranţa că „ne vom întoarce într-o zi”, cum sună un vers al său. Versurile, ca şi credinţa în Dumnezeu i-au ţinut treji, le-au dat puterea să reziste tuturor persecuţiilor.

Apoteoza creaţiei poetice a lui Gyr o constituie baladele. Frumuseţea versurilor întrece orice închipuire, iar ideea centrală a lor este nobleţea şi spiritul de jertfă. Sunt câteva idei forţă: muzicalitatea, claritatea şi spiritul de jertfă. Cine a stat cu el în celulă, în special în Zarca Aiudului, a rămas cu impresia că poetul a suferit ca un zeu înlănţuit. Nici un scâncet, nici un oftat, deşi stătea mereu pe scândura rece.

Trupul îi era o mână de oase ţinută de un kilogram de piele roasă pe care comandantul Gh. Crăciun îl revigora puţin când simţea că moare, ca apoi să revină la regimul dinainte. Obligat să-şi renege trecutul, dă o declaraţie – vestită în epocă – prin care spune că îngroapă ce a fost. Aceasta i-a fost smulsă la limita dintre viaţă şi moarte, apoi mai mult muribund, eliberat puţin mai devreme ca ceilalţi deţinuţi. Însă crezul său a rămas acelaşi, deţinuţii n-au putut fi dezarmaţi prin acele cuvinte căci ştiau prea bine condiţiile „umane” în care le-a spus.

Nici după eliberare nu va cunoaşte liniştea. Securitatea îl urmăreşte pas cu pas. În 1968 e ameninţat cu închisoarea dacă nu acceptă să dea note informative, dar Gyr refuză categoric. Mai mult, pentru a încerca să-l compromită, securitatea îl obligă să colaboreze la o gazetă comunistă, Glasul Patriei. În realitate, articolele erau scrise de securitate şi poetul obligat să le semneze. A trecut în veşnicie după o viaţă de chin, în anul 1975 (28 sau 29 aprilie). Înmormântat în Vinerea Mare, pe 2 mai.

Opere reprezentative: Linişti de schituri (poeme), 1924; Plânge Strâmbă-Lemne (poezii), Craiova, 1927; Cerbul de lumină (poezii), Bucureşti, 1928; Stele pentru leagăn (poezii), Râmnicu Vâlcea, 1936; Studenţimea şi idealul spiritual (studiu); Cununi uscate (versuri), 1938; Corabia cu tufănici, Bucureşti, 1939; Poezii de război, Bucureşti, 1942; Balade, Bucureşti, 1943. Postume: Poezii din închisori, 1982, Canada,; Sângele temniţei – Balade, 1993, Timişoara.

După 1989 opera sa a fost introdusă în manualele şcolare. Sensibilitatea şi frumuseţea poeziei sale a fost pusă şi mai mult în evidenţă pe muzica vestitului rapsod Tudor Gheorghe, al cărui tată – Ilie Tudor – a fost camarad de suferinţă al poetului la Aiud.

Prin concertul Cu Iisus în celulă – poezia în închisori 1941-1964 Tudor Gheorghe aduce în conştiinţa generaţiei de azi una din cele mai cumplite suferinţe ale omenirii întregi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,

nu pentru pătule, nu pentru pogoane,

ci pentru văzduhul tău liber de mâine,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,

pentru cântecul tău ţintuit în piroane,

pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,

ci ca să aduni, chiuind pe tăpşane,

o claie de zări şi-o căciulă de stele,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi

şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane

si zarzării ei peste tine să-i scuturi,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte

pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,

pe toate ce slobode-ţi ies înainte,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!

Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!

Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Iisus în celulă

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist şi ce’nalt părea Crist!
Luna venea după El, în celulă
şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veştminte
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:
– Doamne, de unde vii, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn ca să tac.

S’a aşezat lângă mine pe rogojină:
– Pune-mi pe răni mâna ta!
Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină
parcă purtase lanţuri cândva.

Oftând şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn lumina, dar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Am simţit cum îmi cade capul pe mână
şi-am adormit o mie de ani…

Când m-am trezit din afunda genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Era noapte şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri…

Am întins braţele, nimeni, tăcere.

Am întrebat zidul: nici un răspuns!

Doar razele reci, ascuţite’n unghere,
cu suliţa lor m’au străpuns…

– Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui…
M-am pipăit… şi pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui.

 

 

 

 

Radu Gyr ne-a lăsat un îndemn de luptă, poate cel mai potrivit din câte s-au scris, intitulat chiar aşa:

Îndemn la luptă

Nu dor nici luptele pierdute,

nici rănile din piept nu dor,

cum dor acele braţe slute

care să lupte nu mai vor.

Atunci când inima ta cântă,

ce-nseamnă-n luptă-un braţ înfrânt,

ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă,

când te ridici c-un steag mai sfânt?

Înfrânt nu eşti atunci când sângeri

şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s,

cele mai crâncene înfrângeri

sunt renunţările la vis

 

 

 

 

 (din “Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche), preluat de https://www.buciumul.ro/2019/03/02/radu-gyr-114-ani-de-la-nastere/

02/03/2019 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

31 octombrie 1956 – Un curajos Memoriu adresat de cărturarul patriot ONISIFOR GHIBU liderilor URSS, în care cerea retrocedarea teritoriilor românești cotropite

 

 

 

 

Imagini pentru o ghibu photos

Onisifor Ghibu (1883 – 1972)

 

 

Marele cărturar unionist Onisifor Ghibu s-a născut la la 31 mai 1883 în Sălişte, judeţul Sibiu, într-o familie de țărani – meseriași. Astudiat la Institutul teologic andreian Sibiu, la Universitatea din Bucureşti, la Budapesta, Strasbourg şi Jena, în acest din urmă oraş universitar trecându şi doctoratul în filosofie, pedagogie şi istorie universală (1909).

Cunoştea la perfecţie germana, engleza, franceza, maghiara, latina şi se exprima în cea mai corectă şi mai rafinată limbă română literară. Numele lui Onisifor Ghibu este evocat îndeobşte în asociere cu preocupările sale de pedagog si de istoric, dar mai ales, de militant pentru indeplinirea idealului unităţii nationale si pentru educarea poporului prin intermediul şcolii, întru a cărei apărare şi creştere şi-a trăit viaţa.

În perioada cea mai grea pentru învăţământul românesc din Transilvania, când prin legile lui APONYI se urmărea desnaţionalizarea românilor prin „şcoală”, Onisifor Ghibu a fost numit inspector al şcolilor subordonate arhiepiscopiei ortodoxe a Transilvaniei cu sediul în Sibiu (1910-1914).

La finele anului 1910 Onisifor Ghibu a fost trimis în secret la Bucureşti de către mitropolitul ortodox I. Metianu, cu misiunea de a prezenta pe bază de documente şi argumente, pericolul deznaţionalizării românilor din Transilvania, prin scoală şi biserică.

În anul 1912 a devenit şi secretar al secţiei şcolare a „ASTREI” precum şi membru în comitetele de redacţie a revistelor: „Românul”, „Luceafărul” şi „Transilvania” prin paginile cărora îşi susţinea ideile şi acţiunile întreprinse. În această calitate a reuşit să închege şi să colaboreze cu publicaţii şi organizaţii româneşti din Basarabia, Bucovina, Banat, Transilvania şi [ara Mamă.

În aceiaşi perioadă a participat la şedinţa Comitetului Naţional Român de la Budapesta ca delegat al Partidului Naţional Român făcând parte din grupul „Tinerilor oţeliţi” care militau pentru lupta deschisă pentru drepturile românilor din Transilvania.

Declanşarea primului război mondial l-a determinat să ajungă la Bucureşti, unde împreună cu C. Bucşan şi Ghe. Popp au fondat revista „Tribuna” prin care milita intens pentru intrarea României în război alături de Antantă pentru eliberarea Transilvaniei şi făurirea României Mari. Concomitent, a participat activ în comitetul redacţional al „Revistei generale a învăţământului” şi al „Buletinului Casei Şcoalelor”, iar ulterior, alături de N. Iorga, O. Goga, M. Sadoveanu şi alţi scriitori a făcut parte din redacţia Gazetei Ostaşilor.

Întrucât Onisifor Ghibu a refuzat să se prezinte la ordinul de chemare a armatei austro-ungare dar mai ales pentru activitatea desfăşurată în favoarea neamului românesc, a fost condamnat la moarte pentru „înaltă trădare” de Tribunalul din Cluj în anul 1916. În acelaşi proces au fost implicaţi şi O. Goga, Octavian Tăslăuanu, A. Imbroane şi alţii.

  

După ocuparea Bucureștiului în toamna anului 1916, Onisifor Ghibu se refugiază la Iași cu soția și cei trei copii (cel mai mare de 4 ani), iar din martie 1917 se stabileşte cu familia la Chişinău unde se angajează în lupta pentru reorganizarea învăţământului în limba română.  Împreună cu fruntaşi români basarabeni unionişti, în frunte cu Pantelimon Halippa care activau şi prin publicaţia „Cuvânt Moldovenesc”,a  fost unul dintre făuritorii Partidului Naţional Moldovenesc.

Conduce efectiv vasta acțiune de organizare a învățământului în limba română, inexistent în 1917 și reușește deschiderea de școli românești în toată Basarabia, începând cu toamna anului 1917. A instalat la Chisinău (septembrie 1917), prima tipografie cu caractere latine care a tipărit primele manuale scolare in limba romana scrise cu acest alfabet.

 

 

 

 

 

Cu ajutorul aghiotantului şef al marelui Cartier General din primul război mondial, Constantin Petrescu, Onisifor Ghibu a reuşit şi a dus şi a instalat la Chişinău, prima tipografie cu litere ale alfabetului latin, datorită căreia s-au editat o serie de publicaţii româneşti (1917-1918) care au contribuit în mod hotărâtor la unirea Basarabiei cu [ara Mamă la data de 27 Martie 1918.

 La această tipografie a apărut printre altele: prima revistă pedagogică „Şcoala moldovenească” prin care s-a dezbătut şi problema naţionalizării celor peste 800 de şcoli primare basarabene şi a altor şcoli secundare, „Abecedarul moldovenesc”, „Ardealul”(de la 1 octombrie 1917), prima gazetă românească cu litere latine, care după data de 24 ianuarie 1918 a devenit cotidianul „România Nouă”, principala publicaţie de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor din Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Valea Timocului Sârbesc cu [ara Mamă.

La Chișinău întemeiază şi conduce revista „Şcoala moldoveană” şi ziarul ”Ardealul” (de la 1 octombrie 1917),”organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor”, prima ”foaie” cu tipar latin din întreg Imperiul Rus, transformat mai apoi în cotidianul ”România Nouă” (începând cu 24 ianuarie 1918) – ”organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor”. În primul număr publică marea ”Declarație” – întocmită și cu prima semnătură a lui Onisifor Ghibu – ”de unire cu România a tuturor românilor aflători în teritorii ocupate vremelnic de puteri străine”.

A susţinut ideea înfiinţării unui institut superior de agricultură la Chişinău, plecând de la constatarea că institutul cu acest profil din Iaşi era frecventat de studenţi care erau, în proporţie de 95%, din Basarabia și aducand in pledoaria sa pentru o universitate care să includă un institut de agronomie la Chişinău, un alt argument forte: „Ruşii au creat Republica Moldovenească bolşevică, dincolo de Nistru, iar noi trebuie să răspundem printr-o instituţie puternică, care să impună şi celor aproape un milion de fraţi rămaşi sub «sugestiile» celui mai periculos dintre vecini”.

 A fost de asemenea comisar general al ASTREI pentru Basarabia și  senator de Orhei” și  împreună cu fiul său Octavian, a adus cărţi în limba romănă, punând bazele unei biblioteci publice româneşti la Chișinau. 

La 1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia îl alege secretar general la Resortul de Instrucţie Publică din cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, cu îndatorirea de a reorganiza învăţămîntul. A fost ales deputat în Marele Sfat al Transilvaniei. Cu acest prilej, acționează pentru  preluarea Universității din Cluj, propunând și înfăptuind organizarea ei pe baze românești (1919).

Pentru ridicarea prestigiului noii instituții de învățământ superior, intervine și reușește să-l aducă în țară pe marele savant Emil Racoviță, ajutându-l să înființeze la Cluj primul institut de speologie din lume. În 1919, Onisifor Ghibu a fost  numit ca profesor titular la catedra de Pedagogie de la Facultatea de Litere si Filosofie a Universitatii clujene, fiind ales totodată membru corespondent al Academiei Române. În calitatea sa de profesor, funcționează până în anul 1945. 

  După instaurarea forțată a regimului comunist în România, a fost persecutat încă de la începuturile acestui regim antinational, pentru activitatea sa neșovaitor patriotică, antirevizionistă și antisovietică, având de suferit tot restul vieții, până la decesul său în data de 31 octombrie 1972.

Imediat după 1944, slugile comuniste şi ocupanţii sovietici s-au răzbunat crunt pe academicianul patriot Onisifor Ghibu, care a fost primul profesor ”epurat” și pensionat forțat din Universitatea clujeană, al cărei principal ctitor fusese în 1919.

Memoriile înaintate unor conducători ai României din perioada respectivă, dovedesc deasemenea, curajul şi dragostea pentru binele neamului românesc, de a prezenta tranşant o serie de probleme grave care erau la „ordinea zilei” în vederea remedierii acestora.

Merită să redăm doar câteva idei privind memoriul înaintat fostului rege, Mihai I, din lagărul dela Caracal din anul 1945:

 

— „De la 1922 încoace suntem într-o tensiune înfiorătoare. Ucideri monstruoase, cruzimi de care aproape că n-a pomenit istoria noastră. ne-am compromis în faţa străinătăţii şi am ajuns să ne dispreţuim pe noi înşine, nemaiavând încredere în noi.

E un moment pe care Majestatea Voastră trebuie să-l înţelegeţi. Vi-l strigă de profundis, din lagăr, un om care se apropie de sfârşitul vieţii sale şi care nu mai cere nimănui nimic pentru sine, dar care nu vrea şi nu poate să moară într-o Românie mutilată, nenorocită şi ruşinată, ca cea de astăzi, fără să întrebe, cu toată gravitatea momentului, pe contemporanii săi: încotro şi până când?”

— „Fixarea momentului istoric actual. «Nu sunt vremurile sub cârma omului». Şi totuşi suntem platnicii greşelilor de mai înainte. Ce-am făcut de la 1919-1940? Ne-am devorat unii pe alţii, uitând, din pricina ambiţiilor şi intereselor noastre personale, patria eternă. Am fost «liberali», «ţărănişti», «averescani», «cuzişti», «legionari», «comunişti», dar n-am fost nici români, nici creştini, nici oameni”. „La 1940-1941 am ajuns la scadenţă. ori ne învăţăm minte, ori pierim! Niciodată, de o mie de ani încoace, n-am fost la un impas atât de grazav. putem pieri şi ca stat şi ca neam. Dacă vrem să trăim ca neam, trebuie să urmăm anumite legi şi să ne impunem anumite obligaţii mai presus de orice. Trebuie să lichidăm cu orice sacrificii şi în mod eroic trecutul care ne apasă ca o povară de plumb. Trebuie să vie şi o împăcare frăţească, o „tranga dei” – iertare şi îndreptare!”;

— „Sunt pentru lagăre. Să fie duşi în lagăre şi reeducaţi, timp îndelungat, toţi paraziţii societăţii şi ai statului, care n-au muncit nimic, ci numai au speculat şi exploatat statul şi poporul. Printre ei, toţi babii şi toţi beii care au mâncat cu lingura cea mare bunătăţile ţării prin străinătăţi, îngrijindu-se numai de burta şi de punga lor şi care huzuresc azi în belşuguri neruşinate. În lagăre cu atâţia foşti miniştri, care n-au făcut decât să-şi aranjeze interesele şi ambiţiile şi care au trădat ţara de câte ori interesele lor o cereau! La lagăr cu toţi trădătorii vechi şi noi, cu toţi îmbogăţiţii, nababii, cu toţi speculanţii care au scumpit viaţa în gradul de astăzi! Cu toţi leneşii şi chiulangii, cu denuncionaţii mizerabili, cu semănătorii de anarhie! Iar lagărele să fie institute de reeducare. Să nu scape de ele nimeni, decât cu condiţia confiscării averii, în folosul statului, şi cu aceea a îndreptării spre o muncă efectivă.”

 

În vara lui 1945 a fost ridicat şi închis fără judecată timp de peste opt luni, în lagărul de deținuți politici de la Caracal – fiind primul profesor ”epurat” și pensionat forțat din Universitatea clujeană, al cărei principal ctitor a fost în 1919. Apoi în casă i-au repartizat cu chirie doi ofiţeri de securitate, i-au tăiat pensia şi l-au supus la alte nenumarate şicane. 

La memoriile adresate de el „prietenului” din tinereţe, dr. Petru Groza, devenit premierul slugă sovietică al României, nu a primit răspuns, iar când au dat faţă în faţă în curtea Mitropoliei ortodoxe din Sibiu, premierul l-a anunţat cinic că este pe lista celor care au pornit războiul cu URSS şi că problemele lui mai suportă amânare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In octombrie 1956, Onisifor Ghibu  i-a adresat lui Hrusciov un memoriu in care îi cerea sa repare crima lui Stalin si sa retrocedeze Basarabia României. A cerut, de asemenea, ca armata sovietica de ocupatie sa paraseasca țara noastră. Reactia autoritatilor a fost promptă si dură. Onisifor Ghibu a fost imediat arestat, judecat, condamnat 5 ani, de către tribunalul Militar din Sibiu si trimis la inchisoarea de la Fagaraș. A stat în detenţie în perioada dec. 1956 – ian. 1958.

 

Iată în continuare textul integral al memoriului său  :

Către Excelențele lor

NICOLAE BULGANIN, Președinte al Consiliului de miniștri al URSS

NICHITA HRUSCIOV, Secretar general al PC din URSS

 

 

Felicitând întreg poporul rus pentru cele cuprinse în comunicatul dat de D-voastră privitor la apropiata retragere a trupelor sovietice din așa-zisele „țări de democrație populară”, în numele poporului român de pe întreg teritoriul locuit de el, în numele dreptății imanente și în numele prieteniei adevărate care trebuie să se creeze de acum încolo între poporul român și poporul rus, vă rog, din adâncul sufletului meu, ca, în măsurile D-voastră referitoare la înlăturarea piedicilor ce stau în calea păcii dintre popoarele lumii întregi, să nu vă opriți la formula simplistă anunțată în comunicatul de astăzi, ci, ca adevărați marxiști-leniniști, să procedați, în teribilele clipe actuale cauzate de fostul dictator Iosif Vissarionovici Stalin, la lichidarea radicală a tuturor contrastelor și anomaliilor monstruoase create de politica acestui temerar falsificator al marxism-leninismului și autor al imensei tragedii de astăzi a Rusiei și a omenirii.

În acest sens, vă rog să procedați de urgență nu numai la retragerea trupelor sovietice din teritoriile în care ele au fost așezate de la 1944 încoace, ci și din toate acele teritorii în care ele au fost introduse, prin minciună, fraudă și teroare, între anii 1939, respectiv 1940-1944, respectiv 1945, acordând tuturor acelor teritorii, încorporate în ”mâna tare” a lui I. V. Stalin în URSS, deplina libertate de a-și hotărî singure soarta în conformitate cu enunciațiunile categorice și lapidare ale clasicilor marxismului, pe care socotesc necesar să vi le reamintesc aici, dat fiind că teroarea lui Stalin le-a acoperit cu un văl gros de uitare.

În Declarația sa de la 26 octomvrie 1917, când Lenin a luat în mâinile sale cârma Rusiei revoluționare, el a spus printre altele: „Prin anexiune sau acaparare a unor teritorii străine, guvernul înțelege, potrivit cu concepțiile despre drept ale democrației, în general, și a claselor celor ce muncesc, în special, orice alipire la un stat mare sau puternic a unei naționalități mici sau slabe, fără consimțământul și dorința acestei naționalități, dorință exprimată precis, limpede și cu bunăvoie, indiferent când a fost săvârșită această alipire, cu forța, sau ținută cu forța în cadrul hotarelor statului în chestiune. Indiferent, în sfârșit, dacă această națiune trăiește în Europa sau în depărtate țări transoceanice”. „Dacă o națiune oarecare este ținută cu forța în cadrul hotarelor unui anumit stat, dacă în ciuda dorinței exprimate de ea, – indiferent dacă această dorință este exprimată prin presă, prin adunări populare, prin hotărâri ale partidelor sau prin revolte și răscoale împotriva asupririi naționale -, dacă, în ciuda acestei dorințe, nu i se acordă națiunii dreptul de a soluționa, prin vot liber, și numai după completa retragere a trupelor națiunii anexante sau, în general, ale națiunii mai puternice, de a soluționa fără cea mai mică constrângere problema formei existenței ei de stat, atunci alipirea ei constituie o anexiune, adică un act de cucerire și silnicie… Menținerea sau sporirea anexiunii Marilor-Ruși, este declarată de guvern ca anulată, imediat și fără rezervă.”

Este mai clar ca lumina soarelui că această declarație programatică, principială și fundamentală, a primului guvern sovietic angajează cu sfințenie toate guvernele comuniste care stau pe baza ideologiei autentice a lui Lenin. Și este tot atât de clar că, în baza acestei declarații, Rusia lui Lenin a anulat, „fără rezervă”, anexarea de către țarismul rus a Basarabiei și că ocuparea de către Stalin a Bucovinei de Nord și a 40 de localități din însuși trupul României, în Moldova de Nord, este un act de cucerire și silnicie strigătoare la cer.

În legătură cu această declarație, îmi permit a vă reaminti și următoarele cuvinte ale aceluiași Lenin, adresate ca răspuns către socialiștii-democrați ai Elveției, în ziua de 17 martie 1917, când acesta se îndrepta, din lungul său exil, spre Rusia revoluționară. La întrebarea pusă de coreligionarii săi politici din Elveția: „Ce ar face partidul nostru dacă ar ajunge chiar acum la putere?”, Lenin a răspuns: „Am începe imediat și am duce la capăt eliberarea popoarelor asuprite de Velicoruși”.

Spre marea nenorocire a umanității, politica lui Lenin a fost torpilată, pas de pas, de către I. V. Stalin, ajungându-se la complicațiile din ultimul timp, care au dus apoi, în mod inevitabil, la ceea ce s-a petrecut în ultimele zile la Varșovia și la Budapesta – prefață sigură la ce va urma pretutindeni, unde urgia acestuia a pustiit și a presat de-a lungul anilor și deceniilor.

Dacă Lenin ar fi fost sănătos și ar mai fi trăit 10-15-20 de ani, evoluția Rusiei ar fi fost cu totul alta și lumea întreagă ar fi fost cruțată de imensele crize care o frământă de patru decenii încoace. Sarcina conducătorilor ei de astăzi ar fi mult mai ușoară și mai nobilă, de cum este de fapt.

Această imensă sarcină – moștenirea lui Stalin – n-o veți putea lichida decât făcând tabula rasa din întreg stalinismul și revenind la ideile autentice ale lui Marx, Engels și Lenin cu privire la Rusia de totdeauna. D-voastră trebuie să vă întoarceți la evanghelia acestora, denaturată de Stalin. Eu rețin aci numai câteva rânduri din această evanghelie, pe care oamenii de astăzi ai țării D-voastră se pare că le-au uitat.

În Manifestul constitutiv al Asociației internaționale a muncitorilor, scris de K. Marx la 1864, acesta stigmatizează în cuvinte de foc: „aprobarea nerușinată, simpatia prefăcută sau nepăsarea idioată cu care clasele suprapuse din Europa au privit la cucerirea fortăreței muntoase a Caucazului și la mișeleasca sugrumare a eroicei Polonii de către Rusia; la abuzurile nesfârșite și suportate fără murmur ale acelei puteri barbare, al cărei cap este la Petersburg și ale cărei mâini sunt în fiecare cabinet din Europa” … „Numai o Rusie liberă, care nu va avea nevoie nici să asuprească pe polonezi, finlandezi, nemți, armeni și alte popoare mai mici, nici să ațâțe permanent una contra alteia Franța și Germania, va oferi Europei contemporane posibilitatea de a respira în libertate, de a scăpa de mizeria războaielor”.

Aduceți-vă aminte, vă rog, și de mesagiul pe care K. Marx l-a trimis Conferinței Internaționale de la Lausanne în anul 1867, prin emisarul său Borkmann, – mesagiu la care s-a referit și A. Hitler când a atacat Rusia, la 1941 -, în care zicea, printre altele, că: „CEL DINTÂI PAS SPRE PACEA EUROPEI ESTE RĂZBOIUL CONTRA RUSIEI”.

Și mai gândiți-vă și la cuvintele lui Fr. Engels, invocate mai târziu și de Lenin: „RUSIA ESTE POSESOAREA UNOR ENORME PROPRIETĂȚI FURATE (ADICĂ ASUPRITE), PE CARE ÎN ZIUA SOCOTELILOR EA VA TREBUIE SĂ LE RESTITUIE”.

D-voastră nu mai puteți ieși, după cele petrecute în timpul din urmă, din dilema: Ori rămâneți marxist-leniniști, în sensul marxism-leninismului ortodox, expus mai sus și vă lepădați cu totul de denaturările acestuia de către Stalin, ori renunțați definitiv la acesta și vă întoarceți la propria D-voastră „minte sănătoasă”, aruncând peste bord întreaga „ideologie” și „propagandă”, cu care v-ați amețit înșivă și ați amețit întreaga lume.

În această ordine de idei, vi se impune ca cea mai urgentă datorie revizuirea radicală și obiectivă a concepției materialiste, pe care Stalin a redus-o la cadre penibil de vulgare și de dezonorante pentru sufletul rusesc atât de nobil. Și în acest punct trebuie să reveniți dacă nu la Hristos, cel puțin la K. Marx, care n-a fost tocmai atât de „materialist”, cum îl prezintă propaganda sovietică politică. Îmi permit a vă reaminti impresionanta mărturisire de credință a lui, făcută în legătură cu războiul franco-german din 1870-1871: „ȘI ASTFEL, ÎN CELE DIN URMĂ, IEȘI LA IVEALĂ CARACTERUL ADEVĂRAT AL RĂZBOIULUI, PE CARE PROVIDENȚA ÎL DECRETASE PENTRU PEDEPSIREA FRANȚEI NELEGIUITE ȘI DESTRĂBĂLATE”.

Vedeți, Marx vorbește de Providență divină care pedepsește nelegiuirile. Ar fi oare absurd să credem că acea „Providență” l-a pedepsit și pe Stalin al D-voastră și că ea poate aplica și Rusiei de astăzi sau de mâine pedeapsa de care a vorbit, la un moment dat, K. Marx?

Și apoi, aduceți-vă aminte și de cuvintele spuse, în momente de extremă criză, cum mai pot fi și altele într-un viitor ce nu poate fi prevăzut și împiedicat de nimeni, de către însuși Lenin și care sunt o dovadă în plus despre șubrezenia „materialismului” ce stă la baza ideologiei D-voastră de astăzi. Iată, în adevăr, ce spunea Lenin în raportul său către al VIII-lea congres al partidului, la 7 martie 1918: „Mai întâi, în octombrie 1917, un continuu marș triumfal; apoi, deodată, revoluția rusă este zdrobită în câteva săptămâni de către tâlharul german… În acest caz, trebuie să știm să batem în retragere. Realitatea neînchipuit de amară, de tristă, nu poate fi ascunsă în dosul unor fraze goale. Trebuie să spunem: – Să dea Dumnezeu să nu ne retragem în prea mare dezordine -. Să ne retragem în ordine, nu suntem în stare: să dea Dumnezeu să nu ne retragem în prea mare dezordine”.

Ce-ar fi oare, dacă D-voastră, conducătorii de astăzi ai Rusiei silite să se retragă din țările cotropite în mod barbar de falsul ucenic al lui Marx, Engels și Lenin, ați ancora, în aceste vremuri de cumplită criză, așa cum a ancorat, la 1918, V. I. Lenin, în Dumnezeu sau cum a ancorat, la 1871 K. Marx în Providența divină?

Ar fi lucrul cel mai înțelept și mai binecuvântat. Ar însemna că v-ați întors la popor – poporul rus, care, în adâncul sufletului său, este un popor credincios și blând, care poate deveni o perlă a întregii umanități. Ar însemna că v-ați întors de la barbaria lui Stalin la umanitate.

Veți izbuti să vă ridicați până la o astfel de culme, care să vă consacre ca pe niște eroi ai umanității, ca pe niște sfinți la care să se închine veacurile ce au să vină?

Aceasta v-o dorește din adâncul sufletului său și în convingerea că exprimă totodată și dorința tuturor oamenilor de bine din lumea întreagă, scriitorul rândurilor prezente. –

Onisifor Ghibu Profesor universitar onorar, fost deputat, fost senator, fost secretar de stat în guvernul revoluționar român din Transilvania în anii 1918-1920, fost membru în Comitetul național român din Transilvania și Basarabia, luptător în revoluția rusească din 1917-1918 pentru dreptul popoarelor la autodeterminare, președinte-delegat al Comitetului pentru apărarea Transilvaniei lovite de Dictatul de la Viena din 1940, membru în Comitetul național român al Alianței universale pentru înfrățirea popoarelor prin Biserică, delegat al guvernului român pe lângă Sfântul Scaun la Roma, etc., etc. Domiciliat în Sibiu (România), strada Dr. Ioan Rațiu nr. 3

Sibiu, 31 octombrie 1956

 

Academicianul Onisifor Ghibu a fost unul dintre marile personalităţi  ale neamului românesc..

Spirit enciclopedic, Onisifor Ghibu vorbea bine limba latină, greaca, slavona, germana, maghiara, italiana şi franceza, iar biblioteca sa, cuprindea peste 8000 de titluri, dintre care, multe unicat, în ţara noastră, (după ce a fost vitregită în timp) completată cu o serie de manuscrise şi documente vechi, precum şi cu o bogată corespondenţă (cca. 10000 scrisori) întreţinută cu marile personalităţi ale timpului (regii: Ferdinand I, Carol al II-lea şi Mihai I, I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, Petru Groza, patriarhul Miron Cristea, N. Iorga, M. Sadoveanu, N.S. Hrusciov, N.I. Bulganin etc.) constitue repere importante în susţinerea aprecierilor de mai sus, dar şi model de urmat.

Recunoaşterea prof. Onisifor Ghibu pe plan internaţional a fost confirmată şi de sărbătorirea sa de către UNESCO în anul 1983 cu ocazia centenarului naşterii sale.

Astfel de personalităţi fac parte din istoria noastră, din viaţa noastră, iar amintirea lor nu se poate uita sau şterge uşor din sufletele noastre.

 

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/25/o-istorie-a-zilei-de-25-ianuarie-video-3/

 

 

 

Surse:

 

http://www.dacoromania-alba.ro/nr22/academicianul_onisifor.htm

https://foaienationala.ro/memoriul-lui-onisifo.html

http://onisifor-ghibu.ro/DespreOnisiforGhibu.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Onisifor_Ghibu

 

25/01/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: