ZIUA DOMNULUI EMINESCU

Data de 15 ianuarie are în cultura românesacă două semnificații importante: Este omagiată ziua de naștere a poetului român nepereche Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850), iar din anul 2011, la această dată este sărbătorită și Ziua Culturii Naționale.

Genialul poet și-a asumat ca pe o profesiune de credință, lupta pentru România și pentru poporul său, poporul român. Scria vibrant, scria cu patos dar și cu rigoare, scria cu o forță devastatoare!

Mihai Eminescu este socotit de critica literară, drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Avea o excepțională educaţie filosofică, opera sa poetică fiind influenţată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de la filosofia antică a lui Heraclit și Platon, la marile sisteme de gândire ale romantismului și teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant sau Georg Wilhelm Friedrich Hegel.

A fost activ în societatea ”Junimea” şi a lucrat ca redactor la ziarul „Timpul”. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Deşi a trăit doar 39 de ani, a lăsat posterităţii o amplă creaţie literară – poezii, proză, dramaturgie – şi publicistică.

Manuscrisele lui Mihai Eminescu, adunate în 46 de volume (aproximativ 14.000 de file), au fost dăruite Academiei Române de marele cărturar și om politic, Titu Maiorescu, în 25 ianuarie 1902.

Eminescu avea o funcție publică foarte importantă ca redactor-șef al ziarului Timpul, organul oficial de presă al Partidului Conservator. 

A dus campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei şi Transilvaniei, și a fost intransigent atât față de politica de opresiune țaristă (,,o adâncă barbarie”) cât și față de cea a Imperiului Austro-Ungar, câtă vreme  cele două imperii  îi oprimau pe români, îngrădindu-le accesul la școală și Biserică şi blocau cultivarea limbii lor materne.

Chiar dacă ziua de naştere a lui Eminescu se sărbătoreşte pe 15 ianuarie, în realitate data reală a naşterii sale a fost controversată. 

Înregistrarea naşterii s-a făcut de către părinţi mai târziu, iar ulterior a survenit reforma calendarului.

Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate a naşterii poetului Dumbrăveni , iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:

„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai.”

Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, la Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din acest oraș unde data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar cea a botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an.

Era al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică unui stolnic din Joldeşti.

Eminescu şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de contact cu oamenii şi cu natura.

Această perioadă o va evoca mai târziu cu adîncă nostalgie în poeziile sale  („Fiind băiat…” sau „O, rămîi”).

Între 1858 şi 1866, a urmat şcoala la Cernăuţi și termină clasa a IV-a clasându-se pe locul cinci din 82 de elevi, după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866.

Între timp, a fost angajat funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa de teatru Tardini-Vlădicescu.

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, „Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia  de debut „La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici, la 16 ani.

În acelaşi an şi-a schimbat numele în Eminescu, adoptat mai târziu şi de alţi membri ai familiei sale.

La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”.

Iosif Vulcan îi va schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu şi de alţi membri ai familiei sale.

În acelaşi an îi mai apar în „Familia” încă 5 poezii.

Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti.

Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale. Continuă să publice în „Familia„, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,”Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.

Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rîndul societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle, de care se va îndrăgosti; începe colaborarea la „Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul „Albina” din Pesta.

Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.

Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul „Curierul de Iaşi “. Continuă să publice în „Convorbiri Literare”.

Devine bun prieten cu Ion Creangă, pe care îl introduce la Junimea. Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie.

În 1877 se mută la Bucureşti, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul „Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (Scrisorile, Luceafărul etc.).

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.

În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin.

Se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse, la 15  iunie 1889, în zori – ora 3, în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormîntat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

În „Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), criticul literar G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale„. 

Manuscrisele sale, 46 de volume, aproximativ 14 mii de file, au fost dăruite de Titu Maiorescu în 1902 Academiei Române, iar în 1948 Eminescu a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.Versurile lui sale au fost citite în aproape toate colţurile lumii pentru că Eminescu a fost tradus în 60 de limbi de pe toate continentele.

  Cu toate că a trecut mai bine de la moartea poetului nepereche al românilor, adevărul despre Eminescu încă se aşteaptă rostit.

Dincolo de atacurile tot mai virulente ale denigratorilor postmoderni, Eminescu a rămas pentru cei mai mulţi o enigmă.

Activitatea sa publicistică şi politică orientată spre întregirea României este pentru cei mai mulţi o necunoscută.

Puţini ştiu că Eminescu a fost, în propria lui ţară, victima uneia dintre cele mai josnice manevre de defăimare publică, dezinformare şi intoxicare specifice serviciilor de spionaj.

El a intrat în malaxorul aparatului represiv al poliţiei politice şi a devenit o problemă şi o afacere de Stat. Scrijelitori pe hârtie în soldă străină se nevoiesc din greu să îşi verse lăturile asupra posterităţii sale.

Eminescu a fost un geniu, nu un nebun Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicină legală – cum este Vladimir Beliş, fost director al Institutului de Medicină Legală, sau cu aportul doctorului Vuia, că mitul nebuniei şi al sifilisului lui Eminescu a fost o intoxicare de cea mai joasă speţă.

Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: „ Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică”.

Trupului neînsufleţit al lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă.

Creierul său cântărea 1495 de grame, cam cât al poetului german Schiller.

Celebrul Marinescu, atunci foarte tânăr, probabil la ordin de sus, face în aşa fel încât să uite”creierul pe pervazul ferestrei, în soare, şi acesta este mâncat de o pisică”. Creierul păstrat intact ar fi fost o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – ştiut fiind faptul că această boală devorează” materia cerebrală.

În manualele şcolare de astăzi, continuă denaturarea adevărului în ce-l priveşte pe Eminescu. Însă propagarea operaţiunii de dezinformare, căreia îi cad victimă mulţi, în necunoştinţă de cauză, este începută din vremuri apuse de serviciile secrete al Austro-Ungariei şi continuată apoi de cozile de topor şi duşmanii României.

„ Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi grupuscule bizare– în fapt extensii ale unor grupuri de putere, care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice fundamentale ale poporului român.

Sacrificarea lui Eminescu nu a reuşit decât să amâne împlinirea unirii Ardealului cu Ţara, pe care geniala sa intuiţie o anticipase cu trei decenii şi pentru care el a luptat cu toată energia, cu tot sufletul, chiar împotriva tuturor şi neîncovoindu- se în faţa detractorilor săi, cu preţul vieţii.

Despre marele poet român, Tudor Arghezi a spus: „Fiind foarte român, Eminescu e universal”.

În „Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), criticul literar G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. 

Eminescu nu a murit la 15 iunie 1889 !

De ce a fost aleasă ziua lui Eminescu drept zi a Culturii Naţionale?

Încă mai sunt citite şi mai sunt iubite versurile sale, ajunse în aproape toate colţurile lumii, iar scrierile sale politice îşi păstrează actualitatea.

Universalitatea operei sale poetice a fost recunoscută şi de UNESCO, iar poemul eminescian Luceafărul a întrat în Guiness Book of Records.

De asemenea, NASA a numit cu numele lui Eminescu, un crater cu un diametru de 125 de kilometri de pe planeta Mercur, iar în catalogul planetelor mici („Minor Planet Names – alphabetical list) printre cele 233.943 de planete din Univers care poartă un nume, la poziția 9.495 se află şi Planeta Eminescu.

”Ar fi meritat un Nobel pentru literatură, dar acest premiu nu se acordă postum”, afirma academicianul Eugen Simion, fostul preşedinte al Academiei Române, care a militat şi a reuşit, cu sprijinul acestui înalt for, ca ziua de 15 ianuarie să devină Ziua Culturii Naţionale.

Parlamentul României a aprobat această lege în 2010, iar în expunerea de motive a iniţiatorilor legii se arată:

”Ziua Culturii Naționale va fi o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar și o zi de reflecție asupra culturii române, în genere.

Publicitate

15 ianuarie – Ziua lui Eminescu, Ziua Culturii Naţionale.

Sărbătorirea poetului nostru naţional Mihai Eminescu, cel mai mare poet pe care l-a dat şi-l va da vreodată, poate, pământul românesc.

În fiecare an la 15 ianuarie îl sărbătorim pe POETUL NOSTRU NAŢIONAL şi “ROMÂNUL ABSOLUT” MIHAI EMINESCU.

El și-a asumat ca pe o profesiune de credință lupta pentru România. Scria vibrant, scria cu patos dar și cu rigoare, scria cu o forță devastatoare.

Foto: Mihai Eminescu (1850 – 1889)

Maiorescu nota că ,,Eminescu s-a făcut simțit de cum a intrat în redacție prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică și vervă”.

,,Stăpân pe limba neaoșă” și cu o ,,neobișnuită căldură sufletească”, Eminescu însuflețea dezbaterea publică și totodata izbea necruțător ,,iresponsabilitățile factorilor politici, afacerismele, demagogia și logoreea păturii superpuse”.

Pe scurt, genialul poet a fost şi un ziarist de marcă, o voce puternică, un spirit radical și incomod.

Mihai Eminescu avea o funcție publică foarte importantă ca redactor-șef al ziarului Timpul, care era organul oficial de presă al Partidului Conservator. 

A dus campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei şi a fost intransigent atât față de politica de opresiune țaristă (,,o adâncă barbarie”) cât și față de cea a Imperiului Austro-Ungar, câtă vreme  cele două imperii  îi oprimau pe români, îngrădindu-le accesul la școală și Biserică şi blocau cultivarea limbii lor materne.

Chiar dacă ziua de naştere a lui Eminescu se sărbătoreşte pe 15 ianuarie, în realitate data reală a naşterii sale a fost controversată. 

Înregistrarea naşterii s-a făcut de către părinţi mai târziu, iar ulterior a survenit reforma calendarului.

Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate a naşterii poetului Dumbrăveni , iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:

„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai.”

Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an.

Era al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti.

Eminescu şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura. Această perioadă o va evoca mai târziu cu adîncă nostalgie în poeziile sale  („Fiind băiat…” sau „O, rămîi„).

Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a clasându-se pe locul cinci din 82 de elevi, după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866.

Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu.

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, „Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia  de debut „La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici, la 16 ani.

În acelaşi an şi-a schimbat numele în Eminescu, adoptat mai târziu şi de alţi membri ai familiei sale.

La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”.

Iosif Vulcan îi va schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu şi de alţi membri ai familiei sale.

În acelaşi an îi mai apar în „Familia” încă 5 poezii.

Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti.

Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale. Continuă să publice în „Familia„, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,”Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.

Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rîndul societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle, de care se va îndrăgosti; începe colaborarea la „Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul „Albina” din Pesta.

Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.

Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul „Curierul de Iaşi “. Continuă să publice în „Convorbiri Literare”.

Devine bun prieten cu Ion Creangă, pe care îl introduce la Junimea. Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie.

În 1877 se mută la Bucureşti, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul „Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (Scrisorile, Luceafărul etc.).

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.

În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin.

Se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse, la 15  iunie 1889, în zori – ora 3, în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormîntat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

În „Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), criticul literar G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale„. 

Manuscrisele sale, 46 de volume, aproximativ 14 mii de file, au fost dăruite de Titu Maiorescu în 1902 Academiei Române, iar în 1948 Eminescu a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.Versurile lui sale au fost citite în aproape toate colţurile lumii pentru că Eminescu a fost tradus în 60 de limbi de pe toate continentele.

  Cu toate că a trecut mai bine de la moartea poetului nepereche al românilor, adevărul despre Eminescu încă se aşteaptă rostit.

Dincolo de atacurile tot mai virulente ale denigratorilor postmoderni, Eminescu a rămas pentru cei mai mulţi o enigmă.

Activitatea sa publicistică şi politică orientată spre întregirea României este pentru cei mai mulţi o necunoscută.

Puţini ştiu că Eminescu a fost, în propria lui ţară, victima uneia dintre cele mai josnice manevre de defăimare publică, dezinformare şi intoxicare specifice serviciilor de spionaj.

El a intrat în malaxorul aparatului represiv al poliţiei politice şi a devenit o problemă şi o afacere de Stat. Scrijelitori pe hârtie în soldă străină se nevoiesc din greu să îşi verse lăturile asupra posterităţii sale.

Eminescu a fost un geniu, nu un nebun Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicină legală – cum este Vladimir Beliş, fost director al Institutului de Medicină Legală, sau cu aportul doctorului Vuia, că mitul nebuniei şi al sifilisului lui Eminescu a fost o intoxicare de cea mai joasă speţă.

Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: „ Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică”.

Trupului neînsufleţit al lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă.

Creierul său cântărea 1495 de grame, cam cât al poetului german Schiller. Celebrul Marinescu, atunci foarte tânăr, probabil la ordin de sus, face în aşa fel încât să uite”creierul pe pervazul ferestrei, în soare, şi acesta este mâncat de o pisică”. Creierul păstrat intact ar fi fost o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – ştiut fiind faptul că această boală devorează” materia cerebrală.

În manualele şcolare de astăzi, continuă denaturarea adevărului în ce-l priveşte pe Eminescu. Însă propagarea operaţiunii de dezinformare, căreia îi cad victimă mulţi, în necunoştinţă de cauză,este începută de pe vremuri, de serviciile secrete al Austro-Ungariei şi continuată apoi de cozile de topor şi duşmanii României.

„ Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi grupuscule elitiste – în fapt extensii ale unor grupuri de putere care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României.

Sacrificarea lui Eminescu nu a reuşit decât să amâne împlinirea unirii Ardealului cu Ţara, pe care geniala sa intuiţie o anticipase cu trei decenii şi pentru care el a luptat cu toată energia, cu tot sufletul, chiar împotriva tuturor şi neîncovoindu- se în faţa detractorilor săi, cu preţul vieţii.

15 ianuarie, ziua lui Eminescu, Zi a Culturii Naţionale 

De ce a fost aleasă ziua lui Eminescu drept zi a Culturii Naţionale? Mai sunt citite şi mai plac versurile sale, ajunse în aproape toate colţurile lumii, iar scrierile sale politice îşi păstrează actualitatea, Universalitatea operei sale poetice a fost recunoscută şi de UNESCO, poemul Luceafărul a întrat în Guiness Book of Records.

De asemenea, NASA a numit cu numele lui Eminescu un crater cu un diametru de 125 de kilometri de pe planeta Mercur, iar în catalogul planetelor mici („Minor Planet Names – alphabetical list) printre cele 233.943 de planete din Univers care poartă un nume, la poziția 9.495 se află şi Planeta Eminescu.

”Ar fi meritat un Nobel pentru literatură, dar acest premiu nu se acordă postum”, afirma academicianul Eugen Simion, fostul preşedinte al Academiei Române, care a militat şi a reuşit, cu sprijinul acestui înalt for, ca ziua de 15 ianuarie să devină Ziua Culturii Naţionale.

Parlamentul României a aprobat această lege în 2010, iar în expunerea de motive a iniţiatorilor legii se arată:

”Ziua Culturii Naționale va fi, în viziunea noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar și o zi de reflecție asupra culturii române, în genere, și a proiectelor culturale de interes național”.

Bibliografie (surse):

1. Limba şi literatura română cl. XII, ediţia 2000;
2. http://www.ro.wikipedia.org;
3. Limba şi literatura română, aprecieri critice.
4. http://www.istoria.md/articol/507/Mihai_Eminescu,_biografie

114 ani de la nașterea lui Radu Gyr, poetul suferințelor și eroismului din temnițele comuniste

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Radu Demetrescu-Gyr, fiul cunoscutului actor craiovean Ştefan (Coco) Dumitrescu, s-a născut la 2 martie 1905 la Câmpulung-Muscel. Tatăl său se născuse la Braşov. A absolvit ca premiant Conservatorul din Bucureşti. Ştefan Demetrescu a început să joace teatru de timpuriu. La vârsta de 16 ani intră în trupa unui vestit actor.

Pleacă la Paris cu o bursă, unde studiază arta dramatică. Înapoiat în ţară (1898) este angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti. Venirea sa la Craiova, aceasta s-a produs în anul 1908 sau 1910.

Mama sa se numea Eugenia Gherghel şi îşi avea originea după tată în Botoşani. Bunica ei după tată, Mina Von Gelch, era de origine germană. Astfel, Eugenia Gherghel, mama poetului Radu Gyr, a căpătat de la părinţi o frumoasă cultură clasică germană, dar şi o solidă cultură şi educaţie muzicală, mama fiind pianistă. La absolvirea claselor primare tânărul Radu vorbea binişor această limbă.

Un alt personaj miraculos în viaţa tânărului a fost poeta Elena Farago, casa ei fiind un centru de întâlniri culturale. (amănunte la George Popescu, în Permanenţe, aug. 2005)

Radu a debutat la 14 ani, cu poemul dramatic În munţi, publicat în revista Liceului Carol I din Craiova, al cărui elev a fost. Devine student la Litere şi Filosofie în Bucureşti, debutează editorial în 1924 cu volumul Linişti de schituri, cu un ton elegiac. A fost de mai multe ori laureat (1926, 1927, 1928 şi 1939) al Societăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură şi al Academiei Române.

Doctor în litere, a fost conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. A colaborat la revistele Universul literar, Gândirea, Gând Românesc, Sfarmă-Piatră, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeană ş.a., precum şi la ziarele: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studenţesc unde a publicat numeroase articole, studii literare şi poezii.

Membru de seamă al Mişcării Legionare, comandant legionar şi şef al regiunii Oltenia. Cunoscându-l pe Corneliu Codreanu, de care a rămas fascinat, Gyr i-a înţeles sporul nou pe care-l aducea în viaţa politică românească, punând problema transformării interioare a omului, a prefacerii sufleteşti – lucrul cel mai greu de realizat – şi încercând în mijlocul societăţii româneşti ajunsă într-o stare avansată de descompunere morală, să aşeze la loc de cinste virtutea şi credinţa.

El a compus versurile nemuritorul cântec „Sfântă tinereţe legionară, / Cu piept călit de fier şi sufletul de crin, / Iureş ne-nfrânat de primăvară, / Cu fruntea ca un iezer carpatin…”.

De asemenea, este autorul versurilor cântecelor Imnul Moţa-Marin (scris după moartea celor doi în Spania), Imnul Muncitorilor etc.

În 1940, pe timpul guvernării legionare, a fost numit director general al teatrelor. În această calitate ia iniţiativa înfiinţării Teatrului Evreiesc din București.

Va suferi însă ani lungi şi grei de închisoare sub cele trei regimuri dictatoriale: al lui Carol II (lagărele Tismana şi Miercurea Ciuc), Antonescu (lagărul Târgu Jiu) şi sub comunişti.

După „rebeliunea” din ianuarie 1941 putea să emigreze, dar a optat pentru rămânerea în ţară, suportând astfel un proces împreună cu alţi 86 de intelectuali, fiind condamnat la 12 ani închisoare corecţională pentru delictul de incitare „la rebeliune”.

Eliberat de Antonescu la 7 august 1941, a fost  trimis spre „reabilitare” în batalioanele de la Sărata, ce luptau în prima linie a frontului,  de fapt batalioane de exterminare a legionarilor.

  Grav rănit în luptele de la Vîgoda-Vinogradar, se întoarce acasă printre puţinii supravieţuitori.

A fost însoţit acasă de un soldat ca escortă, căruia regimul Antonescu i-a dat ordin să prindă ocazia că vrea să „fugă” şi să-l împuşte pe la spate. Tânărul soldat însă, nu s-a pretat la o asemenea mârşăvie.

Deşi la 23 august 1944 era în convalescenţă, autorităţile nu-l cruţă: arestat şi judecat în al doilea mare proces al „criminalilor de război” – lotul ziariştilor şi al scriitorilor – primeşte o nouă condamnare, în 1945: 12 ani muncă silnică.

Este eliberat în 1956 la intervenţia către Gheorghiu Dej a preşedintelui Indiei, la care intervenise Mircea Eliade aflat în exil.

După doi ani, prin februarie 1958, este din nou arestat şi condamnat la moarte pentru poezia Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! (titlul iniţial: Manifest), considerată de regim un veritabil mijloc de instigare la luptă a maselor împotriva regimului bolşevic. În acelaşi lot mai erau condamnaţi la moarte viteazul Puiu Atanasiu, profesorul Grigore Zamfiroiu – viitorul preot –, Ibrăileanu şi Lucuţa.

Pedeapsa li se comută la 25 ani muncă silnică, dar ei nu află aceasta decât după 11 luni, perioadă de exterminare psihică. Poetul va executa 16 ani de detenţie comunistă până la amnistia din 1964. I se aplică un regim de exterminare lentă plină de sadism în închisoarea Aiud, cu un regim de celulă aspră. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical. A slăbit îngrozitor iar pielea-i atârna pe oase solzoasă şi tare ca o piele de şarpe.

Toţi credeau că nu va mai supravieţui. El a crezut însă şi a biruit moartea.

A lăsat o operă poetică de valoare unică, inestimabilă. A scris despre foamea continuă, frigul cumplit, moartea ca prezenţă zilnică, se ceartă cu Dumnezeu, cere răzbunare, ca în final să ajungă la o linişte sufletească şi la o credinţă adâncă înţelegând soarta ce i-a fost rezervată şi jertfa uriaşă. „Crezul” său devine crezul unei întregi generaţii aruncate de comunişti în „toiul beznelor adânci”.

El este poetul pătimirii româneşti, al tuturor celor înrobiţi pentru dreptate şi adevăr.

Poezia lui Radu Gyr poartă stigmatele unor cumplite suferinţe, dar este inundată şi de lumina lină a harului. E o mărturie că sufletul poate ieşi biruitor asupra unui trup de carne vie, răstignit pe crucea nevoinţelor.

„Prin lacrimi punem pod genunii, / din lacrimi înviem mereu, / si împletind din lacrimi funii / ne priponim de Dumnezeu”. (Lacrimi). Suferinţa este calea care duce la mântuire, la dobândirea harului. Însuşi Hristos Se coboară în celula rece şi mucegăită, cum scrie poetul în mirabila sa  creaţie Iisus în celulă.

 

 

 

 

 

 

 

Să scrii poezii în temniţă nu era un lucru uşor. Simpla deţinere a unui creion sau a unei bucăţi de hârtie atrăgea bătăi cumplite şi izolare la Neagra (celulă neîncălzită de 1/3m din beton, cu apă pe jos, fără pat şi scaun). Deţinuţii foloseau bucăţi de săpun sau de sticlă pe care se sufla praful destinat deratizării pe care se scrijelea cu o aşchie.

Altă metodă de „a scrie” era înnodarea aţei, poezii întregi fiind „înşirate” pe aţe smulse din zeghe sau din pături. Talpa de bocanc, căptuşeala hainelor, obloanele sau pereţii celulelor au servit ca suport pentru scris. Câţi deţinuţi n-au fost salvaţi de la moarte, din deznădejde şi de la iad, ascultând poeziile sale!

Auzind poeziile din gura unora cu memorie bună şi transmise din gură în gură, scrise sau prin morse, ele au făcut adevărate minuni. Din cei 3-4.000.000 de deţinuţi de la noi, peste 800.000 şi-au lăsat oasele acolo. Poezia sa, ca şi a celorlalţi, a fost un balsam pentru toată această masă, cu speranţa că „ne vom întoarce într-o zi”, cum sună un vers al său. Versurile, ca şi credinţa în Dumnezeu i-au ţinut treji, le-au dat puterea să reziste tuturor persecuţiilor.

Apoteoza creaţiei poetice a lui Gyr o constituie baladele. Frumuseţea versurilor întrece orice închipuire, iar ideea centrală a lor este nobleţea şi spiritul de jertfă. Sunt câteva idei forţă: muzicalitatea, claritatea şi spiritul de jertfă. Cine a stat cu el în celulă, în special în Zarca Aiudului, a rămas cu impresia că poetul a suferit ca un zeu înlănţuit. Nici un scâncet, nici un oftat, deşi stătea mereu pe scândura rece.

Trupul îi era o mână de oase ţinută de un kilogram de piele roasă pe care comandantul Gh. Crăciun îl revigora puţin când simţea că moare, ca apoi să revină la regimul dinainte. Obligat să-şi renege trecutul, dă o declaraţie – vestită în epocă – prin care spune că îngroapă ce a fost. Aceasta i-a fost smulsă la limita dintre viaţă şi moarte, apoi mai mult muribund, eliberat puţin mai devreme ca ceilalţi deţinuţi. Însă crezul său a rămas acelaşi, deţinuţii n-au putut fi dezarmaţi prin acele cuvinte căci ştiau prea bine condiţiile „umane” în care le-a spus.

Nici după eliberare nu va cunoaşte liniştea. Securitatea îl urmăreşte pas cu pas. În 1968 e ameninţat cu închisoarea dacă nu acceptă să dea note informative, dar Gyr refuză categoric. Mai mult, pentru a încerca să-l compromită, securitatea îl obligă să colaboreze la o gazetă comunistă, Glasul Patriei. În realitate, articolele erau scrise de securitate şi poetul obligat să le semneze. A trecut în veşnicie după o viaţă de chin, în anul 1975 (28 sau 29 aprilie). Înmormântat în Vinerea Mare, pe 2 mai.

Opere reprezentative: Linişti de schituri (poeme), 1924; Plânge Strâmbă-Lemne (poezii), Craiova, 1927; Cerbul de lumină (poezii), Bucureşti, 1928; Stele pentru leagăn (poezii), Râmnicu Vâlcea, 1936; Studenţimea şi idealul spiritual (studiu); Cununi uscate (versuri), 1938; Corabia cu tufănici, Bucureşti, 1939; Poezii de război, Bucureşti, 1942; Balade, Bucureşti, 1943. Postume: Poezii din închisori, 1982, Canada,; Sângele temniţei – Balade, 1993, Timişoara.

După 1989 opera sa a fost introdusă în manualele şcolare. Sensibilitatea şi frumuseţea poeziei sale a fost pusă şi mai mult în evidenţă pe muzica vestitului rapsod Tudor Gheorghe, al cărui tată – Ilie Tudor – a fost camarad de suferinţă al poetului la Aiud.

Prin concertul Cu Iisus în celulă – poezia în închisori 1941-1964 Tudor Gheorghe aduce în conştiinţa generaţiei de azi una din cele mai cumplite suferinţe ale omenirii întregi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,

nu pentru pătule, nu pentru pogoane,

ci pentru văzduhul tău liber de mâine,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,

pentru cântecul tău ţintuit în piroane,

pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,

ci ca să aduni, chiuind pe tăpşane,

o claie de zări şi-o căciulă de stele,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi

şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane

si zarzării ei peste tine să-i scuturi,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte

pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,

pe toate ce slobode-ţi ies înainte,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!

Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!

Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Iisus în celulă

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist şi ce’nalt părea Crist!
Luna venea după El, în celulă
şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veştminte
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:
– Doamne, de unde vii, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn ca să tac.

S’a aşezat lângă mine pe rogojină:
– Pune-mi pe răni mâna ta!
Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină
parcă purtase lanţuri cândva.

Oftând şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn lumina, dar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Am simţit cum îmi cade capul pe mână
şi-am adormit o mie de ani…

Când m-am trezit din afunda genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Era noapte şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri…

Am întins braţele, nimeni, tăcere.

Am întrebat zidul: nici un răspuns!

Doar razele reci, ascuţite’n unghere,
cu suliţa lor m’au străpuns…

– Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui…
M-am pipăit… şi pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui.

 

 

 

 

Radu Gyr ne-a lăsat un îndemn de luptă, poate cel mai potrivit din câte s-au scris, intitulat chiar aşa:

Îndemn la luptă

Nu dor nici luptele pierdute,

nici rănile din piept nu dor,

cum dor acele braţe slute

care să lupte nu mai vor.

Atunci când inima ta cântă,

ce-nseamnă-n luptă-un braţ înfrânt,

ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă,

când te ridici c-un steag mai sfânt?

Înfrânt nu eşti atunci când sângeri

şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s,

cele mai crâncene înfrângeri

sunt renunţările la vis

 

 

 

 

 (din “Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche), preluat de https://www.buciumul.ro/2019/03/02/radu-gyr-114-ani-de-la-nastere/