CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ZIUA DOMNULUI EMINESCU

Data de 15 ianuarie are în cultura românesacă două semnificații importante: Este omagiată ziua de naștere a poetului român nepereche Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850), iar din anul 2011, la această dată este sărbătorită și Ziua Culturii Naționale.

Genialul poet și-a asumat ca pe o profesiune de credință, lupta pentru România și pentru poporul său, poporul român. Scria vibrant, scria cu patos dar și cu rigoare, scria cu o forță devastatoare!

Mihai Eminescu este socotit de critica literară, drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Avea o excepțională educaţie filosofică, opera sa poetică fiind influenţată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de la filosofia antică a lui Heraclit și Platon, la marile sisteme de gândire ale romantismului și teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant sau Georg Wilhelm Friedrich Hegel.

A fost activ în societatea ”Junimea” şi a lucrat ca redactor la ziarul „Timpul”. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Deşi a trăit doar 39 de ani, a lăsat posterităţii o amplă creaţie literară – poezii, proză, dramaturgie – şi publicistică.

Manuscrisele lui Mihai Eminescu, adunate în 46 de volume (aproximativ 14.000 de file), au fost dăruite Academiei Române de marele cărturar și om politic, Titu Maiorescu, în 25 ianuarie 1902.

Eminescu avea o funcție publică foarte importantă ca redactor-șef al ziarului Timpul, organul oficial de presă al Partidului Conservator. 

A dus campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei şi Transilvaniei, și a fost intransigent atât față de politica de opresiune țaristă (,,o adâncă barbarie”) cât și față de cea a Imperiului Austro-Ungar, câtă vreme  cele două imperii  îi oprimau pe români, îngrădindu-le accesul la școală și Biserică şi blocau cultivarea limbii lor materne.

Chiar dacă ziua de naştere a lui Eminescu se sărbătoreşte pe 15 ianuarie, în realitate data reală a naşterii sale a fost controversată. 

Înregistrarea naşterii s-a făcut de către părinţi mai târziu, iar ulterior a survenit reforma calendarului.

Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate a naşterii poetului Dumbrăveni , iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:

„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai.”

Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, la Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din acest oraș unde data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar cea a botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an.

Era al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică unui stolnic din Joldeşti.

Eminescu şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de contact cu oamenii şi cu natura.

Această perioadă o va evoca mai târziu cu adîncă nostalgie în poeziile sale  („Fiind băiat…” sau „O, rămîi).

Între 1858 şi 1866, a urmat şcoala la Cernăuţi și termină clasa a IV-a clasându-se pe locul cinci din 82 de elevi, după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866.

Între timp, a fost angajat funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa de teatru Tardini-Vlădicescu.

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, „Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia  de debut „La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici, la 16 ani.

În acelaşi an şi-a schimbat numele în Eminescu, adoptat mai târziu şi de alţi membri ai familiei sale.

La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”.

Iosif Vulcan îi va schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu şi de alţi membri ai familiei sale.

În acelaşi an îi mai apar în „Familia” încă 5 poezii.

Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti.

Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale. Continuă să publice în „Familia„, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,”Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.

Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rîndul societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle, de care se va îndrăgosti; începe colaborarea la „Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul „Albina” din Pesta.

Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.

Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul „Curierul de Iaşi “. Continuă să publice în „Convorbiri Literare”.

Devine bun prieten cu Ion Creangă, pe care îl introduce la Junimea. Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie.

În 1877 se mută la Bucureşti, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul „Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (ScrisorileLuceafărul etc.).

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.

În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin.

Se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse, la 15  iunie 1889, în zori – ora 3, în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormîntat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

În „Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), criticul literar G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului:

Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale„. 

Manuscrisele sale, 46 de volume, aproximativ 14 mii de file, au fost dăruite de Titu Maiorescu în 1902 Academiei Române, iar în 1948 Eminescu a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.Versurile lui sale au fost citite în aproape toate colţurile lumii pentru că Eminescu a fost tradus în 60 de limbi de pe toate continentele.

  Cu toate că a trecut mai bine de la moartea poetului nepereche al românilor, adevărul despre Eminescu încă se aşteaptă rostit.

Dincolo de atacurile tot mai virulente ale denigratorilor postmoderni, Eminescu a rămas pentru cei mai mulţi o enigmă.

Activitatea sa publicistică şi politică orientată spre întregirea României este pentru cei mai mulţi o necunoscută.

Puţini ştiu că Eminescu a fost, în propria lui ţară, victima uneia dintre cele mai josnice manevre de defăimare publică, dezinformare şi intoxicare specifice serviciilor de spionaj.

El a intrat în malaxorul aparatului represiv al poliţiei politice şi a devenit o problemă şi o afacere de Stat. Scrijelitori pe hârtie în soldă străină se nevoiesc din greu să îşi verse lăturile asupra posterităţii sale.

Eminescu a fost un geniu, nu un nebun Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicină legală – cum este Vladimir Beliş, fost director al Institutului de Medicină Legală, sau cu aportul doctorului Vuia, că mitul nebuniei şi al sifilisului lui Eminescu a fost o intoxicare de cea mai joasă speţă.

Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: „ Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică”.

Trupului neînsufleţit al lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă.

Creierul său cântărea 1495 de grame, cam cât al poetului german Schiller.

Celebrul Marinescu, atunci foarte tânăr, probabil la ordin de sus, face în aşa fel încât să uite”creierul pe pervazul ferestrei, în soare, şi acesta este mâncat de o pisică”. Creierul păstrat intact ar fi fost o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – ştiut fiind faptul că această boală devorează” materia cerebrală.

În manualele şcolare de astăzi, continuă denaturarea adevărului în ce-l priveşte pe Eminescu. Însă propagarea operaţiunii de dezinformare, căreia îi cad victimă mulţi, în necunoştinţă de cauză, este începută din vremuri apuse de serviciile secrete al Austro-Ungariei şi continuată apoi de cozile de topor şi duşmanii României.

„ Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi grupuscule bizare– în fapt extensii ale unor grupuri de putere, care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice fundamentale ale poporului român.

Sacrificarea lui Eminescu nu a reuşit decât să amâne împlinirea unirii Ardealului cu Ţara, pe care geniala sa intuiţie o anticipase cu trei decenii şi pentru care el a luptat cu toată energia, cu tot sufletul, chiar împotriva tuturor şi neîncovoindu- se în faţa detractorilor săi, cu preţul vieţii.

Despre marele poet român, Tudor Arghezi a spus: „Fiind foarte român, Eminescu e universal”.

În „Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), criticul literar G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului:

Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. 

Eminescu nu a murit la 15 iunie 1889 !

De ce a fost aleasă ziua lui Eminescu drept zi a Culturii Naţionale?

Încă mai sunt citite şi mai sunt iubite versurile sale, ajunse în aproape toate colţurile lumii, iar scrierile sale politice îşi păstrează actualitatea.

Universalitatea operei sale poetice a fost recunoscută şi de UNESCO, iar poemul eminescian Luceafărul a întrat în Guiness Book of Records.

De asemenea, NASA a numit cu numele lui Eminescu, un crater cu un diametru de 125 de kilometri de pe planeta Mercur, iar în catalogul planetelor mici („Minor Planet Names – alphabetical list) printre cele 233.943 de planete din Univers care poartă un nume, la poziția 9.495 se află şi Planeta Eminescu.

Ar fi meritat un Nobel pentru literatură, dar acest premiu nu se acordă postum”, afirma academicianul Eugen Simion, fostul preşedinte al Academiei Române, care a militat şi a reuşit, cu sprijinul acestui înalt for, ca ziua de 15 ianuarie să devină Ziua Culturii Naţionale.

Parlamentul României a aprobat această lege în 2010, iar în expunerea de motive a iniţiatorilor legii se arată:

Ziua Culturii Naționale va fi o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar și o zi de reflecție asupra culturii române, în genere.

Publicitate

15/01/2023 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

ROMÂNII- ISTORIE ȘI DESTIN

Istorie şi Destin

Descoperirea” a două popoare latine, la Nord de Dunăre, unul „moldovenesc”, altul român, aparţine lingviştilor şi politicii ruseşti încă din veacul al XIX-lea, nu mult după ce s-a deschis rana trainică din trupul ţării, prin anexarea jumătăţii de Est a Moldovei la Imperiul Rus (1812) și reprezintă o linie de conduită, a politicii ruseşti faţă de românii basarabeni, faţă de români, în general, scrie Prof. dr. Gică Manole  în https://www.art-emis.ro.

De la Petru cel Mare şi până la colapsul istoric şi benefic pentru toată lumea al Uniunii Sovietice din 1991, ochii imperiului din Nord au fost mereu aţintiţi spre Sud-Estul Europei, zonă pe care Rusia dorea să o anexeze sau să o ţină sub control.

Neîmplinirea, în totalitate, a planurilor expansioniste ruseşti, ţine de implicarea, a două mari puteri atlantice, în ceea ce s-a numit „problema orientală”, care a urmărit blocarea Rusiei în drumul său spre Strâmtori şi Constantinopol.

Corolarul tuturor obrăzniciilor comise de ruşi şi rusofoni, ca o sinteză a dispreţului şi urii faţă de români, îl reprezintă dicţionarul „moldovenesc – român”, apărut recent la Chişinău, avându-l ca autor pe un oarecare Vasile Stati, un trădător de neam printre atâţia alţii din stânga sau din dreapta Prutului.

Mi-a fost dat, îmi este dat, să trăiesc ruşinea copleşitoare a abandonării de pământuri româneşti, de bună voie şi nesiliţi de nimeni (Basarabia, Nordul Bucovinei, Insula Şerpilor, Herţa), precum şi dezinteresul, până la abandonul laş, faţă de soarta minorităţilor româneşti din afara frontierelor României (Timoc, Ucraina, Bulgaria).

Ştiu că împotriva fatalităţii unor forţe copleşitoare, în istorie, nu poţi lupta cu sorţi de reuşită; dar, ştiindu-te de partea dreptăţii, a adevărului, merită să lupţi, mai ales că de această luptă depind demnitatea, idealul şi onoarea unei naţiuni.

Noi, românii, cu puţine şi excepţionale ocazii (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, 1916-1919) ne-am complăcut într-un constant şi nepermis raport negativ cu Istoria.

Care să fie cauza acestor eşecuri, neîmpliniri, de durată, în destinul nostru? Cum poate fi identificat „invariantul” ascuns de care depinde această înfrăţire, a noastră, cu eşecul?

Ce anume ne-a slăbit puterea de expresie, în plan superior, aducându-ne în pragul unei indiferenţe vinovate, de ce forţa noastră de reacţie faţă de ticăloşia celor ce ne batjocoresc naţiunea se manifestă atât de palid şi insuficient?

Să nu fim noi, românii, în stare, după spusa unei conştiinţe a zilelor noastre, de a ne opune destinului? Rămâne, numai, să fie identificat, ca atare, destinul, vorbesc aici de destin naţional, iar nu de „preţiosul” destin personal de care sunt preocupaţi până la indecenţă cei care au fost şi sunt investiţi cu responsabilitatea guvernării poporului român.

Puterea de rezistenţă, de exprimare, a unui popor, depind în cel mai înalt grad de nivelul de conştiinţă pe care-l posedă, de efortul conştient, de a sfida ceea ce te depăşeşte în fapt, de a depăşi sau sfida adversităţi, potrivnicii de neocolit sau greu de învins.

Pentru ca puterea de reacţie să fie pe măsura provocărilor, sunt necesare, ca aerul, solidarităţi umane constante, reale, eficace, motivate de o moralitate superioară; solidaritatea unei naţiuni se creează prin zidirea armoniei, a unei bunăstări generale, prin participarea tuturor la efort şi risc, iar nu prin manipulare, hoţie, cinism sau impostură.

Un popor dispune de o forţă de reacţie reală, se îmbracă în haine de sărbătoare, atunci când îşi asumă sacrificiul, iar sacrificiul celor mulţi, odată asumat şi făptuit, e răsplătit, de posteritate, prin recunoştinţă, iubire şi neuitare, nu prin indiferenţă generală sau omagieri ipocrite, de circumstanţă.

Românii s-au opus destinului chiar şi atunci când au fost provocaţi la o luptă inegală, disperată, când invariantul ascuns al istoriei s-a întrupat în personalităţi istorice unice, excepţionale.

Întreaga epocă a lui Ştefan cel Mare a fost, pentru români, un timp creator de destin, un timp în care în ciuda marilor provocări, l-am supus, modelându-l. Toată epoca lui Ştefan cel Mare ne vorbeşte de forţa şi demnitatea unui popor care, în ciuda oricăror evidenţe potrivnice, a fost conştient că luptă pentru supravieţuirea, libertatea şi credinţa sa.

Dintr-o ţară dezbinată, ruptă în două, vasală, aşa cum era ţara Moldovei la începutul domniei lui Ştefan cel Mare, la sfârşitul ei, va atinge apogeul, devenind o reală putere europeană. Însă, în timpul marelui voievod, am fost capabili de sacrificii peste măsură de mari, ştiindu-ne investiţi de destin cu o misiune de avanpost şi de apărători ai civilizaţiei creştine.

Şi totuşi, în ciuda jertfelor, într-un final, puterea noastră a slăbit, iar destinul (conjuncturi istorice nefavorabile) ne-a strivit.

Aş cita aici una din spusele lui Ştefan cel Mare, de la sfârşitul domniei:

Nu ştiu cum face Ivan (Ivan al III-lea, primul ţar al Rusiei şi cuscrul lui Ştefan – n. n.) că, fără lupte, şi-a tot mărit ţara, iar eu, care n-am coborât de pe cal aproape deloc şi n-am lăsat o zi sabia din mână, abia reuşesc să-mi apăr ţara.”.

Mihai Viteazul a înfruntat destinul, provocând istoria şi creând-o, în ciuda împrejurărilor istorice imposibile. Avram Iancu şi prefecţii săi au reclădit, printr-un sacrificiu cutremurător, demnitatea unei naţiuni prea îndelung înjosite şi umilite. Românii şi-au înfruntat destinul, biruindu-l, atunci când şi-au aşezat drept temelie, faptei, un ideal, sau când au fost conduşi de personalităţi excepţionale.

Decăderea, decadenţa vremurilor noastre ţine de natura unei civilizaţii care-şi articulează „valorile” pe ignoranţă, divertisment, necredinţă, egoism visceral. Nu ai cum împlini un ideal într-o societate care are drept religie divertismentul de cea mai joasă speţă, precum şi bunăstarea dobândită, nu prin sudoare, ci prin furt.

Puterea de rezistenţă a unei naţiuni nu este constantă, iar reacţia la ticăloşie, în timp, nu este aceeaşi; când vremurile stricate ţi-au şubrezit temeliile, sau când există o presiune constantă au unor fatalităţi istorice, Dumnezeu te-a abandonat, şi te înfrăţeşti cu eşecul! Esenţiale rămân identificarea eşecului, valorizarea, răscumpărarea sa.

O ştim bine, cu toţii, necunoscând istoria, riscăm să o repetăm; numai că istoria conţine, în structurile sale de nepătruns, irepetabilul. Evenimentele istorice sunt singulare. Ai ratat sau ai eşuat, cantonat în eşec rămâi (de exemplu, ratarea unirii Basarabiei cu România la 27 august 1991).

Aceasta nu înseamnă că dacă nu cunoaştem istoria ştim ce avem de făcut, deoarece istoria nu are niciun sistem, nu conţine legi, în ciuda acelora care pretind contrariul.

Există Istorie numai în măsura în care există conştiinţă, dar o conştiinţă dublată de responsabilitate şi sacrificiu. Eşecul nostru, în planul idealului naţional, rămâne să fie explicat, parţial, printr-o neputinţă certă de a înfrunta forţe ostile şi drept urmare a unei conjuncturi spaţial-temporale mult peste forţa noastră de reacţie şi de rezistenţă.

Acesta poate fi un adevăr, poate constitui o explicaţie, dar altceva este atunci când eşuezi prin nepriceperea, reaua credinţă, prostia, ticăloşia sau laşitatea „liderilor” tăi!

Pentru că, astăzi, „masele” nu mai fac istorie, puterea lor au dăruit-o cu generozitate conducătorilor lor; astăzi istoria o face „elita” politică, cum îi place cu trufie şi obrăznicie să se autodefinească. Iar dacă popoarele, astăzi, „fac” istorie o dată la patru ani, delegând-o liderilor, dacă aceştia n-au conştiinţa responsabilităţilor mari sau o au doar de circumstanţă, poporul suferă, iar nobleţea înfăptuirii de ideal îi rămâne străină.

Vorbeam de o conduită constantă, a politicii externe ruseşti, în ceea ce-i priveşte pe români. Această constanţă rezidă în faptul că românii n-au avut un duşman mai înverşunat, mai tenace, al statalităţii lor, al unităţii lor, decât Imperiul Rus!

Din nefericitul an 1792, când Rusia va ajunge vecina Ţării Moldovei, pe Nistru, şi până azi, suportăm rigorile unei prezenţe ameninţătoare şi strivitoare de destin românesc.

La aceasta s-au priceput şi încă se pricep, ruşii, în istorie: să înghită popoare şi spaţii, chiar şi dacă pentru aceasta le-au fost impuse enorme sacrificii, călcând în picioare orice principiu moral!

Dacă au întâlnit adversităţi, opoziţii, reacţii, pericole (vezi 1812, 1853-1856, 1918-1920, 1941-1945) „troica rusească”, pe care Dostoievski o vedea ca pe o adevărată arcă civilizatoare, a lumii, nu s-a oprit.

Să dăm un exemplu: după triumful revoluţiei, în iunie 1848, în Ţara Românească, şi după ce revoluţionarii români din tot spaţiul românesc au elaborat programe care, odată înfăptuite, ar fi permis realizarea unităţii naţionale româneşti, Rusia, ca putere „protectoare”, va avea o reacţie vehementă.

Astfel, şeful guvernului rus de la acea dată, cancelarul Nesselrode, va emite o nouă circulară către guvernele Europei, notă extrem de jignitoare faţă de români şi care sintetizează tot dispreţul cu care ruşii ne-au tratat de atâtea ori, în trecut.

În notă (18 iulie 1848) se scria, despre marea generaţie paşoptistă, a românilor, ca despre o „minoritate turbulentă”, ca despre „un număr de nesăbuiţi” care vorbesc „în numele unei pretinse naţionalităţi”, şi care „pe o bază istorică ce nu a existat niciodată”, vor să constituie „regatul Daco-Român”… (Cornelia Bodea, „1848 la români, O istorie în date şi mărturii, 1982, p. 811 – 815).

Aşadar, pentru mine, nu reprezintă o noutate, poziţia ruşilor, prin „descoperirea” unui popor moldovenesc, în Basarabia: ei sunt consecvenţi cu ei înşişi şi cu interesele lor. Drama constă în faptul că, în ultimii ani, noi am ajutat Rusia să se înstăpânească, din nou, în Basarabia, prin toate abandonurile diplomaţiei româneşti. Acest tip de relaţie, servilă şi laşă, cu Moscova, este explicabilă prin faptul că, imediat după triumful revoluţiei (şi al loviturii de stat), în România s-a petrecut o „rotaţie” a cadrelor fostului P.C.R., s-a înfăptuit cea mai completă, mai rapidă şi imorală restauraţie din istoria contemporană.

Urmaşii celor aduşi la putere de ocupantul sovietic după ultimul război mondial, sau chiar aceleaşi persoane, au preluat (tot cu ajutor rusesc), prin manipulare şi crimă, puterea, în nefericita şi îndelung chinuita Românie; după ce se făcuseră vinovaţi de participare la genocid, faţă de poporul român, tovarăşii au avut şi au încă obrăznicia şi cinismul să-i înveţe pe români ce sunt libertatea şi democraţia, onoarea şi responsabilitatea.

Toţi oamenii aceştia (se ştie cine sunt) doresc puterea, cu orice preţ, au puterea şi vor dori mereu, puterea, în România, doar de dragul de a „guverna” şi chinui, o naţiune, de a-şi clădi mari averi pentru ei şi abjectele lor progenituri.

Idealul acestor oameni n-a fost şi nu este idealul României profunde, eterne; ei n-au nimic de-a face cu marile interese ale poporului român, deoarece, dacă ar fi avut, ar fi înţeles că este un laş şi un nemernic cel (cei) care se sustrage (sustrag) de la obligaţiile, sacrificiile şi pericolele cărora trebuie să le facă faţă poporul său; ar fi înţeles că este o cumplită infamie, faţă de memoria jertfelor trecutului, să abandonezi un ideal naţional.

Astfel, când Uniunea Sovietică dădea semne clare de dezintegrare, în 1990, diplomaţia românească semnează, la Moscova, tratatul cu Gorbaciov, dându-l, culmea, ca model de tratat şi celorlalte state foste comuniste (să nu uităm că, la 23 decembrie 1989, Kremlinul, prin acelaşi Gorbaciov, a condamnat, în văzul întregii lumi, pactul banditesc cu Hitler, de la 23 august 1939, în consecinţă şi anexiunile teritoriale sovietici); când Basarabia îşi proclamă independenţa, la 27 august 1991, România este primul stat din lume care recunoaşte această „independenţă”, în loc să fi proclamat, de comun acord cu Chişinăul, unirea, în virtutea actului de la 27 martie 1918!

Când, în 1991-1992, Basarabiei i se va impune un război cu rusofonii din Transnistria, război în spatele căruia se afla Rusia, ea va fi lăsată singură, la cheremul acesteia şi al Ucrainei; când dezastrul economic programat a devenit cotidian, în Basarabia, statul român, prin autorităţile în drept, nu a mişcat un deget, cu excepţia unor gesturi care ţin, mai degrabă, de propagandă, decât implicare serioasă.

Toate aceste renunţări laşe ţin de o strategie deliberată, a Bucureştiului, de a abandona definitiv românii basarabeni în sfera de influenţă rusă.

Şi, ca o încununare a acestei politici, a fost semnat tratatul cu Rusia, prin care România nu a reuşit să rezolve niciunul dintre litigiile bilaterale pe care ni le-a lăsat o moştenire istorică negativă, împovărătoare (tezaurul, Pactul Ribbentrop-Molotov, ş.a.).

Toate acestea mă fac să cred că forţele sănătoase ale naţiunii n-au ieşit şi nu vor ieşi, devreme, la suprafaţă, că pleava nu se va vântura, că neghina va rămâne, mai departe, amestecată cu grâul cel sfânt, că unirea nu se va înfăptui aşa cum m-a încredinţat, într-o convorbire personală, în ianuarie 1996, marele istoric român, academicianul Gheorghe Platon.

Pe atunci, vorba lui Mircea Snegur, basarabenii se mai „ţineau de neamuri”, cu românii; acum, nu, este nevoie de un dicţionar, pentru a ne înţelege.

Este, aceasta, expresia prostiei, cinismului şi urii, faţă de români, a unei minorităţi rusofone obraznice, care a uitat că este musafiră (nepoftită) în Ţara Românească a Moldovei.

Ion Iliescu şi Emil Constantinescu şi-au asumat, cu bună ştiinţă, o responsabilitate grea, faţă de viitorul naţiunii române. N-a fost deloc uşor, ci de-a dreptul „epocal”, ca, într-o singură viaţă, să beneficiezi de „norocul”, privilegiul, de a fi încheiat două tratate, cu ruşii (chiar la ei acasă), aşa cum a făcut-o Ion Iliescu…

Aici nu mai este vorba de destin, ci de o trădare faţă de memoria celor care au murit pentru ca ţara să fie întreagă, uitându-se că respectul, faţă de jertfa lor, trebuie, obligatoriu, să se continue în fapta celor vii.

Nu s-a ştiut, şi nici nu s-a dorit să se ştie, de către cei care trebuiau să o ştie, de îndemnul-legământ al lui Nicolae Iorga faţă de Basarabia, când aceasta încă era robită, la începutul veacului XX:

Şi făgăduim că vom da tot ce e mai bun în noi, credinţă şi muncă, noi înşine şi urmaşii noştri, pentru ca vechea nedreptate să se şteargă şi viaţa naţională liberă să domnească şi peste aceste plaiuri ale întunericului şi robiei, unde dreptul nostru veşnic ne cheamă.

Astfel că n-am să fiu deloc optimist, în privinţa viitorului, în privinţa reînfăptuirii unităţii naţionale, şi am să spun că atât prezentul, cât şi viitorul, sunt şi vor fi sumbre!

Vechea nedreptate am acceptat-o, iar acolo unde dreptul nostru, veşnic, ne cheamă, n-am răspuns, nu răspundem decât printr-o nefericită, nedreaptă şi îndelung blestemată indiferenţă!

09/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Sfaturile poetului român basarabean Alexei Mateevici, autorul înălțătorului imn „Limba noastră”, adresate participanților la Primul Congres al Învăţătorilor Moldoveni din Basarabia din 25 mai 1917


Făuritori și martiri ai Unirii Basarabiei cu România: Alexei Mateevici -  Justitiarul - revista de investigatiiJustitiarul – revista de investigatii

                Foto: Alexei Mateevici (1888-1917), poet, preot militar, unionist convins

Marele poet român basarabean Alexei Mateevici s-a născut la 28 martie 1888 în satul Căinari, Tighina și provine dintr-o familie de preoți cu vechi tradiții românești. A urmat şcoala primară în satul Zaim,iar în 1897, s-a înscris la Şcoala Teologică din Chişinău, pe care o va absolvi în 1902 cu laude, după care urmează cursurile Seminarului Teologic din Chişinău, pe care îl termină în 1910. 

De la Alexei Mateevici ne-au rămas o seamă de poezii, din care ”Limba română” închide în ea tot zbuciumul neamului românesc. Toată lupta de dezrobire și de păstrare a românismului pentru ca să-l vadă în slava cuvenită. Deși a scris puține poezii, este poetul care rămâne mai mult ca oricare nu numai al românilor basarabeni, ci al tuturor românilor. Tocmai când poezia lui pornise năvalnic,  moartea i-a pus stavilă însuflețirii lui. Moare la 13 august 1917 ca un ostaș, ca un erou pe câmpul de luptă al frontului românesc, răpus de o boală cumplită din acea perioadă.

În istoria literară, Alexei Mateevici rămâne luptătorul pe tărâmul scrisului românesc și marele patriot, pe care îl poartă în sufletele lor toți românii care au auzit vreodată versurile poemului Limba noastră şi vibrează la profunda spiritualitate pe care versurile acestuia o transmite.

De ce Alexei Mateevici, autorul imnului „Limba noastră”, spunea că vorbim LIMBA ROMÂNĂ?

(Cinci porunci (sfaturi) expuse în Cuvântarea rostită la Primul Congres al Învăţătorilor Moldoveni din Basarabia din 25 mai 1917)

„Am venit să întâmpin şi eu această sfântă zi. Primiţi, fraţilor, felicitările mele călduroase, – ale unui om care a luptat şi el în trecut cu vorba şi cu scrisul pentru luminarea neamului întreg. Primiţi felicitările mele de moldovan şi rugăciunile mele de preot către Dumnezeu, ca să ne trimită ajutorul său pentru un lucru atât de sfânt şi de mare. Ca unul care viu cu toată dragostea mea în mijlocul d-voastră, cred că pot să-mi îngăduiesc de a vă da unele sfaturi frăţeşti. 

MAI ÎNTÂI de toate să ştiţi că:

Unde-i unul, nu-i putere.
La nevoi şi la durere.
Unde-s doi, puterea creşte,
Şi duşmanul nu sporeşte.

Fără unire nu vom putea dobândi nimic. Deci să avem un gând, o inimă, un ideal!

AL DOILEA SFAT e acesta. Lucrul drept poate înflori numai dacă se întemeiază pe IDEI DREPTE. Cu mâhnire am văzut astăzi că între d-voastră nu toţi sunt uniţi asupra unor idei drepte. Unii se socotesc moldoveni, alţii– cei mai puţini – români. Ei bine, dacă aţi luat asupra d-voastră sarcina de a lumina poporul, apoi trebuie SĂ DAŢI POPORULUI IDEI ADEVĂRATE, căci altfel întreg învăţământul e fără rost. Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă FACEM PARTE DIN MARELE TRUP AL ROMÂNISMULUI, aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania. Fraţii noştri din Bucovina, Transilvania şi Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-şi zic ROMÂNI. AŞA TREBUIE SĂ FACEM ŞI NOI! Asta nu însemnează separatism, căci şi cei din Transilvania, şi cei din Bucovina şi cei din America se numesc tot români.

Trebuie să ştim de unde ne tragem, căci altfel suntem nişte nenorociţi rătăciţi. Trebuie să ştim că SUNTEM ROMÂNI, STRĂNEPOŢI DE-AI ROMANILOR, şi fraţi cu italienii, francezii, spaniolii şi portughezii. Aceasta trebuie să li-o spunem şi copiilor şi tuturor celor neluminaţi. Să-i luminăm pe toţi cu lumina dreaptă.

AL TREILEA SFAT pe care vi-l dau este: SĂ STAŢI CU MARE PUTERE LA STRAJĂ INTERESELOR NAŢIONALE. Să trăim bine şi cu străinii, dar să nu trădăm interesele noastre, căci altfel vom cădea pentru totdeauna. Dacă vom fi slabi în lupta pentru viaţă, vom fi înghiţiţi de cei mai tari. Să nu ne alipim la partide străine, care nu luptă pentru neamul nostru şi să nu luptăm pentru interesele de clasă, ci pentru cele de obşte, naţionale.

Şi, în sfârşit, SFATUL CEL DIN URMĂ al meu e: SĂ NU UITĂM NORODUL, ŢĂRĂNIMEA care a suferit atâta până acum! SĂ-L LUMINĂM, să mergem mână în mână cu el, căci fără noi el nu poate face nimic, după cum nici noi nu putem face nimic fără el. SĂ-L ÎNDREPTĂM PE CALEA ADEVĂRULUI, CU FAPTE, IAR NU CU VORBE. MÂNTUIREA ŢĂRĂNIMII E ÎN NOI, ŞI A NOASTRĂ ÎN EA.
Rog pe bunul Dumnezeu şi sunt încredinţat că El ne va trimite ajutorul Său cel preaputernic pentru izbândirea lucrului obştesc. El ne va trimite fericirea neamului şi a d-voastră.”

În cursul şedinţei a doua Al. Mateevici a mai avut o intervenţie:

N-AVEM DOUĂ LIMBI ŞI DOUĂ LITERATURI, CI NUMAI UNA, ACEEAŞI CU CEA DE PESTE PRUT. ACEASTA SĂ SE ŞTIE DIN CAPUL LOCULUI, CA SĂ NU MAI VORBIM DEGEABA. Unii zic că limba românească e franţuzită. Asta nu-i adevărat! Ce e drept, sunt şi în România unii rătăciţi în ce priveşte limba, dar trebuie să se ştie că cel mai puternic curent acolo e cel popular în limbă şi în literatură. Noi trebuie să ajungem de la limba noastră proastă de astăzi numaidecât la limba literară românească!”

Sursa: Şcoala moldovenească, an. 1, nr. 2-4, iulie-septembrie, 1917, p. 55-57, 63-64 / Alexei Mateevici. Opere, vol. I, Chişinău: Ştiinţa, 1993, pag. 462-464 prin http://www.Timpul md.

Alexe Mateevici – Limba noastră

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc, ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte,
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pânii,
Când de vânt se mişcă vara;
În rostirea ei, bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.

…………………………………

Limba noastră-s vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le-nşirate,
Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slavă-n ceruri,
Să ne spue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.

Limba noastra-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care-o plâng şi care-o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul
Ruginit de multă vreme,
Ştergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării-n care geme.

Strângeţi piatra lucitoare,
Ce din soare se aprinde,
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.

Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea cât e de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Răsări-va o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

04/09/2021 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: