CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

100 de ani de la înfăptuirea României MARI. Discursul episcopului Miron Cristea, viitorul Patriarh al României Intregite, la MAREA ADUNARE NATIONALA de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918

 

 

 

 

 

 

Patriarhul BOR, Miron Cristea, pe numele de mirean Elie Cristea, s-a născut la 18 iulie 1868, la  Topliţa, judeţul Harghita, părinţii săi fiind ţărani simpli, pe nume George şi Domniţa Cristea.

În anul 1887 a fost admis la Institutul teologic din Sibiu, pe care l-a absolvit în anul 1890.

Timp de un an (1890-1891) a fost învăţător şi director la Şcoala confesională românească din Orăştie, iar apoi, la 16 iulie 1891, a trimis o cerere Consistoriului arhidiecezan din Sibiu, prin care solicita o bursă la Universitatea din Cernăuţi. A primit aprobarea, prin intermediul fostului său profesor de la Sibiu, Ioan Popescu, însă pentru a studia la Universitatea din Budapesta.

A fost admis  la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta, unde obţine doctoratul cu o teză despre „Viaţa şi opera lui Eminescu”, în anul 1895.

În aceeaşi perioadă a publicat articole virulente la adresa şovinismului maghiar, apărând drepturile românilor, o atitudine manifestată dealtfel şi în cadrul Societăţii studenţeşti „Petru Maior” din Budapesta.

Este angajat, imediat, ca secretar la Arhiepiscopia Sibiului, între anii 1898-1900, este redactor la „Telegraful Român”, la 30 ianuarie 1900 este hirotonit diacon, iar la 8 septembrie 1901 devine arhidiacon.

În anul 1902 devine asesor la Arhiepiscopia Sibiului, în acelaşi an fiind călugărit la mănăstirea Hodoş Bodrog, sub numele de Miron.

La 13 aprilie 1903 devine ieromonarh, în anul 1905 este ales preşedinte al „despărţământului” Sibiu al Astrei iar la 1 iunie 1908 este ridicat la rangul de protosinghel.

La 3 decembrie 1909 este ales episcop al Caransebeşului, fiind înscăunat la 8 mai 1910. Din această poziţie, Miron Cristea a susţinut puternic învăţământul confesional românesc din Banat, opunându-se încercărilor guvernului de la Budapesta de a le desfiinţa.

De asemenea, rolul său în înfăptuirea Marii Uniri din anul 1918 este absolut remaracabil, fiind unul dintre cei mai însemnaţi lideri ai românilor transilvăneni.

 

 

 

 

Patriarhul Miron Cristea, făuritor al Marii Uniri

 

Începând cu data de 8 noiembrie 1918, Miron Cristea, în calitatea de Episcop de Caransebeş, a hotărât să nu mai fie pomenit în bisericile din eparhia sa numele împăratului Frantz Joseph, preoții urmând a se ruga „pentru înalta noastră ocârmuire națională” și „pentru Marele Sfat al națiunii române”.

A participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, aflându-se în fruntea delegaţiei românilor bănăţeni – în faţa cărora a înălțat o rugăciune, care „a stors lacrimi de bucurie din ochii tuturor celor de față” , aşa cum se afirma în presa vremii:

 

 

 

„Mărită nație română!”

Sunt aproape două mii de ani, de când împăratul Traian a sădit, a altoit nobila viță română în tulpina vânjoasă a rezistentului neam dacic, dând astfel naștere poporului nostru român.Ca o sentinelă neadormită și credincioasă a organizației și civilizației române, a răspândit acest popor lumina culturii latine, făcând aceste plaiuri și ținuturi – pe atunci încă sălbatice – în “Dacia Felix”.

Dar năvala Hunilor și a numeroaselor hoarde barbare – câte s-au strecurat pe aicea în curs de veacuri – nu numai că ne-au stingherit în munca și opera noastră, ci ne-au înfrânt pentru multă vreme, și ceeace a fost mai rău pentru noi, ne-au divizat, ne-au împărțit. Astfel, cu timpul am ajuns unii în jurul Maghiarilor, dedați dela fire, ca și ceilalți Turani, a trăi din sudoarea altora; iar alții au ajuns în robia Turcilor, mai târziu a Germanilor și a țarismului rusesc.

Mai lungă a fost robia noastră, a Românilor din Ungaria și Transilvania.V-aș amărî prea tare sufletele și aș prea întuneca seninătatea acestui frumos praznic național, dacă v-aș înfățișa icoana amănunțită a lungilor noastre suferințe din cursul acestor veacuri. Amintesc numai:

  • Cum am zăcut veacuri întregi în cea mai neagră iobăgie;

  • Cum am fost proscriși de legile nu numai aspre, ci draconice ale lui Verboczy;

  • Cum în atâtea rânduri ne-am pierdut pe toți conducătorii;

  • Cum ne-au sfâșiat chiar credința strămoșească;

  • Cum au rupt legăturile canonice și firești ale bisericei noastre cu biserica mama a fraților de dincolo;

  • Cum ne-au bătut păstorii, ca să se risipească mai ușor turma;

  • Cum au hrănit cu scump sângele nostru toate lipitorile lepădăturilor străine, s.a.

 

Dară cu toate astea – precum după vorba lui Alecsandri “Ceahlăul sub furtună nu cade mușuroi” -, așa și puterile neamului românesc nu au putut fi sdrobite pentru totdeauna.

Din contră! Mulțumită puternicei însușiri a poporului de a spori văzând cu ochii, s-a împlinit față de noi cuvântul poetului:

“Barbarii vin, barbarii trec, Românul îi petrece; Și – unde unul a căzut – răsar în locu-i zece.”

Astfel codrul neamului a odrăslit mereu, suplinind nu numai golurile marilor jertfei, ci am fost chiar în stare să dăm lumii – pe lângă multe altele – și eroi, ca Ioan Corvinul, carele – ca și Ștefan cel Mare – a frânt puterea semilunei păgâne, pe Matei Corvinul,tot roman, care a fost cel mai mare rege al Ungariei.Însă cu cât începeau să iasă la iveală mai bine strălucitele noastre însușiri strămoșești cu atâta se sileau mai tare turanicii tirani a ne asupri și strâmtora.

Orbiți de gogorița “ideii de stat național maghiar“ nu s-au rușinat a născoci cele mai drăcești căi și mijloace cu scopul hotărât de a ne desființa și maghiariza. De o parte Habsburgii haini și meșteri întru a semăna intrigi și discordiei între popoarele fostei monarhii, ca astfel să le poată domina și să se poată susținea,Contele negru Iuliu Andrassy, pe care intenționează republica maghiară a-l trimite ca delegat la tratativele de pace, a declarat în camera ungară: “Cauza naționalităților din Ungaria este chestie de putere, nu de drept”.

Mai ales ceeace au făcut cu noi în anii din urmă, trece toate marginile. Strigau la cer răsbunare nedreptățile, cari trebuia să le suferim. Ne durea mai ales încătușarea sufletului nostru românesc și răpirea școalelor, căci n-am uitat nici o clipă admoniția dela 1848 a marelui Bărnuțiu:

“Și cu cât vor învăța mai mulți români la școlile străine, cu atât va pierde națiunea mai mulți fii”.

Fiecare fiu înstrăinat era o bucată ruptă cu dureri din trupul nostru.

În fața asupririlor și a nedreptăților, pe cari nu le puteam opri, ne-am retras resemnați la vetrele familiilor și la altarele bisericilor noastre; și acolo am străjuit cu neadormită grijă și am salvat scumpele comori ale sufletului: legea, limba, datinile strămoșești și toată moștenirea ființei noastre etnice de Români.

Dar asupririle acestea – deși ne-au împestrițat cu străini pământul strămoșesc prin colonizări și cu toată forța mijloacelor de guvernământ, ne-au înstrăinat orașele, ne-au ținut în neștiință, împiedecând aproape orice progres – totuși nu ne-au putut istovi, ci ne-au făcut mai rezistenți, ne-au întărit, ne-au închiegat. Iară țara fraților din regatul liber a devenit pentru noi steaua strălucitoare a nădejdilor noastre de mai bine.

Prinzând curaj, am întețit tot mai mult lupta noastră politică pornită în contra opresorilor noștri, cristalizând tot mai clar ținta aspirațiunilor noastre naționale.La anul 1866 scrie Papiu Ilarianunui deputat român din parlamentul ungar:

“Românii să pretindă curat și simplu, ca să fie națiune politică egală…

Numai înainte cu curaj și cauza voastră va ajunge la cunoștința Europei – și atunci ați câștigat totul”.

Bărbăteștile lupte politice ale episcopilor și fruntașilor noștri conducători, pecetluite cu însemnate jertfe de mucenici naționali, formează pagini strălucite ale trecutului nostru întreg.Ele au convins pe marile popoare, cari conduc destinele lumii despre Sfințenia și despre îndreptățirea aspirațiunilor noastre spre libertate.

Și când tiranii noștri seculari au intrat și în sfintele noastre biserici și ne-au pângărit altarele lor, pe cât de sfinte pe atât de românești, frații noștri liberi n-au mai putut suferi umilirea noastră. Atunci mai marele fiu al marelui său părinte Ioan Brătianu – în casa căruia s-au cultivat cu sfințenie cultul desrobirii noastre, cu aprobarea plină de însuflețire a tuturor factorilor competenți, urmați de toată țara – a sfătuit din poziția sa plină de răspundere pe Vodă, să scoată sabia și să înceapă lupta alăturea de acele popoare, pe a căror steag este scris “Înfrângerea tiraniei, biruința dreptății și eliberarea popoarelor asuprit”.

Ajutorul celui de sus a fost cu ele și cu noi; căci după cum spunea Nicolae Bălcescu:

“Dumnezeu a lăsat libertatea pentru popoare; și cine se luptă pentru libertate, se luptă pentru Dumnezeu”.

După 52 luni de uriașe jertfe și de mult sânge românesc vărsat în lupte crunte, a biruit sfânta și mântuitoare poruncă din solia puternicului Mesia – Wilson:

“Tot poporul trebuie să aibă libertatea de a fi stăpân pe sine și a-și croi însuși viitorul și soarta”.

 

Ca să ne folosim și noi Românii din Ungaria și Transilvania de dreptul cuprins în acest evanghelic principiu, am venit la această istorică și măreață adunare națională în străvechea Alba-Iulia, de care ne leagă amintirea celor mai crude chinuri și suferințe, dară și cea mai sfântă nădejde.

Deși au trecut decenii, chiar veacuri de atunci, totuși și acum aud, cum geme de adânc din fundul temniței regele munților Iancu, aud mai ales suspinele, vaietele și sfâșietoarele urlete de durere ale mucenicilor Horia și Cloșca, cari aici au fost trași pe roată.

Sub impresia acestor amintiri, amare, sub impresie proaspetelor noastre suferinți din anii războiului… care Român mai poate dori, să mai trăim în același Stat cu Maghiarii? Cine ar dori aceasta, nu poate fi Român. Promisiunile deșarte din cursul veacurilor ne-au învățat a nu mai avea în Maghiari nici o încredere.

Dar chiar de s-ar fi șters din sufletul nostru orice amintire a muceniciei noastre de veacuri încă nu ne putem gândi la altceva decât la aceea, ce au hotărât și făcut frații din Basarabia și Bucovina, adică la Unirea cu scumpa noastră Românie, alipindu-i întreg pământul strămoșesc.

Aceasta trebuie să fie singura noastră tendință firească; doară idealul suprem al fiecărui popor, ce locuiește pe un teritoriu compact, trebuie să fie unitatea sa națională și politică. Am fi niște ignoranți, vrednici de disprețul și râsul lumii, dacă în situația de azi am avea altă dorință.

Numai din unirea tuturor Românilor de pretutindeni vor putea răsări astfel de producte și manifestațiuni ale geniului nostru național, cari prin însușirile lor specific românești să contribuie la progresul omenirii.

Deci – oricât de tare ar fi gardul Carpaților care până acum ne-a despărțit de frații noștri – totuși și aici – în atmosfera tradițiilor lui Mihai Viteazul – nu pot decât să exclam împreună cu poetul Rădulescu Niger:

“Hotarele de astăzi sunt margini trecătoare, de care timpul râde; Căci el pătrunde-n taina ursitei viitoare, când ele s-or deschide!”

Ceasul deschiderii a sosit. Nu putem și nici n-am avea lipsă să rătezăm Carpații, căci ei sunt și trebuie să rămână și în viitor inima Românismului, dar simțesc că astăzi prin glasul unanim al mulțimii celei mari, vom deschide larg și pentru totdeauna porțile Carpaților, ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viața românească și ca prin aceasta să ni se înfăptuiască:

“acel vis neîndeplinit, copil al suferinței, de-al cărui dor au adormit și moșii și părinții.”

Am ferma nădejde, că precum noi cei adunați la Alba-Iulia am hotărât azi cu glas unanim Unirea cu România, așa și glasul întregei națiuni se va concentra asupra singurei dorințe pe care o pot exprima în trei cuvinte: Pân-la Tisa! Amin!…”

 Episcopul unit Emil Hossu a spus la 1 decembrie 1918 in fata Marii Adunari : „Astăzi, prin hotărârea noastră se înfăptuiește România Mare. Una și nedespărțită.

Pot fi fericiți toți românii de pe aceste plaiuri. Ne unim pe veci cu țara mamă România.”

 

După citirea proclamației de Unire de la Alba Iulia, Episcopul Miron Cristea a ținut o înflăcărată cuvântare „Măritei Nații Române”, în care a afirmat:

„idealul fiecărui popor ce locuiește pe un teritoriu compact trebuie să fie unitatea sa națională și politică. Am fi niște ignoranți, vrednici de disprețul și râsul lumii, dacă în situația de azi am avea alte dorințe. Numai din unirea tuturor românilor de pretutindeni vom putea răzbi…

Oricât de tare ar fi zidul Carpaților, care, până acum, ne-a despărțit de frații noștri… ceasul deschiderii a sosit. Nu putem și n-avem lipsă să retezăm Carpații , căci ei sunt și trebuie să rămână și în viitor inima românismului…”.

„Trăiască România dodoloață!”, strigătul copilului din Lancrăm, a devenit realitate, iar proclamația de la Alba Iulia a fost consfințită juridic de către marile puteri ale vremii prin Tratatul de la Trianon din anul 1920. 

 

 

 

 

 

Biserica şi Marea Unire

 

 

 

Marele eveniment de la Alba Iulia a fost preluat de întreaga presă, iar un ziar bănăţean a relatat, pe prima pagină, un articol cu titlul sugestiv: „Am înviat!“.

Profesorii  de la scolile din intreaga tara spuneau: „Noi, care am apucat 1 Decembrie 1918 aceste mo­mente solemne, să le spunem mai de­parte urmaşilor urmaşilor noştri, spre a se slăvi, prin vecii vecilor România Mare cu cei care au făptuit-o. Iată dar cât de mare este fericirea şi bucuria unui popor care-şi capătase independenţa şi libertatea.”

Viitorul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, episcopul ortodox de Caransebeş, Miron Cristea, a fost apoi şi membru al delegaţiei românilor transilvăneni care a prezentat actul Unirii la Bucureşti, în 14 decembrie 1918, alături de episcopul unit de Gherla, Iuliu Hossu, ei fiind prezenţi la istoricul moment de înmânare către regele Ferdinand a Actului Unirii.

De Ziua Naţională a românilor, citind inscripţia de pe Arcul de Triumf din Bucureşti, continuăm să ne bucurăm că „după secole de suferinţă creştineşte îndurate am ajuns la unitate naţională“.

 

 

 

 

La mulţi ani, fraţi români, oriunde v-aţi afla!

Trăiască România Intregită!

 

 

 

 

CITITI SI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/12/01/ziua-de-1-decembrie-in-istoria-romanilor/

 

 

 

Surse: 

http://ziarullumina.ro/patriarhul-miron-cristea-fauritor-al-marii-uniri-131365.html

http://www.rador.ro/2018/07/18/portret-miron-cristea-primul-patriarh-al-romaniei 

ioncoja.ro

01/12/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

1 DECEMBRIE 1918 – O ZI A DREPTATII PENTRU POPORUL ROMÂN. VIDEO SI FOTO

LA MULTI  ANI  ROMÂNIA, LA MULTI ANI ROMÂNI !

„…Marea Unire din 1918, a fost si rãmâne pagina cea mai sublimã a istoriei românesti. Mãretia ei stã în faptul cã desãvârsirea unitãtii nationale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istoricã a întregii natiuni române, realizatã într-un elan nestapânit cu putere din strãfundurile constiintei unitãtii neamului, un elan controlat de fruntasii politici, pentru a-l cãlãuzi cu inteligentã politicã remarcabilã spre telul dorit. […]”

Florin Constantiniu – O istorie sincerã a poporului român, ed. Univers Enciclopedic, 1997.



CRONOLOGIA EVENIMENTELOR PREMERGATOARE MARII UNIRI (1914 – 1918)

ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

1914

Iul.15/28 – Austro-Ungaria declară război Serbiei.
Iul.17/30 –  Reprezentanţii Antantei fac cunoscut guvernului român acordul ţărilor lor privind unirea Transilvaniei cu România, în schimbul participării României la război împotriva Puterilor Centrale.
Iul.18/31 –  Mesaj al împăratului Germaniei Wilhelm al II-lea către regele Carol I, prin care cerea României să-şi îndeplinească obligaţiile către Puterile Centrale (1883, oct.18/30 – Semnarea la Viena, în cel mai strict secret, a Tratatului de alianţă româno-austro-ungar, la care Germania aderă în aceeaşi zi).
Iul.19/aug.1 – Germania declară război Rusiei. Sistemul general de alianţe care lega Marile Puteri a dus la dezlănţuirea primului război mondial.
Iul.21/aug.3 – Consiliul de coroană de la Sinaia, respinge cererea regelui Carol I de a intra în război alături de Puterile Centrale şi hotărâşte adoptarea unei politici de neutralitate armată.
Sept.18/oct.1 – Convenţie secretă ruso-română, prin care Rusia se angajează să apere integritatea teritorială a României şi recunoaşterea drepturilor acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români în schimbul unei neutralităţi binevoitoare a României (“Acordul Sazonov-Diamandi”).
Sept.27/oct.10 – Moartea regelui Carol I.
Sept.28/oct.11 –  Urcarea pe tron a regelui Ferdinand I, nepotul şi succesorul regelui Carol I.

1916

Aug.4/17 – Se semnează la Bucureşti Tratatul de alianţă între România pe de-o parte, şi Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia, pe de altă parte. Printre condiţiile intrării României în război de partea Antantei, se stipula satisfacerea cererii României de a se discuta la încheierea războiului drepturile ei istorice asupra Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei.

[ Planul intrării României în război]

Planurile de luptă

Conform planurilor interaliate trupele ruseşti urmau să înceapă ofensiva concomitent cu cele române. Trupele anglo-franceze trebuiau să debarce la Salonic, pentru a ţine în loc Bulgaria care intenţiona să atace România.

Aceste angajamente nu s-au realizat pentru că acţiunea aliaţilor de la Salonic a fost zădărnicită de o puternică ofensivă germano-bulgară, iar trupele ruseşti au sosit cu o mare întârziere. Din această cauză, trupele Puterilor Centrale au ocupat 2/3 din teritoriul României. Cu ajutorul trupelor ruseşti frontul este stabilizat, la începutul lunii ianuarie 1917, pe râul Siret, Dunăre şi braţul Sf. Gheorghe.

Campania din 1917

În teritoriul liber al Moldovei, din ianuarie până în mai 1917, a avut loc refacerea armatei române cu mijloace egale cu cele aflate în dotarea inamicului.O misiune militară franceză (condusă de generalul Henri Mathias Berthelot) şi echipamentul de luptă din Franţa şi Anglia au schimbat înfăţişarea armatei române.

Au fost organizate două armate române, având aprox. 400.000 de oameni, intercalate cu trei armate ruseşti însumând aproape 1.000.000 de militari. Astfel, ofensiva românească de la Mărăşti (la 11 iulie), condusă de generalul Alexandru Averescu, şi cea a generalilor Constantin Cristescu şi Eremia Grigorescu, de la Mărăşeşti (1-24 iulie) dejoacă planurile de luptă germane de ocupare a Moldovei şi de cucerire a portului Odessa.

ROMÂNIA ÎN 1918

Oct.-nov.1917 Comuniştii ruşi ajung la putere.

Ian. 27 Se încheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Austro-Ungaria şi Ucraina.
Febr.18 Se încheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Rusia Sovietică şi Germania.
Mart.5 Se semnează la Buftea (în apropiere de Bucureşti) Tratatul preliminar de pace între România şi Puterile Centrale, pe baza căruia încep la Bucureşti, la 9 mart., tratativele în vederea încheierii păcii.
Apr.24 Tratatul de pace de la Bucureşti, dintre România, pe de o parte, şi Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, să accepte rectificări de frontieră în Carpaţi şi să încheie convenţii economice dezavantajoase pentru tara.

ECOURI INTERNAŢIONALE

Mart.26 – 28 Are loc la Roma un Congres al naţionalităţilor din monarhia austro-ungară, care votează o moţiune cerând recunoaşterea dreptului fiecărei naţiuni de a se constitui în stat naţional independent sau de a se uni cu statul său naţional dacă acesta există.

Aug.24 – Se creează la Paris Consiliul Naţional al Unităţii Române, având în conducere pe Take Ionescu (preşedinte), Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu şi Ioan Th. Florescu. Consiliul este recunoscut la 29 sept. de guvernul francez, la 23 oct. de guvernul SUA, la 29 oct. de guvernul englez, iar la 9 nov. de cel italian drept exponent al intereselor poporului român.

Sept.2 – Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, sârbilor, croaţilor şi rutenilor votează o moţiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei şi eliberarea tuturor popoarelor.

Ofensiva Antantei

Sept.12 Armatele aliate din Balcani sparg frontul bulgar la Dobropolje şi înaintează spre Sofia.
Sept. 16 Se semnează la Salonic actul de capitulare a Bulgariei.
Oct.4 Germania şi apoi, la 5 oct., Austro-Ungaria, fac oferte de pace Puterilor Aliate.

UNIREA BASARABIEI CU REGATUL ROMÂN

Mart.27 Sfatul Ţării de la Chişinău (capitala Basarabiei) hotăreşte unirea Basarabiei cu România.

UNIREA TRANSILVANIEI CU REGATUL ROMÂNIEI

Sept.29 – Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, întrunit la Oradea adoptă în unanimitate o declaraţie redactată de Vasile Goldiş prin care se dorea recunoaşterea acestui for ca organ provizoriu de conducere al Transilvaniei. Se constituie un “Comitet de Acţiune”, cu sediul la Arad, avându-l preşedinte pe Vasile Goldiş.

Oct.3 – Manifestul Împăratului Carol I de Habsburg – Către popoarele mele credincioase privind reorganizarea Austro-Ungariei într-o Federaţie de şase state independente (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez şi ucrainean).

Oct.3 – Declaraţia de răspuns a “Corpului voluntarilor transilvăneni şi bucovineni”, la manifestul lui Carol I de Habsburg, în care, aceştia proclamă unirea teritoriilor lor cu Regatul României.

SPRE MAREA UNIRE

Victoria Antantei, care începe să se contureze în 1918 în Apus, are urmări şi pe frontul din Balcani. Armata lui Sarrail de la Salonic înaintează în sfârşit şi străpunge liniile bulgare. Guvernul lui Marghiloman îşi dă demisia, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918.

 Îi urmează guvernul generalului Coandă, care proclamă imediat mobilizarea generală şi, la 28 octombrie/10 noiembrie, România reintră în război. Un război care a doua zi încetează prin armistiţiul semnat la Compiegne. Războiul încetează în Europa occidentală, nu şi în cea de răsărit, unde, după armistiţiu, la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, operaţiunile militare vor mai continua intermitent în Ungaria.

Înfrângerea militară aduce cu sine destrămarea imperiilor centrale. Primul care se prăbuşeşte este, cum era de aşteptat, cel austro-ungar. La 18 octombrie împaratul Carol (Franz Joseph murise în 1916) anunţă printr-un manifest transformarea monarhiei austro-ungare într-un stat federal. Era, fapt limpede, mult prea târziu. O salvare a imperiului nu mai putea veni decât de la diplomaţia învingătorilor (mai cu seamă de la cea a Marii Britanii).

Dar popoarele din imperiu o iau înaintea diplomaţilor şi decid ele însele asupra destinului lor. La fel şi românii. La 12 octombrie, Partidul Naţional Român din Transilvania adoptă Declaraţia de autodeterminare, redactată de Vasile Goldiş, “în virtutea dreptului naţional al fiecărei naţiuni de a dispune de ea însăşi”.

Şase zile mai târziu, această Declaraţie este citită în Parlamentul de la Budapesta de Alexandru Vaida Voevod, în timp ce, la Viena, Iuliu Maniu concentra 70.000 de soldaţi transilvăneni din armata austro-ungară, cu care se îndreaptă spre Transilvania.

Consiliul National Român Central, înfiinţat la 3 noiembrie 1918, din reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social Democrat, preia controlul Transilvaniei, profitând şi de rapida dezintegrare a aparatului administrativ maghiar.

Între timp, fapte similare se petrec în Bucovina, unde la 27 octombrie se creează un Consiliu Naţional Român, sub conducerea lui Iancu Flondor, care formulează dorinţa Bucovinei de unire cu România, proclamată în fapt, necondiţionat şi cu mare însufleţire la Cernăuţi, la 28 noiembrie 1918.

Guvernul lui Károlyi Mihály, format la 31 octombrie la Budapesta şi în care ministrul naţionalităţilor este democratul Jászi Oszkar, încearcă să intre în negocieri cu Consiliul Naţional Român Central.

Iuliu Maniu relatat despre zilele premergătoare adoptării rezoluţiei unirii Transilvaniei cu România .

La 24 ianuarie 1934, cu prilejul aniversării Unirii Principatelor Moldova şi Valahia, a susţinut o conferinţă la radio despre „Marea Unire”. Pe calea undelor, Maniu a expus obstacolele politice depăşite de fruntaşii ardeleni.

„În zadar a fost toată străduinţa guvernului unguresc de a câştiga pe români cu cele mai seducătoare promisiuni, în zadar au fost rugămintea şi ameninţările arhiducelui Iosif, adresate trimisului Consiliului Naţional, Alexandru Vaida Voevod, de a cere orice, căci toate se vor împlini, numai alăturarea de România să nu se decidă, în zadar a fost străduinţa ministrului ungar Jaszi Oscar în Arad şi pe urmă în Budapesta de a îndupleca pe români la acceptarea unei soluţii tranzacţionale.

În zadar, pentru că întreaga suflare românească era tran-şantă în atitudinea ei: unire sau moarte!”

 Negocierile au fost purtate la Arad, între 13-15 noiembrie, dar fără nici un rezultat. În acelaşi timp, guvernul maghiar semnează la 13 noiembrie armistiţiul de la Belgrad cu generalul Franchet d’Esperey, şeful armatei din Orient.

Se fixează o linie de demarcaţie arbitrară între Ungaria şi Transilvania, care lăsa sub autoritatea Budapestei oraşe ca Satu Mare, Oradea, Beiuş, Arad şi regiuni istorice ca Banat (încredinţat administraţiei sârbeşti), Crişana, Maramureş.

Faptul îi pune în gardă pe români. Consiliul Naţional decide să convoace, la 18 noiembrie/1 decembrie, la Alba Iulia, o Adunare Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria.

 Pentru această Adunare urmau a fi aleşi 600 de deputaţi pe bază de vot universal şi 628 reprezentanţi ai organizaţiilor şi societăţilor culturale. Participă la alegeri toţi românii din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş.

Într-o atmosferă de mare entuziasm popular, timp de 12 zile, sunt aleşi câte 5 reprezentanţi de circumscripţie (în cadrul stabilit în 1910). Revendicările alegătorilor: unirea cu România, reformă agrară, vot universal.

Adunarea de la Alba-Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Au venit 1228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 de comitate româneşti, apoi episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizaţiilor militare şi ai tinerimii universitare.

Dar pe lângă delegaţii oficiali, ceea ce dădea Adunării înfăţişarea unui mare plebiscit popular era afluenţa poporului. Din toate unghiurile ţărilor române de peste Carpaţi, sosea poporul cu trenul, cu căruţele, călări, pe jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a ţinuturilor, în cântări şi plini de bucurie.

Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor.

Spectacol simbolic şi instructiv: mulţimea imensă urcă drumul spre Cetăţuie printre şirurile de ţărani români înveşmântaţi în sumanele de pătură albă şi cu căciulile oştenilor lui Mihai Viteazul.

Pe porţile Cetăţuii, despuiate de pajurile nemţeşti, fâlfâie Tricolorul român.

Erau reprezentate toate categoriile sociale şi ambele biserici. Participau şi reprezentanţi ai tuturor regiunilor istorice româneşti.

Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul şi se adună pe Câmpul lui Horea. De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreţia vremurilor pe care le trăiesc.

În acest timp, în sala Cazinei militare, delegaţii ţin adunarea. Pe podium, între steagurile tuturor naţiunilor aliate, care au contribuit cu sacrificiile lor de sânge la desăvârşirea acestui act măreţ, iau loc fruntaşii vieţii politice şi intelectuale a românilor şi delegaţii Bucovinei şi Basarabiei, care au ţinut să aducă salutul ţărilor surori, intrate mai dinainte în marea familie a statului român.

Lucrările şedinţei au început la ora 10.30.

Dintr-un colţ al sălii izbucneşte cu energie vechiul cântec patriotic ‘Pe-al nostru steag e scris unire’. Întreaga asistenţă îl cântă cu o însufleţire deosebită. El este practic lozinca sub care se va desfăşura întreaga zi.

Rând pe rând, îşi fac apariţia membrii Consiliului Naţional Român Central primiţi cu ropote de aplauze. Ultimul soşeşte George Pop de Băseşti – preşedintele CNRC, ultimul în viaţă dintre memorandişti.

În sală se aflau  delegaţii aleşi în cele 130 de circumscripţii electorale ale Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului şi Sătmarului. Alături de ei participau reprezentanţii episcopiilor româneşti, societăţilor culturale, institutelor de învăţământ superior şi şcolilor medii, reuniunilor învăţătoreşti, reuniunilor de meseriaşi şi femei, delegaţii Partidului Social Democrat Român, gărzilor naţionale şi ai societăţilor studenţeşti; în total 1 228 de delegaţi.

În discursul său, George Pop de Băseşti a amintit marile momente ale luptei naţionale a românilor conchizând: ‘Vrem să zdrobim lanţurile robiei noastre sufleteşti prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: Unirea tuturor celor de o limbă şi de o lege, într-un singur şi nedespărţit stat românesc’.

A urmat la cuvânt Vasile Goldiş care a spus: ‘Naţiunile trebuiesc eliberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat, Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi eliberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: Unirea ei cu Ţara Românească’.

Într-o atmosferă înălţătoare, în mijlocul aprobărilor unanime şi a unui entuziasm fără margini, Vasile Goldiş, cel care a redactat textul Rezoluţiei Unirii, aduce la cunoştinţa poporului conţinutul documentului (n. r.: Vasile Goldiş – fost deputat în Parlamentul de la Budapesta, deputat în Parlamentul României, ministru al Culturii, fost redactor al ziarului Românul, cel care în calitate de preşedinte al delegaţiei ardelene a adus la cunoştinţa Regelui Ferdinand actul Unirii adoptat la Alba-Iulia).


În finalul discursului său, Vasile Goldiş a dat citire textului Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale.

Textul rezoluţiei mentioneaza  autonomia provizorie a teritoriilor până la întrunirea Constituantei, deplina libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice, reforma agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale.

Adunarea naţională mai cerea  Congresului de Pace să asigure dreptatea şi libertatea atât pentru naţiunile mari, cât şi pentru cele mici şi să elimine războiul ca mijloc pentru reglementare a raporturilor internaţionale.

Ea saluta pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare si naţiunile eliberate – cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană si declara ca  se închină cu smerenie înaintea acelor bravi români care şi-au vărsat sângele în acest război pentru libertatea şi unitatea naţiunii române ..

La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România era desavarsita.

romania

Foto:  Episcopul Iuliu Hossu dă citire Declaraţiei de la Alba Iulia

La Alba Iulia, aşa cum fusese înainte şi la Cernăuţi, la 28 noiembrie, a fost, de fapt, un plebiscit al tuturor românilor din Austro-Ungaria. Tot la Alba Iulia, cu prilejul Adunării, se constituie Marele Consiliu Naţional Român, format din 200 de membri aleşi şi 50 de membri cooptaţi.

Foto:Consiliul Dirigent. Primul Guvern roman al Transilvaniei si Banatului dupa decretarea Unirii.

A doua zi, acest Consiliu numeşte un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu.

Consiliul trimite o delegaţie la Bucureşti, condusă de episcopul de Caransebeş, Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care, la 1/14 decembrie, înmânează regelui Ferdinand I declaraţia de la Alba Iulia.

La 11/24 decembrie, regele Ferdinand promulgă decretul de sancţionare a unirii (totodată şi a Bucovinei şi Basarabiei). Protestele guvernului Károlyi la Budapesta sunt inutile.

MAREA UNIRE DE LA 1918 IN IMAGINI.

Fișier:Greater Romania.svg

Foto:Incoronarea regelui Ferdinand si a Reginei Maria la Alba Iulia

Fichier:Iuliu Maniu.jpg

File:Iicbratianu.png

Ion I.C.Bratianu

La 1 decembrie nu sărbătorim doar unirea Transilvaniei cu România, această memorabilă zi reprezintă clipa finală a înfăptuirii marelui ideal naţional al tuturor românilor, se aniversează deopotrivă revenirea în graniţele istorice a românilor din Basarabia şi Bucovina, împreună cu rememorarea primei etape unificatoare prin care Muntenia şi Moldova au dat naştere statului român la 24 ianuarie 1859.

Este ziua când fiecare suflare românească trebuie să-şi manifeste recunoştinţa faţă de toţi eroii care au contribuit la naşterea României Întregite.

Înflorirea României Mari a fost întreruptă brutal în anul tragic 1940 când, ignorându-se voinţa liber exprimată a tuturor românilor şi recunoaşterea internaţională a unirii, Statul Român a fost supus unor răşluiri teritoriale arbitrare cu urmările cunoscute.

De aceea, sărbătorirea zilei de 1 decembrie, clipa desăvârşirii Marii Uniri ca Zi Naţională a României, este incompletă purtând mereu un suspin pentru teritoriile româneşti răpite iar pentru acestea un indiciu clar că nu sunt abandonate din proiectele Tării-mamă.

In acelasi timp, sărbătoarea Unirii păstrează o vie speranţă de viitor, iar acest sfânt deziderat nu ne-a rămas în grijă doar pentru a-l perpetua şi transmite altor generaţii, ci pentru ca noi să depunem eforturi – pe măsura fiecăruia – astfel încât bucuria şi spiritul României Întregite, să reînvie odată şi pentru totdeauna.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

 

 

 

 

 

 

 Surse:

Ion Bulei, Scurtă istorie a românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 1996.

 Basarabia literara com.md.

01/12/2013 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

1 DECEMBRIE 1918 – O ZI A DREPTATII PENTRU POPORUL ROMAN. LA MULTI ANI ROMANIA, LA MULTI ANI ROMANI! VIDEO

 

 

 

 

CRONOLOGIA EVENIMENTELOR PREMERGATOARE MARII UNIRI (1914 – 1918)

 

 

ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

 

1914

Iul.15/28 Austro-Ungaria declară război Serbiei.

Iul.17/30 Reprezentanţii Antantei fac cunoscut guvernului român acordul ţărilor lor privind unirea Transilvaniei cu România, în schimbul participării României la război împotriva Puterilor Centrale.
Iul.

18/31 Mesaj al împăratului Germaniei Wilhelm al II-lea către regele Carol I, prin care cerea României să-şi îndeplinească obligaţiile către Puterile Centrale (1883, oct.18/30 Semnarea la Viena, în cel mai strict secret, a Tratatului de alianţă româno-austro-ungar, la care Germania aderă în aceeaşi zi).

Iul.19/aug.1 Germania declară război Rusiei. Sistemul general de alianţe care lega Marile Puteri a dus la dezlănţuirea primului război mondial.

Iul.21/aug.3 Consiliul de coroană de la Sinaia, respinge cererea regelui Carol I de a intra în război alături de Puterile Centrale şi hotărâşte adoptarea unei politici de neutralitate armată.

Sept.18/oct.1 Convenţie secretă ruso-română, prin care Rusia se angajează să apere integritatea teritorială a României şi recunoaşterea drepturilor acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români în schimbul unei neutralităţi binevoitoare a României (“Acordul Sazonov-Diamandi”).

Sept.27/oct.10 Moartea regelui Carol I.

Sept.28/oct.11 Urcarea pe tron a regelui Ferdinand I, nepotul şi succesorul regelui Carol I.

1916

Aug.4/17 Se semnează la Bucureşti Tratatul de alianţă între România pe de-o parte, şi Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia, pe de altă parte. Printre condiţiile intrării României în război de partea Antantei, se stipula satisfacerea cererii României de a se discuta la încheierea războiului drepturile ei istorice asupra Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei.

[ Planul intrării României în război]

 

Planurile de luptă

 

Conform planurilor interaliate trupele ruseşti urmau să înceapă ofensiva concomitent cu cele române. Trupele anglo-franceze trebuiau să debarce la Salonic, pentru a ţine în loc Bulgaria care intenţiona să atace România.

Aceste angajamente nu s-au realizat pentru că acţiunea aliaţilor de la Salonic a fost zădărnicită de o puternică ofensivă germano-bulgară, iar trupele ruseşti au sosit cu o mare întârziere. Din această cauză, trupele Puterilor Centrale au ocupat 2/3 din teritoriul României. Cu ajutorul trupelor ruseşti frontul este stabilizat, la începutul lunii ianuarie 1917, pe râul Siret, Dunăre şi braţul Sf. Gheorghe.

 

Campania din 1917

În teritoriul liber al Moldovei, din ianuarie până în mai 1917, a avut loc refacerea armatei române cu mijloace egale cu cele aflate în dotarea inamicului.

O misiune militară franceză (condusă de generalul Henri Mathias Berthelot) şi echipamentul de luptă din Franţa şi Anglia au schimbat înfăţişarea armatei române.

Au fost organizate două armate române, având aprox. 400.000 de oameni, intercalate cu trei armate ruseşti însumând aproape 1.000.000 de militari.

Astfel, ofensiva românească de la Mărăşti (la 11 iulie), condusă de generalul Alexandru Averescu, şi cea a generalilor Constantin Cristescu şi Eremia Grigorescu, de la Mărăşeşti (1-24 iulie) dejoacă planurile de luptă germane de ocupare a Moldovei şi de cucerire a portului Odessa.

 

ROMÂNIA ÎN 1918

 

Oct.-nov.1917 Comuniştii (bolsevici) ajung la putere i Rusia.

Ian. 27 Se încheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Austro-Ungaria şi Ucraina.

Febr.18 Se încheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Rusia Sovietică şi Germania.

Mart.5 Se semnează la Buftea (în apropiere de Bucureşti) Tratatul preliminar de pace între România şi Puterile Centrale, pe baza căruia încep la Bucureşti, la 9 mart., tratativele în vederea încheierii păcii.

Apr.24 Tratatul de pace de la Bucureşti, dintre România, pe de o parte, şi Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, să accepte rectificări de frontieră în Carpaţi şi să încheie convenţii economice dezavantajoase pentru tara.

 

ECOURI INTERNAŢIONALE

 

Mart.26 – 28 Are loc la Roma un Congres al naţionalităţilor din monarhia austro-ungară, care votează o moţiune cerând recunoaşterea dreptului fiecărei naţiuni de a se constitui în stat naţional independent sau de a se uni cu statul său naţional dacă acesta există

Aug.24 Se creează la Paris Consiliul Naţional al Unităţii Române, având în conducere pe Take Ionescu (preşedinte), Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu şi Ioan Th. Florescu. Consiliul este recunoscut la 29 sept. de guvernul francez, la 23 oct. de guvernul SUA, la 29 oct. de guvernul englez, iar la 9 nov. de cel italian drept exponent al intereselor poporului român.

Sept.2 Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, sârbilor, croaţilor şi rutenilor votează o moţiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei şi eliberarea tuturor popoarelor.

 

Ofensiva Antantei

Sept.12 Armatele aliate din Balcani sparg frontul bulgar la Dobropolje şi înaintează spre Sofia.

Sept. 16 Se semnează la Salonic actul de capitulare a Bulgariei.

Oct.4 Germania şi apoi, la 5 oct., Austro-Ungaria, fac oferte de pace Puterilor Aliate.

 

UNIREA BASARABIEI CU REGATUL ROMÂN

Mart.27 Sfatul Ţării de la Chişinău (capitala Basarabiei) hotăreşte unirea Basarabiei cu România.

 

UNIREA TRANSILVANIEI CU REGATUL ROMÂN

 

Sept.29 Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, întrunit la Oradea adoptă în unanimitate o declaraţie redactată de Vasile Goldiş prin care se dorea recunoaşterea acestui for ca organ provizoriu de conducere al Transilvaniei. Se constituie un “Comitet de Acţiune”, cu sediul la Arad, avându-l preşedinte pe Vasile Goldiş.

Oct.3 Manifestul Împăratului Carol I de Habsburg – Către popoarele mele credincioase privind reorganizarea Austro-Ungariei într-o Federaţie de şase state independente (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez şi ucrainean).

Oct.3 Declaraţia de răspuns a “Corpului voluntarilor transilvăneni şi bucovineni”, la manifestul lui Carol I de Habsburg, în care, aceştia proclamă unirea teritoriilor lor cu Regatul României.

 

SPRE MAREA UNIRE

 

Victoria Antantei, care începe să se contureze în 1918 în Apus, are urmări şi pe frontul din Balcani. Armata lui Sarrail de la Salonic înaintează în sfârşit şi străpunge liniile bulgare. Guvernul lui Marghiloman îşi dă demisia, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918.

 Îi urmează guvernul generalului Coandă, care proclamă imediat mobilizarea generală şi, la 28 octombrie/10 noiembrie, România reintră în război. Un război care a doua zi încetează prin armistiţiul semnat la Compiegne.

Războiul încetează în Europa occidentală, nu şi în cea de răsărit, unde, după armistiţiu, la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, operaţiunile militare vor mai continua intermitent în Ungaria.

Înfrângerea militară aduce cu sine destrămarea imperiilor centrale. Primul care se prăbuşeşte este, cum era de aşteptat, cel austro-ungar. La 18 octombrie împaratul Carol (Franz Joseph murise în 1916) anunţă printr-un manifest transformarea monarhiei austro-ungare într-un stat federal. Era, fapt limpede, mult prea târziu.

O salvare a imperiului nu mai putea veni decât de la diplomaţia învingătorilor (mai cu seamă de la cea a Marii Britanii).

Dar popoarele din imperiu o iau înaintea diplomaţilor şi decid ele însele asupra destinului lor.

La fel şi românii. La 12 octombrie, Partidul Naţional Român din Transilvania adoptă Declaraţia de autodeterminare, redactată de Vasile Goldiş, “în virtutea dreptului naţional al fiecărei naţiuni de a dispune de ea însăşi”.

Şase zile mai târziu, această Declaraţie este citită în Parlamentul de la Budapesta de Alexandru Vaida Voevod, în timp ce, la Viena, Iuliu Maniu concentra 70.000 de soldaţi transilvăneni din armata austro-ungară, cu care se îndreaptă spre Transilvania.

Consiliul National Român Central, înfiinţat la 3 noiembrie 1918, din reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social Democrat, preia controlul Transilvaniei, profitând şi de rapida dezintegrare a aparatului administrativ maghiar.

Între timp, fapte similare se petrec în Bucovina, unde la 27 octombrie se creează un Consiliu Naţional Român, sub conducerea lui Iancu Flondor, care formulează dorinţa Bucovinei de unire cu România, proclamată în fapt, necondiţionat şi cu mare însufleţire la Cernăuţi, la 28 noiembrie 1918.

Guvernul lui Károlyi Mihály, format la 31 octombrie la Budapesta şi în care ministrul naţionalităţilor este democratul Jászi Oszkar, încearcă să intre în negocieri cu Consiliul Naţional Român Central.

 Negocierile sunt purtate la Arad, între 13-15 noiembrie, dar fără nici un rezultat. În acelaşi timp, guvernul maghiar semnează la 13 noiembrie armistiţiul de la Belgrad cu generalul Franchet d’Esperey, şeful armatei din Orient.

Se fixează o linie de demarcaţie arbitrară între Ungaria şi Transilvania, care lăsa sub autoritatea Budapestei oraşe ca Satu Mare, Oradea, Beiuş, Arad şi regiuni istorice ca Banat (încredinţat administraţiei sârbeşti), Crişana, Maramureş.

Faptul îi pune în gardă pe români. Consiliul Naţional decide să convoace, la 18 noiembrie/1 decembrie, la Alba Iulia, o Adunare Naţională a Românilor din Transilvania şi Ungaria.

 Pentru această Adunare urmau a fi aleşi 600 de deputaţi pe bază de vot universal şi 628 reprezentanţi ai organizaţiilor şi societăţilor culturale. Participă la alegeri toţi românii din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş.

Într-o atmosferă de mare entuziasm popular, timp de 12 zile, sunt aleşi câte 5 reprezentanţi de circumscripţie (în cadrul stabilit în 1910). Revendicările alegătorilor: unirea cu România, reformă agrară, vot universal.

Cei 1228 de deputaţi s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia, în timp ce în oraş circa 100.000 de oameni (după mărturiile din epocă) le aşteptau hotărârile. Erau reprezentate toate categoriile sociale şi ambele biserici. Participau şi reprezentanţi ai tuturor regiunilor istorice româneşti.

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, deputaţii decid în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, cu păstrarea unei autonomii locale, pe baze democratice, cu egalitatea naţionalităţilor şi a religiilor.

 La Alba Iulia, aşa cum fusese înainte şi la Cernăuţi, la 28 noiembrie, a fost, de fapt, un plebiscit al tuturor românilor din Austro-Ungaria. Tot la Alba Iulia, cu prilejul Adunării, se constituie Marele Consiliu Naţional Român, format din 200 de membri aleşi şi 50 de membri cooptaţi.

 

 

Foto: Consiliul Dirigent. Primul Guvern roman al Transilvaniei si Banatului dupa decretarea Unirii.

 

 

A doua zi, acest Consiliu numeşte un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu.

Consiliul trimite o delegaţie la Bucureşti, condusă de episcopul de Caransebeş, Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care, la 1/14 decembrie, înmânează regelui Ferdinand I declaraţia de la Alba Iulia. La 11/24 decembrie, regele Ferdinand promulgă decretul de sancţionare a unirii (totodată şi a Bucovinei şi Basarabiei). Protestele guvernului Károlyi la Budapesta sunt inutile.

După Ion Bulei, Scurtă istorie a românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 1996, pp. 104-107.

 

Fișier:Greater Romania.svg

Foto: Incoronarea regelui Ferdinand si a Reginei Maria la Alba Iulia

 

Fichier:Iuliu Maniu.jpg

File:Iicbratianu.png

Ion I.C.Bratianu

01/12/2012 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: