CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Gandul zilei : Sa reinventam sarbatoarea de 23 august ?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Nu numai ca s-au predat armatei Rusiei sovietice 170.000 de ostasi oteliti in trei ani si doua luni de razboi, dar s-a surpat rezistenta morala a natiei prin violenta cu care partidele democrate au pledat culpabilitatea Romaniei, in speranta ca isi vor gasi titluri la recunostinta invingatorilor”

 

– Pamfil Seicaru –

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pamfil Șeicaru (n. 18 aprilie 1894, Buzău — d. 21 octombrie 1980, München, Germania) a fost un ziarist român, director al ziarului „Curentul”, cel mai combativ cotidian românesc în perioada dintre cele două războaie mondiale.

Este considerat unul dintre marii gazetari  români dintre cele două războaie mondiale.

A fost licențiat în drept. A luat parte ca ofițer la operațiunile militare din Primul Război Mondial, fiind citat cu Ordin de zi pe Armată. A fost deputat independent  în parlamentul României în 1928, 1931 și în 1933. Ziarist de mare talent, a fost director al ziarului „Bucovina” (Cernăuți) și a participat la editarea revistei „Gândirea”.

În 1928 înființează ziarul Curentul  cu orientare de dreapta și, uneori, de extremă dreaptă, pe care l-a condus până la plecarea sa din țară în 1944.

În 1939 a fost singurul ziarist român care a afirmat că așa-zisele garanții militare oferite de Marea Britanie și Franța pentru integritatea frontierelor României nu valorau nimic.

În fața pericolului nazist, „Anglia trebuie să se pregătească pentru propria apărare și abia după asta să garanteze și frontierele altor țări”.

Într-un articol publicat la 15 aprilie 1939, a intuit inevitabila sacrificare de către marile puteri a țărilor mici și mijlocii din Europa acelui timp.

În anii războiului, au rămas celebre polemicile lui cu comentatorul politic britanic Wickham Steed de la postul de radio Londra.

În august 1944 a părăsit țara cu ideea de a publica un ziar ce ar fi trebuit să susțină cauza României după încetarea războiului.

În 1945, dupa plecarea sa din tara, a fost comdamnat la moarte în contumacie de comuniști. În 1966 dictatorul Ceaușescu l-a grațiat în urma unei ample acțiuni a Securității, după care a fost ajutat financiar să publice articole și cărți favorabile politicii de independență față de Moscova a lui Nicolae Ceaușescu.

În august 1977 a făcut o vizită secretă în România, organizată de Securitate.

A petrecut 30 de ani în Spania, unde, la Madrid, a publicat o ediție trimestrială a ziarului Curentul și, pentru câtva timp, publicația Liberty and Justice.

Ultimii ani i-a petrecut în Germania, stabilindu-se la Dachau (Bavaria). La moartea sa, în octombrie 1980, primul ministru al Bavariei, Franz Josef Strauß, l-a omagiat într-un mesaj, descriindu-l drept „un patriot român și eminent ziarist… Moștenirea pe care a lăsat-o compatrioților săi este lupta pentru dreptate, omenie și pace.”

Publicitate

19/04/2016 Posted by | POLITICA | , , , , , , , | Un comentariu

23 august 1944 – o zi plina de mistere. VIDEO

Misterele zilei de 23 august 1944.

După unii istorici, “scenariul” actului de la 23 August 1944 a fost scris la Kremlin în octombrie 1943 de către “tătucul” Stalin şi ipocritul premier britanic Churchill.

Foto: Churchill si Stalin

Cu cinismul său proverbial, Churchill a scris în Memoriile sale cum cei doi au discutat, unul trăgând din trabuc, celălalt ameţit de vodcă, despre “afacerile noastre în Balcani”.

Pe misteriosul bilet s-a scris atunci că 90% din România revenea, după război, lui Stalin şi 90% din Grecia lui Churchill.

„Acordul de procentaj” Churchill-Stalin

Târgul procentelor a fost respectat, în linii majore, de ambii şefi de imperii – sovietic şi britanic. România a fost silită astfel să “joace” întru totul rolurile din “scenariul moscovit”.

1. Lovitură de stat? Deşi liderul PNŢ – Iuliu Maniu avea o credinţă oarbă în puterea şi promisiunile Marii Britanii că nu va părăsi România la ananghie, speranţele lui s-au spulberat iute în drama comunizării ţării după 23 August 1944.

Marea Britanie, prin premierul său, nu numai că s-a lepădat de România, în momentele de răscruce, dar a şi vândut-o Moscovei, acceptând atât ţinerea sub obroc a partidelor politice şi chiar sacrificarea regelui Mihai în 30 decembrie 1947, prin proclamarea Republicii.

Există istorici – nu puţini – care au studiat “fenomenul 23 August 1944” si care cred că acest act istoric a fost o lovitură de stat, în urma căreia Armata Română a întors armele împotriva aliatului – Germania hitleristă.

Această răsturnare de forţe a dat peste cap întregul dispozitiv militar german din Balcani, scurtând soarta războiului cu 6 luni !

Este una dintre cele mai însemnate contribuţii româneşti la istoria acestei conflagraţii mondiale, în care au pierit peste 60 de milioane de vieţi omeneşti.

Când Armata Roşie a intrat în Bucureşti în 30 august, capitala ţării fusese eliberată.

Unii istorici cred că acest fapt uimitor era rezultatul unei conspiraţii de la Palatul regal, fiind “un caz unic în istorie”.

După decembrie 1989 regele Mihai şi-a asumat “rolul” de actor central în actul crucial de la 23 August 1944.

În spusele sale, uneori însă a subestimat jocul esenţial al liderilor comunişti Lucreţiu Pătrăşcanu şi al ofiţerului de carieră Emil Bodnăraş – care fusese şef de promoţie al Şcolii de ofiţeri Timiş, cunoscător la perfecţie al limbilor germană şi rusă, dezertor, spion versat, întemniţat la Doftana între 1935-1943, unde l-a cunoscut pe Gheorghiu-Dej.

Aceşti reprezentanţi ai PCR au fost profund implicaţi în conspiraţie. Cei doi lideri comunişti români – scrie Silviu Brucan în cartea “Generaţia irosită”, editura Teşu, 2007 – “au prezentat propriul lor plan” de ieşire din război: regele Mihai să ordone armatei să “întoarcă armele” contra Germaniei, arestarea Antoneştilor dacă refuză armistiţiul cu Puterile Aliate (URSS, SUA, Marea Britanie), organizarea unui comitet militar care să asigure lovitura de stat şi apărarea împotriva unei riposte germane, organizarea gărzilor patriotice (care, în opinia îngustă a regelui Mihai, n-ar prea fi existat!) care să sprijine trupele regulate şi apărarea obiectivelor strategice, constituirea unui Guvern al Blocului Naţional Democrat (PNŢ, PNL, PSD şi PCR) care să declare încetarea alianţei cu Germania şi trecerea de partea Aliaţilor noi cu întregul dispozitiv militar.

Generalii şi consilierii regelui au “acceptat acest plan, convingându-l pe suveran că aceasta este soluţia cea mai bună în condiţiile date”.

2. Autorul Proclamaţiei regale – Pătrăşcanu Silviu Brucan vorbeşte în cartea sa despre “un pact cu diavolul”. România se afla în faţa unui mare dezastru. Ocuparea României de către Armata Roşie însemna “măturarea instituţiilor responsabile în stat, inclusiv a monarhiei”.

Încercările forţelor politice tradiţionale – PNŢ şi PNL, prin Maniu şi Brătianu – de a încheia înţelegeri cu Marea Britanie şi SUA la Cairo şi Ankara erau irelevante.

“Acestea au lăsat pe mâna lui Stalin soarta României. Şi acesta credea că singurul interlocutor valabil pentru a da credibilitate unui demers politic şi diplomatic era PCR”, iar regele Mihai, şef suprem al Armatei, tot singurul care putea conferi eficacitate planului” alcătuit de cei doi lideri comunişti – Pătrăşcanu şi Bodnăraş. Nu intrăm în detalii.

Antoniştii au fost arestaţi, şeful Gărzii patriotice era Ştefan Mladin, care, cu ing. Ceauşu (Bodnăraş) i-au luat sub pază, i-au închis într-o casă conspirativă din Vatra Luminoasă şi mai târziu predaţi unor ofiţeri ruşi care i-au trimis la Moscova.

Lucreţiu Pătrăşcanu a conceput textul “Proclamaţiei” regelui către popor, difuzat la radio în noaptea de 23 August 1944, text care “a fost acceptat în întregul său” de rege. S-a consumat astfel şi “ultimul act din scenariul conceput în comun de către liderii PCR şi regele Mihai”, cu “o reuşită sută la sută” (S. Brucan).

3. Insurecţie, revoluţie naţională? Într-o şedinţă a Biroului Politic al PCR, “evreica de fier”, cominternista Ana Pauker, emisar al Moscovei, care se credea unica în drept să fie şefa PCR, a bagatelizat actul de la 23 August 1944, spunând că acesta a fost “o greşeală politică”.

Pătrăşcanu şi Bodnăraş au protestat vehement, amintind despre părerile mareşalului Malinovski, însuşite de Stalin, potrivit căruia “lovitura de stat din 23 August 1944 a dat peste cap întregul dispozitiv strategic german din Balcani”.

La fel, şi Gheorghiu-Dej, rivalul Anei Pauker, judecând ce s-ar fi întâmplat dacă nu era 23 August, a spus: “Trupele sovietice ar fi înconjurat Bucureştii.

Trupele germane şi române ar fi opus rezistenţă. Artileria sovietică ar fi dezlănţuit, prin Katiuşe, atacul distrugător. Aviaţia ar fi bombardat capitala. S-ar fi ales praf şi pulbere de Bucureşti”. Ca şi de restul României. Sigur, după război, actul de la 23 August 1944 a fost excesiv de politizat şi ideologizat.

Dej n-a participat la realizarea lui, dar unii istorici i-au atribuit şi lui “o participare esenţială din închisoare”.

 

În timpul lui Ceauşescu, 23 August – devenit sărbătoare naţională – sintagma “ziua eliberării de sub jugul fascist de către glorioasele armate sovietice” a fost rafinată în laboratoarele ideologice prin “insurecţie naţională armată antifascistă” şi apoi “revoluţie de eliberare naţională şi socială”.

Despre ce “revoluţie” era vorba “când regele era pe tron – ca actor al loviturii de stat şi şefii primelor guverne erau generalii burghezi Sănătescu şi Rădescu” (S. Brucan)?

Mai mult, Ceauşescu a cerut unor istorici să menţioneze “rolul hotărâtor jucat” de el şi soţia sa Elena la înfăptuirea acestui act istoric, deşi numele lor nici nu erau măcar cunoscute de membrii PCR !

În marşul ei împotriva Germaniei hitleriste, armata română a eliberat 3.831 de localităţi, acoperindu-se de glorie nepieritoare şi prin jertfa celor 170.000 de ostaşi căzuţi în lupte.

Din păcate, marile puteri aliate – URSS, SUA, Marea Britanie – nu i-au recunoscut României statutul de cobeligerantă ca a 4-a putere militară, care a contribuit la victoria de la 9 mai 1945.

Cinismul liderilor acestor puteri nu va putea fi uitat şi iertat de români în vecii veacurilor. După evenimentele din decembrie 1989, actul de la 23 August şi-a pierdut virtuţile de sărbătoare naţională, dar nu şi profunda lui semnificaţie ca moment de răscruce istorică nu numai românească, ci şi europeană.

Autor : Vasile Gaftone, graiul.ro

24/11/2014 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: