CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

29 august 1917: Proclamarea Independenței principatului aromân al Pindului, primul stat românesc din Sudul Dunării. VIDEO

 

 

 

Harta regiunilor locuite de aromâni în nordul Greciei și sudul Albaniei și Bulgariei

 

 

 

  103 ani de la proclamarea Independenței Pindului, primul stat românesc din Sudul Dunării.

Cu toții știm că Franța a sprijinit în secolul al XIX-lea, crearea unui stat „România” în regiunea balcanică, dar doar câteva persoane știu astăzi  că Italia a promovat crearea unei țări „aromâne” în sudul Balcanilor în prima jumătate a secolului XX.  

 

 

 

 

Foto. Harta  proiectului Principatului de Pind aromân autonom   

 

PRINCIPATUL AROMÂN AL  PINDULUI

În timpul primului război mondial din 1917, armata italiană a lansat ideea înființării „Principatului Pind ” cu capitala  la Metsovo (Arminciu).  Alcibiades Diamandi, un aromân născut în 1893 în Samarina in Tesalia, de profesie avocat a fost ales să pună în aplicare acest plan care în timpul Primului Război Mondial. 

 

 

 

 

 

CENTENAR. Cum şi-au făcut AROMÂNII "Republica de o zi" în PIND. Principele ALCIBIADE | Evenimentul Zilei

 

Foto: Alcibiades Diamandi

 

 

 

 

 

 

Într-adevăr, în 1917, în timpul ocupării Albaniei și Epirului de Nord, italienii au încercat să câștige sprijinul  aromânilor în favoarea acestui proiect.

În scurta perioadă de ocupație italiană a sudului Albaniei, când forțele italiene au intrat și pe teritoriul grec în 1917, vlahii (aromânii) din mai multe localități din regiunea masivului muntos Pind  au solicitat autonomia sub protecția Italiei, îndreptându-se și spre  România pentru a cere sprijin .  

Pe 29 august 1917, românii din Munții Pindului și-au proclamat independența față de greci. Despre acest subiect puteți citi mai mult  pe siteul dedicat acestui subiect http://independenta-pindului.ro/.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Principatul din Pind (în dialectul aromân Principatulu di Pind sau Printsipat di la Pind) a fost în timpul celor două războaie mondiale un proiect de stat autonom sprijinit de Italia, în regiunea de nord-vest a Greciei .

Munții Pindului se întind în partea de sud a Albaniei și Macedoniei, precum și nord-vestul Greciei, această din urmă regiune fiind populată în majoritate de o populație aromâni de sorginte romanică.

„Începând cu luna august, dată fiind și situația de pe frontul din nordul Italiei, precum și tratativele cu noua putere greacă a lui Venizelos care a presat în repetate rânduri cartierul general italian spre a-i fi predată administrația zonelor din Masivul Pind, forțele italiene se retrag, iar  în vacumul de putere creat, notabilitățile locale aromâne au proclamat la 29 august 1917 independența Pindului și protectoratul Italiei asupra zonei.

S-a format tot atunci un comitet compus din 7 persoane: Dr. Demetru Diamandi, Ianaculi Dabura, Mihali Teguiani, Tache Nibi, Zicu Araia, Alcibiade Diamandi și Sterie Caragiani, cu rol decizonal, asemenea unui cvasi-guvern.

Acest comitet provizoriu a trimis comisarului general al Italiei la Ianina, Francesco Fazzi următoarele:

„Față de noua ocupațiune grecească, ce ne amenință, și care a fost inițiată la Abela prin acte de abuz de putere și de represalii, populația română din Pind, răsculată ca un singur om, și înaintea unor meetiguri impunătoare, a proclamat independența sa, sub protecțiunea Italiei”.

Temerile comitetului de la Samarina au fost anticipate încă din 7 iulie 1917, când după primele zile de ocupație italiană consulul Nuvolari trimitea din Ianina către Roma o telegramă arătând entuziasta primire făcută italienilor de către aromâni, dar și faptul că aceștia vor avea de suferit represalii din partea grecilor în cazul în care zona le va reveni celor din urmă, solicitând asigurări suplimentare.

De altfel, evenimentul de la Samarina din 29 august (stil nou) nu mai era pe placul consulului italian ce solicită chiar el stoparea acțiunilor cu tentă politică.

Atitudinea oficialului italian era desigur în concordanță cu noile instrucțiuni primite de la Roma și cu hotărârea luată de înalții oficiali italieni de a abandona regiunea. Luând act de noua stare de lucruri și consulul român a înțeles pericolul la care s-ar expune comunitățile aromâne dacă ar opune rezistență în fața iminentei reinstaurări a administrației grecești militare.

Mincu a îndemnat la prudență, asigurând localnicii de intențiile pașnice ale grecilor, uzând de autoritatea sa și susținând că a primit garanții din partea autorităților elene.

După părăsirea italiană a Epirului de Sud situația aromânilor implicați în manifestațiile politice din Pind a devenit extrem de critică.

Consulul român de la Ianina a obținut prin intermediul diplomaților italieni garanții formale de la guvernul elen că nu se vor întrebuința represalii asupra aromânilor.

Autoritățile elene urmau a fi controlate de emisari diplomatici italieni ce vor fi trimiși în principalele localități aromâne din Pind.

Însuși premierul Venizelos declara că nimeni nu va avea de suferit.
La 7 septembrie 1917, trupele grecești au intrat în Samarina. De îndată, autoritățile elene au trecut la acțiuni de represalii, amnistia generală promisă nefiind acordată. În fața persecuțiilor, aromânii refugiați nu s-au mai putut reîntoarce în comunele de origine.

Alcibiade Diamandi alături de alți notabili aromâni pindeni au ales să rămână la Arghirocastro (Albania), încercând să formeze la scurt timp o delegație albano-aromână care să poată pleda în plan internațional cauza unei autonomii largi pentru ținuturile locuite de urmașii romanității orientale din părțile masivului Pind.

La fața locului noua administrație greacă nu s-a dezmințit însă, aplicând localnicilor aromâni un regim marcat de arestări, maltratări, violențe și amenințări. Nu întâmplător, notabilii au fost primii care au căzut victime procedurilor de instaurare a noii oblăduiri.

Primarul de Avdela, Ghiți Caragiani a fost maltratat în public de către ofițerul de jandarmi Constantulis ce avertiza populația locală că „pe viitor le este interzis a se mai declara români”.

O altă practică de a semăna dezbinare în sânul fiecărei localități era aceea a încurajării de către autorități a „cetățenilor fideli” de a nu își mai plăti datoriile către cei care se declaraseră români și astfel a-i ruina economic.

În ciuda eforturilor făcute de agenții italieni ori de diplomatul român acreditat la Ianina (ocupată de forțele elene din 22 septembrie), soarta comunităților aromâne era conform rapoartelor diplomatice „dezastruoasă”.

Tot atunci a fost remis un memoriu către italieni în care au fost reclamate multiplele persecuții întâmplate în regiune. Actul era semnat de numeroși notabili aromâni”.

 

 

 

 

 

VIDEO: IMNUL AROMÂNILOR

 

 

 

 

29/08/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

10 Mai şi cel de-al patrulea moment istoric important pe care românii îl sărbătoresc în această zi. VIDEO

  

 

 

Fișier: Flag of Aromanians în 1848.svg

 

 

Imaginea steagului primului stat aromân din timpurile moderne, Principatul aromân al Pindului, stat care a existat în nordul Greciei, în anii 1941 – 1943, şi a avut relaţii stranse cu România.

Putem  observa culorile roşu-galben şi albastru pe steag şi stema Coroanei Române, încadrată în centru.

Culoarea neagră simboliza doliul, separarea neamului românesc la sud şi nord de Dunăre.

 

Data de 10 Mai marchează patru momente importante din istoriografia României: începutul domniei lui Carol I în 1866, declararea Independenţei de stat a ţării noastre în 1877, data când România a devenit regat, odată cu încoronarea primului rege al ţării în 1881 şi data la care sultanul Abdul Hamid al II-lea a semnat în 1905 iradeaua (decretul, firmanul), prin care aromânii din Imperiul otoman erau recunoscuți ca „naționalitate”, beneficiind astfel de dreptul de a avea  învățământ și biserică în limba maternă.

Despre românii sud-dunăreni numiţi şi macedoromâni sau aromâni, Eminescu scria:

 „Cât despre limba macedoromânilor, e azi un adevăr cunoscut de toţi că e numai un dialect al limbii dacoromane şi că n-are a face deloc cu limbile neolatine ale Occidentului. Studiile recente ale lui Miklosich au dovedit-o cu toată evidenţa.

Atât dialectul din Istria cât şi cel macedoromân sunt varietăţi ale limbii dacoromane, cu mici deosebiri fonologice şi cu mari şi hotărâtoare asemănări. Ne rămâne numai să admirăm ignoranţa grecilor moderni în privirea istoriei şi etnografiei unor ţări asupra cărora pretend a avea drepturi.

Dacă se află români în Macedonia cari vor redeşteptarea poporului lor şi readucerea lui la conştiinţa naţională, ei au cuvânt să lucreze în acest sens, şi nu injuriile foilor greceşti îi vor opri. În mozaicul de popoare orientale, credem că e loc şi pentru români şi că nu există nici o necesitate să fie anexaţi la Grecia.” (M. Eminescu, Erori istorice şi filologice, 11 august 1882).

La începutul secolului XX, aromânii din Peninsula Balcanică au insistat, fiind sprijiniţi ferm de Statului Român, să-şi folosescă propria limbă  în şcoli şi biserici. Această acţiune a determinat nemulţumirea grecilor, care considerau că nu există aromâni.

Bande de greci, sprijinite mai ales de ierarhii şi preoţii eleni, s-au dedat la omoruri în masă, săvârşite în aşezările cu populaţie majoritar aromânească.

Reacţia Executivului de la Bucureşti faţă de masacrele bandelor greceşti a stârnit iritarea omologilor eleni, ajungându-se la un moment dat la ruperea relaţiilor diplomatice între Grecia şi România.

Drepturile aromânilor din Peninsula Balcanică au constituit motivul unor dialoguri intense între Ministerele de Externe ale României şi Înaltei Porţi.

Într-un asemenea context, Ministrul român de Externe, generalul Lahovary, a beneficiat de suportul unor persoanalităţi  influente din Austro-Ungaria (Contele Goluchowski şi Baronul Calice), Germania (Baronul Marschall), Italia (Marchizul Incisa) şi Rusia (Zinoviev), care direct sau prin intermediari au discutat cu factorii de decizie de la Constantinopol.

În decembrie 1903, Generalul Lahovary, trimis al României la Constantinopol, a prezentat Patriarhiei  un proiect în care sugera posibilitatea ca aromânii să beneficieze din punct de vedere religios de serviciile unui episcop propriu în eparhia Ohrida-Kruševo, în locul celui greco-ortodox.

În acelaşi timp, pe data de 24 aprilie 1904, aromânii au depus un Memorandum la Patriarhia constantinopolitană solicitând, printre altele, înfiinţarea unor biserici proprii, posibilitatea pentru preoţi de a ţine slujba religioasă în limba română şi de a avea un delegat pe lângă Patriarhie.

Cum Sfântul Sinod a respins cererile aromânilor, ambasadorul Germaniei, baronul Marschall, a fost primit în audienţă la sultanul Abdul-Hamid al II-lea (1876-1909) în legătură cu doleanţele aromânilor.

Iniţiativa ambasadorului german s-a datorat solicitării lui Lahovary, ultimul cerând printr-o notă oficială acordarea de drepturi aromânilor, aşa cum aveau şi celelalte naţionalităţi nemusulmane.

În cele din urmă, sultanul a emis o iradea (10 〈23〉 mai 1905), recunoscându-le aromânilor toate revendicările cerute, cu excepţia celei de a avea un conducător religios propriu:

“Majestatea Sa Imperială Sultanul, care, însufleţit de sentimentele Sale de înaltă dreptate şi de părinteasca Sa grijă pentru popoarele Sale, acordă binefacerile şi bunăvoinţa Sa tuturor supuşilor Săi credincioşi, fără deosebire de neam şi de religie.

Luând în considerare cererile depuse acum în urmă la picioarele tronului imperial de către supuşii Săi valahi, a binevoit să poruncească în privinţa lor ca, în virtutea drepturilor civile de care ei se bucură la fel ca ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze muhtari, potrivit reglementărilor în vigoare; ca, aşa cum se face pentru celelalte comunităţi, să fie admişi şi membri valahi, potrivit regulii existente, în consiliile administrative şi să fie acordate facilităţi de către autorităţile imperiale profesorilor numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor lor şi pentru îndeplinirea formalităţilor prevăzute de legile imperiului în vederea deschiderii de noi aşezăminte şcolare”.

(sursa: Aromânii balcanici şi bandele greceşti –  dr. in istorie Catalin Fudulu).

 

 

 

Atunci, la 10 mai 1905, ziua națională a românilor primea o a patra semnificație, a emancipării naționale a fraţilor aromâni din Imperiul Otoman.

Cotidianul Universul publica, pe 17 mai 1905, editorialul „Zile însemnate”, care începea cu următoarele cuvinte:

„Trecem prin zile de mare însemnătate. Întotdeauna măreață, ziua de 10 mai a căpătat anul acesta o nouă strălucire prin izbânda cauzei fraților noștri din Macedonia, pentru care România a luptat atâta timp. Evenimentul acesta, care deschide larg porțile unei vieți noi aromânilor, va ocupa, prin înrâurirea ce va exercita, un loc de onoare nu numai în cartea țării, dar și în cartea Europei.”

 

Astfel, pe lângă  10 mai 1866, 10 mai 1877 și 10 mai 1881, noi românii mai avem încă o zi de sărbătoare  care trebuie redată memoriei publice : 10 mai 1905, ziua românilor din Macedonia.

unitatea geografica a aromanilor

 

Harta: Răspândirea aromânilor în Balcani

 

Deţinători ai unui tezaur cultural păstrat în memoria colectivă şi transmis, de-a lungul generaţiilor prin viu grai, aromânii luptă, de veacuri, pentru menţinerea identităţii lor spirituale. Iubindu-şi atât de mult limba, portul, folclorul şi obiceiurile, aromânii le vor păstra mereu, ca pe cele mai preţioase dovezi ale conştiinţei apartenenţei la etnia românească. 

De câțiva ani încoace, pe 10 (23) mai, se  sărbătorește în România dar și în alte țări balcanice – cu excepția notabilă a Greciei, Ziua aromânilor.

IMNUL AROMÂNILOR

 

 

 

UN DODECALOG AL AROMÂNILOR
sau
12 adevaruri incontestabile, istorice si actuale, asupra aromânilor si asupra limbii lor

 scris de Matilda Caragiu Marioţeanu

“Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”.
(Matei, XXII, 21)

CONFESIUNE

Acest DODECALOG al aromânilor reprezinta credo-ul meu stiintific asupra “ființei” denumita “aromân”. El este rezultatul unui proces indelungat, care dureaza de 68 de ani, de la nașterea mea, și care se explica prin:
a. o excelenta cunoastere a limbii mele materne, vorbita in familie de parintii mei, Nico Caragiu si Athina Papastere, si de bunica mea materna, Dhafna Pupti, mostenire sfanta lasata de stra-stra-stramosii mei de 2000 de ani;

b. un respect fara limite pentru tot ce este “traditie”, “lege” transmisa din generatie in generatie, “mentalitate” aproape imuabila – desi foarte evoluata in comunitatea mea aromana, in raport cu altele – in  f u n d a m e n t e l e  sale;

c. o competență stiintifica veritabila, castigată, treptat, datorita unui lucru serios si constant (1947 – 1995), condus, direct sau indirect (prin cartile lor), de dascalii mei: Theodor Capidan, Pericle Papahagi, Tache Papahagi, Al. Rosetti, Iorgu Iordan.

Având in vedere aceste date, in aceste momente de  c o n f u z i e  totală, creata de oameni ca nu vor sau nu pot sa respecte rezultatele științei (istorice/ lingvistice/ arheologice etc.), mă consider obligată – chiar daca acest credo al meu va fi ignorat, criticat, distrus – să formulez ideile care mi se par a fi punctul de plecare in orice initiativă, de orice fel; daca nu sunt acceptate aceste  a d e v ă r u r i  e l e m e n t a r e,  care nici măcar nu au nevoie sa fie explicate, rezultatul, in orice acțiune, ar fi: o confuzie generală (din cauza amestecului de criterii – istorice/ lingvistice/ geografice/ cultural-politice etc. – ), create adeseori conștient de toate “părțile” implicate; fricțiuni etnice in țarile balcanice; fara indoială, s a n g e  va curge din nou din toate părțile.
Îi rog pe cititori sa parcurgă, cu răbdare, cele 12 adevăruri și sș le judece numai la sfârșitul lecturii.

Îmi asum întreaga răspundere.

DIXI ET SALVAVI ANIMAM MEAM.

1. Aromânii (macedo-vlahii) si limba lor materna  e x i s t ă  astăzi și de doua mii de ani.
2. Aromânii sunt dintotdeauna sud-dunăreni.
3. Limba veche româna (straromâna/ româna comuna/ româna primitiva/ protoromâna) vorbită pe acest teritoriu era o limbă unitară.
4. Unitatea teritoriului unde se vorbea româna comună, a fost scindata de sosirea slavilor intre Dunare si Balcani.
5. Vechea limbă româna s-a scindat in cele patru ipostaze actuale ale sale:româna (daco-româna/ daco-v(a)laha), limba natională/ literara a României, aromâna(macedo-româna/ macedo-vlaha) si meglenita (megleno-româna/ megleno-vlaha; varianta a aromânei?), vorbite in sudul Dunarii si istriana (istro-româna/ istro-vlaha), vorbita in Peninsula Istria.

6. Aromâna este limba materna a aromânilor, care le confera constiința lor etnolingvistica.
7. Exista  d o u a  categorii de aromâni:
a. “autohtoni”, care locuiesc in țările balcanice (Grecia, Albania, fosta RSF Iugoslavia, Bulgaria)

b. în diaspora sunt cei care se gasesc oriunde in lume (in tarile din Europa, inclusiv in Romania, in cele doua Americi, in Australia etc.)
8. Statutul aromânilor “autohtoni” locuind in țările balcanice este cu totul diferit de acela al aromânilor din diaspora.
9. Statutul aromânilor aflați in diaspora (in România sau in alta parte) are specificul lui.
10. Numele aromânilor trebuie sa fie aromân și macedo-vlah.
11. Aromânii sunt crestin ortodocsi. Ortodoxismul lor are specificul lui (spre deosebire de acela al românilor din nord).
12. Aromânii (macedo-vlahii),trebuie sa aiba un singur scop: sa-și cultive limba maternă și tradițiile lor.

Matilda Caragiu Marioțeanu: Post-Scriptum la Dodecalog

In cei doi ani* care au trecut de la aparitia DODECALOG-ului, reactiile pe marginea celor 12 adevaruri formulate nu au lipsit. Autorii lor pot fi grupati, grosso modo, in doua categorii:

a. unii, majoritatea (mai ales oameni de stiinta, dar si nespecialisti, din toata lumea), au adoptat  i n t e g r a l  si neconditionat opiniile mele;

b. altii, mai ales aromâni din Romania, au contestat unele din adevarurile cuprinse in DODECALOG.

[…]Ambele categorii de opinii contin interpretari care sunt departe de ideile mele, nu au nici o legatura cu ele sau sunt interventii ale unor oameni total neavizati. Fie din cauza unor lecturi superficiale, fie din motive subiective, s-au tras cateva concluzii aberante. […]

Intr-un fel sau altul s-a ajuns la concluzii denaturate ca: “aromâna nu este limba română” sau “aromâna este o alta limba decat limba română”.

Or, nu se fac nicaieri in DODECALOG astfel de afirmatii, dimpotriva, ca in  t o a t e  lucrarile mele, se arata ca aromâna este o varianta a românei comune, a acelui “trunchi” comun din care s-au desprins aceste variante  i s t o r i c e  (denumite traditional “dialecte”) ale limbii străromâne (=germ. Urrumänisch).

Ceea ce este nou in DODECALOG este tocmai aceasta precizare: aromâna este un “dialect” istoric al unei faze  v e c h i  din istoria limbii române (aici rezida si deosebirea dintre opinia mea si aceea a lingvistilor Al. Graur si Ion Coteanu, care, in deceniul al saselea, eliminau stratul străromân, vorbind de “limbi” de sine statatoare, nascute direct din latina carpato-balcanica, fara o etapa românească de comunitate).

O alta precizare pe care o aduce DODECALOG-ul este aceea ca aromâna si aromânii nu s-au desprins din românitatea nord-dunareana, locul lor de origine fiind sudul Dunarii.

Gresesc, deci, in primul rand, cei care, din nevoia de argumente in favoarea identitatii aromânilor, plecand de la DODECALOG, denatureaza ideile mele spunand ca aromâna/ aromânii este/ sunt o alta limba/ un alt popor decat limba română/ românii: o exagerare si o deformare inutile, caci insusi faptul de a vorbi o alta limba decat oricare din limbile balcanice – toate neromanice, nelatine! – le confera acest drept!

Acesti autori fac o grava eroare  i s t o r i c a.

Gresesc insa, in al doilea rand, si cei care, exagerand in sens invers, pun semnul egalitatii intre ‘aromână’ si ‘aromâni’ (din sudul Dunarii) si ‘română’ si ‘români’ (din nordul Dunarii).

Acesti autori fac in plus o grava eroare  g e o g r a f i c a: aromânii sud-dunareni sunt la ei acasa acolo, dar sunt in diasporă in orice alt loc pe care s-au asezat dupa ce si-au parasit  locuintele de bastina (in Romania sau aiurea – oricat de mult ar deranja termenul diasporă pe unii autori). […]

Aromâna si aromânii se pot salva numai prin limba lor materna.

A-i ‘cultiva’ pe aromâni inseamna pentru mine a le permite sa-si cultive limba si anume: prin cateva ore – poate 4 – de  a r o m â n ă  (limba, literatura, istorie, civilizatie etc.) si 2 ore de limba română  l i t e r a r a  saptamanal, in scolile cu populatie aromânească densa din tarile balcanice.

Cat despre ‘cultivarea’ lor in sensul instruirii si al perfectionarii intr-un domeniu oarecare, aceasta se face, in mod firesc, in limba oficiala a tarii in care acestia traiesc: in greaca, albaneza, macedoneana, sarba, bulgara, italiana, germana etc. Fara limba lor materna insa, de maine nu s-ar mai putea vorbi de aromâni! […]

Si datorita fortei sale de caracter, constiinta de sine a aromânului este foarte puternica.

De aceea, el spune cu mandrie, cand se afla langa un vorbitor de alta limba: eu hiu armânu! (se intelege, in limba interlocutorului: “eu sunt aromân!”, adica “nu sunt nici turc, nici grec, nici evreu, nici francez etc.”).

Dar spune cu bucurie, cand se intalneste cu un român nord-dunarean, acolo, pe pamant balcanic sau oriunde: și-eu hiu armânu! (“si eu sunt <a>român” = “ca si tine!”). Identitate si românitate.

Consider ca intelegerea exacta a sensurilor celor 12 adevaruri din DODECALOG se impune: orice denaturare nu numai ca nu  a j u t a, dar  s u b m i n e a z a  evolutia pozitiva a aromânei, rolul ei fundamental in conservarea si afirmarea identitaţii vorbitorilor ei, aromânii.

 

 

http://assets.nydailynews.com/polopoly_fs/1.2763.1313645037!/img/httpImage/image.jpg_gen/derivatives/landscape_350250/image.jpg

 

 

Matilda Caragiu Marioțeanu (n. 20 iulie 1927 in localitatea Hrupista din Grecia, d.la 11 martie 2009 in Bucuresti, România), a fost o lingvistă română de origine aromâna, specialistă în dialectologie, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române din anul 1993 și membru titular din 2004. Era sora marelui actor Toma Caragiu.

*Dodecalogul a aparut prima oara in “Romania Literara”, XXVI, 33, 1-7 sept. 1993 si a fost publicat pentru prima data in volum in noiembrie 1996 la Editura Sammarina, Constanţa (cu traduceri în franceză si engleză).

 

 Răspîndiți în întreaga peninsulă balcanică, dar în special în zonele de munte, în mod firesc, macedonenii au avut ca ocupație principală oieritul.
Viața grea, de munte, le-a format și caracterul: oameni dîrji, rezistenți, încăpățînați, curajoși, drepți și mai ales foarte buni creștini.

În ultimul mileniu însă, istoria a consemnat mari macedoneni, a căror origine rămîne din păcate necunoscută pentru marea majoritate a românilor: întemeietori de țară sau conducători de stat; sfinți creștini sau înalți arhierei; mari filantropi, filozofi, scriitori, savanți; mari artiști ori sportivi.
Este bine să fie cunoscute o serie de nume de macedoneni, fie că se trag din ambii părinți macedoneni, fie dintr-unul singur.

Au fost macedoneni Petru, Asan și Caloian, împăraţii întemeietori ai imperiului vlaho-bulgar; Mihai Viteazul, primul domnitor care a unificat cele trei țări române, și unchiul său, Iane din Epir, banul Craiovei; Vasile Lupu, domnitorul Moldovei; familia Ghica, cea care a dat Țării Românești – 9 domnitori, Moldovei – 6 domnitori iar României – 2 prim-miniștri sau caimacamul Moldovei, Anastasie Panu, unul dintre artizanii Unirii din 1859; Ioannis Kolletis, primul ministru al Greciei, cu un rol de prim rang în dobîndirea și recunoașterea independenței țării; familia de politicieni greci Caramanlis; actualul președinte al Greciei, Karolos Papoulias; Fatos Nani, prim-ministru al Albaniei,
Au fost macedoneni ortodocși Sf. Nicodim de la Tismana, cel care a pus bazele monahismului în Țara Românească, Sf. Iosif cel Nou de la Partoș, mitropolitul Banatului, Sf. Dosoftei, mitropolitul Moldovei și Sf. Antonie de la Iezeru; Sfinții martiri Nicolae din Mețovo, Gheorghe din Ianina și Dimitrie din Samarina Pindului (din păcate, nerecunoscuți de biserica ortodoxă romană); Macarie, mitropolitul Țării Românești, Dositei Filitti, mitropolitul Ungrovlahiei, Nifon Rusăilă, mitropolitul primat al României, Vasile Moga, ultimul episcop al Ardealului, dar și Andrei Șaguna, primul mitropolit al Ardealului, au fost macedoneniIoachim al III-lea și Athenagoras I, patriarhii Constantinopolului; a fost macedonean părintele Arsenie Papacioc, unul din ultimii mari duhovnici ai României. 


Deși aromânii sunt ortodocşi, au fost și cazuri de convertire la catolicism, sfințenia lor remarcîndu-se și la Vatican: Sf. Tereza și monseniorul Vladimir Ghica, în prezent în curs de beatificare, au fost și ei macedoneni.

Tot macedonean (aroman) este mitropolitul grec Hierotheos Vlachos.

Au fost macedoneni marii filantropi Emanuel Gojdu, Evanghelie Zappa, George Averoff, George și Simon Sina, George Bellu și mulți alții, pînă în zilele noastre, cînd merită menționat și Gheorghe Becali.
Au fost macedoneni mari scriitori și mari filozofi: Anton Pann, Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, Ion Luca Caragiale, Alexandru Odobescu, Alexandru Macedonski, Gala Galaction, Ștefan Octavian Iosif, Octavian Goga, Victor Eftimiu, Lucian Blaga, Constantin Noica, Zaharia (Zahu) Pană, Mihail Drumeș, Radu Theodoru, Constantin Țoiu, Paul Goma, Ioan Petru Culianu.

Unul dintre cei mai mari scriitori și dramaturgi sîrbi, Branislav Nusic a fost și el macedonean.
În afară de sfinți și mari clerici, mari conducători de stat, mari filantropi ori mari oameni de știință și cultură, macedonenii au dat și mari oameni de artă (pictorii Theodor Aman, Camil Ressu, Ion Pacea și Ary Murnu, sculptorii Gheorghe Anghel, Boris Caragea și Dumitru Pasima precum și sculptorița Geta Caragiu, artista plastică și folclorista Lena Constante), mari actori și regizori (Toma Caragiu, Ion Caramitru, Stere Gulea, Dan Pița, Constantin Vaeni, Ion Tugearu) ori mari sportivi (Cristian Gațu – cel mai bun handbalist român, Emanoil Hașoti și Gheorghe Hagi – cel mai bun fotbalist român, Hristo Stoicicov – cel mai bun fotbalist bulgar, fostul recordman mondial la săritura cu prăjina, atletul grec Hristo Papanicolau, gimnasta Simona Amânar, multiplă campioană olimpică, mondială și europeană, jucătoarea de tenis de masă Elisabeta Samara, qvadruplă campioană europeană, iar în aceste zile, tenismena Simona Halep).

Multe dintre clădirile simbol ale Bucureștiului sau din alte mari orașe ale țării au fost creația arhitecților macedoneni (Dimitrie Maimarolu, Arghir Culina, Constantin Ioțu, Gheorghe Simota, Constantin Joja, Duiliu Marcu și alții).
Încă de la înființarea sa, Academia Română a avut membri fondatori macedoneni (Ion Heliade Rădulescu, primul președinte al Academiei, Ioan D. Caragiani, Dimitrie Cozacovici și Andrei Mocioni), după care alegerea macedonenilor în acest for a fost continuă: membri de onoare ai Academiei, precum Andrei Șaguna, Ion Pacea și Ioan Jak Rene Juvara;
membri titulari precum Ion Ghica (în 4 rînduri președinte al instituției), Athanasie Joja (fost și el președinte), Alexandru Odobescu, Nicolae Iorga, Pericle Papahagi, Theodor Capidan, Sextil Pușcariu, Gala Galaction, Ștefan Octavian Iosif, Octavian Goga, Victor Eftimiu, Lucian Blaga, Constantin Noica, Zaharia (Zahu) Pană, Mihail Drumeș, Radu Theodoru, Constantin Țoiu, Paul Goma, Ioan Petru Culianu. Unul dintre cei mai mari scriitori și dramaturgi sîrbi, Branislav Nusic a fost și el macedonean.

În afară de sfinți și mari clerici, mari conducători de stat, mari filantropi ori mari oameni de știință și cultură, macedonenii au dat și mari oameni de artă (pictorii Theodor Aman, Camil Ressu, Ion Pacea și Ary Murnu, sculptorii Gheorghe Anghel, Boris Caragea și Dumitru Pasima precum și sculptorița Geta Caragiu, artista plastică și folclorista Lena Constante), mari actori și regizori (Toma Caragiu, Ion Caramitru, Stere Gulea, Dan Pița, Constantin Vaeni, Ion Tugearu) ori mari sportivi (Cristian Gațu – cel mai bun handbalist român, Emanoil Hașoti și Gheorghe Hagi – cel mai bun fotbalist român, Hristo Stoicicov – cel mai bun fotbalist bulgar, fostul recordman mondial la săritura cu prăjina, atletul grec Hristo Papanicolau, gimnasta Simona Amânar, multiplă campioană olimpică, mondială și europeană, jucătoarea de tenis de masă Elisabeta Samara, cvadruplă campioană europeană, iar în aceste zile, tenismena Simona Halep.

Peste ocean, a performat o gimnastă cu aceleași origini, Dominique Helena Moceanu.
Multe dintre clădirile simbol ale Bucureștiului sau din alte mari orașe ale țării au fost creația arhitecților macedoneni (Dimitrie Maimarolu, Arghir Culina, Constantin Ioțu, Gheorghe Simota, Constantin Joja, Duiliu Marcu și alții).
Încă de la înființarea sa, Academia Română a avut membri fondatori macedoneni (Ion Heliade Rădulescu, primul președinte al Academiei, Ioan D. Caragiani, Dimitrie Cozacovici și Andrei Mocioni), după care alegerea macedonenilor în acest for a fost continuă: membri de onoare ai Academiei, precum Andrei Șaguna, Ion Pacea și Ioan Jak Rene Juvara;
membri titulari precum Ion Ghica (în 4 rînduri președinte al instituției), Athanasie Joja (fost și el președinte), Alexandru Odobescu, Nicolae Iorga, Pericle Papahagi, Theodor Capidan, Sextil Pușcariu, Gala Galaction, Dumitru Caracostea, Camil Ressu, Octavian Goga, Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Lucian Blaga, Alexandru Ghika, Marius Nasta sau Elie Carafoli; membri corespondenți precum Apostol Mărgărit, Ștefan Minovici, George Murnu, Orest Tafrali, Marcu Beza, Mircea Djuvara, Ioan C. Filitti, Cezar Papacostea, Ștefan Bezdechi, Matilda Caragiu Marioțeanu sau Șerban Papacostea; membri post-mortem precum Theodor Aman, Ion Luca Caragiale, Alexandru Macedonski sau Constantin Noica.
Tot macedoneni au fost (unii) sau încă sînt (alții) scriitorul Nicolae Batzaria (celebrul Moș Nae), fost deputat în Parlamentul turc unde își reprezenta minoritatea, mort în temniță, marele inginer Sterie Ciumetti și fiica sa Florica Bagdasar, prima femeie ministru din România (a cărei fiică Alexandra a fost căsătorită cu laureatul premiului Nobel, Saul Below), criticul și scriitorul Hristu Cîndroveanu, cei 3 Radu Portocală (bunicul – fost deputat și ministru, mort în temnița, fiul – medic și nepotul – scriitor), Eugeniu Carada, cel care a pus bazele presei și economiei românești, organizator al Băncii Naționale, Jean Mihail, cel care primind două moșteniri imense, a devenit binefăcătorul orașului Craiova, industriașul Nicolae Malaxa, filologul și scriitorul Atanasie Nasta, istoricul Neagu Djuvara, Emil Ioti Ghizari (fost prim vice-guvernator al BNR)
În afara țării îi mai găsim pe dirijorul austriac Herbert von Karajan, pe politicianul american Michael Stanley Dukakis, longevivul guvernator de Massachusetts (timp de 12 ani, în două perioade) și mulți, prea mulți alții.
Dar acest neam, iubitor de libertate și luptător pentru aceasta, a stropit cu singele său toată Peninsula Balcanică.

Numai pentru aceștia ar merita scrisă o adevărată enciclopedie.

Au murit luptînd pentru propria independență (ca Pitu Guli din Crușova) sau pentru independența Greciei (ca Rigas Feraios).
Au murit în România  luptînd împotriva bolșevicilor în Dobrogea, Gogu Puiu, șeful grupului de partizani Haiducilor Dobrogei .
Alte nume celebre de macedoneni sînt frații Capșa (care au deschis celebra cofetărie), frații Minovici (Mina – care a înființat Institutul de Medicină Legală, Nicolae – de la care ne-a rămas Muzeul Minovici și chimistul Ștefan), frații Manakia (pionierii fotografiei și cinematografiei în Balcani), familiile Juvara (cei din Moldova) și Djuvara (cei din Muntenia), Nacu, Scrima, Barba, Belimace Constantin (cel mai mare poet al acestui neam, autorul versurilor imnului Dimăndarea părintească), Diamandi, Boiagi, Papanace, Tulliu, Vulcan, Darvari, Bellu, Mocioni și atîția, atâția alții.

Și tot aromân a fost și un alt mare patriot român, victimă a istoriei, Mareșalul Ion Antonescu, cel care într-o ședință de guvern a declarat că rădăcinile familiei sale erau în Boboștița, o localitate aromână din Albania, în districtul Korçë, la vest de Munții Pindului. (https://ioncoja.ro/pomelnic-aromanesc/Dan Cristian Ionescu )

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/08/19/vlahii/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SURSA

https://doxologia.ro/puncte-de-vedere/23-mai-ziua-nationala-aromanilor

Dan Cristian Ionescu – https://ioncoja.ro/pomelnic-aromanesc/

https://www.activenews.ro/cultura-istorie/O-realitate-mai-putin-cunoscuta-10-mai-este-si-Ziua-ROMANILOR-de-pe-teritoriul-fostului-Imperiu-Otoman.-O-serie-de-evenimente-vor-marca-113-de-ani-de-la-Iradeaua-Imperiala-

150734http://www.proiectavdhela.ro/pdf/constantin_papanace_originea_si_constiinta_nationala_a_aromanilor.pdf

10/05/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 11 comentarii

2 martie 1716 – A apărut „Descriptio Moldaviae“, opera domnitorului cărturar umanist Dimitrie Cantemir. VIDEO

 

 

 

 

 

302 ani de la „Descriptio Moldaviae“

  S-au împlini 302 ani de la apariţia în 1716 a lucrării cu caracter enciclopedic „Descriptio Moldaviae“, opera principelui cărturar  Dimitrie Cantemir .

Având o importanţă istorică deosebită, „Descpriptio Moldaviae”, scrisă în limba latină, este prima lucrare completă şi detaliată despre geografia, organizarea politică şi administrativă, despre religie, despre graiul, slovele, etnografia şi folclorul Moldovei, într-o perioadă în care teologia era însăşi cultura vremurilor, ca expresie a tradiţiei şi a legăturii cu strămoşii.

 

La 11 iunie 1714, fostul domnitor devenea membru de onoare al Academiei de la Berlin, for la cererea căruia avea să redacteze lucrarea monografică în care tratează geografia, istoria, religia şi limba poporului român.

Cartea a fost publicată în traducere germană 53 de ani mai târziu şi în limba rusă în anul 1789.

Traducerea românească s-a făcut la mai bine de un secol după moartea autorului, tipărindu-se sub titlul „Scrisoarea Moldovei“ la Mănăstirea Neamţ în 1825.

Lucrarea este alcătuită din trei părţi şi era însoţită de prima hartă a Moldovei.

 Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673. Părinţii: Constantin Cantemir, domnitor al Moldovei între 1685-1693, şi Ana, născută Bantaş, nepoata lui Duca Vodă, i-au dat pruncului chiar numele Sfântului zilei în care s-a născut, după calendarul ortodox.

Se cuvine deci, alături de Izvorâtorul de Mir să ne amintim şi de Izvorâtorul de cărţi Dimitrie Cantemir, din ale cărui multiple preocupări n-a lipsit nici teologia.

E chiar surprinzător cum, încă de tânăr, s-a simţit atras spre astfel de teme, el, un laic, fecior de domn, frate de domn şi domn el însuşi în două rânduri în Ţara Moldovei. Dar teologia era pe atunci cultura vremii.

Era o dovadă de mare înzestrare să ştii să te descurci în problemele controversate ale teologiei care devenise de mult polemică şi care, pe plan civic, în Ţările Române era de mult bun al tradiţiei naţionale, instrument al apărării continuităţii, al independenţei faţă de «păgâni», a credincioşiei faţă de strămoşi“.

 Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti îl prezintă drept „domn al Moldovei, istoric, filosof, geograf, muzicolog, orientalist, teolog. Studii în casa părintească cu teologul şi iatrofilosoful cretan Ieremia Cacavelas, apoi la marea şcoală a Patriarhiei ecumenice din Constantinopol“.

În timpul domniei fratelui său, Antioh, Dimitrie Cantemir a trebuit să meargă capuchehaie la Constantinopol, perioadă în care a studiat la Academia Patriarhiei Ecumenice. Aici a deprins tainele ortodoxiei, după cum mărturiseşte dascălul său, Ieremia Cacavelas: „Are un rost minunat…, înţelesuri înalte…, învăţătură cu totul ortodoxă…, o împărţire foarte judicioasă a părţilor după subiecte, o exprimare limpede, foarte plăcută şi retorică, pe măsura limbii locale a moldovenilor, foarte bogată în argumente din Scriptura veche şi cea nouă“.

Din memoriile lui Moreau de Brassey, ofiţer francez din suita lui Petru cel Mare, ne-a rămas un portret al lui Dimitrie Cantemir:

„Acest domnitor era un om de mică statură, cu trupul şlefuit în chip delicat, bărbat frumos, grav şi cu înfăţişare aşa de plăcută, cum n-am văzut niciodată în viaţa mea. Era om politicos, afabil, cu conversaţie blândă, politicoasă, curgătoare, vorbind latineşte în chip ales, ceea ce era foarte plăcut pentru cei care vorbesc această limbă şi care aveau bucuria de a se întreţine cu acest principe“.

Nicolae Iorga afirmă că Dimitrie Cantemir a lăsat posterităţii o „operă largă, variată, plină de o dorinţă imensă de a şti mai mult, a unui om cari a iubit ştiinţa mai mult decât acea domnie pe cari de două ori soarta i-a dat-o, pentru a i-o răpi brusc şi crud, a unui suflet cari putea fi mândru de atâtea cunoştinţe şi de atâta muncă, dar cari nu o dată se smereşte, în greutatea urmăririi adevărului, a unui puternic al lumii, preţuit şi cerut în multe părţi, dar cari a rămas şi în locuri atât de depărtate un om al ţării sale“.

Descrierea Moldovei, cu titlul original „Descriptio Moldaviae”, este prima lucrare monografică a Moldovei, scrisă în limba latină în 1716, pe când Dimitrie Cantemir se afla exilat în Rusia, la moşia Dimitrovka şi a fost tradusă în româneşte abia în 1825.

Lucrarea s-a impus prin acurateţea metodei folosite, vastitatea informaţiei şi concepţia modernă monografică, referitoare la cadrul geografic, istoric, social, cultural şi etnografic al Moldovei. Mai mult decât atât, geografia este relevată în directă relaţie cu istoria şi economia, fiind astfel singura scriere de acest gen în literatura noastră veche.

Descrierea Moldovei, creaţie de prim rang în cultura românească, a cunoscut pe parcursul secolelor XVIII-XX o largă circulaţie în Europa, atît sub formă de manuscris, cît şi în numeroase ediţii, care în totalitatea lor au contribuit la cunoaşterea aprofundată nu numai a celebrei scrieri cantemiriene, dar şi a ţării descrise. Aceste aspecte vor constitui obiectul de studiu al unor compartimente speciale ale lucrării noastre. Alături de Istoria Imperiului Otoman, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Descrierea Moldovei este lucrarea ce a contribuit mult la întărirea faimei în lume a savantului român.

 

 

 Opera şi denumirea ei

DESCRIEREA MOLDOVEI - Cantemir

 

Dimitrie Cantemir a ocupat scaunul voievodal al Moldovei în două rânduri: între 19 martie şi 8 aprilie 1693 şi între 18 noiembrie 1710 şi 11 iunie 1711.  

Întrucît manuscrisul original autograf definitivat al Descrierii Moldovei de D. Cantemir nu a fost descoperit pînă în prezent, nu putem stabili cu exactitate cum l-a intitulat iniţial autorul. Denumirea Descrierea Moldovei (Descriptio Moldaviae) este doar unul din titlurile date de autor în perioada de concepere a operei, care cu timpul s-a impus tot mai mult, devenind astfel unanim recunoscut.

Se ştie că în procesul de lucru la monografia sa despre Ţara Moldovei D. Cantemir a avut cîteva variante de titlu, unele dintre care s-au dovedit a fi provizorii. Astfel, referindu-se la Descriere…, în Hronic… autorul o numeşte Geografia noastră pentru Moldova (p. 106), Geografia Moldovei (p. 131, 249), Hotărîrea Moldovei. Cu tabla geografică(p. 179) ori Cartea Hotărîrii Ţării Moldovei (p. 471), iar cînd în acelaşi Hronic… vorbeşte de “boierimea Ţării de Sus”, arată că “pentru podanii (supuşii, populaţia – n.n., A.E.) Moldovei avînd noi deosebit dzis în Descripţia Moldovei (n.n., A. E.) mai mult nu avem a zice” (p. 325).

Într-un captivant studiu introductiv la Vita Constantini Cantemyrii… Andrei Pippidi arată, pe bună dreptate, că Dimitrie Cantemir pe parcursul elaborării Descrierii… era în căutarea unei denumiri cît mai adecvate a operei sale.

Astfel, dacă pe la 1714 Dimitrie Cantemir îşi intitulase lucrarea în curs de elaborare Historia Moldaviae, apoi în 1716 o numea Descriptio veteris et novae Moldaviae.

 Însă şi această denumire s-a dovedit a fi temporară, deoarece căutările lui Dimitrie Cantemir au continuat şi după data respectivă, ceea ce ne-o demonstrează titlurile din manuscrisele latine ajunse pînă în zilele noastre.

S-a constatat că nici unul din manuscrisele latine ale Descrierii Moldovei, cunoscute pînă în prezent, nu poartă aceste titluri. În cele ce urmează vom încerca să stabilim cum şi-a intitulat D. Cantemir manuscrisul original autograf definitivat şi de unde provine denumirea cea mai răspîndită şi, de fapt, cea consacrată – Descrierea Moldovei.

Cel mai vechi manuscris latin cunoscut al Descrierii… este cel păstrat astăzi în Arhiva Institutului de Orientalistică al Academiei de Ştiinţe a Federaţiei Ruse, secţia din Petersburg (Fond. 25, D. 7), intitulat Demetrii Cantemiri, principis Moldaviae.

 Aşadar, iniţial acest manuscris avea titlul Historia Moldovei, pentru ca apoi cuvîntul Historia a fost înlocuit cu Descriptio. Deoarece manuscrisul este datat încă din timpul vieţii lui D. Cantemir, nu este exclus, ca redactarea titlului să fi aparţinut chiar autorului (amintim de un “autographum auctoris in margine” de pe acest manuscris).

Al doilea manuscris, deţinut de aceeaşi arhivă, datează din 1727 fiind, prin urmare, o copie, şi poartă un titlu desfăşurat: „Demetrii Cantemiri, principis Moldaviae. Descripta antiqui et hodierni status Moldaviae, descripta ex apographo, quod ejus filius mecum communicavit (Dimitrie Cantemir, principele Moldovei. Descrierea stării antice şi actuale a Moldovei”.

Un alt manuscris, ce se păstrează în Biblioteca regională din Odesa (Ucraina), este intitulat „Moldaviae Descriptio in tres partes distincto”, adică Descrierea Moldovei în trei părţi distincte.

Ediţiile germane (din 1769-1770 şi 1771) au fost intitulate deviindu-se de la denumirile întîlnite în manuscrisele latine ale Descrierii Moldovei. Denumirea pe fila de titlu: „Demetrii Kantemirs. Historische-geographische und politische Beschreibung der Moldau”… (Dimitrie Cantemir. Descrierea istorică-geografică şi politică a Moldovei) şi denumirea prescurtată de pe copertă Beschreibung der Moldau (Descrierea Moldovei).

Prima ediţie rusă (Moscova, 1789)14  şi prima ediţie românească (Mănăstirea Neamţ, 1825)15, fiind traduceri ale celei germane din 1771, au reprodus şi titlul acestei versiuni. Ediţiile ulterioare din România, iar mai tîrziu şi cele din Republica Moldova apar cu titlul propus de Constantin Negruzzi – Descrierea Moldovei, acesta înlocuindu-l pe cel de la 1825, Scrisoarea Moldovei.

Astfel, în majoritatea ediţiilor, indiferent de limba în care au văzut lumina tiparului, lucrarea a rămas ca Descrierea Moldovei.

Sistematizînd cele expuse mai sus, ajungem la concluzia că Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei) nu este altceva decît una din variantele de titlu propuse chiar de Dimitrie Cantemir în procesul compunerii şi definitivării scrierii sale. Aşadar, titlul lucrării pare să fi fost dat de autor, la redactarea efectuată în manuscrisul original autograf, şi să se fi încetăţenit mai tîrziu pe deplin în ştiinţă şi în numeroase manuscrise şi ediţii.

Structura operei

Descrierea Moldovei este structurată în trei părţi, conform aspectelor relevate în fiecare dintre ele:

  • Partea geografică are 7 capitole, fiecare purtând un titlu explicativ pentru conţinutul acestuia: Despre numele cel vechi şi cel de acum al MoldoveiDespre apele MoldoveiDespre munţii şi mineralele Moldovei etc.

  • Partea politică este cea mai întinsă, conţinând 19 capitole, fiecare având un titlu care explică aspectele politice şi etnografice ilustrate: Despre alegerea domnilor în MoldovaDespre oastea moldoveneascăDespre legile Ţării MoldoveiDespre năravurile moldovenilorDespre obiceiurile de la logodnă şi de la nuntăDespre obiceiurile de îngropăciune la moldoveni etc.

  • Despre cele bisericeşti şi ale învăţăturii în Moldova cuprinde 5 capitole, Despre religia moldovenilorDespre tagma bisericeascăDespre mănăstirile din MoldovaDespre graiul moldovenescDespre literele moldovenilor.

Prima parte, cea geografică a lucrării se referă, în cele 7 capitole, la hotarele ţării, vecinii, clima, apele, ţinuturile şi târgurile cele mai importante, munţii şi bogăţiile subsolului, câmpiile şi pădurile, precum şi fauna sălbatică şi domestică a Moldovei, schiţând pentru prima oară harta Moldovei.

În partea a treia, primele trei capitole tratează viaţa bisericească moldavă: „Despre religia moldovenilor“, „Despre ierarhia bisericească“ şi „Despre mânăstirile Moldovei“, cartea încheindu-se cu capitolele despre limba şi literele moldovenilor. 

 

Foto: Moldova la 1700. Hartă realizată de un cartograf anonim, după harta originală a lui Dimitrie Cantemir şi cea a lui August Gotlob Boehm;harta a fost inclusă în prima ediţie în limba germană a lucrării Descriptio Moldaviae (editor:Büsching, 1769-1770)

Harta Moldovei   (în latină Tabula Geographica Moldauiae) a lui Dimitrie Cantemir a fost terminată în jurul anului 1716 și tipărită în anul 1737, la Amsterdam, prin grija fiului său, prințul Antioh Dimitrievici Cantemir, și a apărut ca anexă la lucrarea Descriptio Moldaviae. În concepția lui Cantemir, harta (Tabula Geographica) și textul (Descriptio Moldaviae) se întregesc reciproc. Harta este localizarea clară a tuturor denumirilor geografice din text, iar textul nu este decât un admirabil comentariu al hărții.

  Această hartă a fost descoperită de geograful George Vâlsan, în anul 1926, la Biblioteca Națională a Franței din Paris, în colecția lui Jean-Baptiste Bourguignon d’Anville, care conținea o copie olandeză , din 1737, într-un singur exemplar. Data tipăririi a fost rasă cu cuțitul de către un anticar ca să ridice valoarea hărții (în secolul al XVIII-lea o hartă era mai valoroasă dacă era mai recentă) – prin reproducere fotografică a apărut data reală: 1737.

Ulterior, în anul 1928, P. P. Panaitescu a dscoperit o copie a hărții lui Cantemir, întocmită de J. B. d’Anville. Această copie, considerată de cartografi cea mai clară și mai fidelă, se găsește tot la Biblioteca Națională a Franței din Paris[2]. Harta era căutată mai demult. Astfel în anul 1881, V. A. Urechia se întreba: „ce muzeu sau bibliotecă fericită posedă acea prețioasă, din îndoite puncte de vedere, operă a Voievodului Moldav?”. Din păcate, originalul hărții nu a fost descoperit încă.

Originalul hărţii, 510×385 mm, se află în incinta Bibliotecii Naţionale din Paris cu titlul Principatus Moldaviae nova § accurata Descriptio delineate Principe Demetrius Cantemirio [Descrierea Principatului Moldovei nouă şi exactă desenată de Principele Dimitrie Cantemir].

 În spaţiul românesc, harta a fost reprodusă în 1872, volumul I: Opere, Societatea Academică, iar mai apoi în Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, t. VI, 1927, în ediţia „Descrierea Moldovei”, Editura Academiei RSR, 1973.

Harta a fost publicată prima dată în 1769 – 1770 în Magazin für die neue Historie und Geographie, partea a III-a şi a IV-a, ediţia în limba germană a Descriptio Moldaviae îngrijită de Büsching.

De aici a fost preluată în ediţia în limba română Operele principelui Demetriu Cantemiru typarite de Societatea Academica Romana, tomu II. Descrierea Moldaviei tradusa din textulu originale latinescu aflatu in museulu asiaticu alu Academiei imper. scientifice de la St. Petropole, cu charta geographica a Moldaviei si unu fac-simile. Bucuresci, Typografia curtii (lucratorii associati), 12, Passagiulu Romanu, 12, MDCCCLXXV.

  Valoarea hărții a fost recunoscută pe plan internațional ca fiind opera de referință a tuturor geografilor vremii. Harta a fost citată de vestitul geograf și cartograf francez, ale cărui opere cartografice sunt considerate cele mai bune din secolul al XVIII-lea, Jean-Baptiste Bourguignon d’Anville, în lucrarea „Memoire sur les peuples qui habitent aujourd’hui dans la Dace de Trajan”.

Tot el, în anul 1771, a conceput realizarea unei mari hărți a României și a propus pentru aceasta și folosirea hărții Țării Românești a stolnicului Constantin Cantacuzino și a hărții Moldovei a principelui Dimitrie Cantemir. Deși d’ Anville n-a tipărit această hartă, totuși hărțile și atlasele timpului apărute, în special, în Europa occidentală, au avut ca documente de bază cele două „monumente cartografice românești

George Călinescu scrie că era „un erudit de faimă eruopeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinţ moscovit, un fel de Lorenzo de Medici al nostru”, a fost cooptat în „Ritul Scoţian Antic şi Acceptat”, una dintre cele mai vechi loje francmasonice europene din timpurile premoderne, lojă din care făcea parte înaltul său prieten şi protector, Ţarul Petru cel Mare, cel care l-a şi iniţiat personal pe Cantemir.

Este instructiv de menţionat că, pe la începutul anilor ’90, într-un interviu acordat unei publicaţii din România, Michel Barrat, pe atunci Venerabilul Marii Loje a Franţei, făcea în mod public precizarea că Dimitrie Cantemir este considerat primul francmason român, din punct de vedere istoric, şi că documente care atestă acest fapt se găsesc în arhiva Marii Loje a Franţei ce are sediul la Paris…

 

Care ar fi relevanţa unui asemenea amănunt? El dovedeşte îndreptăţirea următorului scenariu istoric. Gerard Şerbănesco afirmă, în tratatul citat deja de noi, că mai mult de jumătate dintre membrii Senatului Academiei din Berlin făceau parte din „Ordinul Rozei-Cruci” sau din „Ritul Scoţian Antic şi Acceptat”, adică două loje masonice înfrăţite. Cu alte cuvinte, nu întâmplător academia berlineză i-a comandat o carte lui Dimitrie Cantemir, deoarece această solicitare a venit pe filieră francmasonică, la iniţiativa şi cu diligenţele „oculte” ale lui Petru cel Mare!

Înţelegerea fraţilor masoni era ca, în urma scrierii studiului, autorul să devină membru al respectivei academii, ceea ce s-a şi întâmplat. Ca o dovadă suplimentară în explicarea acestui „gentlemen agreement” francmasonic, acelaşi Gerard Şerbănesco se întreabă retoric de ce, oare, Academia din Berlin nu i-a solicitat o lucrare şi filosofului german Leibniz, care se număra, în aceeaşi epocă, la rândul său, printre intelectualii care frecventau Curtea Ţarului Rusiei, fiind încă unul dintre protejaţii lui Petru cel Mare şi amic al fostului domnitor român?! Răspunsul este de la sine înţeles:Leibniz nu era francmason…

„Dimitrie Cantemir a fost un om al Renaşterii […], unul dintre aceşti oameni creatori, de cultură completă. Istoric, geograf, filozof, orientalist, cunoscător al problemelor de teologie, inovator în muzică, amator de artă, avea pretenţii de specialist în fizică şi matematică.

În filozofie are fără îndoială idei noi, în geografie, concepţii vaste despre materia de studiu şi este, în acelaşi timp, primul cartograf al Moldovei, în orientalistică studiile sale asupra vieţii musulmane rămân un izvor pentru cercetările de azi.

Dar în mijlocul acestor preocupări diverse, rămâne totuşi, înainte de toate, un istoric. Chiar Descrierea Moldovei, opera lui geografică prin excelenţă, se vede bine că este o scriere geografică datorată unui istoric.

Istoric al românilor şi al turcilor, Cantemir a lăsat urme adânci în cultura istorică a posterităţii” (P.P. Panaitescu – Dimitrie Cantemir, viaţa şi opera).

 

 

 

 

Surse:

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=2652

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/francmasonul-dimitrie-cantemir-si-obiceiurile-moldovenilor-din-secolul-luminilor

https://radioromaniacultural.ro/documentar-descriptio-moldaviae-prima-enciclopedie-a-moldovei/

https://1md.online/ro/m/comentariu/dimitrie-cantemir-descrierea-moldovei-carte-fundamentala-eseu-rezumat

http://crispedia.ro/descrierea-moldovei-de-dimitrie-cantemir-comentariu-literar-rezumat-literar/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Harta_Moldovei_-_Dimitrie_Cantemir

 

02/03/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: