Ofensiva statelor revanșarde totalitare în perioada interbelică. Frăția de arme sovieto-nazistă

 

 

 

 

 

 

Relaţiile internaţionale între cele două războaie mondiale. Agresiunea statelor totalitare.

În primii ani ai perioadei interbelice, s-au depus eforturi pentru păstrarea păcii şi securităţii în lume:

Și-a început activitatea Societatea Naţiunilor;

S-au încheiat tratate de alianţă între diferite state;

S-a semnat Pactul de la Locarno, prin care Germania şi vecinii săi, Franţa şi Belgia, îşi garantau frontierele;

Franţa şi Statele Unite ale Americii, au încheiat, în 1928, Pactul Briand-Kellogg (semnat apoi de 63 de state), prin care propuneau eliminarea războiului din relaţiile internaţionale.

 

 

 

 

 

 

Pacea şi frontierele nu au putut fi păstrate multă vreme după tratatele de pace de la Paris, din cauza statelor revizioniste, care au declanşat acţiuni agresive de politică externă.

Începutul a fost făcut prin nerespectarea condițiilor specificate de tratatele semnate la sfârșitul Primului Război Mondial.

Astfel, la 16 aprilie 1922, Germania și Rusia, foști adversari din timpul Primului Război Mondial, semnau, în orașul italian Rapallo, un tratat prin care fiecare renunța la pretențiile teritoriale și financiare stabilite în 1918 prin Tratatul de la Brest-Litovsk.

Tratatul de la Rapallo marchează, oficial, normalizarea relațiilor dintre Germania și Rusia, care se pun de acord să „coopereze în spiritul bunăvoinței reciproce pentru satisfacerea nevoilor economice”. La prima vedere, nimic nu părea în neregulă cu această înțelegere amiabilă ce respecta spiritul Ligii Națiunilor.

În spatele ei se afla însă un acord secret ce-i va permite Germaniei să-și încalce obligațiile impuse prin tratatul de pace de la Versailles. Era primul pas în drumul Germaniei spre remilitarizare ce se va sfârși cu un conflict și mai sângeros decât cel care tocmai se încheiase.

Înțelegerea dintre Germania și Uniunea Sovietică nu este deloc surprinzătoare. Cu toate că cele două țări luptaseră una împotriva celeilalte în timpul Marelui Război, dar în 1919 ambele se regăseau în tabăra învinșilor. 

După război, ambele țări au fost izolate diplomatic de către celelalte țări: Germania, ca stat învins, pentru că era considerată unicul vinovat pentru conflagrația mondială și merita, așadar, pedepsită, iar Rusia din cauza regimului criminal bolșevic care se instalase la putere în urma unei revoluții sângeroase.

Ca atare, cele două țări, rupte de restul Europei, nu se puteau baza decât una pe cealaltă.

Tratatul de la Rapallo a fost foarte important pentru Rusia, al cărei guvern sovietic nu fusese recunoscut până atunci de niciun stat. Prin semnarea tratatul, Germania recunoștea guvernul sovietic drept conducerea de drept a Rusiei, scoțând astfel Uniunea Sovietică din izolarea diplomatică în care aceasta se afla din 1918.

Încheierea tratatului germano-sovietic a fost privit scepticism de statele occidentale, dar și de Polonia și statele baltice, situate în cele două state.

Potrivit clauzelor secrete ale tratatului de la Rapallo, Rusia permitea germanilor să-și antreneze soldații pe teritoriul său. În schimb, Germania trimitea în Rusia ofițeri pentru instruirea Armatei Roșii. La prima vedere, Germania pare a fi partea mai avantajată de acest acord. Însă Uniunea Sovietică a tras multe beneficii de pe seama înțelegerii secrete, profitând la maxim de expertiza oferită de ofițerii germani și specialiștii în industria de armament. Asta s-a văzut foarte clar în timpul celui de-Al doilea Război Mondial.

Dacă mulți dintre ofițerii sovietici formați de specialiștii germani nu aveau să apuce războiul, pierind în timpul Marii Terori, progresul din industria de armament avea să-i pregătească pe sovietici pentru lupta împotriva fostului său Aliat.

Comisia Aliată de Control, care trebuia să se asigure că Germania nu încălca clauzele păcii, mai ales pe cele privind armata, nu avea cum să controleze ce făceau germanii pe teritoriul altui stat.

Teoretic, Armata germană era limitată la 100.000 de soldați. Pe hârtie, ea era formată din 24.000 de ofițeri, 38.000 gefreiter(fruntași) și 38.000 de soldați. Germanii au găsit însă modalitatea de a depăși limita impusă la Versailles. Astfel, în Germania au fost înființate mai multe organizații paramilitare precum gărzile patriotice, organizațiile de tineret, patrule de graniță etc.  Aceste organizații nu puteau fi controlate de Comisia Aliată, așa că Germania a putut să antreneze ilegal zeci de mii de ofițeri. Acestora li se adaugă oamenii pregătiți în secret în Uniunea Sovietică.

În anul 1931, Japonia a atacat China, iar în 1933, atât Japonia, cât şi Germania s-au retras din Societatea Naţiunilor.

În anii 1935-1936, Italia a desfăşurat un război, în Africa, împotriva Abisiniei (Etiopiei), pe care a ocupat-o.

 

 

 

 

 

 

Germania nazistă, Italia fascistă şi Japonia imperială au format o alianţă numită Axa Berlin-Roma-Tokyo, în anii 1936-1937, iar eşecul Societăţii Naţiunilor de menţinere a păcii şi securităţii în lume s-a observat în martie 1938, când Germania a ocupat Austria (Anchluss).

Italia a ocupat Albania, în aprilie 1939.

 

 

 

 

 

 

 

Conciliatorismul puterilor occidentale în faţa acţiunilor agresive, revizioniste, l-au încurajat pe Hitler în realizarea planurilor sale de cucerire de noi teritorii. Prin Conferinţa de la Munchen(29-30 septembrie 1939), Marea Britanie, Franţa şi Italia au permis ca regiunea sudetă a Cehoslovaciei să fie cedată Germaniei, crezând că vor linişti pretenţiile agresive ale lui Hitler.

 

 

 

 

 

 

 

La 23 august 1939, Germania şi U.R.S.S. semnau un pactul Ribbentrop-Molotov prin care Hitler şi Stalin îşi promiteau că nu se vor ataca reciproc. Prin protocolul secret la acest tratat, cele două ţări îşi împărţeau sferele de influenţă în estul Europei.

 

 

 

 

 

 

 

După numai câteva zile, la 1 septembrie 1939, Germania a atacat Polonia,urmată pe 17 septembrie de Armata Roșie sovietică. 

În urma invaziei, Hitler și Stalin și-au împărțit frățește Polonia, lichidând-o ca stat. A fost semnalul  declanșării celui de-Al Doilea Război Mondial.

 

 

 

 

 

 

Surse: 

 

Historia.ro

Relaţiile internaţionale. Agresiunea statelor totalitare – format pdf 

https://materialedeistorie.wordpress.com/ relatiile-internationale

 

Publicitate

Politica externă a României în perioada interbelică (1919-1940)

 

 

 

 

150 de ani de diplomaţie românească modernă (1862 – 2012).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Politica externă a României în perioada interbelică (1919-1940).

 

 

 

Statul este reprezentat în istorie de diplomat şi militar” – afirma filosoful, sociologul și politologul Raymond Aron –, iar situaţia României de la sfârşitul anului 1917 ilustrează perfect spusele sale.

Evenimentele din Rusia anului 1917 au făcut ca locul militarului să fie luat din nou de diplomat pentru că, dată fiind izolarea sa, România nu mai putea continua lupta.

Deşi ţara noastră se obligase – prin Tratatul încheiat cu Antanta, la 4/17 august 1916 – să nu încheie pace separată, România a semnat, la 7 mai 1918, Tratatul de pace de la Bucureşti.

Această pace a înseamnat sfârşitul participării României la primul război mondial.

În timp ce deznodământul conflictului părea defavorabil României, pe plan internaţional au avut loc două evenimente foarte importante:

• Destrămarea Imperiului rus, ca urmare a acţiunii principiului privind dreptul popoarelor la autodeterminare, proclamat de către Lenin. Astfel, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău a votat unirea Basarabiei cu România.

• Dezintegrarea Imperiului austro-ungar, în urma căreia, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a votat unirea cu România, iar la 18 noiembrie/1 decembrie, cei 1228 de delegaţi, într-uniţi în Marea Adunarea de la Alba Iulia, au votat unirea Transilvaniei cu România.

Anul 1918 a anulat Pacea de la Bucureşti, iar votul exprimat în cadrul acestor trei adunări au avut ca rezultat desăvârirea unităţii naţionale a românilor. În noul context, principalul obiectiv al diplomaţiei româneşti a fost recunoaşterea Marii Uniri.

Pentru îndeplinirea sa, factorii de decizie de la Bucureşti trebuiau să rezolve o serie de probleme: prin semnarea Păcii de la Bucureşti, Antanta nu mai recunoştea României statutul de beligerant, iar Statele Unite ale Americii, intrate în război, în decembrie 1917, nu intenţionau să recunoască angajamentele luate de Antantă faţă de statele diverse; o altă problemă era dată de directoratul marilor puteri (Franţa, Marea Britanie, SUA, Italia), instituit la Conferinţa de Pace de la Paris, şi care împărţise ţările participante în state cu interese generale şi state cu interese limitate; chestiunea minorităţilor s-a dovedit o altă problemă foarte dificilă, primul ministru, Ionel I.C. Brătianu declarând că nu este de acord cu apariţia a două categorii de cetăţeni, cei care ascultă de legile statutui român şi cei care „se plâng” la instanţele internaţionale.

De aceea, premierul român a refuzat să participe mai departe la tratativele de pace şi a părăsit lucrările conferinţei, promovând o politică a rezistenţei naţionale.

Tratatele de pace (1919-1920) au dat, în final, recunoaşterea unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În cazul Basarabiei, pe fondul mesianismului revoluţionar promovat de Rusia Sovietică, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia au semnat un tratat cu România, la 28 octombrie 1920, prin care recunoşteau unirea Basarabiei cu România.

Documentul avea să fie ratificat abia în 1922, de Marea Britanie, în 1924, de Franţa, şi în 1927, către de Italia!

În dorinţa de a menţine bune raporturi cu Uniunea Sovietică, Japonia nu avea să mai ratifice tratatul.

Cât priveşte Statele Unite ale Americii – Congresul SUA nu a ratificat tratatele de pace de la Paris –, ele au recunoscut indirect unirea Basarabiei cu România abia în 1933, prin includerea cotei basarabene de imigraţie în cota prevăzută pentru România.

În timpul negocierilor de la Paris, în 1919, Christian Rakovski, un cetatean român de origine bulgară, comunist-internaţionalist, a elaborat un plan, conform căruia Armata Roşie urma să atace România din nord şi est (la 21 martie, în Ungaria, la putere ajunseseră comuniştii conduşi de Bela Kun), cu scopul instaurării unui regim comunist.

Planul a eşuat (ca urmare a unei defazări între ruşi şi unguri), iar la 4 august 1919, trupele române au intrat în Budapesta. Cu această campanie avea să se încheie războiul de reîntregire al României.

În anii ’20, principalul obiectivul al politicii externe româneşti a fost asigurarea frontierelor României, iar pentru îndeplinirea acestuia, diplomaţia română a acţionat pe trei direcţii:

 

• Consolidarea relaţiilor cu Franţa, Marea Britanie şi, eventual, Italia;

• Crearea unui sistem propriu de alianţe, care să contracareze acţiunile statelor revizioniste;

• Participarea la Societatea Naţiunilor, care era văzută ca un adevărat scut al legalităţii internaţionale, o apărătoare a statelor mici şi mijlocii în faţa tendinţelor de expansiune şi dominaţie a marilor puteri.

Astfel, pentru a face faţă eventualelor acţiuni iniţiate de Ungaria, România s-a aliat cu Cehoslovacia şi Iugoslavia – prin intermediul unor tratate bilaterale, semnate în perioada 1920-1921 –, punând bazele Micii Înţelegeri.

Ameninţării venită din partea Rusiei Sovietice (din decembrie 1922, URSS) i s-a răspuns prin semnarea Tratatului de alianţă româno-polonă, în 1921.

Revizionismului bulgar i s-a răspuns prin crearea Înţelegerii Balcanice, la 9 februarie 1934, când România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia au semnat tratatul de constituire al organizaţiei.

Această reţea de tratate se sprijinea pe Tratatul de amiciţie româno-francez (semnat la 10 iunie 1926), Franţa fiind percepută de noile state din Europa Centrală şi de Sud-Est ca principal garant al sistemului versaillez.

La 16 octombrie 1925, când a fost semnat Tratatul de la Locarno s-a creat impresia unei „reconcilieri istorice” între Franţa şi Germania, deşi, pentru ţările estice, absenţa unor garanţii privind inviolabilitatea frontierelor de răsărit ale Germaniei era de rău augur.

Statele din Europa Centrală şi de Sud-Est au propus marilor puteri semnarea unui Locarno oriental, prin care Germania să recunoască şi frontierele sale estice. Statele occidentale însă nu au stăruit pe lângă Republica de la Weimar, iar iniţiativa a eşuat.

Din păcate, activitatea depusă de statele membre în cadrul Ligii Naţiunilor, precum şi demersurile privind dezarmarea (conferinţele pentru dezarmare) nu au fost altceva decât exerciţii de retorică, ele nereuşind să stăvilească ambiţiile statelor revizioniste.

Politica revizionistă a primit un impuls hotărâtor, prin accederea, la 30 ianuarie 1933, a lui Adolf Hitler la putere. Venirea sa la conducerea Germaniei a dat o nouă vigoare propagandei revizioniste.

În acest context, una din slăbiciunile alianţelor Franţei în Europa de Est era aceea că Polonia, România şi Iugoslavia (state care aveau semnate tratate bilaterale cu Franţa), aveau economii complementare celei germane.

Altfel spus, bunele relaţii de la nivel politic nu au fost consolidate printr-o cooperare economică pe măsură.

Sesizând care este „călcâiul lui Ahile” în sistemul de alianţe al Franţei din Europa Centrală şi de Sud-Est, Adolf Hitler – hotărât, după preluarea puterii, să submineze sistemul versaillez –, a declarat apropiaţilor săi că, din punctul de vedere al Germaniei, „comerţul exterior trebuie să fie un mijloc de presiune pentru a destrăma sistemul de alianţe al Franţei în Est, atât timp cât nu avem un mijloc militar”.

Ca urmare, în mai 1933, autorităţile de la Berlin au anunţat că nu mai erau dispuse să întreţină relaţii comerciale cu acele state care nu promovau o politică favorabilă celui de-al Treilea Reich.

În pofida presiunilor germane, România a rămas fidelă alianţelor sale tradiţionale, cu Franţa şi Marea Britanie. Mai mult, statul român – după ce Uniunea Sovietică s-a alăturat, în decembrie 1934, Societăţii Naţiunilor – a sprijinit semnarea Tratatului franco-sovietic, la 2 mai 1935, şi a celui cehoslovaco-sovietic, la 16 mai 1935, iar Nicolae Titulescu a iniţiat negocieri pentru încheierea unui tratat de asistenţă mutuală româno-sovietic.

Principalele obiective urmărite de diplomatul român au fost:

a) recunoaşterea apartenenţei Basarabiei la România şi

b) obţinerea de garanţii privind retragerea trupelor sovietice de pe teritoriului Basarabiei, în cazul în care Uniunea Sovietică ar fi venit în sprijinul României, dacă aceasta ar fi fost atacată.

În demersurile sale de politică externă, Nicolae Titulescu a fost obligat să facă faţă unor adversari foarte puternici atât pe plan extern, cât şi pe plan intern.

În exterior, Polonia, era neliniştită de normalizarea relaţiilor româno-sovietice, vâzând în aceasta o premisă a slăbirii alianţei româno-polone. Italia, care nu uitase că Nicolae Titulescu fusese unul dintre cei mai vocali susţinători ai politicii de sancţiuni aplicată Italiei de către Societatea Naţiunilor, ca urmare a declanşării conflictului italo-abisinian (octombrie 1935-mai 1936), desfăşura o intensă campanie împotriva diplomatului român.

Germania, adversară declarată a Uniunii Sovietice şi preocupată să-şi creeze o sferă de influenţă politică şi economică în Europa de Sud-Est, nu vedea cu ochi buni apropierea dintre România şi URSS. Pe plan intern, Nicolae Titulescu a fost nevoit să contracareze criticile dure, venite din partea forţelor de dreapta sau de centru, ostile Uniunii Sovietice.

Ce a obţinut Nicolae Titulescu în urma eforturilor sale diplomatice? Faptul că, în textul viitorului tratat româno-sovietic, parafat la 21 iulie 1936, de el şi de omologul său sovietic, comisarul poporului pentru Afacerile Străine, Maksim M. Litvinov, partea sovietică a admis ca linie de demarcaţie Nistru.

Toate eforturile diplomaţiei române aveau să fie zădărnicite de cel mai important eveniment, prin consecinţele sale, petrecut la 7 martie 1936. Remilitarizarea Renaniei a ruinat toată această activitate diplomatică în domeniul pactelor şi tratatelor.

Remilitarizarea Renaniei a avut trei urmări geostrategice:

a) „a închis uşa” prin care Franţa putea intra pe teritoriul Germaniei, astfel încât, aliaţii orientali ai Franţei (România era unul dintre ei) au fost privaţi de ajutorul militar francez;

b) a asigurat apărarea zonei Ruhr, inima industrială a Germaniei; c) a ameninţat direct teritoriul francez (oraşul Strasbourg).

Această modificare dramatică a configuraţiei geostrategice pe teritoriul european, a avut drept consecinţă demiterea lui Nicolae Titulescu, care făcuse din alianţa cu Franţa – ţară care se dovedise incapabilă să se apere pe sine – şi din politica de securitate colectivă fundamentul politicii sale externe, din fruntea Ministerului Afacerilor Străine, la 29 august 1936.

Cu aceste două evenimente – remilitarizarea Renaniei şi înlocuirea lui Nicolae Titulescu – lua sfârşit o etapă a politicii externe româneşti.

Obiectivele României au rămas aceleaşi, dar, în politica externă a statului român au intervenit accente noi, „febrilitatea pactelor” promovată de către Nicolae Titulescu fiind abandonată. În decembrie 1937, poetul Octavian Goga devine prim-ministru al României, numele său asociindu-se cu prima tentativă de redirecţionare a politicii externe româneşti către Germania şi Italia.

Anexarea Austriei de către Germania, la 12 martie 1938, criza cehoslovacă, soluţionată prin semnarea Acordului de la München (la 29 septembrie 1938), prin care o parte a teritoriului cehoslovac (Regiunea Sudetă) a intrat în componenţa Germaniei, şi lovitura de stat de la Praga, de la 15 martie 1939, în urma căreia Slovacia a devenit un stat care gravita în orbita Berlinului, iar Boemia şi Moravia au fost anexate de către Germania, sub forma unui protectorat, au constituit acţiuni care au provocat o mare îngrijorare la nivelul opiniei publice internaţionale.

Acest drang nach Osten al Germaniei avea să culmineze cu declanşarea crizei poloneze: la 21 martie 1939, Reich-ul cerea Poloniei nu numai cedarea oraşului Dantzig/Gdansk, ci şi un „coridor” care să-l lege de Prusia Orientală şi care să beneficieze de statut de extrateritorialitate.

În acest context, la 16 şi 17 martie 1939, s-a produs „incidentul Tilea”: trimisul extraordinar şi ministrul plenipotenţiar al României la Londra, Viorel Virgil Tilea, a informat Foreign Office că Germania – care purta negocieri economice cu România – a transmis celei din urmă un ultimatum, lăsând, astfel, să se înţeleagă că, după dezmembrarea Cehoslovaciei, ar fi urmat România.

Declaraţia diplomatului român deşi a fost dezminţită de către Grigore Gafencu, ministrul Afacerilor Străine al României, a reuşit să îngrijoreze profund opinia publică britanică.

Toată această cascadă de evenimente au determinat puterile occidentale să renunţe la politica de conciliatorism, promovată până în acel moment, faţă de Germania.

Astfel, Marea Britanie a oferit câte o garanţie de securitate Poloniei, la 31 martie 1939, şi României şi Greciei, la 13 aprilie 1939, la aceasta din urmă asociindu-se şi Franţa. Prin aceste garanţii, Marea Britanie se angajaza să garanteze independenţa şi nu frontierele.

Pe acest fond de izolare diplomatică a României, la 23 august 1939, a venit vestea „loviturii de teatru a acordului germano-sovietic, potrivit formulei premierului român, Armand Călinescu.

Într-adevăr, după o perioadă în care „se împroşcaseră cu găleţi de lături” – pentru a relua formula lui Stalin – Hitler şi Stalin au trecut în plan secund ideologia, lăsând loc realismului politic.

Prin Protocolul adiţional secret, care însoţea Pactul Molotov-Ribbentrop, Germania şi Uniunea Sovietică îşi delimitaseră sferele de influenţă în Europa Centrală şi de Sud-Est, iar la art.3, Reich-ul consimţise la anexarea Basarabiei de către URSS.

Consiliul de Coroană din 6 septembrie 1939 a hotătât neutralitatea României, Nicolae Iorga exprimând cel mai bine situaţia în care se afla ţara noastră:

„Facem astăzi o altă politică decât aceea pe care o avem în inimă. Nu o putem face decât pe aceea de azi”.

Pe fondul căderii Franţei, la 22 iunie 1940, Stalin a decis punerea în practică a articolului 3 din Protocolul adiţional secret, cerând României, la 26 iunie 1940, cedarea Basarabiei şi a Bucovinei şi ameninţând-o cu recurgerea la forţă în cazul unui refuz.

În urma unui schimb de note diplomatice – cu caracter ultimativ, din partea URSS – România „pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiunile specificate în răspunsul sovietic”. Astfel, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa intrau în componenţa Uniunii Sovietice.

La 1 iulie 1940, Carol al II-lea a cerut lui Adolf Hitler trimiterea în România a unei misiuni militare germane, iar la 2 iulie, România renunţa la garanţiile franco-britanice.

Demersul Uniunii Sovietice a deschis calea celorlalte revendicări, venite din partea Ungariei şi a Bulgariei.

Negocierile româno-maghiare, desfăşurate în perioada 16-24 august 1940, la Turnu Severin, au eşuat părţile implicate nereuşind să ajungă la un acord.

Iminenţa unui conflict maghiaro-român – care ar fi perturbat livrările de petrol şi produse agricole din România către Germania – a obligat Germania, secondată de Italia, să preia iniţiativa.

 

 

 

 

 

 

 

 

Convocate la Viena, la 30 august 1940, România şi Ungaria au fost puse în faţa faptului împlinit: Germania şi Italia impuseseră României cedarea a 43.492 km² din teritoriul Transilvaniei, cu o populaţie de 2,6 milioane locuitori (din care 50,2% români, 37% maghiari, 2,8% germani).

Pentru a mai îndulci amarul României, Germania şi Italia i-au acordat acesteia o garanţie care viza frontierele româneşti, aşa cum erau ele la acea dată.

Prin Tratatul româno-bulgar de la Craiova, semnat la 7 septembrie 1940, România ceda Bulgariei Cadrilaterul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/09/11/diplomatia-si-politica-externa-romaneasca-in-perioada-1859-1918/

 

 

 

 

Sursa: https://www.mae.ro/node/15028