Mihai Eminescu si Mihail Manoilescu, doi mari români fondatori ai Braziliei moderne

 

 

 

 

 

 

 

Stiați pe ce carte se bazează economia braziliană performantă? Pe cartea Teoria protecționismului și a schimbului internațional, scrisă de românul Mihail Manoilescu, pe la 1929.

Nu sînt fantezii, însuși Jerônimo Moscardo de Souza, fost ambasador al acestei ţări în România, a făcut la modul cel mai oficial în 2003, cu ocazia primirii titlului de Doctor Honoris Causa  din partea Academiei Române, o declaraţie cel puţin descumpănitoare.

 

 

Iată declarația sa:

„În privința economică, se credea că suntem condamnați să rămânem o țară agrară, ca și România la un moment dat. Dar a dat Dumnezeu să existe un mare român, fost ministru de Externe al țării dumneavoastră și un economist de talie mondială: Mihail Manoilescu.

După traducerea, în 1932, a lucrării sale geniale, Noua teorie a protecționismului și schimbului internațional, aceasta a fost până în ziua de azi inspiratoarea dezvoltării economice a Braziliei. L-am avut pe președintele Vargas, care a condus Brazilia timp de 15 ani, exact în perioada lui Manoilescu, marele său mentor.

A urmat președintele Kubitschek, constructorul orașului Brasília, al cărui principal ministru, Furtado, a fost, de asemenea, un mare discipol al economistului român. În fine, chiar și președintele actual al Braziliei este, într-o oarecare măsură, unul dintre discipolii marelui român.

Prin Manoilescu, responsabilii brazilieni și-au clarificat originile inegalității, rolul proiectelor de dezvoltare industrială, raporturile dintre industrie și agricultură, dintre exporturi (ieftine) și importuri (scumpe) etc.

Astăzi, Manoilescu este considerat unul dintre fondatorii Braziliei moderne.“

 

 

 

 

 

Ambasadorul Moscardo de Souza

Jurnalistul Miron Manega, care a investigat afirmația ambasadorului brazilian, ne împărtășește ce a descoperit: Mihail Manoilescu unul dintre cei mai mari economiști români, fost Guvernator al Băncii Naționale, a încorporat într-o celebră lucrarea de-a sa, „Noua teorie a protecționismului și schimbului internațional”, Teoria Statului Organic a lui Eminescu.

Prima reacție la o astfel de știre poate să fie cea de neîncredere. Vorba aia, Eminescu a fost poet. Ce treabă ar avea el cu avântul economic al unui stat modern?!

Ei bine, Eminescu a fost și jurnalist, a fost și sociolog, chiar și politician…

Asadar, Mihail Manoilescu, unul dintre cei mai mari economişti români, fost guvernator al Băncii Naţionale, a încorporat într-o celebră lucrarea de-a sa, intitulată ,,Noua teorie a protecţionismului economic internaţional”, studiul lui Mihai Eminescu, ,,Teoria Statului Organic”. Cartea lui Manoilescu, publicată în anul 1932, după ce a fost tradusă în portugheză, ajunge în Brazilia, unde devine curs universitar, apoi, din anii ’70 ajunge program economic al ţării, iar în perioada 2000-2012 aplicarea ideilor din ea transformă radical Brazilia, generînd o creştere economică spectaculoasă…

Pe 15 aprilie 2016, BNR a lansat trei monede, din aur, argint și cupru, celebrând trei personalități ale perioadei interbelice. Una dintre acestea este Mihail Manoilescu.

Emisiunea numismatică a fost criticată de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” și Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington.

BNR nu a avut însă nicio reacție până când Ambasada SUA nu s-a declarat „dezamăgită” de comemorarea unui „nazist”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BNR a afirmat că emisiunea numismatică lansată în luna aprilie 2016 face parte dintr-un proiect, inițiat în anul 2015, de prezentare a istoriei BNR și a personalităţilor care au ocupat de-a lungul anilor demnitatea de guvernator al acesteia.

Demersul  vizează marcarea activității a trei dintre guvernatorii băncii centrale la împlinirea unui număr semnificativ de ani de la naștere – 175 de ani de la nașterea lui Ion I. Cîmpineanu, 140 de ani de la nașterea lui Ion Lapedatu și 125 de ani de la nașterea lui Mihail Manoilescu, cei trei ocupînd demnitatea de guvernator în perioade istorice diferite.

Includerea în emisiunea numismatică a lui Mihail Manoilescu, care a deținut demnitatea de guvernator al BNR în anul apogeului Marii Crize Economice (1931 – n.r.), într-un context global și european caracterizat de transformări profunde, a vizat exclusiv activitatea sa în fruntea băncii centrale și cea în domeniul cercetării economice și financiare la nivel mondial.

 BNR a anunțat că pe viitor, pentru a evita „situațiile regretabile”, va colabora cu instituții reprezentative. A fost un răspuns diplomatic fără consecințe, pentru că pe 16 mai colecția se afla încă la vânzare, în toate sucursalele BNR.

 

Cine a fost Mihail Manoilescu ?

 

Nascut la 9 decembrie 1891 ,in orasul Tecuci   a fost un publicist, gânditor economic și politic, politician român dintr-o veche familie aristocratică.

A decedat in ziua de  30 decembrie 1950,in închisoarea comunista de la Sighet.

În 1910, tânărul Manoilescu a reușit să intre primul la Școala de Poduri și Șosele din București, pe care a absolvit-o ca șef de promoție (la fel ca și tatăl său) în 1915.

În 1929, Manoilescu  a publicat la a editura Giard, în colecția „Bibliothèque Économique Internationale”, prima versiune a operei sale fundamentale La théorie du protectionisme et de l’echange international (cu versiuni în italiană și engleză), lucrare cu care s-a afirmat în gândirea economica a vremii.

A fost guvernator al B.N.R. în perioada 14.07.1931 – 27.11.1931. În aceasta calitate, s-a opus dorintei regelui Carol al II-lea de a salva Banca Marmorosch-Blank de la faliment prin interventia B.N.R. , atitudine care i-a adus destituirea din functie.

În iulie 1940, Manoilescu a fost desemnat ministru de externe în guvernul  condus de Ion Gigurtu, calitate oficială in care el a trebuit să semneze, la 30 august 1940, Dictatul de la Viena, prin care Germania și Italia au acordat Ungariei o importantă parte a Transilvaniei.

Pe 12 octombrie 1944, la puțin timp după începutul ocupației sovietice, Manoilescu a fost întemnițat fără proces, timp de 14 luni. După eliberare, în perioada decembrie 1945 – decembrie 1948 Manoilescu și-a oferit experiența în economie noilor autorități comuniste.

A fost arestat din nou în decembrie 1948 și întemnițat fără a fi judecat (!!!).

A fost deținut în închisorile de la Jilava, Ocnele Mari și Sighet, fiind grav bolnav, iar la Sighet (”închisoarea elitelor”) a murit la sfârșitul lui 1950. Adevarata cauza a mortii sale a ramas necunoscuta.

A fost aruncat într-o groapă comună, nu se știe unde, la fel ca Iuliu Maniu și alți reprezentanți ai elitei politice și intelectuale romanesti.

Deși fusese omorât de multă vreme, ani de zile autoritățile au refuzat să le spună rudelor despre soarta lui. Abia în 1958, familia a fost anunțată de moartea sa.

Este recunoscut rolul gândirii sale în stabilirea strategiilor de dezvoltare economică, în special în Brazilia, şi, în consecinţă, după cum afirmă B. Fausto: “e cujas idéias foram uma espécie de Bíblia para boa parte dos industriais brasileiros, (ideile lui au fost un fel de Biblie pentru cea mai mare parte a industriaşilor brazilieni)” (Fausto B, ,,Estado novo no contexto internacional”, în: Pandolfi D (ed.) Repesando o Estado Novo. Rio de Janeiro: Ed. Fundação Getulio Vargas, 1999, p. 18).

O apreciere similară nu întâlnim în exegeza românească, foarte reticentă, de altfel, faţă de accentuarea originalităţii şi contribuţiei româneşti la dezvoltarea ştiinţei. Teoria lui Manoilescu despre decalajul de dezvoltare dintre societăţile industrializate şi agrare s-a constituit ca răspuns la teoriile evoluţioniste despre modernizare.

Opera lui Manoilescu a fost importantă, în spaţiul iberic şi în Brazilia deoarece doctrina sa economică a oferit argumente industriaşilor din Brazilia de a recurge la protecţionism drept cale de dezvoltare a economiei în aceste zone.

Se consideră că ideile sale au stat la baza constituirii organizaţiei Economic Commission for Latin America (ECLA). Doctrina lui Manoilescu a cunoscut reacţii critice din partea unor autori din America Latină, dar el a continuat să fie prezent în spaţiul iberic prin publicarea lucrărilor sale, de pildă, în Chile, “Productividad del trabajo y comercio exterior,” Economía, VIII, 22-23, 1947.

În analiza economică, Manoilescu a plecat de la premisa decalajului de productivitate a muncii din societăţile agrare faţă de ţările industrializate, încât el susţine că productivitatea în industrie este superioară celei în agricultură, printr-un raport de patru la unul, deoarece valoarea capitalului pe lucrător în industrie este mult mai mare a decât celui în agricultură.

In acest caz, ţările industriale, cu o productivitate naţională superioară câştigă în relaţiile comerciale internaţionale pe seama ţărilor agrare din cauza productivităţii muncii lor mai scăzute.

De aceea, se impune dezvoltarea industrială a ţărilor agricole prin o politică de protecţie a propriilor materii prime faţă de comerţul internaţional.

Peste decenii, această teză a savantului român avea sa fie dezvoltată în scrierile teoreticienilor dependenţei şi ai subdezvoltării.

Manoilescu a demonstrat, în lucrările sale teoretice referitoare la schimbul internaţional, că ştiinţa economică clasică a fost falsă şi tendenţioasă, fiindcă preconiza o diviziune a muncii şi a producţiei care împarte popoarele în industriale şi agricole.

El arăta că ştiinţa de import este falsă şi tendenţioasă având ca substrat tendinţa de exploatare a popoarelor agricole. Philippe C. Schmitter, după ampla analiză a corporatismului din lucrările lui Manoilescu, desprinde concluzia că acesta, aşa cum este descris de savantul român, nu este sinonim cu conceptul de ,,fascism”.

Acum, cand  teoria lui Eminescu despre Statului Organic, dezvoltată de Mihail Manoilescu în „Noua teorie a protecționismului și schimbului internațional”, a ajuns să fie program economic de succes al unei țări cu o suprafață aproape cât a Europei, ne-am putea întreba de ce nu o aducem în dezbaterea publică din România și apoi să o folosim pentru progresul economic al țării ?

 

Surse: http://www.cunoastelumea.ro/mihail-manoilescu-fondator-al-braziliei-moderne-ucis-de-comunisti ; http://www.worldwideromania.com/2016/08/18/ambasadorul-braziliei-i-a-multumit-lui-eminescu; https://ro.wikipedia.org ; certitudinea.ro

Publicitate

Diplomaţia şi politica externă românească în perioada 1859-1918

150 de ani de diplomaţie românească modernă (1862 – 2012)

Diplomaţie şi politică externă în perioada 1859-1918

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Apariţia statului naţional român modern, ca urmare a unirii Principatelor (Muntenia şi Moldova), în 1859, a făcut posibilă construirea unei politici care să urmărească, pe plan extern interesele noului stat.

Chiar dacă formal, din punct de vedere al dreptului internaţional, Principatele Unite erau, în continuare, sub suzeranitatea Imperiului otoman, elitele politice de la Bucureşti au avut în vedere emanciparea deplină.

Rolul conjuncturii internaţionale a fost înţeles şi, drept corolar, necesitatea racordării poziţiei româneşti la aceasta.

De altfel, Congresul de pace de la Paris, din 1856, care punea capăt Războiului Crimeii, arătase clar românilor cât de importantă era atitudinea marilor puteri europene.

Chestiunea unirii Principatelor devenise o problemă europeană şi îşi găsise, în cele din urmă, rezolvarea datorită sprijinului acordat de unele dintre acestea.

Franţa propusese unirea sub domnia unui principe străin dintr-o familie domnitoare din Europa nu doar pentru a-şi spori influenţa în zona gurilor Dunării, ci şi pentru că rivalul său principal din acel moment, Imperiul habsburgic, se confrunta în interior cu presiunea naţiunii maghiare care nu renunţase, nici chiar după eşecul revoluţiei de la 1848, la proiectul unei Ungarii independente în graniţele istorice.

Împăratul Napoleon al III-lea spera să obţină, cu ajutorul românilor, un punct de presiune în spatele rivalului său, cu atât mai mult, cu cât românii puteau fi de ajutor în cazul unei viitoare revoluţii maghiare.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-a conturat un plan, destul de nebulos – care, până la urmă, nu s-a materializat –, privitor la trecerea peste Carpaţi a unui transport de arme, cumpărate cu bani francezi, pe care românii aveau misiunea să le transporte din porturile dunărene, în Transilvania, şi să le predea maghiarilor.

Prusia, la rândul său, interesată în slăbirea Austriei, cu care concura pentru supremaţia asupra spaţiului german, a sprijinit şi ea unirea.

Imperiul german se va realiza, nu după mult timp, în 1871, în jurul Prusiei şi a Casei de Hohenzollern, şi nu în jurul Austriei şi a Casei de Habsburg. Piemontul, nucleul viitorului stat italian, simpatiza cu românii nu atât din cauza idealului comun, cât, mai ales, pentru că aliatul său indispensabil, Franţa, solicitase aceasta.

Din rândul puterilor care s-au opus ideii unirii românilor făceau parte adversari redutabili.

Austria înţelesese foarte bine intenţiile Franţei, iar Imperiul otoman se temea, pe bună dreptate, că exemplul românilor ar fi constituit un precedent periculos pentru regiunea Balcanilor.

Chiar unite, Principatele rămâneau sub suzeranitate otomană, chestiune asupra căreia se pronunţaseră cu claritate puterile favorabile, deci chestiunea independenţei nu s-a pus – nici nu se putea pune – la 1856, pentru simplul motiv că nu exista încă entitatea statală respectivă.

Deosebit de interesant a fost cazul Marii Britanii, care a servit o lecţie de politică externă membrilor generaţiei paşoptiste româneşti. Iniţial, atitudinea diplomaţiei britanice s-a mulat după aceea a aliatului din război, Franţa.

În momentul în care, în disperare de cauză, Imperiul otoman a garantat britanicilor neutralitatea Strâmtorilor, Anglia şi-a schimbat poziţia şi s-a opus unirii.

Marea Britanie, principala putere navală a Europei, era interesată să controleze axele maritime ale lumii, printre care şi axa Mării Mediterane (Gibraltar-Malta-Cipru).

Mai ales, slăbirea Imperiului otoman, în faţa Imperiului rus, care urmărea să scoată semiluna din Europa, periclita interesele strategice ale britanicilor ca mare putere.

De aceea, aceste interese au prevalat, iar Marea Britanie s-a opus, în final, unirii Principatelor. Rusia, învinsă în război, nu a avut libertate de acţiune la Paris, dar îşi va lua revanşa două decenii mai târziu, în cadrul Congresului de pace de la Berlin.

Convenţia de la Paris, din 7/19 august 1858, a reglementat condiţiile de organizare a Principatelor Unite, iar dubla alegere al lui Alexandru Ioan Cuza, în ianuarie 1859, a deschis un nou drum.

Printre măsurile de modernizare a statului şi a societăţii româneşti, patronate de principele domnitor, s-a înscris şi organizarea Ministerului Afacerilor Străine, în 1862, primul titular al acestei demnităţi fiind Apostol Arsache.

Concomitent cu trimiterea la Paris şi Constantinopol a unor reprezentanţi care aveau misiunea de a obţine recunoaşterea dublei alegeri a lui Cuza, se organiza Ministerul, sub titulatura oficială de Departamentul Trebilor Străine, format din următoarele secţii: Cancelarie, Afaceri Consulare, Politic, Contencios, Publicaţii Oficiale.

Apariţia instituţiei care avea ca principal obiectiv reglementarea legăturilor externe ale tânărului stat a impulsionat eforturile de emancipare politică şi de dobândire a unui statut internaţional, care să impună România drept stat suveran.

La aceasta se adaugă aducerea pe tronul Principatelor Unite a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, după detronarea lui Cuza, în februarie 1866. Elita politică românească punea în aplicare una dintre hotărârile Adunărilor ad-hoc de la Bucureşti şi Iaşi: aducerea pe tron a unui principe străin dintr-o familie domnitoare a Europei.

În aceste condiţii, obţinerea independenţei de stat devenea o prioritate a societăţii româneşti, iar oamenii politici români, atât cei de orientare liberală, cât şi cei de orientare conservatoare, alături de principele Carol, au căutat mijloacele care să arate puterilor europene dorinţa românilor, în aşteptarea unui moment internaţional favorabil, aşa cum se întâmplase şi la 1856, care să facă posibilă obţinerea independenţei.

În acest sens, putem aminti câteva episoade, dintr-o serie destul de însemnată, care jalonează drumul spre obţinerea deplinei neatârnări:

• Constituţia, elaborată în 1866, menţiona România drept titulatură oficială, fără a face vreo referire la suzeranitatea otomană, deşi, potrivit Convenţiei de la Paris, din 1858, titlul era acela de Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti;

•  Constituirea unui corp diplomatic format, la început cel puţin, mai ales din personalităţi care, prin contacte personale şi de familie în lumea diplomatică şi politică europeană, puteau face auzite dezideratele românilor. Pot fi amintiţi Ion Ghica, Petre P. Carp, Mihail Kogălniceanu, George Ştirbei, Vasile Boerescu sau Petre Mavrogheni, câteva nume din înalta ierarhie a diplomaţiei româneşti, fără a-i uita pe funcţionarii mici şi mijlocii, fără de care un aparat birocratic, indispensabil bunei funcţionări a unei instituţii moderne, nu poate exista;

• Organizarea, încă din timpul lui Al. I. Cuza, a unei forţe armate moderne, instruite şi echipate;

• Participarea României la Expoziţiile Universale din 1867, de la Paris, şi 1873, de la Viena. Potrivit regulilor internaţionale, România ar fi trebuit să-şi expună standurile în cadrul pavilionului Imperiului otoman. La insistenţele lui Carol, cu sprijinul diplomatic al Franţei şi al Imperiului austro-ungar şi în ciuda protestelor Porţii, România a avut un pavilion separat, pavoazat cu însemnele naţionale;

• Semnarea, în 1875, a Convenţiei comerciale cu Imperiul austro-ungar, care prevedea posibilitatea schimburilor fără perceperea unor taxe, de o parte şi alta, pe o perioadă de zece ani. Din punct de vedere economic, Convenţia a avut urmări catastrofale pentru economia românească, deoarece produsele austriece şi ungare pătrundeau pe piaţă la preţuri mici şi sufocau producţia locală, care nu se putea dezvolta. Din punct de vedere politic însă, câştigul era însemnat şi corespundea priorităţilor din acel moment, deoarece România era tratată ca un partener egal de dialog, aspect consemnat într-un document internaţional. Doar după obţinerea independenţei şi a unor garanţii internaţionale de securitate, Convenţia nu a mai fost prelungită, în momentul expirării ei;

• Semnarea unei convenţii militare româno-ruse, în aprilie 1877, cu puţin timp înaintea izbucnirii războiului ruso-otoman, la care şi România a participat.

Toate aceste semne ale voinţei de emancipare politică de sub suzeranitatea otomană ar fi fost însă insuficiente pentru materializarea acestui proiect. Dorinţa de independenţă, exemplificată prin iniţiativele deja amintite, nu era de ajuns. Românii aveau nevoie, ca în momentul 1859, de o conjunctură internaţională favorabilă.

Această situaţie s-a produs în 1877, când a izbucnit un nou război ruso-otoman din dorinţa Imperiului rus de a da, în sfârşit, lovitura de graţie vechiului rival şi de a-l scoate din Europa, dar şi pentru a-şi lua revanşa faţă de înfrângerea categorică din Războiul Crimeii.

Învinsă însă la începutul campaniei pe frontul din Balcani, din cauza unor greşeli de strategie, şi aflată în pericol de a-şi vedea armata aruncată peste Dunăre, Rusia a solicitat participarea armatei române, condusă de principele Carol.

Aliaţii au repurtat victoria, iar Congresul de pace de la Berlin a ratificat, la 1/13 iulie 1878, Tratatul de pace prin care se recunoştea, la articolele 43, 44 şi 45, independenţa României.

O recunoaşterea condiţionată de modificarea articolului 7 din Constituţie, referitor la acordarea cetăţeniei, de acceptarea unor schimburi de teritorii (Dobrogea pentru sudul Basarabiei, anexat de Rusia) şi de răscumpărarea acţiunilor companiei germane care construise căile ferate în România.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pe plan internaţional, independenţa era confirmată imediat de Imperiul otoman şi de Austro-Ungaria, la care se adaugă Imperiul rus şi Italia. Până în 1880, vor confirma celelalte mari puteri (Franţa, Marea Britanie şi Germania), precum şi alte state europene mai mici.

Ca urmare a acestui fapt, România se proclama regat la 14/26 martie 1881, iar principele domnitor lua titlul de Carol I, rege al tuturor românilor.

De asemenea, printr-o lege votată de Parlament, reprezentanţele diplomatice ale României erau ridicate la rang de legaţii, cu atribuţii de reprezentare, economice şi juridice.

Acestea erau în număr de zece, astfel: în capitalele Belgiei, Franţei, Germaniei, Greciei, Imperiului austro-ungar, Imperiului otoman, Imperiului rus, Italiei, Marii Britanii şi Serbiei.

Li s-a adăugat o Agenţie diplomatică la Sofia. Personalul diplomatic era format din trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari, secretari de legaţie şi ataşaţi.

În ceea ce priveşte politica externă, România se afla în faţa unei probleme stringente. Deşi independent, regatul se afla într-o situaţie delicată datorită lipsei unor garanţii de securitate care să-i garanteze statutul şi integritatea teritorială.

Aceasta cu atât mai mult cu cât atitudinea Imperiului rus, fostul aliat din timpul războiului balcanic, se transformase într-una neprietenească, chiar duşmănoasă, imediat după încetarea ostilităţilor.

Ameninţările ţarului Alexandru al II-lea, referitoare la dezarmarea armatei române şi refuzul categoric al viitorului rege Carol I, au sporit tensiunile.

În condiţiile în care garanţia colectivă a marilor puteri, regim instituit ca urmare a prevederilor Tratatului de pace de la Paris, din 1856, fusese înlăturată prin adoptarea Tratatului de pace de la Berlin, România se simţea lasată la cheremul Rusiei, cu care avea un diferend teritorial. Această situaţie a determinat apariţia unor puternice sentimente antiruse, atât la nivelul elitei politice şi a al Casei Regale, cât şi la un nivel social mai larg.

Pericolul rus a constituit una dintre temele majore ale acţiunilor de politică externă ale României, cel puţin până în 1914, iar încercarea de a neutraliza ameninţarea rusă a determinat o apropiere de Austro-Ungaria şi Germania.

Austro-Ungaria şi România aveau interese comune la nivel european, mai bine spus, aveau un inamic comun, Rusia, iar lungimea graniţei dintre cele trei state putea juca un rol important în scenariile privitoare la un posibil conflict armat, luat în calcul atât la Bucureşti, cât şi la Viena.

În plus, orientarea României către Germania s-a datorat nu atât faptului că regele Carol I făcea parte din familia Hohenzollern, lucru care şi-a avut importanţa lui, ci, mai ales, realităţii că, în acel moment, după zdrobirea Franţei la Sedan şi abdicarea împăratului Napoleon al III-lea, Germania rămăsese prima putere pe continent.

Politica externă a Marii Britanii, „spendida izolare”, ceea ce însemna neimplicarea într-un sistem de tratate pe continent, dar atenta observare a politicii europene, făcea ca România să aibă o singură variantă de urmat în politica sa externă.

Astfel, la 30 octombrie 1883, România semna un tratat defensiv de alianţă cu Austro-Ungaria, la care Germania s-a racordat în aceeaşi zi.

Un tratat care a fost reînnoit după expirarea termenului iniţial de zece ani, dar care a rămas, până la primul război mondial, secret. Cel care a impus acest aspect a fost cancelarul german Otto von Bismarck, în primul rând pentru a menaja susceptibilităţile şi sensibilităţile Imperiului rus, care s-ar fi simţit ameninţat la aflarea veştii că vecina sa, România, cu care avea o relaţie încordată, dispunea de avantajul unui aliat atât de puternic. Evident, ameninţată nu de România, ci de aliaţii acesteia, Germania şi Austro-Ungaria.

Contracararea acestei ameninţări nu se putea face decât printr-o alianţă dintre Rusia şi principalul adversar în acel moment al Germaniei, Franţa, chestiune care era de neconceput pentru politica externă a Germaniei, centrată pe menţinerea Franţei în izolare pentru a o împiedica să-şi ia revanşa după înfrângerea din 1870.

Astfel de negocieri şi tratate secrete au caracterizat politica bismarckiană, susţinută şi de împăratul Wilhelm I.

Iată de ce politica externă a României după 1883 şi până la izbucnirea primului război mondial, în 1914, s-a construit pe baza principiilor elaborate şi convenite cu partenerii europeni din cadrul Triplei Alianţe. Însă, pentru mai buna înţelegere a modului în care s-a desfăşurat şi a evoluat politica externă a României, trebuie avute în vedere alte două elemente:

• Felul în care s-a constituit grupul de decizie în domeniul politicii externe. Faptul că Tratatul de alianţă cu puterile centrale, Germania, Austro-Ungaria, la care s-a adăugat şi Italia, nu a fost comunicat de rege şi nu a fost cunoscut de majoritatea oamenilor politici de la Bucureşti ne arată că, în realitate, acest grup era extrem de restrâns, fiind format, în primul rând, din regele Carol I, apoi din miniştrii de Afacerilor Străine şi din preşedinţii Consiliului de Miniştri. Aceştia din urmă nu întotdeauna erau puşi la curent, ci doar atunci când deţinătorii respectivelor portofolii erau consideraţi de către rege personalităţi sigure din punctul său de vedere, precum Ion C. Brătianu, Dimitrie A. Sturdza, Petre P. Carp sau Lascăr Catargiu. Documentele diplomatice conservate în arhiva Ministerului Afacerilor Externe şi publicate astăzi cu acribie în monumentala lucrare Documente Diplomatice Române, organizată în trei serii, demonstrează rolul preeminent pe care Carol I l-a avut în desfăşurarea politicii externe româneşti.

• Existenţa unui proiect politic major, urmărit cu consecvenţă de societatea românească, realizarea statului naţional în forma sa maximă, prin aducerea alături de regat a provinciilor istorice locuite de o populaţie majoritar românească. Elita politică a adoptat puncte de vedere pragmatice, concretizate în decizii politice, aşa cum s-a întâmplat în 1883.Izbucnirea războiului, în 1914, a impus o reevaluare a situaţiei şi găsirea unor noi mijloace prin care să se asigure proiectul amintit. Aceasta cu atât mai mult cu cât, după 1867, în condiţiile realizării dualismului austro-ungar, naţiunile din partea răsăriteană a imperiului, inclusiv românii, se confruntau cu o politică tot mai agresivă de maghiarizare forţată, promovată de guvernele de la Budapesta. În plus, la începutul secolului al XX-lea, începea să se producă, la început timid, o apropiere între Imperiul rus şi România. Decisive s-au dovedit garanţiile oferite de Marea Britanie şi Franţa, referitoare la acordul unirii Transilvaniei cu România, care au determinat, în cele din urmă, intrarea României în război alături de Antanta şi nu de Tripla Alianţă.

Politica externă, susţinută de un corp diplomatic profesionalizat, după model occidental, a oferit mijloacele politice de care factorii de decizie de la Bucureşti au avut nevoie pentru a pune în practică şi a susţine interesele generale ale societăţii româneşti.

 

 

 

 

 

CITITI SI: 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/09/11/politica-externa-a-romaniei-in-perioada-interbelica-1919-1940/

 

 

 

Sursa: https://www.mae.ro/node/15028

Politica externă a României în perioada interbelică (1919-1940)

 

 

 

 

150 de ani de diplomaţie românească modernă (1862 – 2012).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Politica externă a României în perioada interbelică (1919-1940).

 

 

 

Statul este reprezentat în istorie de diplomat şi militar” – afirma filosoful, sociologul și politologul Raymond Aron –, iar situaţia României de la sfârşitul anului 1917 ilustrează perfect spusele sale.

Evenimentele din Rusia anului 1917 au făcut ca locul militarului să fie luat din nou de diplomat pentru că, dată fiind izolarea sa, România nu mai putea continua lupta.

Deşi ţara noastră se obligase – prin Tratatul încheiat cu Antanta, la 4/17 august 1916 – să nu încheie pace separată, România a semnat, la 7 mai 1918, Tratatul de pace de la Bucureşti.

Această pace a înseamnat sfârşitul participării României la primul război mondial.

În timp ce deznodământul conflictului părea defavorabil României, pe plan internaţional au avut loc două evenimente foarte importante:

• Destrămarea Imperiului rus, ca urmare a acţiunii principiului privind dreptul popoarelor la autodeterminare, proclamat de către Lenin. Astfel, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău a votat unirea Basarabiei cu România.

• Dezintegrarea Imperiului austro-ungar, în urma căreia, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a votat unirea cu România, iar la 18 noiembrie/1 decembrie, cei 1228 de delegaţi, într-uniţi în Marea Adunarea de la Alba Iulia, au votat unirea Transilvaniei cu România.

Anul 1918 a anulat Pacea de la Bucureşti, iar votul exprimat în cadrul acestor trei adunări au avut ca rezultat desăvârirea unităţii naţionale a românilor. În noul context, principalul obiectiv al diplomaţiei româneşti a fost recunoaşterea Marii Uniri.

Pentru îndeplinirea sa, factorii de decizie de la Bucureşti trebuiau să rezolve o serie de probleme: prin semnarea Păcii de la Bucureşti, Antanta nu mai recunoştea României statutul de beligerant, iar Statele Unite ale Americii, intrate în război, în decembrie 1917, nu intenţionau să recunoască angajamentele luate de Antantă faţă de statele diverse; o altă problemă era dată de directoratul marilor puteri (Franţa, Marea Britanie, SUA, Italia), instituit la Conferinţa de Pace de la Paris, şi care împărţise ţările participante în state cu interese generale şi state cu interese limitate; chestiunea minorităţilor s-a dovedit o altă problemă foarte dificilă, primul ministru, Ionel I.C. Brătianu declarând că nu este de acord cu apariţia a două categorii de cetăţeni, cei care ascultă de legile statutui român şi cei care „se plâng” la instanţele internaţionale.

De aceea, premierul român a refuzat să participe mai departe la tratativele de pace şi a părăsit lucrările conferinţei, promovând o politică a rezistenţei naţionale.

Tratatele de pace (1919-1920) au dat, în final, recunoaşterea unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În cazul Basarabiei, pe fondul mesianismului revoluţionar promovat de Rusia Sovietică, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia au semnat un tratat cu România, la 28 octombrie 1920, prin care recunoşteau unirea Basarabiei cu România.

Documentul avea să fie ratificat abia în 1922, de Marea Britanie, în 1924, de Franţa, şi în 1927, către de Italia!

În dorinţa de a menţine bune raporturi cu Uniunea Sovietică, Japonia nu avea să mai ratifice tratatul.

Cât priveşte Statele Unite ale Americii – Congresul SUA nu a ratificat tratatele de pace de la Paris –, ele au recunoscut indirect unirea Basarabiei cu România abia în 1933, prin includerea cotei basarabene de imigraţie în cota prevăzută pentru România.

În timpul negocierilor de la Paris, în 1919, Christian Rakovski, un cetatean român de origine bulgară, comunist-internaţionalist, a elaborat un plan, conform căruia Armata Roşie urma să atace România din nord şi est (la 21 martie, în Ungaria, la putere ajunseseră comuniştii conduşi de Bela Kun), cu scopul instaurării unui regim comunist.

Planul a eşuat (ca urmare a unei defazări între ruşi şi unguri), iar la 4 august 1919, trupele române au intrat în Budapesta. Cu această campanie avea să se încheie războiul de reîntregire al României.

În anii ’20, principalul obiectivul al politicii externe româneşti a fost asigurarea frontierelor României, iar pentru îndeplinirea acestuia, diplomaţia română a acţionat pe trei direcţii:

 

• Consolidarea relaţiilor cu Franţa, Marea Britanie şi, eventual, Italia;

• Crearea unui sistem propriu de alianţe, care să contracareze acţiunile statelor revizioniste;

• Participarea la Societatea Naţiunilor, care era văzută ca un adevărat scut al legalităţii internaţionale, o apărătoare a statelor mici şi mijlocii în faţa tendinţelor de expansiune şi dominaţie a marilor puteri.

Astfel, pentru a face faţă eventualelor acţiuni iniţiate de Ungaria, România s-a aliat cu Cehoslovacia şi Iugoslavia – prin intermediul unor tratate bilaterale, semnate în perioada 1920-1921 –, punând bazele Micii Înţelegeri.

Ameninţării venită din partea Rusiei Sovietice (din decembrie 1922, URSS) i s-a răspuns prin semnarea Tratatului de alianţă româno-polonă, în 1921.

Revizionismului bulgar i s-a răspuns prin crearea Înţelegerii Balcanice, la 9 februarie 1934, când România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia au semnat tratatul de constituire al organizaţiei.

Această reţea de tratate se sprijinea pe Tratatul de amiciţie româno-francez (semnat la 10 iunie 1926), Franţa fiind percepută de noile state din Europa Centrală şi de Sud-Est ca principal garant al sistemului versaillez.

La 16 octombrie 1925, când a fost semnat Tratatul de la Locarno s-a creat impresia unei „reconcilieri istorice” între Franţa şi Germania, deşi, pentru ţările estice, absenţa unor garanţii privind inviolabilitatea frontierelor de răsărit ale Germaniei era de rău augur.

Statele din Europa Centrală şi de Sud-Est au propus marilor puteri semnarea unui Locarno oriental, prin care Germania să recunoască şi frontierele sale estice. Statele occidentale însă nu au stăruit pe lângă Republica de la Weimar, iar iniţiativa a eşuat.

Din păcate, activitatea depusă de statele membre în cadrul Ligii Naţiunilor, precum şi demersurile privind dezarmarea (conferinţele pentru dezarmare) nu au fost altceva decât exerciţii de retorică, ele nereuşind să stăvilească ambiţiile statelor revizioniste.

Politica revizionistă a primit un impuls hotărâtor, prin accederea, la 30 ianuarie 1933, a lui Adolf Hitler la putere. Venirea sa la conducerea Germaniei a dat o nouă vigoare propagandei revizioniste.

În acest context, una din slăbiciunile alianţelor Franţei în Europa de Est era aceea că Polonia, România şi Iugoslavia (state care aveau semnate tratate bilaterale cu Franţa), aveau economii complementare celei germane.

Altfel spus, bunele relaţii de la nivel politic nu au fost consolidate printr-o cooperare economică pe măsură.

Sesizând care este „călcâiul lui Ahile” în sistemul de alianţe al Franţei din Europa Centrală şi de Sud-Est, Adolf Hitler – hotărât, după preluarea puterii, să submineze sistemul versaillez –, a declarat apropiaţilor săi că, din punctul de vedere al Germaniei, „comerţul exterior trebuie să fie un mijloc de presiune pentru a destrăma sistemul de alianţe al Franţei în Est, atât timp cât nu avem un mijloc militar”.

Ca urmare, în mai 1933, autorităţile de la Berlin au anunţat că nu mai erau dispuse să întreţină relaţii comerciale cu acele state care nu promovau o politică favorabilă celui de-al Treilea Reich.

În pofida presiunilor germane, România a rămas fidelă alianţelor sale tradiţionale, cu Franţa şi Marea Britanie. Mai mult, statul român – după ce Uniunea Sovietică s-a alăturat, în decembrie 1934, Societăţii Naţiunilor – a sprijinit semnarea Tratatului franco-sovietic, la 2 mai 1935, şi a celui cehoslovaco-sovietic, la 16 mai 1935, iar Nicolae Titulescu a iniţiat negocieri pentru încheierea unui tratat de asistenţă mutuală româno-sovietic.

Principalele obiective urmărite de diplomatul român au fost:

a) recunoaşterea apartenenţei Basarabiei la România şi

b) obţinerea de garanţii privind retragerea trupelor sovietice de pe teritoriului Basarabiei, în cazul în care Uniunea Sovietică ar fi venit în sprijinul României, dacă aceasta ar fi fost atacată.

În demersurile sale de politică externă, Nicolae Titulescu a fost obligat să facă faţă unor adversari foarte puternici atât pe plan extern, cât şi pe plan intern.

În exterior, Polonia, era neliniştită de normalizarea relaţiilor româno-sovietice, vâzând în aceasta o premisă a slăbirii alianţei româno-polone. Italia, care nu uitase că Nicolae Titulescu fusese unul dintre cei mai vocali susţinători ai politicii de sancţiuni aplicată Italiei de către Societatea Naţiunilor, ca urmare a declanşării conflictului italo-abisinian (octombrie 1935-mai 1936), desfăşura o intensă campanie împotriva diplomatului român.

Germania, adversară declarată a Uniunii Sovietice şi preocupată să-şi creeze o sferă de influenţă politică şi economică în Europa de Sud-Est, nu vedea cu ochi buni apropierea dintre România şi URSS. Pe plan intern, Nicolae Titulescu a fost nevoit să contracareze criticile dure, venite din partea forţelor de dreapta sau de centru, ostile Uniunii Sovietice.

Ce a obţinut Nicolae Titulescu în urma eforturilor sale diplomatice? Faptul că, în textul viitorului tratat româno-sovietic, parafat la 21 iulie 1936, de el şi de omologul său sovietic, comisarul poporului pentru Afacerile Străine, Maksim M. Litvinov, partea sovietică a admis ca linie de demarcaţie Nistru.

Toate eforturile diplomaţiei române aveau să fie zădărnicite de cel mai important eveniment, prin consecinţele sale, petrecut la 7 martie 1936. Remilitarizarea Renaniei a ruinat toată această activitate diplomatică în domeniul pactelor şi tratatelor.

Remilitarizarea Renaniei a avut trei urmări geostrategice:

a) „a închis uşa” prin care Franţa putea intra pe teritoriul Germaniei, astfel încât, aliaţii orientali ai Franţei (România era unul dintre ei) au fost privaţi de ajutorul militar francez;

b) a asigurat apărarea zonei Ruhr, inima industrială a Germaniei; c) a ameninţat direct teritoriul francez (oraşul Strasbourg).

Această modificare dramatică a configuraţiei geostrategice pe teritoriul european, a avut drept consecinţă demiterea lui Nicolae Titulescu, care făcuse din alianţa cu Franţa – ţară care se dovedise incapabilă să se apere pe sine – şi din politica de securitate colectivă fundamentul politicii sale externe, din fruntea Ministerului Afacerilor Străine, la 29 august 1936.

Cu aceste două evenimente – remilitarizarea Renaniei şi înlocuirea lui Nicolae Titulescu – lua sfârşit o etapă a politicii externe româneşti.

Obiectivele României au rămas aceleaşi, dar, în politica externă a statului român au intervenit accente noi, „febrilitatea pactelor” promovată de către Nicolae Titulescu fiind abandonată. În decembrie 1937, poetul Octavian Goga devine prim-ministru al României, numele său asociindu-se cu prima tentativă de redirecţionare a politicii externe româneşti către Germania şi Italia.

Anexarea Austriei de către Germania, la 12 martie 1938, criza cehoslovacă, soluţionată prin semnarea Acordului de la München (la 29 septembrie 1938), prin care o parte a teritoriului cehoslovac (Regiunea Sudetă) a intrat în componenţa Germaniei, şi lovitura de stat de la Praga, de la 15 martie 1939, în urma căreia Slovacia a devenit un stat care gravita în orbita Berlinului, iar Boemia şi Moravia au fost anexate de către Germania, sub forma unui protectorat, au constituit acţiuni care au provocat o mare îngrijorare la nivelul opiniei publice internaţionale.

Acest drang nach Osten al Germaniei avea să culmineze cu declanşarea crizei poloneze: la 21 martie 1939, Reich-ul cerea Poloniei nu numai cedarea oraşului Dantzig/Gdansk, ci şi un „coridor” care să-l lege de Prusia Orientală şi care să beneficieze de statut de extrateritorialitate.

În acest context, la 16 şi 17 martie 1939, s-a produs „incidentul Tilea”: trimisul extraordinar şi ministrul plenipotenţiar al României la Londra, Viorel Virgil Tilea, a informat Foreign Office că Germania – care purta negocieri economice cu România – a transmis celei din urmă un ultimatum, lăsând, astfel, să se înţeleagă că, după dezmembrarea Cehoslovaciei, ar fi urmat România.

Declaraţia diplomatului român deşi a fost dezminţită de către Grigore Gafencu, ministrul Afacerilor Străine al României, a reuşit să îngrijoreze profund opinia publică britanică.

Toată această cascadă de evenimente au determinat puterile occidentale să renunţe la politica de conciliatorism, promovată până în acel moment, faţă de Germania.

Astfel, Marea Britanie a oferit câte o garanţie de securitate Poloniei, la 31 martie 1939, şi României şi Greciei, la 13 aprilie 1939, la aceasta din urmă asociindu-se şi Franţa. Prin aceste garanţii, Marea Britanie se angajaza să garanteze independenţa şi nu frontierele.

Pe acest fond de izolare diplomatică a României, la 23 august 1939, a venit vestea „loviturii de teatru a acordului germano-sovietic, potrivit formulei premierului român, Armand Călinescu.

Într-adevăr, după o perioadă în care „se împroşcaseră cu găleţi de lături” – pentru a relua formula lui Stalin – Hitler şi Stalin au trecut în plan secund ideologia, lăsând loc realismului politic.

Prin Protocolul adiţional secret, care însoţea Pactul Molotov-Ribbentrop, Germania şi Uniunea Sovietică îşi delimitaseră sferele de influenţă în Europa Centrală şi de Sud-Est, iar la art.3, Reich-ul consimţise la anexarea Basarabiei de către URSS.

Consiliul de Coroană din 6 septembrie 1939 a hotătât neutralitatea României, Nicolae Iorga exprimând cel mai bine situaţia în care se afla ţara noastră:

„Facem astăzi o altă politică decât aceea pe care o avem în inimă. Nu o putem face decât pe aceea de azi”.

Pe fondul căderii Franţei, la 22 iunie 1940, Stalin a decis punerea în practică a articolului 3 din Protocolul adiţional secret, cerând României, la 26 iunie 1940, cedarea Basarabiei şi a Bucovinei şi ameninţând-o cu recurgerea la forţă în cazul unui refuz.

În urma unui schimb de note diplomatice – cu caracter ultimativ, din partea URSS – România „pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiunile specificate în răspunsul sovietic”. Astfel, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa intrau în componenţa Uniunii Sovietice.

La 1 iulie 1940, Carol al II-lea a cerut lui Adolf Hitler trimiterea în România a unei misiuni militare germane, iar la 2 iulie, România renunţa la garanţiile franco-britanice.

Demersul Uniunii Sovietice a deschis calea celorlalte revendicări, venite din partea Ungariei şi a Bulgariei.

Negocierile româno-maghiare, desfăşurate în perioada 16-24 august 1940, la Turnu Severin, au eşuat părţile implicate nereuşind să ajungă la un acord.

Iminenţa unui conflict maghiaro-român – care ar fi perturbat livrările de petrol şi produse agricole din România către Germania – a obligat Germania, secondată de Italia, să preia iniţiativa.

 

 

 

 

 

 

 

 

Convocate la Viena, la 30 august 1940, România şi Ungaria au fost puse în faţa faptului împlinit: Germania şi Italia impuseseră României cedarea a 43.492 km² din teritoriul Transilvaniei, cu o populaţie de 2,6 milioane locuitori (din care 50,2% români, 37% maghiari, 2,8% germani).

Pentru a mai îndulci amarul României, Germania şi Italia i-au acordat acesteia o garanţie care viza frontierele româneşti, aşa cum erau ele la acea dată.

Prin Tratatul româno-bulgar de la Craiova, semnat la 7 septembrie 1940, România ceda Bulgariei Cadrilaterul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/09/11/diplomatia-si-politica-externa-romaneasca-in-perioada-1859-1918/

 

 

 

 

Sursa: https://www.mae.ro/node/15028