CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Acordurile de la Roma din 17 martie 1934: Italia și Austria recunoșteau și susțineau pretențiile revizioniste ale Ungariei

 

Imagini pentru horthy si mussolini photos

Foto: Dictatorul italian Mussolini (stânga) și Miklos Horthy

 

 

 

 

 

La 17 martie 1934, prin Acordurile de la Roma, Italia și Austria recunoșteau și susțineau pretențiile revizioniste ale Ungariei

Prin Acordurile de la Roma, din 17 martie 1934, Italia și Austria recunoșteau și susțineau toate pretențiile revizioniste ale Ungariei horthyste.(1) După 1919, Ungaria s-a angajat într-o amplă și costisitoare campanie pentru susținerea și propagarea ideilor revizioniste maghiare în afara granițelor, în mod deosebit în SUA și în Europa (Germania, Austria, Italia, Franța), finanțând obsesiv tipărirea unor materiale de propagandă iredentistă prin broșuri, ziare, sau sponsorizând difuzarea unor emisiuni radio cu un pronunțat caracter revendicativ.

În replică la Înțelegerea Balcanică, o alianță formată pe 9 februarie 1934, la Atena, de către  Iugoslavia, România, Grecia și Turcia, pe 17 martie 1934, la Roma, Italia, Austria și Ungaria semnează după îndelungi negocieri aprinse, o serie de acorduri pentru “o înțelegere și colaborare italo-austro-ungară”.

Protocoalele semnate la data de 17 martie 1934, la Roma, de către cele trei țări, Italia, Austria și Ungaria, vor rămâne cunoscute în istorie sub numele de “Acordurile de la Roma”.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru acordul de la roma de valeriu pop photos

 

 

 

 

 

 

La momentul respectiv, aceste acorduri au făcut destulă vâlvă și în România, presa românească scriind cu îngrijorare încă de pe atunci despre această inedită alianță.

“(…) după vizita dlui Souvich, subsecretar de stat la ministerul de externe italian, la Viena şi Budapesta, după vizita dlui Dollfuss, cancelarul austriac, la Budapesta şi a d-lui Gombos, premierul Ungariei, la Roma, — s-a ajuns, în jumătatea lunii martie, la semnarea acelor acorduri de la Roma care au făcut atâta vâlvă.

Acordurile, trei la număr, amintesc că cele trei state se vor strădui, din răsputeri, să se înţeleagă asupra tuturor problemelor cari le interesează în mod particular, cât şi asupra celor de ordin general. În acest scop cele trei guverne vor proceda la consultaţii comune, ori de câte ori una din ele va socoti că aceasta e necesar.

Primul acord fixează cadrele largi ale apropierii italo-austro-maghiare, pierzându-se în consideraţiuni de ordin diplomatic.

În acordul numărul doi se dă o deosebită importanţă raporturilor economice dintre cele trei ţări şi în special schimbului, accentuându-se că trebue să se lupte cu orice preţ împotriva autarhiei economice şi să se favorizeze, prin măsuri concrete, opera de reconstrucţie economică a statelor dunărene, în armonie cu spiritul conferinţei de la Stresa şi cu principiul cuprins în memoriul prezentat de Italia, asupra acestei chestiuni, în ziua de 29 Septembrie, 1933.

În acest sens acordul prevede că, la data de 15 Mai, 1934, se vor semna acorduri bilaterale între cele trei state. Prin ele se va căuta un debuşeu sigur producţiei de cereale din Ungaria; se va deschide larg porturile italiene din Adriatică, pentru importul şi exportul austro-maghiar, instituindu-se în acest scop o comisie de trei care, în mod permanent, va trebui să urmărească evoluţia raporturilor economice, ea trebuind să facă propuneri concrete, de natură a realiza cât mai curând dorinţa de colaborare economică, înscrisă în protocol.

În acordul numărul trei statele semnatare, constatând că economiile lor naţionale sunt complimentare, hotărăsc ca, începând de la 5 Aprilie, să înceapă negociaţiuni directe între guvernul italian şi cel austriac, pentru semnarea unui nou acord, destinat a adapta circumstanţelor actuale, raporturile economice dintre cele două ţări. Acest acord va trebui să între în vigoare cel mai târziu la 15 Mai, 1934. Acordul va trebui să acorde de o cât mai largă concesie produselor originare, provenite din Austria şi importate în Italia. “, scria în numărul său de pe lunile martie – aprilie 1934, publicația interbelică “Gazeta Ilustrată” (2)

Dar “Acordurile de la Roma” presupuneau mai mult decât o simplă colaborare economică și culturală între Italia, Austria și Ungaria. Era vorba inclusiv despre colaborare militară și o susținere activă a pretențiilor revizioniste ale Ungariei și Italiei, politici “externe” asupra cărora cele două țări au descoperit rapid că sunt cam pe aceeași lungime de undă.

Pe lângă colaborare și sprijinul reciproc pe linie economică și la nivel geopolitic, pactul italo-austro-ungar prevedea și înarmarea Ungariei pentru ca aceasta să-și îndeplinească visurile sale iredentiste.

 


Un lucru mai puțin știut este faptul că Germania a făcut o ofertă similară și României în timpul ultimei întrevederi de la 20 martie 1937 între Petrescu-Comnen și Goering.

 

 

 

 

Înțelegerea Balcanică – sumitul de la Ankara, martie 1938; Foto: Kemal Atatürk, Milan Stojadinović, Ioannis Metaxas, Nicolae Petrescu-Comnen.

 

În timpul acestei întrevederi, Goering reînoiește din partea Germaniei oferta de a înarma Armata României cu cel mai modern și chiar cu cel mai secret armament(3), fără a cere ca România să renunțe la vreuna din alianțele sale, ci doar să garanteze că nu va aborda o poziție antigermană. Petrescu-Comnen declară însă în numele Guvernului României, că România nu va participa niciodată la o înțelegere care ar putea să-i aducă greutăți cu Sovietele.

În locul unei înțelgeri secrete cu Germania prin care să fie garantată integritatea teritorială a României, în 1934 Nicolae Titulescu prefera un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică. Întâlnirile lui Nicolae Titulescu pe Coasta de Azur cu comisarul URSS pentru Afaceri Externe, Maksim Litvinov, s-au soldat la vremea aceea cu o serie de concesii rușinoase făcute la frontierele țării în favoarea sovieticilor. Partea sovietică înaintase mai multe solicitări imposibile pentru Guvernul României, iar încercările de a satisface aceste cereri din partea sovieticilor nu au făcut decât să pună gaz pe foc și să alimenteze instabilitatea politică din România.

 


Italia, cel mai puternic susținător al pretențiilor revizioniste ale Ungariei

 

Observând din timp apropierea dintre Italia și Germania, Ungaria a investit masiv într-o propagandă filomaghiară pe teritoriul Italiei, reducându-și în același timp investițiile de propagandă din Franța, țară în care până la acel moment Ungaria pompa masiv fonduri pentru promovarea intereselor maghiare pe plan extern.

Deși și-a păstrat câteva guri de propagandă filomaghiară la nivelul unor publicații și instituții de cultură din Germania și Austria, în anii ’30 Ungaria aloca fonduri uriașe pentru o propagandă agresivă filomaghiară în Italia.

În afară de Viena și Berlin, în care Ungaria avea încă din 1924 institute culturale, în anul 1927 este construit și la Roma un Collegium Hungaricum. Pentru Italia acelor ani, Ungaria reprezenta un instrument, o poartă de intrare către Europa Centrală și de Est.

La sfârșitul lunii februarie 1934, atât subsecretarul de stat italian la afacerile externe Suvich cât și cancelarul Dollfuss întreprind vizite la Budapesta în vederea unui pact italo-austro-ungar, o contrapondere la Înțelegerea Balcanică, o alianță formată pe 9 februarie 1934, la Atena, de către  Iugoslavia,  România, Grecia și Turcia. Negocierile, intense, pe alocuri anevoiase, încep de pe 14 martie 1934, pentru ca protocoalele finale să fie semnate abia la 14 mai 1934.

Italia și Ungaria descoperă rapid că vorbesc o “limbă comună” atunci când este vorba de pretenții revizioniste, astfel că se ajunge la inițierea unei propagande paradoxale, prin care să se încerce să se demonstreze existența unor vechi legături istorice între cele două țări. Astfel, revista “Corvina”, organ al Societății Ungaro-Italiene “Mattia Corvino”, devine vârful de lance al propagandei amintite mai sus, publicația fiind finanțată de către Ministerul Afacerilor Externe din Ungaria.

 

 

 

 

 Revista "Corvina", organ al Societății Ungaro-Italiene "Mattia Corvino"
 

Revista “Corvina”, organ al Societății Ungaro-Italiene “Mattia Corvino”

Societatea Ungaro-Italiană “Mattia Corvino” a fost fondată în anul 1920 de către Albert Berzeviczy, reunind personalități maghiare cu viziuni și porniri dintre cele mai extremiste (Albert Apponyi, cunoscut pentru politicile sale de maghiarizare în masă, și Kuno Klebelsberg, cunoscut susținător al ideologiei supremației ungare, și în același timp un înfocat susținător al revizionismului maghiar).

Activitatea societății pusă în slujba acestei propagande este dublată apoi prin înființarea unei secții italiene creată de către Institutul Istoric Ungar de la Roma.

În anul 1941, sub auspiciile Institului de Politică Socială a Facultății de Economie din cadrul Universității din Budapesta, apare o publicație chiar și mai agresivă, “Rassegna d’Ungheria”, în care sunt abordate teme precum cele două arbitraje de la Viena în favoarea Ungariei și alte pretenții revizioniste maghiare asupra țărilor din jurul Ungariei.

Nota noastră: Dacă este să căutăm un punct de referință de unde au plecat nefastele arbitraje de la Viena, printre care și odiosul Dictat de la Viena de la 30 august 1940 prin care au fost posibile niște masacre și niște orori greu de imaginat pentru epoca modernă, niște atrocități, crime de război, și acțiuni inumane îndreptate împotriva populației civile românești lipsite de apărare, atunci acel punct este tocmai acest reper temporal și spațial, reprezentat de ziua de 17 martie 1934, ziua “Acordurilor de la Roma“.

 

 


Bibliografie / Note:

 

(1) 1940, Strigătul de durere al românilor, Col. r. dr. Constantin Moșincat, Editura TPO MC, Oradea, 2017

(2) “Gazeta Ilustrată”, martie – aprilie 1934

(3) România și sfârșitul Europei – Amintiri din Țara pierdută, Mihai Sturdza, FRONDE, Alba Iulia – Paris, 1994

 

 

Sursa: https://glasul.info//la-17-martie-1934-prin-acordurile-de-la-roma-italia-si-austria 

 

Publicitate

26/03/2020 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

9 februarie 1934 – România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia au semnat Înţelegerea Balcanică

                                                     Gheorghe Tătărescu (Tătărăscu) n.1886-d.1957, prim-ministru al României (1934-1937, 1939-1940)

 

Gheorghe Tătărescu (Tătărăscu) n.1886-d.1957, prim-ministru al României (1934-1937, 1939-1940)

La 9 februarie 1934 România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia au semnat  Înţelegerea Balcanică, un tratat cu  caracter defensiv care îşi propunea ca în cazul izbucnirii unui război, ţările semnatare să-şi  apapere reciproc graniţele. Printre principalii săi artizani a fost Nicolae Titulescu, ministru de externe al României 1932-1936.

 

 

 

Mica Înţelegere, alianţa promiţătoare a României care a fost distrusă într-o singură zi

9 februarie 1934: Ministrul de externe român, Nicolae Titulescu, semnează în numele ţării noastre   impreuna cu Iugoslavia, Grecia şi Turcia, Înţelegerea Balcanică.

 
   Pactul Înţelegerii Balcanice avea ca principal obiectiv menţinerea statu-quo-ului teritorial  postbelic în aceasta parte a Europei şi garantarea mutuala a parţilor „faţă de eventualităţile care ar putea afecta interesele lor“.

Primele două articole din Pact sunt edificatoare pentru intenţiile statelor semnatare:

“România, Turcia, Iugoslavia şi Grecia îşi garantează mutual securitatea tuturor frontierelor balcanice” (art.1), “Înaltele Părţi Contractante se angajează a se concerta asupra măsurilor de luat faţă de eventualităţi ce ar putea afecta interesele lor aşa cum sunt definite prin prezentul acord. Ele se angajează a nu întreprinde nicio acţiune politică faţă de orice altă ţară balcanică nesemnatară a prezentului acord, fără aviz mutual prealabil şi a nu lua nicio obligaţiune politică faţă de orice altă ţară balcanică, fără consimţământul celorlalte Părţi Contractante” (art.2).

 

 

 

 

Related image

 

Harta: Ţările membre ale Înţelegerii Balcanice

 

 

Iniţial se preconiza semnarea pactului în cinci, însă Bulgaria a refuzat oferta. Documentul a fost semnat pe timpul Guvernului român Gheorghe Tătărescu, ministru de Externe fiind Nicolae Titulescu.

Odată incheiate acordurile politice, guvernele de la Bucureşti, Belgrad, Ankara şi Atena au elaborat o serie de convenţii militare bilaterale, dupa care, în noiembrie 1935, la prima conferinta militara în trei, cu participarea delegaţiilor statelor majore român, iugoslav şi turc, a fost semnată Convenţia militară între România, Iugoslavia şi Turcia, iar la 10 noiembrie 1936, a fost parafată la Bucureşti, Convenţia militară în patru (Grecia, Iugoslavia, Turcia şi România).

Convenţia militara cvadripartită, urmărea scopuri defensive, de apărare în eventualitatea unui atac neprovocat, din partea Bulgariei sau Albaniei (acţionând singure sau împreuna, sau fiecare din ele, sau amândoua împreuna cu Ungaria).

Dacă unul din adversarii probabili ar fi atacat prin surprindere unul din statele aliate, celelalte trei se angajau ca, la cererea celui atacat, să decreteze mobilizarea forţelor prevazute în convenţie şi să acţioneze cât mai repede posibil impotriva agresorului.

Strategii militari români apreciau cooperarea politica si militara din cadrul Intelegerii Balcanice, nu numai prin prisma unei apărări în comun a membrilor acestui pact, ci şi ca o prelungire în sud-estul Europei a Micii Intelegeri sau a Micii Antante, încheiate în 1921 de România cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, o alianţă defensivă  ale cărei scopuri erau orientate în principal spre temperarea tendinţelor revizioniste ale Ungariei.

La rândul său, scopul principal al Înţelegerii Balcanice fusese reducerea megalomaniei Bulgariei, care avea de asemenea revendicări teritoriale asupra vecinilor săi. 

 

 

 

 

Related image

 

 

Harta: Ţările membre ale Micii Antante

 

Cu toate acestea, Pactul a dovedit încă de la început unele slăbiciuni ca urmare a rezervelor ridicate de unele dintre statele membre. Paşii spre colaborare se efectuaseră dacă luăm în considerare că, după ce Grecia şi Turcia luptaseră într-un lung război de uzură peste un deceniu, ajunseseră aliaţi în Pactul Balcanic, însă aveau interese separate în zona mediteraneană.

Mai mult, pe baza acordurilor turco-ruse, turcii au avertizat Alianţa Balcanică:

“Turcia, în nici un caz nu va admite a se considera angajată să ia parte la niciun fel de acte îndreptate împotriva Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste” .

Tot la rezerve, Grecia a anunţat la 4 mai 1936: “nu poate, în niciun caz, în executarea angajamentelor asumate prin Pact, să declare război uneia dintre Marile Puteri”. 

 La 5 iunie 1934 s-a ajuns la semnarea unei Convenţii militare secrete între România şi Turcia: “dacă unul dintre statele semnatare devine, în orice împrejurare ar fi, obiectul unei agresiuni din partea unui stat balcanic, acţionând singur sau împreună cu alt stat balcanic sau nebalcanic, cealaltă Putere contractantă se va considera ca atacată ea însăşi şi va trece imediat la acţiune militară contra statului sau statelor balcanice agresoare, ale căror teritorii au atingere cu ale sale.

În cazul când una din Părţile Contractante devine pe timpul execuţiei obligaţiei prevăzută de articolul precedent, obiectul unei acţiuni de război din partea unui stat nebalcanic, cealaltă putere contractantă va trebui, de asemenea, să intre în război contra acestuia”.

Germania si Italia au acţionat consecvent în direcţia spargerii solidarităţii din cadrul acestei alianţe şi au convins Iugoslavia să semneze pacte separate cu Bulgaria si Italia.

In acest climat tensionat s-a constituit un nou Directorat în patru.

Venirea în fruntea Consiliului de Miniştri ai Iugoslaviei, în iunie 1935, a dr. Milan Stoiadinovici, care a ocupat în acelaşi timp şi funcţia de ministru al afacerilor externe, a marcat începutul slăbirii relaţiilor de prietenie dintre România şi Iugoslavia.

Stoiadinovici, prin politica lui de apropiere de Bulgaria, Italia, Ungaria şi Germania, a dus la deteriorarea relaţiilor dintre cele două ţări.

Astfel, Înţelegerea a fost serios lovită de încheierea Pactului de veşnică prietenie bulgaro-iugoslav, care în  România  a fost privit cu mare dezamăgire, fiind considerat un gest neprincipial din partea Iugoslaviei.

În 1940, Iugoslavia a recunoscut Uniunea Sovietică, cu care a stabilit relaţii diplomatice, tocmai atunci când sovieticii revendicau Basarabia.

În această situaţie, România a ieşit din Înţelegerea Balcanică, alianţă devenită fără nici un fel de consistenţă politică.

 În 1936-1937 Milan Hodža, un politician slovac proeminent, a încercat să lanseze un proiect de înţelegere a Cehoslovaciei, Austriei, României, Ungariei și Iugoslaviei pe baza integrării economice a ţărilor din regiune.  

Cu toate eforturile depuse pentru menţinerea pacii, dupa 1936 Planul Hodza de reconciliere a Europei centrale a fost subminat de marile puteri revizioniste, iar principiul fortei s-a impus definitiv in relatiile internationale.

Sub presiunea Marii Britanii si a Frantei, Romania si Cehoslovacia s-au văzut nevoite sa adopte o atitudine concesiva fata de Ungaria horthystă, sperând astfel sa işi salveze integritatea teritorială.In 1938 Germania a anexat Austria, profitând de aceeaşi politică de concesiuni promovată de Anglia şi Franţa, iar prin Acordurile de la Munchen din 29- 30 septembrie 1938, „regiunea sudeta“ din Cehoslovacia. Directoratul european în patru a reusit sa distrugă Mica Intelegere care constituise  un obstacol real în faţa revizioniştilor.

Pe 15 martie 1939 statul cehoslovac a fost desfiinţat de catre Hitler, Boemia si Moravia fiind ocupate de Germania, iar Ucraina subcarpatica, de Ungaria.

In sfarsit, acordul Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, a dus la impartirea sferelor de influenta între Germania si URSS, în partea nordica si central-sud-estica a continentului.

Schimbarea completa a parametrilor geopolitici a afectat considerabil sistemul de aliante romanesc, care a fost practic pulverizat, ceea ce a uşurat dezmembrarea Romaniei Mari.

Mica Inţelegere nu a avut forţa militara necesară susţinerii diplomaţiei sale şi a fost influenţată de contradicţiile şi disensiunile interbalcanice, mai ales dupa 1936, cand a început să se dezintegreze, desființându-se complet dupa ce, bizuindu-se pe politica concesivă a Marii Britanii şi a Franţei, Germania a anexat Austria.

In acest fel a fost deschis drumul larg pentru planurile expansioniste ale Germaniei, care va dezmembra Cehoslovacia şi va atrage mai târziu România în rândurile Axei, dupa ciuntirea teritoriului său de catre URSS, Ungaria si Bulgaria.

În timpul existenţei sale, această alianţă  a contribuit la menţinerea pacii în regiunea central-europeana şi dunareană, la dezvoltarea legaturilor de colaborare pe multiple planuri între statele membre, precum şi cu celelalte state din aceasta arie geografică, a acţionat în direcţia realizării politicii de securitate colectivă şi a întăririi forţei de acţiune a Societăţii Naţiunilor.

Cu toate acestea, Mica Înţelegere nu a reuşit să supravieţuiască acţiunilor contrare ale marilor puteri şi a sfârşit prin a se dizolva, după ce schimbarea completă a parametrilor geopolitici pe continentul european a cauzat destrămarea sistemul de alianţe în care era angrenată ţara noastră, ceea ce a dus într-o perioadă relativ scurtă la dezmembrarea României Mari.

Eșecul sistemului colectiv de securitate din care făcuse parte România poate fi pus pe seama mai multor factori, precum:

– Incapacitatea țărilor partenere de a organiza alianțele din punct de vedere militar, și nu doar diplomatic

– Incapacitatea Franței și Marii Britanii de a descuraja expansionismul german, italian și rus.

– Deteriorarea mediului politic intern, însoțită de apariția unor inițiative destabilizatoare  filo-germane și filo-italiene.

– Interesele divergente ale țărilor partenere.

– Dependența comercială şi în general economică a unor țări, inclusiv a României, de Germania nazistă şi enormele presiuni militare exercitate de URSS.

După căderea aliatului său tradiţional – Franța – în fața invaziei germane din 1940, România s-a văzut în situația ingrată de a alege între protecția lui Hitler sau protecția lui Stalin.

Până la urmă, le-a „încercat” pe amândouă…

 

 

 

 

Surse:

http://istoria.md/articol/726/9_februarie,_istoricul_zilei#1934

http://www.redescoperaistoria.ro/2014/12/27/documentar-colaborarea-militara-in-cadrul-intelegerii-balcanice/

http://ionutcojocaru.ro/2013/11/02/rolul-si-locul-intelegerii-balcanice-in-spatiul-european-negocieri-cooperarea-romano-turca/

http://www.creeaza.com/referate/istorie/Pactul-Intelegerii-Balcanice-f986.php

09/02/2018 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Mica Înţelegere si Înţelegerea Balcanică, două alianţe concepute pentru menţinerea status–quo–ului teritorial după incheierea Primului Razboi Mondial

Harta Romaniei intre cele doua razboaie mondiale

 După Primul Război Mondial, situaţia internaţională era nesigură si de aceea aliaţii învingători şi tinerele ţări independente din Europa Centrală şi de Est, au încercat să se asigure că o agresiune a statelor revizioniste nu va  putea avea loc.

Politica dusă de Germania, Ungaria şi Rusia sovietică dupa sfarsitul primului razboi mondial exprima nu doar nemulţumirea acestor state faţă de tratatele de pace, ci şi intenţia lor de a cere, la momentul oportun, revizuirea si  chiar lichidarea lor.

La 16 februarie 1923 la Geneva s-au pus bazele pactului Micii Înţelegeri, prin care cele trei ţări membre (România, Cehoslovacia şi Iugoslavia) isi  unificau politicile lor generale in problemele legate  de aparare. 

S-a ajuns la o apropiere între cehoslovaci, români şi iugoslavi, care au mers împreună la Trianon în 4 iunie 1920.

Tratatul de la Trianon prevedea: partea de nord a Republicii Croaţia şi Voivodinei intrau în cadrul Regatul Sârbilor, Slovacia şi Rutenia (azi Regiunea Transcarpatia din Ucraina) era cedtă Cehoslovaciei, iar Transilvania şi partea răsăriteană a Banatului era recunoscută în cadrul României.

Mai mult, dorinta de a realiza o alianţă regională a fost impulsionata de încercarea de restaurare a imperiului austro-ungar întreprinsă de fostul imparat Carol de Habsburg, dar şi de planul francez de întemeiere a unei confederaţii danubiene, care ar fi presupus o slăbire a suveranităţii naţionale a celor trei state. 

Primul pas a fost semnarea la 14 august 1920 a Convenţiei de alianţă cehoslovaco-iugoslavă. În aceeaşi lună, ministrul de externe cehoslovac, Eduard Beneş s-a deplasat la Bucureşti , moment în care România şi-a dat pentru prima oară acordul de principiu faţă de o posibilă alinaţă cu Cehoslovacia şi Iugoslavia.

Take Ionescu , ministrul roman de externe de atunci, plănuia o alianţă mai mare care să includă şi Polonia şi Grecia. Iugoslavia şi Cehoslovacia erau şi ele favorabile alierii cu Polonia.

 

Proiectul alianţei celor cinci tario s-a lovit de neînţelegerile cehgoslovaco-poloneze, între care exista o dispută teritorială. Cu toate acestea, Polonia s-a arătat foarte dispusă să se alieze cu România, astfel că, la 3 martie 1921, la Bucureşti, cele două ţări au semnat o Convenţie de alinaţă defensivă şi o Convenţie militară.

România a încercat şi ea să medieze disputa dintre Cehoslovacia şi Polonia, în scopul final de atragere a polonezilor în alinaţă, însă fără un succes direct.

În fine, pe 23 aprilie se semnează la Bucureşti – Convenţia de alinaţă defensivă româno-cehoslovacă, iar pe 7 iunie 1921 se semnează Convenţia de alianţă româno-iugoslavă ceea ce a dus la înfăpuirea Micii Înţelegeri, sau a Antantei Balcanice , ca organizaţie politică.

De asemenea aceasta Conventie a mai fost considerata si  o Societate a Naţiunilor în Balcani.

În noua organizare, Mica Înţelegere devenea o forţă de care trebuia să se ţină seama în Europa, alianţa acţionând mereu pentru menţinerea statu–quo–ului teritorial în spiritul tratatelor de la Versailles.

Mica Înţelegere (cunoscută şi sub numele Mica Antantă) a fost o organizaţie politică defensivă, o alianţă între Cehoslovacia, Regatul Iugoslaviei şi Regatul României. Formată în 1920, Mica Înţelegere a avut ca scop menţinerea integrităţii teritoriale a celor trei state, în faţa pretenţiilor revizioniste ale Ungariei şi a tendinţelor restauratoare ale Habsburgilor. Construită pe principii democratice, a fost efectiv a cincea putere europeană şi a avut un pronunţat caracter federal.

Încă de la începutul activităţii, organizaţia a încercat să atragă în interiorul său Polonia şi Grecia. Mica Înţelegere devenise un punct de atracţie pentru statele mici. Cele trei state au luat de la bun început măsuri rapide şi concrete pentru a crea o zonă central europeană, aşa cum şi-au propus încă din 1918, dar pentru atingerea acestui scop era esenţial ca cele trei state să acţioneze în mod unitar.

Principalul obstacol îl reprezentau cercurile revanşarde din Ungaria, Germania şi Italia, care doreau desfiinţarea Micii Înţelegeri.

Mica Înţelegere a fost rezultatul situaţiei internaţionale nesigure de după primul război mondial, în care Societatea Naţiunilor abia fusese creată, iar puterile învingătoare exercitau presiuni asupra aliaţilor mai mici.

Mai mult, alianţa a fost grăbită de încercarea de restaurare intreprinsă de Carol de Habsburg, dar şi de planul francez de întemeiere a unei confederaţii danubiene, care ar fi presupus o slăbire a suveranităţii naţionale a celor trei state.

Dupa încheierea Tratatului de Pace de la Trianon (1920), cercurile politice ungare l-au contestat, promovând o politica revizionista, de “reparare a nedreptatii istorice”…

Incurajat si sustinut de marile puteri revizioniste, Ungaria viza importante teritorii din Iugoslavia, Cehoslovacia si România, state aparute sau care îsi desavârsisera unitatea la sfârsitul primului razboi mondial, dupa prabusirea Imperiului austro-ungar.

In 1921, fostul împarat habsburg, Carol al  IV- lea, a încercat sa revina ca rege pe tronul Ungariei.

Sosirea sa la Sopron, la 21 octombrie, a stârnit reactia prompta a celor trei tari amenintate care au solicitat Budapestei sa  puna capat pericolului creat de Casa de Habsburg în Europa Centrala.

Acestea au semnat  în 1920-1921, conventii de alianta defensiva, constituind, în 1921, Mica Intelegere.

De asemenea, Conferinta ambasadorilor marilor puteri a cerut Ungariei, pe un ton imperativ, sa proclame pierderea drepturilor la tron ale fostului rege-împarat.

In eventualitatea ca decizia era amânata, era legitimat dreptul la interventie a statelor vecine.

Partenerii din Mica Intelegere au reactionat imediat: Cehoslovacia si Iugoslavia au mobilizat o jumatate de milion de oameni, iar România a concentrat opt divizii la granita de Vest.

Criza a fost depasita prin promulgarea unei legi  in Parlamentul ungar, prin care se evita restauratia habsburgica.

Au mai urmat si alte momente de încordare. In ianuarie 1928, granicerii austrieci au descoperit la granita cu Ungaria cinci vagoane de marfa cu arme automate de fabricatie italiana, un transport expediat cu concursul lui Mussolini.

In acte, vagoanele respective figurau ca transportând masini.

La 1 februarie acelasi an, într-o nota diplomatica, guvernul de la Bucuresti preciza ca “pentru moment, nici un conflict real nu a aparut datorita acestui incident între statele direct interesate, si  nici nu dorim sa acuzam sau sa suspectam pe cineva în legatura cu aceasta”.

In replica, într-o cuvântare din 5 martie 1928, la Debretin, primul ministru ungar, contele Bethlen István, afirma ca Ungaria doreste sa ajunga la o întelegere cu vecinii ei, dar nu o poate face, deoarece acestia refuza sa încuviinteze revizuirea Tratatului de la Trianon.

El preciza: “Scopul nostru nu este revizuirea Tratatului de pace, ceea ce noi dorim sunt frontierele.

Cu actualele frontiere, nici o pace durabila nu se poate fonda — ele sunt o închisoare în care suntem închisi, având statele victorioase drept temniceri”.

România, Cehoslovacia şi Iugoslavia s-au apropiat tot mai mult şi în final au format o alianţă, pentru a impune respectarea tratatelor de pace şi recunoaşterea pe plan internaţional a integrităţii lor teritoriale.

 

 

Related image

Harta: tarile membre ale Micii Antante

Impartasind ideea cehoslovaca de a infaptui o bariera contra revansismului german si ungar, diplomatia romana urmarea un plan mai larg, care sa cuprinda statele „de la Baltica la marea Egee”, anume Polonia, Cehoslovacia, Romania, Iugoslavia si Grecia, si nu doar o „alianta in trei”, preconizata de Masaryk si Benes. In calea acestui plan stateau insa unele dificultati, rezultate din diferendele teritoriale dintre Polonia si Cehoslovacia.

 

Cu asentimentul guvernelor cehoslovac si iugoslav, sprijinita fiind si de Franta, Italia si partial de Anglia, diplomatia romaneasca a facut numeroase incercari de mediere, a intreprins demersuri insistente pe langa guvernul de la Varsovia, in sensul eliminarii acestor diferende si al determinarii unei aliante cehoslovaco-polone, parte integranta a unei intelegeri in cinci.

Dar guvernul polonez a refuzat de fiecare data sa adopte o atitudine concilianta in chestiunea rivalitatii fata de Cehoslovacia si sa participe la o „Intelegere in cinci”; el s-a aratat insa interesat de o alianta polono-romana, pe linia „garantarii eventualelor tratate de pace ce s-ar semna cu Sovietele”. Guvernul roman a urgentat finalizarea tratativelor anterioare cu Cehoslovacia si Iugoslavia.

La 22 aprilie 1921, Take Ionescu si Ferdinand Veverka semnau, la Bucuresti, „Conventia de alianta defensiva intre Regatul Romaniei si Republica Cehoslovaca”, precum si o „Conventie militara”. Concomitent s-au purtat tratative intre Bucuresti si Belgrad privind securitatea ambelor state in contextul general al intereselor europene in bazinul danubian.

 

La 7 iunie 1921 s-a semnat la Belgrad, de catre Take Ionescu, din partea romana, si Nikola Pasic, din partea iugoslava, „Conventiunea de alianta defensiva intre Regatul Romaniei si Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor”, asemanatoare conventiei semnate in aprilie cu Cehoslovacia.

Ambele conventii, ca si conventia incheiata la 14 august intre Cehoslovacia si Iugoslavia, priveau asigurarea in comun a securitatii celor trei tari, a statutului lor teritorial, asa cum fusese stabilit prin tratatele de la trianon si Neuilly, asumandu-si astfel obligatia de a veghea asupra statu-quo-ului postbelic in aceasta zona geografica.

Inceputurile colaborarii militare in acest sens s-au si realizat in luna iulie 1921, in cadrul conferintei reprezentantilor celor trei armate nationale ce s-a desfasurat la Praga.

In functie de efectivele pe care un posibil agresor putea sa le intrebuinteze si in ansamblul masurilor stabilite cu ceilalti parteneri din Mica Intelegere, fortele ce urmau a fi angajate de Romania totalizau 72 de batalioane, 16 escadrile de aviatie, 90 de baterii de artilerie, 8 divizii de infanterie si o divizie de cavalerie.

In urma discutiilor purtate si a semnarii, in anii 1920-1921, a unor tratate bilaterale intre Cehoslovacia, Iugoslavia si Romania, au fost puse bazele organizatiei defensive regionale „Mica Intelegere”.

In conditiile in care guvernul bulgar si cel grec cautau solutii de intarire a securitatii in Balcani, Mica Intelegere a initiat o serie de actiuni pentru largirea cadrului sau prin atragerea altor tari sud-est europene.

Constituita pe baza si in spiritul Pactului Societatii Natiunilor, sprijinindu-se pe Franta si Marea Britanie, Mica Intelegere nu impartasea insa in intregime politica acestor doua mari puteri. Data fiind influenta puternica a Frantei si Angliei asupra politicii tarilor membre ale Micii Intelegeri, aceasta din urma a desfasurat, in anii 1925-1928, negocieri pentru realizarea unor intelegeri de tip Locarno si in centrul si sud-estul Europei.

Pe plan internaţional, Mica Înţelegere s-a prezentat de la început ca un grup unitar şi solidar, insa problema majoră cu care aceasta se confrunta era că tratatele semnate de marile puteri după încheierea războiului, lăsau cale largă revizionismului şi revanşismului.

De aceea Mica Înţelegere era decisă să acţioneze ferm pentru a păstra ordinea politică, juridică şi teritorială instituită după război. Pentru prima dată ea se impune la conferinţa de pace de la Lausanne, unde reuşeşte să se afirme, susţinută fiind şi de statele mici şi mijlocii.

La 27 iunie 1930, alianța s-a consolidat prin așa-numitul Acord complementar de la Štrbské Pleso, semnat de către toți cei trei contractanți, dar îndeosebi la 16 februarie 1933 prin Pactul de Organizare al Micii înțelegeri, prin care aceasta era transformată într-o „organizație internațională unificată, deschisă eventual și altor țări”; se hotăra constituirea „ca organ director al politicii externe comune a unui Consiliu Permanent al Micii înțelegeri, compus din miniștrii de Externe ai celor trei țări”, fiecare dintre aceștia exercitând președinția Consiliului prin rotație, pe termen de un an (articolele 1-3).

Franta a sprijinit această alianță, semnând tratate cu fiecare țară în parte. Franța a văzut în Mica Antantă potențialul refacerii unui război pe două fronturi împotriva Germaniei în interesul securității franceze.

Se poate spune că Mica Înţelegere a fost la acea data efectiv a cincea mare putere europeană.

Guvernul german a privit nefavorabil intarirea aliantei statelor din Mica Intelegere, pe care o considera un obstacol in calea expansiunii Germaniei.

Konstantin von Neurath, ministrul de Externe al Germaniei, declara la 7 februarie 1933 ambasadorului italian la Berlin: „obiectivul general urmarit de noi in aceasta regiune este nu numai de a actiona pentru slabirea treptata ci – daca e posibil – pentru dezintegrarea in cele din urma a Micii Intelegeri.”

In anul 1933 s-a semnat Pactul celor patru, tarile semnatare fiind Marea Britanie, Franta, Italia si Germania. Atunci cand Marea Britanie, secondata de Franta, a acceptat planul lui Mussolini de organizare a unui directorat european al celor patru puteri si de revizuire a tratatelor de pace.

Romania, impreuna cu celelalte tari membre ale Micii Intelegeri, s-a opus.

La 25 martie 1933, a fost dat din partea Micii Intelegeri un comunicat oficial in acest sens, iar la Paris si Londra, Nicolae Titulescu, in numele celor trei state semnatare ale Micii Antante, a cerut respectarea tratatelor de pace si a normelor  de conduita internationala.

In iulie 1933 s-a semnat Conventia de la Londra, care a prefatat normalizarea relatiilor dintre tarile Micii Intelegeri si URSS, prin stabilirea in anul urmator de relatii diplomatice.

La 9 februarie 1934 a fost semnată Înţelegerea Balcanică de către România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia,  înţelegere care avea un caracter defensiv propunându-şi ca în cazul izbucnirii unui război, ţările semnatare să-şi poată apăra graniţele. Evenimentele care au dus la declanşarea celui de-al doilea război mondial au dus la dezintegrarea Înţelegerii Balcanice.

 

 

 

Mica Înţelegere, alianţa promiţătoare a României care a fost distrusă într-o singură zi

9 februarie 1934: Ministrul de externe roman, Nicolae Titulescu, semneaza in numele tarii noastre  Înţelegerea Balcanică impreuna cu Iugoslavia, Grecia şi Turcia.

Venirea în fruntea Consiliului de Miniştri ai Iugoslaviei, în iunie 1935, a dr. Milan Stoiadinovici, care a ocupat în acelaşi timp şi funcţia de ministru al afacerilor externe, a marcat începutul slăbirii relaţiilor de prietenie dintre România şi Iugoslavia. Stoiadinovici, prin politica lui de apropiere de Bulgaria, Italia, Ungaria şi Germania, a dus la deteriorarea relaţiilor dintre cele două ţări.

Cu orientarea progermană a lui Stoiadinovici a început practic şi dezagregarea Înţelegerii Balcanice.

 

 

 

 

 

Related image

 

 

 

 

 

Scopul principal al Înţelegerii Balcanice fusese reducerea megalomaniei Bulgariei. Înţelegerea a fost serios lovită de pactul de veşnică prietenie bulgaro-iugoslav. În România, acesta a fost privit cu mare dezamăgire, considerându-l un gest meschin din partea Iugoslaviei.

În 1940, Iugoslavia a recunoscut Uniunea Sovietică, cu care a stabilit relaţii diplomatice, tocmai atunci când sovieticii revendicau Basarabia. În această situaţie, România a ieşit din Înţelegerea Balcanică, alianţă devenită fără nici un fel de consistenţă politică.

 

 Cu toate eforturile depuse pentru mentinerea pacii, dupa 1936, principiul fortei s-a impus definitiv in relatiile internationale, iar Planul Hodza, de reconciliere a Europei centrale, a fost subminat de marile puteri revizioniste.

Germania si Italia au reusit sa sparga solidaritatea aliantei si au convins Iugoslavia sa semneze pacte separate cu Bulgaria si Italia. In acest climat tensionat s-a constituit un nou Directorat in patru. Sub presiunea Marii Britanii si a Frantei, Romania si Cehoslovacia s-au vazut nevoite sa adopte o atitudine concesiva fata de Ungaria horthysta, sperand astfel sa isi salveze integritatea teritoriala.

In 1938 Germania a anexat Austria, bizuindu-se pe aceeasi politica concesiva a Marii Britanii si a Frantei.

In fine, dupa mai multe eforturi disperate de a-si pastra integritatea si de a mentine principiul dreptului in relatiile internationale, prin Acordurile de la Munchen din 29 septembrie 1938, Directoratul european in patru a reusit sa distruga Mica Intelegere. In acest fel a fost deschis drumul larg pentru planurile expansioniste ale Germaniei, care va dezmembra Cehoslovacia si va atrage mai tarziu Romania in randurile Axei, dupa ciuntirea teritoriului sau de catre URSS, Ungaria si Bulgaria.

Mica Intelegere nu a avut forta militara necesar sustinerii diplomatiei sale si a fost influentata de contradictiile si disensiunile interbalcanice, mai ales dupa 1936, cand a început să se dezintegreze, desființându-se complet dupa ce  Germania a anexat Austria, bizuindu-se pe politica concesivă a Marii Britanii şi a Franţei.

În fine, după mai multe eforturi disperate de a-şi păstra integritatea şi de a menţine principiul dreptului în relaţiile internaţionale, prin Acordurile de la München din 29 septembrie 1938, Directoratul european în patru distruge Mica Înţelegere, care a constituit pentru mult timp un obstacol real în faţa revizioniştilor.

In timpul existentei sale, aceasta  a contribuit la mentinerea pacii in regiunea central-europeana si dunareana, la dezvoltarea legaturilor de colaborare pe multiple planuri intre statele membre, precum si cu celelalte state din aceasta arie geografica, a actionat in directia realizarii politicii de securitate colectiva si a intaririi fortei de actiune a Societatii Natiunilor.

Cu toate acestea nu a reuşit să supravieţuiască înţelegerilor dintre marile puteri şi a sfarsit prin a se dizolva.

 

 

Surse:

 

Enciclopedia României

https://istoriecontemporana.wordpress.com /cum-s-a-format-mica-intelegere/

Probleme de politică externă a României 1918-1940 – Culegere de studii Ion Calafeteanu, Eliza Campus, Editura Militară, Bucureşti, 1988.

Dumitru Suciu -Anul 1918 în Europa Centrală şi Răsăriteană.

Jean Baptiste Duroselle – Istoria relaţiilor internaţionale 1919-1947, vol I, Ed. Ştiinţelor sociale şi politice, Bucureşti, 2006.

21/02/2017 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: