CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi,romanii

VIDEO:S-au implinit 92 de ani de la MAREA UNIRE

92 DE ANI DE LA MAREA UNIRE

După patru ani de război între Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria) şi Puterile Antantei (Franţa, Anglia, Rusia, Italia, din 1917 SUA şi Japonia), în ultima tabără luptând şi România din 1916, ani de incertitudine în privinţa câştigătorului, resursele superioare ale Angliei şi Franţei, mari imperii coloniale şi ale SUA, care au adus pe frontul de vest, din Franţa, un imens material de război şi armate întregi, s-au dovedit a fi hotărâtoare. Din vara anului 1918 balanţa se va înclina decisiv în favoarea Antantei, şi în puţine luni, până în noiembrie, Peterile Centrale, înfrânte pe toate fronturile, s-au declarat învinse. Pe frontul de vest, ofensiva germană a eşuat.

La 15 septembrie, armatele Antantei au rupt frontul din Macedonia, obligând Bulgaria să ceară armistiţiu. La fel şi Turcia s-a recunoscut înfrântă. În Serbia, generalul Franchet d’Espérey îşi îndrepta trupele spre nord, ameninţând sud-estul Austro-Ungariei.

Încercările lui Mackensen de a reconstitui un front pe Dunăre au eşuat. Legătura României cu trupele aliate de la Salonic fiind restabilită, Pacea de la Bucureşti a fost anulată şi România a reintrat în război alături de Puterile Antantei. Înfrântă decisiv pe frontul italian, Austro-Ungaria, semna, la 3 noiembrie, armistiţiul de la Villa Giusti. Separat, noul guvern ungar semna cu aliaţii Convenţia de încetare a ostilităţilor, la Belgrad, la 13 noiembrie.

În puţine zile a urmat descompunerea şi dispariţia dublei monarhii. Imperiul austro-ungar s-a destrămat în părţile sale constitutive pentru că popoarele nu mai voiau să trăiască într-un cadru statal ostil, care nu le-a rezervat decât servitute, periferizare şi deznaţionalizare. În virtutea dreptului la autodeterminare, popoarele din centrul şi sud-estul Europei, sub conducerea consiliilor lor naţionale, în lunile octombrie-noiembrie 1918 au dat asaltul final asupra dublei monarhii, pentru formarea statelor naţionale independente. A fost astfel trasată o nouă hartă politică în această zonă a Europei, înainte de deschiderea Conferinţei de Pace de la Paris.

La 29 noiembrie, Slovacia se rupea de Austro-Ungaria, iar Praga se va proclama Republica Cehoslovacă. În teritoriile sud-slave, Consiliul Naţional Iugoslav, la 29 octombrie, a proclamat Statul Independent al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, stat al cărui Adunare populară de la Zagreb a adoptat, la 24 noiembrie, hotărârea de unire cu Regatul Serbiei şi cu Muntenegru, la care vor adera Voivodina şi Muntenegru.

În Austria, revoluţia democratică victorioasă l-a constrâns pe împăratul Carol să abdice, iar la 12 noiembrie Adunarea Naţională Provizorie a proclamat Republica Austria.

În Ungaria evenimentele s-au desfăşurat în mod asemănător. Noul guvern, al contelui Károlyi Mihály, sub presiunea populară a proclamat Republica Ungară, la 16 noiembrie. Şi poporul polonez şi-a împlinit visul recâştigării independenţei şi refacerii unităţii naţionale.

2.Către sfârşitul anului 1918, şi lupta pentru desăvârşirea unităţii naţionale a poporului român (începută decisiv în Basarabia, prin votarea de către Sfatul Ţării a Actului Unirii Basarabiei cu Patria Mamă, România, la 27 martie 1918, nota http://www.voceabasarabiei.com) intră în faza sa decisivă.

În Occident, emigraţia din Transilvania şi România a organizat comitete naţional-politice, a susţinut faţă de guvernele Puterilor Antantei aspiraţiile naţionale ale poporului român, aşa cum au fost ele acceptate de acestea prin Tratatul din 1916, explicând că România, încercuită total la începutul anului 1918, n-a avut altă soluţie decât pacea separată (dar provizorie) cu Puterile Centrale, a organizat legiuni şi unităţi de voluntari români pe teritoriile statelor aliate, care au participat activ la înfrângerea Puterilor Centrale. Mişcarea de eliberare naţională din imperiul dualist şi înfrângerile militare suferite de Puterile Centrale i-au uşurat demersurile, punând Puterile Centrale în situaţia de a nu putea respinge revendicările poporului român.

În Moldova, “Adunarea Naţională”, convocată de Comitetul Naţional al Românilor Emigraţi din Austro-Ungaria, cu sediul la Iaşi, adresa, la 6 octombrie, un manifest poporului român şi guvernelor aliate (de el luând cunoştinţă şi guvernele Puterilor Centrale), cerându-se în mod hotărât despărţirea Transilvaniei şi Bucovinei de monarhie şi ca ele să fie unite cu România. În Transilvania, conducerea Partidului Naţional Român, ca reprezentanţă unică autorizată să vorbească în numele poporului român din Transilvania, a început numaidecât acţiunea politică. Comitetul Executiv al PNR, întrunit la Oradea în ziua de 12 octombrie 1918, a discutat şi adoptat Declaraţia de autodeterminare a Transilvaniei şi ruperea de Ungaria.

Într-o atmosferă de derută şi stupoare, Declaraţia de la Oradea era citită în Parlamentul Ungariei de Alexandru Vaida Voevod. Declaraţia de la 12 octombrie a stat la baza întregului proces de luptă a românilor din Transilvania până la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.

În problema autodeterminării Transilvaniei şi a organizării luptei pentru unire, social-democraţii românii din Transivania au colaborat strâns şi eficient cu PNR. Tratativele dintre conducerile celor două partide se finalizau la 31 octombrie, constituindu-se, din 6 reprezentanţi ai PNR şi 6 ai PSD, Consiliul Naţional Român Central, “unicul for care reprezintă voinţa poporului român”. În aceeaşi zi, la Viena, din iniţiativa ardeleanului Iuliu Maniu şi a bucovineanului C. Isopescu-Grecul, se constituia Senatul Militar Român din Viena; cei peste 50.000 militari români aflaţi la Viena şi Praga s-au pus la dispoziţia CNRC şi s-au îndreptat spre Transilvania.

În prima jumătate a lunii noiembrie, CNRC (sau Marele Sfat Naţional Român) a organizat, la nivel de judeţe, oraşe şi comune, consiliile naţionale locale şi gărzile naţionale româneşti (braţul armat al Unirii), preluând conducerea efectivă a Transilvaniei. Pretutindeni, vechile autorităţi opresive austro-ungare au fost alungate.

În ziua de 9 noiembrie, CNRC înainta Consiliului Naţional Maghiar o notă diplomatică prin care solicita ultimativ guvernului ungar trecerea sub puterea sa politică a Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului şi a părţilor româneşti din comitatele Bichiş, Cenad şi Ugocea din Ungaria. Întrucât tratativele purtate la Arad, în 13-14 noiembrie, între o delegaţie română şi una ungară au eşuat, guvernul ungar nevoind să renunţe la Transilvania, în numele CNRC, St. Cicio Pop şi Gh. Crişan publicau, la 20 noiembrie, textul convocării Marii Adunări Naţionale, pentru ziua de 1 decembrie, la Alba Iulia. Câteva zile mai târziu, la 28 noiembrie, Congresul General al Bucovinei, întrunit la Cernăuţi, declara solemn unirea Bucovinei cu România.

În ziua de 1 Decembrie 1918, în sala Casinei Militare din cetatea Alba Iulia, se întrunea Marea Adunare Naţională a românilor din Transilvania. Cei 1.228 delegaţi (deputaţi) votau, în unanimitate, Rezoluţia de Unire a Transilvaniei cu România, adusă apoi la cunoştinţa imensei mulţimi masate pe platoul din jurul clădirii. Se împlinea destinul istoric al poporului român.

Sursa: Basarabia literara

01/12/2010 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lăsați un comentariu

HĂRȚILE ROMÂNILOR DE-A LUNGUL ISTORIEI

Quantcast

romania intre 1859 - 2010

Sa recapitulam…

798px-greater_romania_histprov_svg.png

10/11/2010 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | 3 comentarii

De ce hărţii nu-i poate lipsi colţul de sud.Basarabia lui Eminescu si Unirea

    Basarabia

Un articol de Vlad Pârău pentru Veghea
Voind să mă provoace, m-a întrebat odată cineva dacă n-ar fi mai uşor să “lăsăm în urmă Basarabia”, fiindcă o eventuală Unire nu ar face decât să ne ruineze financiar şi, deci, ar fi mult mai practic să ne scăpăm de “cocoaşa Basarabiei”. întrebarea dacă nu ar fi mai simplu să îi lăsăm pe fraţii noştri în pace şi să gândim pragmatic, în avantajul nostru, este una complet deplasată, deşi destul de răspândită. 

Răspunsul pe care l-am dat eu a fost altul: oare ar fi în stare cineva să accepte să i se taie mâna dreaptă, în schimbul unei vieţi pline de bogăţie materială? Mai degrabă ar îndura oricâte greutăţi, numai să rămână sănătos şi cu trupul întreg, fiindcă aceasta e premisa oricărei bogăţii. La fel şi adevărata Românie nu va putea niciodată să rămână cu trapul mutilat şi cu fiinţa sfâşiată.

Dar problema Basarabiei reprezintă ea însăşi o întreagă istorie, cu atât de multe faţete, încât pierderea din vedere a celui mai mic amănunt ar afecta grav înţelegerea întregului în această chestiune. De răpirea Basarabiei, dar mai ales a adevărului despre pământul românesc numit Basarabia, s-au ocupat veacuri de-a rândul falsificatorii de hărţi şi falsificatorii de istorie.

Ca în cazul oricărui furt, trăinicia unui act ca ruperea Basarabiei din sânul vetrei strămoşeşti nu putea fi asigurată decât prin încercarea de a da acestei nedreptăţi impresia legitimităţii, ceea ce nu se putea face decât prin denaturarea adevărului istoric. însă ideologia mincinoasă care a fost aruncată să plutească asupra destinului Basarabiei, încercând să slujească interesul cauzei pentru care a fost creată, a ajuns totuşi să îşi depăşească scopul, lovind până la urmă nu doar în conştiinţa naţională a locuitorilor acestei bucăţi de pământ, ci şi în sufletul poporului român ca ansamblu. Pentru că a rupe Basarabia înseamnă a îi inventa o identitate neromânească, ce putea fi încropită doar prin desfigurarea identităţii poporului ce i-a dat naştere. Astfel, suferind Basarabia, a suferit şi suferă întreaga naţiune română.

Cum a înţeles aşadar întregul să se apere, dacă nu prin glasul capului său celui mai de seamă, profetul poporului român în ansamblul său, “domnul Eminescu”? în activitatea sa de publicist, poetul romantic va îmbrăca haina analistului de un realism şi o putere de pătrundere fară putinţă de egalat. Prin aceasta a devenit Eminescu omul total nu doar al culturii române, cât al FIINŢEI ROMÂNEŞTI.

Din această poziţie “domnul Eminescu” şi-a făcut o virtute din apărarea adevărului istoric ca garant al sănătăţii spiritului naţiunii, în context chestiunea Basarabiei regăsindu-se ca o constantă. El i-a atribuit în articolele sale politice o importanţă majoră, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan cu o parte din tragicele evenimente ce au marcat destinul Basarabiei.

Trăind între 1850-1889, simţea proaspete urmele anexării din 1812 a întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru la Rusia. A trăit pe viu retrocedarea către Moldova, prin Tratatul de la Paris din 1856, a unei părţi (Basarabia geografică) din teritoriul anexat abuziv de ruşi în 1812. A trăit unificarea ţărilor române extracatpatice sub Alexandru Ioan Cuza, la 1859. A fost contemporan cu războiul de Independenţă din 1877-1878, în fapt un război purtat de Rusia împotriva Turciei, participarea României ca aliată a Rusiei facându-se cu scopul obţinerii neatârnării faţă de Poarta otomană. Deşi Rusia se obligase prin tratatul de alianţă militară să garanteze integritatea teritorială a aliatei sale România, după câştigarea războiului va încălca vechile angajamente, condiţionând recunoaşterea Independenţei României de re» anexarea Basarabiei la Rusia, la schimb cu Dobrogea. Tratând problema Basarabiei în articolele sale de presă, Eminescu dă naştere unor argumentaţii de excepţie, însă în primul rând porneşte de la o trecere onestă în revistă a istoriei românilor timp de mai bine de patru secole, din sec. al XlV-lea şi până într-al XVIII-lea. întemeietorul Ţării Româneşti, Basarab I, reuşeşte să unifice mare parte dintre formaţiunile politico-statale de mai mici dimensiuni de la sud de Carpaţi şi până la Marea Neagră, cucerind în egală măsură de la tătari, în urma unei campanii militare din anii 1343-1345, teritoriul din nordul gurilor Dunării, aflat între Prut şi Nistru, care îi va prelua numele. Aceasta era Basarabia geografică, adică partea sudică a fâşiei de teren dintre Prut şi Nistru, imediat lângă Dunăre şi Mare. Astfel ia naştere denumirea de Basarabia, întâi pentru a desemna mica provincie danubiano-maritimă, iar apoi acest nume se va extinde asupra întregii Ţări Româneşti din epocă, în calitate de voievodat al lui Basarab. Eminescu lămureşte foarte bine acest episod: “Cam într-o sută de ani, de la Tugomir (tatăl lui Basarab I – n.n.) până la capătul domniei lui Mircea, Ţara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgăraşului şi Omlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării şi ţări tătăreşti nenumite mai de aproape. în această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latineşte ale domnilor, în scrieri contimporane: Basarabia.”

Cum s-a ajuns ca teritoriul mult mai vast dintre Prut şi Nistru să fie denumit după mica bucată de pământ din sudul său (Basarabia) se explică printr-o neplăcută întâmplare cu ruşii de la începutul veacului al XlX-lea. Imperiul otoman intrase pe panta declinului, pe când puterea Rusiei creştea, expansionismul său în Europa Răsăriteană purtând stindardul ideologic al dezrobirii sau măcar protejării popoarelor ortodoxe din Balcani şi stindardul pragmatic nedeclarat al visului de a ajunge până la Marea Adriatică, cu popas intermediar pe Dunăre.

Astfel, va avea loc o serie întreagă de războaie ruso-turce. Unul dintre ele este războiul din 1806-1812, în care Rusia iese învingătoare, încheindu-se Pacea de la Bucureşti de la 28 mai 1812, tratatul fiind aprobat de ţarul Alexandru I pe 11 iunie, cu doar o zi înainte de a se declanşa invazia trupelor lui Napoleon asupra Rusiei. Rusia fusese interesată să încheie pace sub orice preţ la Bucureşti, întrucât invazia armatei lui Napoleon era iminentă şi ruşii se grăbeau să pună punct războiului cu turcii, pentru a nu fi nevoiţi să lupte pe două fronturi. însă, în cadrul procesului de negociere, dragomanul Dimitrie Moruzi, aflat în teritoriile româneşti în slujba înaltei Porţi, dar având interese vădite de a favoriza partea rusă, comite acest mare act de trădare, stabilind noile hotare pe Prut, în favoarea Rusiei şi în defavoarea Porţii. Aici s-a pus pentru întâia dată problema ocupării Basarabiei de către ruşi, iar Basarabia le-a fost oferită pe tavă ruşilor de către dragomanul trădător. Hărţile însă au fost falsificate, de aşa natură încât cu numele de Basarabia să fie însemnat până în Nord la

Hotin întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru. De atunci şi până astăzi s-a păstrat obiceiul instituit de ruşi de a desemna prin numele de “Basarabia” Moldova de Răsărit, obicei care la origini ascunde un fals şi expresia jafului istoric petrecut la 1812. Totuşi, orice am înţelege noi prin denumirea de Basarabia, cedarea ei către Rusia a reprezentat un act ilegal. Turcia, ca putere înfrântă în război, nu putea oferi ca despăgubire un teritoriu ce nu-i aparţinea. Principatul Moldova, ce avea în componenţă Basarabia, era în afara Imperiului Otoman, legăturile lui cu Poarta fiind unele de vasalitate, iar nu de apartenenţă la Imperiu. însă, nedreptatea o dată făcută, Marile Puteri au închis ochii, şi de atunci şi până în zilele noastre s-a învăţat Rusia să aibă drepturi “legitime” în teritoriul dintre Prut şi Nistru.

Eminescu a trăit drama pierderii proaspăt recâştigatei Basarabii şi s-a exprimat foarte ferm împotriva acceptării pretenţiilor Rusiei: “Trebuie să stăm de pază şi să nu dăm decât morţi acest pământ de sub picioarele noastre. Da! Chiar dacă Rusia ar fi destul de aspră ca să-1 ia de la noi; noi înşine nu îl putem da sub nici un pretext, căci de acest pământ e legată demnitatea noastră, de la acest pământ atârnă viitorul nostru.” (…) “Cuvântul nostru este: de bună voie niciodată, cu sila şi mai puţin.”

 continuare

HARTILE României Mari

Romania Mare :: Sudul Basarabiei


Romania Mare :: Sudul Basarabiei
Romania Mare :: Sudul Basarabiei

25/04/2010 Posted by | BASARABIA SI BUCOVINA, ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lăsați un comentariu

   

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 417 other followers