CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Diplomaţia şi politica externă românească în perioada 1859-1918


150 de ani de diplomaţie românească modernă (1862 – 2012)

Diplomaţie şi politică externă în perioada 1859-1918

 

 

 

 

Imagini pentru romania si cadrilaterul 1914

 

 

 

 

 

 

Apariţia statului naţional român modern, ca urmare a unirii Principatelor (Muntenia şi Moldova), în 1859, a făcut posibilă construirea unei politici care să urmărească, pe plan extern interesele noului stat.

Chiar dacă formal, din punct de vedere al dreptului internaţional, Principatele Unite erau, în continuare, sub suzeranitatea Imperiului otoman, elitele politice de la Bucureşti au avut în vedere emanciparea deplină.

Rolul conjuncturii internaţionale a fost înţeles şi, drept corolar, necesitatea racordării poziţiei româneşti la aceasta.

De altfel, Congresul de pace de la Paris, din 1856, care punea capăt Războiului Crimeii, arătase clar românilor cât de importantă era atitudinea marilor puteri europene.

Chestiunea unirii Principatelor devenise o problemă europeană şi îşi găsise, în cele din urmă, rezolvarea datorită sprijinului acordat de unele dintre acestea.

Franţa propusese unirea sub domnia unui principe străin dintr-o familie domnitoare din Europa nu doar pentru a-şi spori influenţa în zona gurilor Dunării, ci şi pentru că rivalul său principal din acel moment, Imperiul habsburgic, se confrunta în interior cu presiunea naţiunii maghiare care nu renunţase, nici chiar după eşecul revoluţiei de la 1848, la proiectul unei Ungarii independente în graniţele istorice.

Împăratul Napoleon al III-lea spera să obţină, cu ajutorul românilor, un punct de presiune în spatele rivalului său, cu atât mai mult, cu cât românii puteau fi de ajutor în cazul unei viitoare revoluţii maghiare.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-a conturat un plan, destul de nebulos – care, până la urmă, nu s-a materializat –, privitor la trecerea peste Carpaţi a unui transport de arme, cumpărate cu bani francezi, pe care românii aveau misiunea să le transporte din porturile dunărene, în Transilvania, şi să le predea maghiarilor.

Prusia, la rândul său, interesată în slăbirea Austriei, cu care concura pentru supremaţia asupra spaţiului german, a sprijinit şi ea unirea.

Imperiul german se va realiza, nu după mult timp, în 1871, în jurul Prusiei şi a Casei de Hohenzollern, şi nu în jurul Austriei şi a Casei de Habsburg. Piemontul, nucleul viitorului stat italian, simpatiza cu românii nu atât din cauza idealului comun, cât, mai ales, pentru că aliatul său indispensabil, Franţa, solicitase aceasta.

Din rândul puterilor care s-au opus ideii unirii românilor făceau parte adversari redutabili.

Austria înţelesese foarte bine intenţiile Franţei, iar Imperiul otoman se temea, pe bună dreptate, că exemplul românilor ar fi constituit un precedent periculos pentru regiunea Balcanilor.

Chiar unite, Principatele rămâneau sub suzeranitate otomană, chestiune asupra căreia se pronunţaseră cu claritate puterile favorabile, deci chestiunea independenţei nu s-a pus – nici nu se putea pune – la 1856, pentru simplul motiv că nu exista încă entitatea statală respectivă.

Deosebit de interesant a fost cazul Marii Britanii, care a servit o lecţie de politică externă membrilor generaţiei paşoptiste româneşti. Iniţial, atitudinea diplomaţiei britanice s-a mulat după aceea a aliatului din război, Franţa.

În momentul în care, în disperare de cauză, Imperiul otoman a garantat britanicilor neutralitatea Strâmtorilor, Anglia şi-a schimbat poziţia şi s-a opus unirii.

Marea Britanie, principala putere navală a Europei, era interesată să controleze axele maritime ale lumii, printre care şi axa Mării Mediterane (Gibraltar-Malta-Cipru).

Mai ales, slăbirea Imperiului otoman, în faţa Imperiului rus, care urmărea să scoată semiluna din Europa, periclita interesele strategice ale britanicilor ca mare putere.

De aceea, aceste interese au prevalat, iar Marea Britanie s-a opus, în final, unirii Principatelor. Rusia, învinsă în război, nu a avut libertate de acţiune la Paris, dar îşi va lua revanşa două decenii mai târziu, în cadrul Congresului de pace de la Berlin.

Convenţia de la Paris, din 7/19 august 1858, a reglementat condiţiile de organizare a Principatelor Unite, iar dubla alegere al lui Alexandru Ioan Cuza, în ianuarie 1859, a deschis un nou drum.

Printre măsurile de modernizare a statului şi a societăţii româneşti, patronate de principele domnitor, s-a înscris şi organizarea Ministerului Afacerilor Străine, în 1862, primul titular al acestei demnităţi fiind Apostol Arsache.

Concomitent cu trimiterea la Paris şi Constantinopol a unor reprezentanţi care aveau misiunea de a obţine recunoaşterea dublei alegeri a lui Cuza, se organiza Ministerul, sub titulatura oficială de Departamentul Trebilor Străine, format din următoarele secţii: Cancelarie, Afaceri Consulare, Politic, Contencios, Publicaţii Oficiale.

Apariţia instituţiei care avea ca principal obiectiv reglementarea legăturilor externe ale tânărului stat a impulsionat eforturile de emancipare politică şi de dobândire a unui statut internaţional, care să impună România drept stat suveran.

La aceasta se adaugă aducerea pe tronul Principatelor Unite a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, după detronarea lui Cuza, în februarie 1866. Elita politică românească punea în aplicare una dintre hotărârile Adunărilor ad-hoc de la Bucureşti şi Iaşi: aducerea pe tron a unui principe străin dintr-o familie domnitoare a Europei.

În aceste condiţii, obţinerea independenţei de stat devenea o prioritate a societăţii româneşti, iar oamenii politici români, atât cei de orientare liberală, cât şi cei de orientare conservatoare, alături de principele Carol, au căutat mijloacele care să arate puterilor europene dorinţa românilor, în aşteptarea unui moment internaţional favorabil, aşa cum se întâmplase şi la 1856, care să facă posibilă obţinerea independenţei.

În acest sens, putem aminti câteva episoade, dintr-o serie destul de însemnată, care jalonează drumul spre obţinerea deplinei neatârnări:

  • Constituţia, elaborată în 1866, menţiona România drept titulatură oficială, fără a face vreo referire la suzeranitatea otomană, deşi, potrivit Convenţiei de la Paris, din 1858, titlul era acela de Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti;

  •  Constituirea unui corp diplomatic format, la început cel puţin, mai ales din personalităţi care, prin contacte personale şi de familie în lumea diplomatică şi politică europeană, puteau face auzite dezideratele românilor. Pot fi amintiţi Ion Ghica, Petre P. Carp, Mihail Kogălniceanu, George Ştirbei, Vasile Boerescu sau Petre Mavrogheni, câteva nume din înalta ierarhie a diplomaţiei româneşti, fără a-i uita pe funcţionarii mici şi mijlocii, fără de care un aparat birocratic, indispensabil bunei funcţionări a unei instituţii moderne, nu poate exista;

  • Organizarea, încă din timpul lui Al. I. Cuza, a unei forţe armate moderne, instruite şi echipate;

  • Participarea României la Expoziţiile Universale din 1867, de la Paris, şi 1873, de la Viena. Potrivit regulilor internaţionale, România ar fi trebuit să-şi expună standurile în cadrul pavilionului Imperiului otoman. La insistenţele lui Carol, cu sprijinul diplomatic al Franţei şi al Imperiului austro-ungar şi în ciuda protestelor Porţii, România a avut un pavilion separat, pavoazat cu însemnele naţionale;

  • Semnarea, în 1875, a Convenţiei comerciale cu Imperiul austro-ungar, care prevedea posibilitatea schimburilor fără perceperea unor taxe, de o parte şi alta, pe o perioadă de zece ani. Din punct de vedere economic, Convenţia a avut urmări catastrofale pentru economia românească, deoarece produsele austriece şi ungare pătrundeau pe piaţă la preţuri mici şi sufocau producţia locală, care nu se putea dezvolta. Din punct de vedere politic însă, câştigul era însemnat şi corespundea priorităţilor din acel moment, deoarece România era tratată ca un partener egal de dialog, aspect consemnat într-un document internaţional. Doar după obţinerea independenţei şi a unor garanţii internaţionale de securitate, Convenţia nu a mai fost prelungită, în momentul expirării ei;

  • Semnarea unei convenţii militare româno-ruse, în aprilie 1877, cu puţin timp înaintea izbucnirii războiului ruso-otoman, la care şi România a participat.

Toate aceste semne ale voinţei de emancipare politică de sub suzeranitatea otomană ar fi fost însă insuficiente pentru materializarea acestui proiect. Dorinţa de independenţă, exemplificată prin iniţiativele deja amintite, nu era de ajuns. Românii aveau nevoie, ca în momentul 1859, de o conjunctură internaţională favorabilă.

Această situaţie s-a produs în 1877, când a izbucnit un nou război ruso-otoman din dorinţa Imperiului rus de a da, în sfârşit, lovitura de graţie vechiului rival şi de a-l scoate din Europa, dar şi pentru a-şi lua revanşa faţă de înfrângerea categorică din Războiul Crimeii.

Învinsă însă la începutul campaniei pe frontul din Balcani, din cauza unor greşeli de strategie, şi aflată în pericol de a-şi vedea armata aruncată peste Dunăre, Rusia a solicitat participarea armatei române, condusă de principele Carol.

Aliaţii au repurtat victoria, iar Congresul de pace de la Berlin a ratificat, la 1/13 iulie 1878, Tratatul de pace prin care se recunoştea, la articolele 43, 44 şi 45, independenţa României.

O recunoaşterea condiţionată de modificarea articolului 7 din Constituţie, referitor la acordarea cetăţeniei, de acceptarea unor schimburi de teritorii (Dobrogea pentru sudul Basarabiei, anexat de Rusia) şi de răscumpărarea acţiunilor companiei germane care construise căile ferate în România.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru harta romaniei 1878

 

 

 

 

 

Pe plan internaţional, independenţa era confirmată imediat de Imperiul otoman şi de Austro-Ungaria, la care se adaugă Imperiul rus şi Italia. Până în 1880, vor confirma celelalte mari puteri (Franţa, Marea Britanie şi Germania), precum şi alte state europene mai mici.

Ca urmare a acestui fapt, România se proclama regat la 14/26 martie 1881, iar principele domnitor lua titlul de Carol I, rege al tuturor românilor.

De asemenea, printr-o lege votată de Parlament, reprezentanţele diplomatice ale României erau ridicate la rang de legaţii, cu atribuţii de reprezentare, economice şi juridice.

Acestea erau în număr de zece, astfel: în capitalele Belgiei, Franţei, Germaniei, Greciei, Imperiului austro-ungar, Imperiului otoman, Imperiului rus, Italiei, Marii Britanii şi Serbiei.

Li s-a adăugat o Agenţie diplomatică la Sofia. Personalul diplomatic era format din trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari, secretari de legaţie şi ataşaţi.

În ceea ce priveşte politica externă, România se afla în faţa unei probleme stringente. Deşi independent, regatul se afla într-o situaţie delicată datorită lipsei unor garanţii de securitate care să-i garanteze statutul şi integritatea teritorială.

Aceasta cu atât mai mult cu cât atitudinea Imperiului rus, fostul aliat din timpul războiului balcanic, se transformase într-una neprietenească, chiar duşmănoasă, imediat după încetarea ostilităţilor.

Ameninţările ţarului Alexandru al II-lea, referitoare la dezarmarea armatei române şi refuzul categoric al viitorului rege Carol I, au sporit tensiunile.

În condiţiile în care garanţia colectivă a marilor puteri, regim instituit ca urmare a prevederilor Tratatului de pace de la Paris, din 1856, fusese înlăturată prin adoptarea Tratatului de pace de la Berlin, România se simţea lasată la cheremul Rusiei, cu care avea un diferend teritorial. Această situaţie a determinat apariţia unor puternice sentimente antiruse, atât la nivelul elitei politice şi a al Casei Regale, cât şi la un nivel social mai larg.

Pericolul rus a constituit una dintre temele majore ale acţiunilor de politică externă ale României, cel puţin până în 1914, iar încercarea de a neutraliza ameninţarea rusă a determinat o apropiere de Austro-Ungaria şi Germania.

Austro-Ungaria şi România aveau interese comune la nivel european, mai bine spus, aveau un inamic comun, Rusia, iar lungimea graniţei dintre cele trei state putea juca un rol important în scenariile privitoare la un posibil conflict armat, luat în calcul atât la Bucureşti, cât şi la Viena.

În plus, orientarea României către Germania s-a datorat nu atât faptului că regele Carol I făcea parte din familia Hohenzollern, lucru care şi-a avut importanţa lui, ci, mai ales, realităţii că, în acel moment, după zdrobirea Franţei la Sedan şi abdicarea împăratului Napoleon al III-lea, Germania rămăsese prima putere pe continent.

Politica externă a Marii Britanii, „spendida izolare”, ceea ce însemna neimplicarea într-un sistem de tratate pe continent, dar atenta observare a politicii europene, făcea ca România să aibă o singură variantă de urmat în politica sa externă.

Astfel, la 30 octombrie 1883, România semna un tratat defensiv de alianţă cu Austro-Ungaria, la care Germania s-a racordat în aceeaşi zi.

Un tratat care a fost reînnoit după expirarea termenului iniţial de zece ani, dar care a rămas, până la primul război mondial, secret. Cel care a impus acest aspect a fost cancelarul german Otto von Bismarck, în primul rând pentru a menaja susceptibilităţile şi sensibilităţile Imperiului rus, care s-ar fi simţit ameninţat la aflarea veştii că vecina sa, România, cu care avea o relaţie încordată, dispunea de avantajul unui aliat atât de puternic. Evident, ameninţată nu de România, ci de aliaţii acesteia, Germania şi Austro-Ungaria.

Contracararea acestei ameninţări nu se putea face decât printr-o alianţă dintre Rusia şi principalul adversar în acel moment al Germaniei, Franţa, chestiune care era de neconceput pentru politica externă a Germaniei, centrată pe menţinerea Franţei în izolare pentru a o împiedica să-şi ia revanşa după înfrângerea din 1870.

Astfel de negocieri şi tratate secrete au caracterizat politica bismarckiană, susţinută şi de împăratul Wilhelm I.

Iată de ce politica externă a României după 1883 şi până la izbucnirea primului război mondial, în 1914, s-a construit pe baza principiilor elaborate şi convenite cu partenerii europeni din cadrul Triplei Alianţe. Însă, pentru mai buna înţelegere a modului în care s-a desfăşurat şi a evoluat politica externă a României, trebuie avute în vedere alte două elemente:

  • Felul în care s-a constituit grupul de decizie în domeniul politicii externe. Faptul că Tratatul de alianţă cu puterile centrale, Germania, Austro-Ungaria, la care s-a adăugat şi Italia, nu a fost comunicat de rege şi nu a fost cunoscut de majoritatea oamenilor politici de la Bucureşti ne arată că, în realitate, acest grup era extrem de restrâns, fiind format, în primul rând, din regele Carol I, apoi din miniştrii de Afacerilor Străine şi din preşedinţii Consiliului de Miniştri. Aceştia din urmă nu întotdeauna erau puşi la curent, ci doar atunci când deţinătorii respectivelor portofolii erau consideraţi de către rege personalităţi sigure din punctul său de vedere, precum Ion C. Brătianu, Dimitrie A. Sturdza, Petre P. Carp sau Lascăr Catargiu. Documentele diplomatice conservate în arhiva Ministerului Afacerilor Externe şi publicate astăzi cu acribie în monumentala lucrare Documente Diplomatice Române, organizată în trei serii, demonstrează rolul preeminent pe care Carol I l-a avut în desfăşurarea politicii externe româneşti.

  • Existenţa unui proiect politic major, urmărit cu consecvenţă de societatea românească, realizarea statului naţional în forma sa maximă, prin aducerea alături de regat a provinciilor istorice locuite de o populaţie majoritar românească. Elita politică a adoptat puncte de vedere pragmatice, concretizate în decizii politice, aşa cum s-a întâmplat în 1883.Izbucnirea războiului, în 1914, a impus o reevaluare a situaţiei şi găsirea unor noi mijloace prin care să se asigure proiectul amintit. Aceasta cu atât mai mult cu cât, după 1867, în condiţiile realizării dualismului austro-ungar, naţiunile din partea răsăriteană a imperiului, inclusiv românii, se confruntau cu o politică tot mai agresivă de maghiarizare forţată, promovată de guvernele de la Budapesta. În plus, la începutul secolului al XX-lea, începea să se producă, la început timid, o apropiere între Imperiul rus şi România. Decisive s-au dovedit garanţiile oferite de Marea Britanie şi Franţa, referitoare la acordul unirii Transilvaniei cu România, care au determinat, în cele din urmă, intrarea României în război alături de Antanta şi nu de Tripla Alianţă.

Politica externă, susţinută de un corp diplomatic profesionalizat, după model occidental, a oferit mijloacele politice de care factorii de decizie de la Bucureşti au avut nevoie pentru a pune în practică şi a susţine interesele generale ale societăţii româneşti.

 

 

 

 

 

CITITI SI: 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/09/11/politica-externa-a-romaniei-in-perioada-interbelica-1919-1940/

 

 

 

Sursa: https://www.mae.ro/node/15028

11/09/2016 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: