PROPAGANDA ANTIROMÂNEASCĂ ASERVITĂ MOSCOVEI DEVERSEAZĂ FĂRĂ ÎNCETARE ÎN R.MOLDOVA FALSURILE ȘI MINCIUNILE GROSOLANE DIN VREMEA DEFUNCTEI URSS

Resurecția falsurilor istorice în R.Moldova

Se reactiveazează vechile fantome ale statalismului moldovenist de tip sovietic accelerând falsurile și reinterpretările unor personaje și evenimente istorice.

De departe, unul dintre pilonii construcției identitare moldoveniste și anti-românești îl reprezintă personalitatea domnitorului român Stefan cel Mare.

Folosit de istoriografia sovietică pentru construcția unei identități moldovenești diferită de ce română, Ștefan cel Mare este așezat la temelia narațiunilor propagandistice ce vor invada din nou spațiul public. Publicația https://deschide.md/ro/ redă mai jos un studiu realizat de reputatul istoric de la Chișinău, Octavian Țâcu (foto), despre modul în care sovieticii au falsificat și răstalmăcit istoria pentru a crea un ”popor moldovenesc” diferit de cel românesc.

Introducere

Discuțiile privind identitatea politică și etnică a marelui domnitor român, care par la Iași sau la București lipsite de sens, au în Republica Moldova o rezonanță cu totul aparte. Această dispută are o descendență din epoca sovietică, atunci când făuritorii „moldovenismului” au procedat la ancorarea discursului istoric creativ în „primordialismul” moldovenesc, disociat și opus românismului.

Din acest considerent, referința la „moldovean” și „moldovenesc” în cronicile timpului, în memoriile călătorilor străini și în diferite tratate ale epocii de până la anexarea Basarabiei, erau prezentate în exclusivitate ca repere ale separării identitare. În alte circumstanțe decât realitățile imperiale și totalitare sovietice, o astfel de abordare era imposibil de imaginat, chiar și în România comunistă, care la scurt timp s-a distanțat de acest discurs politic și public al Moscovei.

Cu toate acestea, anume pedalarea acestei anteriorități a noțiunii de moldovean față de cea de român a constituit cheia de boltă a ingineriilor sociale sovietice în RSSM (1940-1941/1944-1989).

Curent istoriografic „moldovenist” s-a format în contextul perioadei interbelice de către propaganda sovietică, a căpătat consistenţă în perioada postbelică, devenind o linie istoriografică oficială de partid atât în Uniunea Sovietică, cât şi în RSS Moldovenească. Curentul “moldovenist” porneşte din perioada interbelică prin lucrările lui C. Rakovski, B. Dembo, L. Alecsandri, capătă consistenţă după 1944 atât în URSS (N. Derjavin, M. Serghievski, A. Borşci, B. Serebrenikov, A. Udalţov, L. Cerepnin, etc.), cât şi în RSS Moldovenescă (I. Ceban, A. Grecul, A. Borşci, N. Narţov, N. Mohov,  A. Lazarev, V. Ţaranov, A. Surilov, B. Kolker, I. Grosul, I. Kopanski, V. Levit, S. Afteniuk, S. Brîseakin, A. Repida, D. Ursul, etc), pentru ca să genereze susţinători şi în perioada post-sovietică, cum ar fi V. Stati şi V. Stepaniuc.

Potrivit acestui curent, „moldovenii” şi românii sunt două popoare diferite, care vorbesc două limbi diferite, iar istoriile lor chiar dacă s-au intersectat în timp, au trasee diferite, chiar pornind de la etnogeneză.

În pedalarea acestei separări între „moldoveni” şi români, „moldoveniştii” invocă de multe ori argumente care au uneori de menirea de a oferi un justificativ istoriografic celor două anexări a Basarabiei în 1812 şi 1940.

Părut mort la momentul destrămării URSS, acest curent istoriografic şi-a descoperit utilitatea şi în perioada de independenţă a Republicii Moldova, în mod special în perioada guvernării comuniste (2001-2009), dar și celei „socialiste”  a lui Igor Dodon (2016-prezent), de această dată justificat în numele statalității moldovenești.

„Moldovenismul” post-sovietic, devenit aproape politică de stat în timpul guvernării comuniste și socialiste, a reactivat majoritatea argumentelor istorice generate de perioada sovietică, mulate de această pe ideea că existența statalității moldovenești este un argument în sine pentru justificarea lor.

Construirea lui Ștefan cel Mare ca „moldovean sovietic”

Pentru realizarea opere de separare a „moldovenilor” de români, ideologii sovietici au încercat să ancoreze „moldovenismul” sovietic într-un set de simboluri naţionale moldoveneşti inventate. „Naţionalul moldovenesc oficial” era promovat prin ritualuri de celebrare a unor tradiţii noi sovietice, comemorarea unor eroi ai trecutului „revoluţionar”, strict selectaţi de regim.

Unele personalităţi din istoria cenzurată a Moldovei istorice au fost incluse în discursul narativ oficial, iar altele au fost excluse.

Cazul lui Ştefan cel Mare este cel mai ilustrativ în acest sens. Ştefan cel Mare – figură emblematică a istoriei poporului român – a fost acceptat în perioada sovietică, ca un simbol, pretins, în exclusivitate, al identităţii moldoveneşti, înscriindu-se în logica „primordialismului” sovietic moldovenesc, cultivat asiduu de autorităţile sovietice.

Deosebit de relevantă pentru înțelegerea intrumentalizării lui Ștefan cel Mare este disputa identitară din jurul monumentului marelul domnitor, ridicat în anul 1928, de arhitectul basarabean Alexandru Plămădeală în centrul Chişinăului. 

Acesta este evacuată în iunie 1940 de către administraţia românească în retragere, pentru a nu fi lăsată în mâinile sovieticilor, apoi readusă pentru scurt timp la Chişinău, în 1942, ca peste doi ani din nou să fie strămutat tocmai la Craiova. Dar monumentul a fost găsit şi acolo, fiind întors la Chişinău ca „proprietate a statului sovietic“ şi instalat pe locul său vechi din faţa grădinii publice.

După 1956 s-au purtat discuţii privind evacuarea monumentului din centrul Chişinăului sau chiar distrugerea acestuia. Doar graţie intervenţiilor intelectualităţii s-a reuşit păstrarea operei lui Plămădeală. Totuşi, în 1972 s-a decis mutarea statuii în dosul parcului, cu aproximativ 18 metri, interpretată atunci ca o simbolică „mutare spre uitare“.

Această bătălie pentru imaginea și moștenirea domnitorului român, s-a trasferat ulterior și în terenul rivalității dintre autoritățile din RSSM cu cele din România socialistă pentru „primatul” consemnării evenimentelor și datelor din istoria domniei lui Ștefan cel Mare.

La 4 noiembrie 1974, președintele Academiei de Științe din RSSM, I. Grosu, expedia lui Petru Lucinschi, secretar CC al PCM, o scrisoare, prin care-l înștiința că la 10 (20) ianuarie 1975 se împlineau  500 de ani de la „cea mai mare victorie a poporului moldovenesc asupra forțelor agresive ale Turciei sultanilor (bătălia de la Podul Înalt – n.a.)”.

Grosu consemna faptul că „aceasta a fost cea mai mare victorie a lui Ștefan al III-lea (așa era numit Ștefan cel Mare în istoriografia sovietică – n.a.), care a arătat Europei forța poporului moldovenesc recent apărut” și era îngrijorat de faptul că „în România se pregătesc să serbeze pe larg această aniversare…într-un spirit propagandistic”.

Analizând literatura istorică din România, autorul scrisorii constata că „aprecierea rolului istoric a lui Ștefan al III-lea în lucrările istoricilor români nu coincide cu părerea istoriografiei sovietice. În mod special istoricii români într-un mod neargumentat susțin ideea că Ștefan al III-lea a fos primul care a încercat unirea tuturor pământurilor românești”.

Pentru a contracara această „minciună propagandistică”, lui P. Lucinschi (viitor prim-secretar al PCM și președinte al R.Moldova) i se propunea, pe parcursul aniversării, organizarea unor manifestări „cu caracter științific și propagandistic care să reflecte punctul de vedere al istoriografiei sovietice”. Potrivit acestei perspective „Ștefan al III-lea a fost cel mai mare domnitor al tronului moldovenesc, care a făcut multe pentru întărirea statului centralizat moldovenesc”, iar acest fapt al contribui la „formarea corectă a viziunilor comuniste a muncitorilor republicii”.

Ca o constatare ironică, în perioada post-sovietică constructorii „naţiunii” moldoveneşti se vor erija de la retorica sovietică, preluând și propagând imaginea lui Ştefan cel Mare ca un simbol al noii statalităţii moldoveneşti, în opoziția față de cea românească.

Identitate și românitate în epoca lui Ștefan cel Mare: o revenire la normalitate

Fără a intra într-o polemică în general abundentă și acerbă, modelată istoric în timp de ambele tabere fie la București și în Occident, fie la Chișinău și Moscova, trebuie să recunoaștem că extragerea sintagmelor „moldovean” și „limbă moldovenească” din izvoarele medievale și cele ale modernității timpurii și opunerea lor celor de „român” și „limba română” este total contrafacută și nu rezistă nici unei critici istorice imparțiale.

Cancelariile europene, călătorii străini, domnitorii celor două țări românești, cărturarii și cronicarii timpului, deopotrivă din spațiul românesc și din afara lui constatau în unanimitatea lor caracterul unitar al spațiului românesc, originea latină și românitatea locuitorilor acestor pământuri, fără a lăsa loc speculațiilor interpretative, care vor apărea ulterior în instrumentarul modelator al moldoveanului sovietic. 

Faptul că străinii îi priveau pe moldoveni una cu muntenii și cu ardelenii nu venea din legendă, ci dintr-o realitate sedimentată în acele timpuri.

Cu alte cuvinte, străinii nu aveau cum să „inventeze” unitatea românilor, nu aveau cum să-i învețe pe locuitorii de la Carpați, de la Dunăre, de pe Mureş şi de la Nistru aceeaşi limbă ori să-i facă să-și aibă sorgintea în latinitate, dacă acest lucru n-ar fi fost conștientizat de români înainte de toate.

Mai la nord de români, vecinii polonezi dezvoltasera o conștiință clară a acestei unități românești, lucru care se desprinde din numeroasele relatări ale perioadei, iar influența polonă a fost ulterior importantă în opera și personalitatea cronicarilor moldoveni, inclusiv cea a lui Grigore Ureche și Miron Costin, care se știe au urmat colegiile iezuite din Polonia, unde ar fi învățat după principiile umanismului târziu.

Ioachim Bielski releva cu referință la acest aspect că „românii se împart azi în două, au doi voievozi, cel muntenesc și cel moldovenesc, dar înainte a fost unul singur care se numea sau muntenesc sau moldovenesc, căci nu era nicio deosebire”. Și unul din cei mai importanți cronicari polonezi, Jan Dlugosz, contemporan a lui Ștefan cel Mare, confirma mult anterior, pe la 1476, că moldovenii și valahii au aceleași limbă și obiceiuri.

În 1514 – când lumea catolică pregătea o nouă cruciadă antiotomană – Jan Laski, episcopul de Gnezno, arăta într-un raport destinat Conciliului de la Lateran ce rol important putea fi rezervat Moldovei în această întreprindere internațională. Pentru a-i convinge în acest sens pe înalții prelați catolici, episcopul polonez scria: „Căci ei (moldovenii) spun că sunt oștenii de odinioară ai romanilor, trimiși aici pentru apărarea Pannoniei împotriva sciților”.

De altminteri, acest fapt se știa în tot Occidentul și, cu precădere, în mediile Peninsulei Italice, unde s-au păstrat sute de documente și alte tipuri de surse, începând cu secolul al XIV-lea, în care se vorbește despre două Valahii, adică despre două Ţări Românești, aflate la Carpați și la Dunăre.

Se ştia că şi în Transilvania predominau românii, dar, fiindcă puterea (conducerea) de acolo nu era în mâinile românilor, Transilvania nu putea fi socotită, sub aspect politic, o „Ţară Românească”. În schimb, Moldova şi Ţara Românească, în care conducătorii sau stăpânii erau, ca și poporul de jos, români, nu puteau fi și nu erau „decât țări românești”.

Ambele capuri ale bisericii creștine, atât Papalitatea, cât și Patriarhia de la Constantinopol aveau conștiință despre unitatea spațiului românesc și considerau locuitorii Moldovei, Munteniei și Ardealului români.

Chiar mult înainte constituirii acestor țări, o scrisoare (dată la Perugia, în 14 noiembrie 1234) a papei Grigore al IX-lea reproșa „regelui tânăr” ungar Bela al IV-lea că nu face destul pentru răspândirea „credinței adevărate” în Episcopatul Cumaniei, unde trăiau nu cumani, ci „anumite popoare numite românești”, care, în loc să asculte de episcopul catolic, numit recent acolo drept păstor, primeau în continuare sfintele taine de la „nişte episcopi falşi”, de rit bizantin, atrăgând la credința lor ortodoxă și pe unii locuitori ai Regatului Ungariei, trecuți peste Carpați ca să formeze „un singur popor” cu pomeniții români.

Mai târziu Papa Pius al II-lea menționa în scrierile sale că „Valahia se întinde din Transilvania până la Nistru, Dunăre și Marea Neagră”, iar trimișii pontifului remarcă deseori în relatările lor identitatea de limbă a locuitorilor din cele trei provincii și originea lor latină. Astfel, prefectul misionarilor din Moldova în dorința de a comunica în regiune constată că „limba absolut necesară pentru misionari este limba valahă, adică moldovenească, care este unica necesară în țara întreagă”.

Acest amestec aparent de terminologie – vlah, valah, muntean, moldovean, român, ca și a denumirilor țărilor pe care le locuiau românii – Moldovlahia, Maurovlahia, Valachia Minor sau Maior, Rusovlahia sau pur și simplu Valahia, pe care le constatăm în relatările străinilor, sunt o dovadă a faptului că percepția și senzația de unitate a românilor persista de-a lungul epocii medievale, iar denumirea cu care de obicei erau desemnați românii în Evul Mediu era de vlah sau valah.

Spre exemplu, Patriarhia Constantinopolului numește statul la est de Carpați Maurovlahia (Vlahia neagră) și Rusovlahia, apoi Moldovlahia, pentru a face deosebire de celălalt ținut românesc, Ugrovlahia (Țara Românească). La fel ca și una din hărțile Vaticanului din secolul XV, numită Mapamond Borgian, care reprezenta Magna Valahia, cuprinzând Moldova și Țara Românească într-un tot întreg.

Numeroșii călători străini, care treceau prin Țările Române, dar în special prin Iași, considerat un important centru cultural și religios al timpului, constatau că „locuitorii orașului sunt români, pe lângă care erau unguri, armeni, greci, bulgari, albanezi, turci, bulgari, albanezi, turci, tătari, poloni, sași, moscoviți și puțini italieni”; că „orășenii ce locuiesc în țară sunt români, unguri și sași, germani și un număr mare de armeni și bulgari”.

Intelectuali ai timpului, ca Nicolaus Olahus, afirmau că moldovenii „au aceeași limbă, aceleași obiceiuri și aceeași religie ca și cei din Țara Românească”, iar Veranscsis menționa în secolul XVI că „locuitorii acestora (Transilvania, Țara Românească și Moldova) se numesc români//când întreabă pe cineva dacă știe să vorbească pe limba valahă, spun „oare știi românește”? Sau dacă este valah, îl întreabă dacă este român”.

Și în mediul vorbitor de germană persista această senzație de unitate a românilor. Lucrarea Descriere curioasă a Moldovei și Valahiei, scrisă în limba germană de un anonim pe la 1699, arăta că mai înainte aceste țări erau parte din vechea Dacie și se numeau împreună Valahia. „Apoi această țară s-a împărțit în două părți: partea cea mai întinsă s-a numit Moldova, iar cea mai mică a fost numită Țara Moldovenească. Această țară (Moldova) se mai numește, spre deosebire de cealaltă și Wallachia Superior (Valahia de Sus) sau Major (Valahia Mare) și de asemenea Vallachia Nigra (Valahia Neagră)”.

Mai mult decât atât, atunci câd se referă la locuitorii acestei țări, autorul constată că limba, portul, armele, felul lor de cârmuire sunt la fel cu cele din Țara Românească. Istoricul sas Johann Troster de asemenea scria la 1650 că cealaltă țară românească este Moldova, iar populația Moldovei este una și aceeași cu cea din Țara Românească.

Un lucru important de reținut, locuitorii simpli ai Țărilor Române se considerau români, folosind cu intermitență noțiunile de valah, muntean sau moldovean de rând cu cel de român. Greu de acceptat ideea că toți dintre aceștia gândeau în termenii unității românești, așa cum se încearcă deseori în a fi insinuat în istoriografia română, dar mulți dintre ei au avut conștiința românității lor în Evul Mediu, așa cum relatează izvoarele timpului, menținând nealterat senzația de românism către timpurile moderinității, când ea va căpătat contur politic.

 În Moldova secolului al XV-lea se știa și se vorbea de două țări românești, dintre care cea dintâi era, în chip natural, chiar Moldova. Ţara românilor sud-carpatini era pentru moldoveni „cea de-a doua” sau „cealaltă” Românie ori Țară Românească.

Modul de acțiune și gândire a domnitorilor și dregătorilor din cele două state românești vin în susținerea acestei ipoteze, în iulie 1600, Mihai Viteazul intitulându-se la Iași „domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei” și trasând pentru posteritate linia de conduită a românilor în sens politic. Unitatea de cultură și de limbă explică și trecerea frecventă a unor dregători dintr-o țară în alta, ca sfătuitori domnești, acțiune facilitată de numeroasele înrudiri între două familii domnești sau veritabile uniuni dinastice între cele două țări.

La toate acestea se adaugă schimbul intens economic pe numeroasele drumuri comerciale care străbăteau Carpații, legând Moldova, Țara Românească și Transilvania între ele, dar și de litoralul Mării Negre și Dunărea, peste care se suprapunea schimbul de cunoștințe tehnice, prin trecerea munților de către meșteri pricepuți din Transilvania sau trimiterea de tineri pentru a deprinde meșteșugurile în spațiul intracarpatic. Ion Toderașcu ne arată că unitatea românească medievală era întreținută în același timp de păstoritul transhumant și de dreptul românesc comun al celor două state extracarpatice, care foloseau accidental unele coduri juridice dintr-o țară în alta.

În secolul al XVII-lea, marii cronicari moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin au scris, pentru prima oară în românește și pentru prima oară pe întreg spațiul românesc (înaintea transilvănenilor și muntenilor), că românii din Moldova, Transilvania și Ţara Românească formează un singur popor, de origine romană, că vorbesc o limbă neolatină (înrudită cu italiana, spaniola și cu celelalte limbi romanice), că denumirile regionale de moldoveni, munteni, olteni, ardeleni etc. nu fac decât să întărească unitatea românească și numele general de români (rumâni), identic cu acela de vlahi (valahi, volohi, blaci etc.), dat de străini acestui popor.

Minciunile ”moldoveniste” nu pot fi opuse adevărului istoric.

România este singurul succesor juridic ascendent al istoricei Ţări a Moldovei cu capitala la Suceava şi Iaşi, iar Ștefan cel Mare nu este un simbol al ”moldovenismului”, ci al daco-românismului, așa cum s-a manifestat acesta în sec. al XIX-lea drept precursor al României unitare moderne.

28 august 1940 – Vinerea Patimilor României Mari în urma căreia 3.776.309 de fii ai României şi o suprafaţă de 50.762 km2 din trupul țării au căzut pradă barbariei hoardelor ruseşti

 

28 iunie 1940 – Zi de doliu național în România

„E Vinerea Patimilor României Mari! Sfârşitu-s-a! Ceea ce generaţii intregi au luptat, au sângerat, au muncit, s-a risipit, s-a distrus şi s-a năruit. Este oare de crezut aceasta, ca in câteva ceasuri să se prăbuşească o provincie, să se răpească milioane de oameni şi să se sfârşească o religie creştină de două mii de ani?” 

Pr. Paul Mihail, Chişinău, 28 iunie 1940 

 

 

Al Doilea Război Mondial a început în data de 1 septembrie 1939,  odată cu invazia Germaniei naziste asupra Poloniei, urmată de cea a Armatei Roșii în data de 17 septembrie. Polonia e împărțită între Germania lui Hitler și URSS-ul condus dictatorial de Stalin.

România și-a declarat neutralitatea, dar a găzduit mii de soldați și ofițeri polonezi care ulterior în mare parte au emigrat în Marea Britanie și alte state vestice.

Ca urmare a Pactului de neagresiune Hitler-Stalin şi a Protocolului secret, la 26 iunie 1940, URSS adresa României un ultimatum prin care cerea „inapoierea cu orice preţ” a Basarabiei şi cedarea părţii de nord a Bucovinei.

Operațiile militare se extind asupra României la sfârșitul lunii iunie 1940, când Armata Roșie, în acord cu Germania nazistă (Pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939) ocupă Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herței (ultimele două teritorii nefiind parte a protocolului secret din 23 august 1939).

Amenințat de pericolul dispariției ca stat, guvernul de la București a fost nevoit să accepte evacuarea Basarabiei, pe lângă care a fost obligată să accepte şi părăsirea Nordului Bucovinei. La 29 iunie, tancurile ruseşti acupă abuziv şi Ţinutul Herţa. In total, 3.776.309 locuitori şi o suprafaţă de 50.762 km2 din trupul României au fost lăsate pradă furiei oarbe a hoardelor ruseşti.

La operaţiunile de „eliberare” declanșate de cotropitorii ruși a participat aproape întreg efectivul districtelor militare Kiev şi Odesa, adică 32 divizii de infanterie, 2 divizii de infanterie motorizată, 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri, 3 brigăzi de avioane, 16 regimente de artilerie grea şi alte unităţi auxiliare.

Moscova a încercat să acrediteze oficial ideea că intrarea trupelor sale în provinciile estice ale României era determinată de nevoia „reunirii poporului moldovenesc într-un stat sovietic unic”.

Mențiunea aberantă din ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 adresat României, potrivit căruia Basarabia ar fi locuită în majoritate de ucraineni, avea menirea să inducă în eroare opinia publică mondială și totodată a anticipat cedarea unei părți însemnate a sudului și nordului Basarabiei către RSS Ucraineană.

În realitate, URSS avea nevoie de Basarabia pentru a obține accesul la gurile Dunării și pentru a securiza Odesa, cel mai mare port sovietic la Marea Neagră (oarecum similar cu războiul Moscovei împotriva Finlandei a cărui scop minimal a fost asigurarea securității orașului Leningrad).

În noaptea spre 28 iunie a fost creat un comitet revoluţionar provizoriu din Basarabia, al cărui preşedinte a fost ales ucraineanul S. D. Burlacenko, președintele comitetului regional al Partidului Comunist din România. În ciuda acestui fapt, autoritățile sovietice nu au recunoscut meritele ilegaliștilor basarabeni și au extins prerogativele instituțiilor din RASSM asupra Basarabiei.

În ziua de 28 a urmat o adunare solemnă de „bun venit” cu pâine şi sare. Primul care a luat cuvântul a fost mareşalul Uniunii Sovietice, D.K. Timoşenko, originar din Basarabia, ceea ce avea o importanţă simbolică deosebită – biografia sa fiind tradusă în română şi difuzată gratis într-un tiraj de 270 000 exemplare.

Şeful paradei militare a fost G. K. Jukov, comandantul Grupului „Sud” al Armatei Roşii.

 

 

 

 

 

Photo: Chișinăul la ora ocupației sovietice

 

Altă paradă militară, de data aceasta de proporţii, cu tancuri și altă tehnică militară sovietică a avut loc pe 4 iulie 1940.

În 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS a adoptat legea despre crearea RSSM, cu statut de republică unională, dar care era îngloba doar aproximativ trei sferturi din teritoriul anexat de la România și doar 6 din cele 13 raioane ale fostei RASSM.

 
Surprinsă de cedare într-un turneu de concerte , „Orchestra simfonică a Basarabiei  s-a întors în 3 iulie 1940 în gara Chişinău de unde  toţi muzicienii au fost suiţi în camioane, duşi, în Valea Morii, lângă Orhei şi împuşcaţi” de cotropitorii sovietici. Nici până astăzi nu se cunoaște cine a dat ordinul criminal de asasinare a artiștilor și nici care ar fi putut fi motivația acestei barbarii…

Imediat dupa ocupaţie a inceput exterminarea românilor: arestaţi, împuşcaţi, torturaţi, deportaţi în Siberia, supuşi foametei provocată de regimul bolşevic. Intre 1940 şi 1950, conform recensămintelor oficiale efectuate de autorităţile ruseşti, o treime din populaţia românească a dispărut; de la 3.200.000 in 1940, au mai rămas doar 2.229.000 in 1950.
Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, nordul şi sudul Basarabiei au fost încorporate, de către Stalin, RSS Ucrainene; RSSA Moldovenească – ce făcea deja parte din componenţa URSS – a fost împărţită in două: o parte a fost incorporată Ucrainei, cealaltă a fost alipită restului Basarabiei anexate, constituind RSSA Moldovenească, la data de 2 august 1940. La 7 august 1940, a fost creată regiunea Cernăuti, prin alipirea părţii de nord a Bucovinei cu Ţinutul Herţa şi cu cea mai mare parte a judeţului Hotin din Basarabia.
Ocupaţia bolşevică – în Săptămâna Roşie de Paul Goma:
Prima perioadă de teroare sub conducerea «patrulelor de autoapărare»: evacuarea: 28 iunie – 3 iulie 1940:

A doua perioadă a represiunii sovietice s-a desfășurat între 3 iulie și  sfârşitul lunii august 1940, după un plan bine pus la punct:

– Preluarea administraţiei de către funcţionari aduşi din Rusia;
– înlocuirea «patrulelor de revoluţionari locali » cu «truditori NKVD profesionişti»;
– arestarea tuturor persoanelor suspecte, în primul rând a oamenilor politici, mai ales a celor din Sfatul Ţării care militaseră pentru unirea Basarabiei cu România din 1917, foşti ofiţeri în Armata Albă, funcţionari civili şi militari – aceştia au fost transferaţI pentru mai multă siguranţă la Tiraspol, pe malul stâng al Nistrului, pretextînd că nu mai era loc la Chişinău”.
„S-au înfiinţat organizaţii de partid în toate localităţile.
„Colectivizarea s-a făcut fără opoziţie: ţăranii erau atât de terorizaţi, traumatizaţi de brutalitatea ocupaţiei şi au «consimţit»”.
– au atacat şcoala românească, europeană, impunînd şcoala sovietică, prin discreditarea familiei, a respectului faţă de profesori(«Mama voastră: Uniunea Sovietică, Tatăl vostru: Tovarăşul Stalin!»), promovînd-încurajînd denunţul, lepădarea de părinţi după modelul Pavlik Morozov;
– au atacat cartea: au ridicat din biblioteci, de la particulari şi au ars toate volumele «tipărite cu litere burgheze, monarhiste, naţionaliste, fasciste» (citeşte: latine); cele tolerate au fost „epurate”.
Rezultat – în învăţământ:
– şcoli de rang secundar, la Chişinău: 25 ruseşti, 17 «moldoveneşti», 5 evreieşti”;
– facultăţi: la Chişinău şi la Cernăuţi – de filologiepedagogie însă numai în ucraineană şi în rusă. Facultăţi tehnice: numai în afara «republicii», cu precădere în Ucraina; aceeaşi politică şi cu şcolile de meserii: adolescenţii care doreau să înveţe o meserie, după un examen de limbă rusă, erau trimişI la şcoli-internat în Ucraina”.

„La 1 ianuarie 1941 s-a anunţat: alfabetul latin a fost interzis, înlocuit cu cel chirilic”.
Fabricarea „linghii maldavineşti” (limbii moldoveneşti) din arhaisme, din rusisme, din „adaptarea” rusismelor şi eliminarea tuturor neologismelor franceze – dar nu şi germane!

Urss mai era încă prietenă cu Germania lui Hitler…

„Biserica a fost interzisă în faza a doua (1 ianuarie 1941), însă preoţii, călugării, credincioşii au fost agresaţi din primele momente ale regimului sovietic.

Evreii au fost în majoritate zdrobitoare alcătuitorii Brigăzilor de Propagandă Antireligioasă („S.V.P”). Ei pătrundeau în catedrale, în biserici, în mănăstiri, chiar în timpul slujbei religioase, cu drapele roşii, cu şepcile pe cap, urlînd: «Moarte popilor! Jos opiul noroadelor!!», după care treceau la devastări: doborau, spărgeau icoanele, le mâzgăleau cu vopsea – nu de puţine ori cu scârnăvie – scoteau ochii sfinţilor; uneori, pe dosul lor lipeau portretul lui Stalin. Intrau în altar, se îmbrăcau cu veşmintele preoţeşti – şi, cu pumnul ridicat, cântau Internaţionala. Scuipau crucile, urinau în faţa altarului – credincioşii nu îndrăzneau să se opună: în uşă se aflau NKVD-işti înarmaţi, gata să intervină. Au pângărit, au ars cărţile de cult, precum şi cele din bibliotecile parohiale, episcopale, mitropolitane.
Au percheziţionat locuinţele, confiscînd, distrugînd icoane, crucifixuri, biblii. Lăcaşurile de rugăciune au fost prefăcute în cluburi, magazii, grajduri. Paraclisul Palatului Mitropolitan a fost amenajat în sală de spectacole a Palatului Pionierilor. Capelele din cazărmi: în magazii, grajduri. O bisericuţă din portul Ismail în magazie, iar o capelă militară din Cetatea Hotinului – în latrină.
Tinerii evrei din Brigăzile Antireligioase perturbau, fluierînd, huiduind cortegiile funebre…

48 preoţi deportaţi, ucişi, dispăruţi între 1940-1941; siliţi să fugă în iulie 1941, ruşii au vrut să-i împuşte, dar evreii au impus „pedeapsa focului”: au incendiat penitenciarul, cu arestaţii în celule.
In groapa comună din curtea sediului NKVD Orhei au fost găsite cadavre cu chipurile arse cu vitriol, imposibil de identificat.
„închisoarea: până la 15 februarie 1941: arestate 48.000 persoane”.
„Deportarea : fără judecată – «pe bază de listă»;
„a) capi de familie
„b) familii întregi
„Pe vagoane scria: «Tren cuprinzînd muncitori români care au fugit din România de sub jugul boerilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieşiţi-le în cale cu flori!»”
Numărul deportaţilor nu se cunoaşte cu precizie. Se crede că cel puţin 300.000 persoane.
In locul lor au fost aduşi cca 200.000 de nemoldoveni.
Planul de deportări fusese pus la punct mult timp înainte de ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei.
Scopul: desnaţionalizarea.

„în toamna anului 1941 unităţi ale Armatei române au descoperit, lângă Odessa, un tren de marfă: în fiecare vagon (din cele 22) câte 40-60 persoane împuşcate prin pereţii de lemn [Doar acest tren a cuprins 1.000 victime]. Adulţi, femei, copii – fuseseră arestaţi şi trimişi în Siberia cu câteva zile înainte de izbucnirea războiului…” „«Rezolvarea şomajului» (deportarea mascată) prin «deplasare benevolă»:
„- până în septembrie 1940 «trimişi în URSS» [din Teritoriile Ocupate]: 135.000 muncitori;
„- în octombrie-noiembrie: 19.200
„- în decembrie: 27.000
„Aceştia erau «trimişi liberi»”.
„Asasinatul individual, colectiv:
„- are00staţii mai puţin periculoşi erau deportaţi;
„- periculoşii erau asasinaţi pe loc, după ce, sub tortură, li se zmulgeau scrisori care trebuiau să pară expediate din… Siberia.
„- la Chişinău, execuţiile: în beciul sediului NKVD din str. Viilor nr. 97. în septembrie 1941 [la trei luni după liberare] au fost descoperite 87 cadavre, dintre care 15 într-o groapă comună
– mâini, picioare legate;
„- la Ismail: sediul NKVD, subsolul imobilului din str. G-l Văitoianu: 6 cadavre (5 bărbaţi, o femeie), mâini legate la spate;
„- la Cetatea Albă: 19 aprilie 1942 – 19 cadavre;

 

 

 

 

 

 

„La Cernăuţi: înainte de 22 iunie 1941 sovieticii «arestaseră prea mulţi, nu-i mai puteau transporta; i-au legat, i-au aşezat cu faţa în jos, au trecut cu tancurile peste ei»;

„După izbucnirea războiului: la Sorotov, au fost executaţI 15.000 ostatici şi prizonieri români ca represalii pentru împuşcarea ostaticilor evrei după explozia Comandamentului de la Odessa.”
După o statistică sumară alcătuită de români la sfârşitul anului 1941: în intervalul de 12 luni – între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 – au fost asasinate sau au murit sub tortură cca 30.000 de persoaae

Deportari : 13 spre 14 iunie 1941 „în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 (joi spre vineri) a început deportarea masivă a Basarabenilor şi a Bucovinenilor. Circa 200.000 (unii contestă cifra astfel: «Numai 100.000!») oameni au fost deportaţi în Siberia”. „«într-un sfert de oră să fiţi gata!»
„De acasă erau urcaţi în camioane militare. La gară, în tren, câte 60-70 persoane în fiecare vagon (de marfă). „Pe vagoane scria: «Emigranţi voluntari»”.
Deportarea din Basarabia şi Bucovina s-a făcut cu vagoane de vite în Siberia şi Kazahstan (pentru Chişinău au fost repartizate 1315 vagoane, iar pentru Cernăuţi 340 vagoane).
„Direct-responsabili de teroarea din Basarabia – între 28 iunie 1940-22 iunie 1941:
„Serov – înalt comisar NKVD al… RSS Ucrainene;
„Dmitrenko, înalt comisar NKVD al RSSM”
„Goglidze – reprezentantul NKVD al lui Stalin
„Nasedkin, şeful Gulagului pe întreaga Uniune Sovietică [în luna mai 1941 Nasedkin definitivase planul de deportări massive din Estonia, Letonia, Lituania, Basarabia şi Bucovina de Nord];
„Borodin – prim-secretar al PCM…”
Bilanţul unui an de „putere sovietică”:
– arestarea, deportarea, asasinarea a peste 300.000 români, reprezentînd 12,23% din populaţie – după revenirea sovieticilor, în 1944, numărul victimelor avea să urce la valori terifiante, atingînd în 1953 peste o treime (33%) din totalul populaţiei Basarabiei.

7 / 8 februarie 1941: Masacrul de la Lunca Peste 300 de bucovineni au fost ucişi in timp ce incercau sa treacă frontiera in România.

1 aprile 1941: Masacrul de la Fântâna Albă :
Un grup de peste 16 mii de bucovineni, bătrani, bărbaţi, dar şi femei sau copii din Pătrăuţii de sus şi Pătrăuţii de jos, Cupca, Suceveni, Priscăreni, Carapciuc sau Iordaneşti, au pornit – cu icoane, prapuri si cruce din cetină – prin padurea Camencii spre Fântâna Albă.

Aproape de noua frontieră, la Varniţa, satul Fântâna Albă, grănicerii sovietici îi aşteptau ascunşi în pădure; au tras din plin, încontinuu, secerând mii de vieţi; supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia, unul câte unul.

Puţini au scăpat atunci. Potrivit unor evaluări au fost atunci masacrați între 2500 și 3000 de români , bătrâni, femei și  copii nevinovați.
In final, i-au aruncat pe toţi, bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morţi sau muribunzi – în gropi comune, sau i-au îngropat în cimitire evreiești pentru a li se pierde urma..

…..Două zile şi două nopţi s-a mişcat pământul peste acele gropi comune în care criminalii au turnat var stins…..

În retragerea din Basarabia și Bucovina de Nord, în iulie 1941, armata rusă a aplicat tactica distrugerii totale: 42 biserici, 28 şcoli, 32 localuri ale unor instituţii publice, 79 ale autorităţilor și numeroase alte clădiri au fost mai ales dinamitate.

Caz unic : cimitirele militare romanesti au fost dinamitate – o barbarie a sovieticilor care se cere DEMASCATĂ, CONDAMNATĂ, FĂCUTĂ PUBLICĂ, pentru a fi cunoscută de  ÎNTREAGA OMENIRE !

După revenirea în 1944 în Basarabia, criminalii sovietici s-au dezlănțuit cu o cruzime fără precedent, numărul victimelor pe care le-au făcut în rândurile băștinașilor crescând exponențial : deportările, masacrele în masă , colonizarea masivă de alogeni vorbitori mai ales de limbă rusă și ucraineană, închiderea bisericilor s-au ținut lanț.

Într-un cuvânt, rușii au adus atunci iadul pe pământul creștin al Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța !

 

Putem ierta? Putem uita?

 

 

 

 

 

 

Genrikh Grigorievici Yagoda, unul dintre marii criminali din istoria umanității, astăzi aproape uitat. VIDEO

 

 

 

Genrikh Grigorievich Yagoda (născut Enoh Herșevici Ieguda), a fost un revoluționar bolșevic de origine evreiască, fost șef al poliției politice sub Stalin, din 1934 până în 1936 și unul dintre cei mai mari criminali din istoria omenirii. 

S-a născut în anul 1891, la Râbinsk, în Polonia aflată sub stăpânirea Imperiului Rus și a murit la 15 martie 1938, la Moscova.

Tatăl lui Iagoda a fost farmacist evreu. Aceasta poate explica “talentul” său de a prepara otrăvuri, aşa că nici că se putea cineva mai nimerit în fruntea sinistrei poliții politice staliniste.  

S-a apropiat de bolşevici în anul 1907, iar după Revoluţia din Octombrie a pătruns îndată în aparatul organelor de represiune sovietice.
Astfel, în 1920 era deja în conducerea organizației criminale sovietice Ceka, iar în 1924 devine vicepreşedinte al GPU.

Legăturile lui personale cu Stalin au făcut ca atât pe vremea lui Dzerjinski, cât şi a lui Menjinski, conducătorii organelor sovietice de represiune de atunci, Iagoda să deţină o putere cu mult mai mare decât o presupunea funcţia sa nominală.

  A fost vicepreședinte al organizației succesoare a  Ceka, OGPU, între 1924 și 1934, iar din 1930 a fost responsabil de organizarea funcționarea lagărelor de muncă forțată (cunoscute sub denumirea de GULAG) din Uniunea Sovietică, în care au fost asasinate milioane de oameni.

Între anii 1934 şi 1936 a fost şef al NKVD,o unealtă docilă a sângerosului dictator Stalin,

A îndeplinit cu cea mai mare fervoare indicaţiile lui Stalin privind represiunile împotriva unor fracţiuni politice, oameni de partid şi de stat, conducători militari, lideri sindicali, oameni de ştiinţă şi cultură, mulţi dintre aceştia fiind otrăviţi.

Există dovezi că Yagoda a instrumentat în 1934 asasinarea lui Serghei Mironovici Kirov, secretar al partidului din Leningrad și membru al Politburoului, pe care Stalin îl percepea ca pe un potențial rival.

În calitate de șef al NKVD, Yagoda a pregătit și prima încercare publică de epurare a conducerii Uniunii Sovietice (august 1936), în cursul căreia, liderii comuniști Zinoviev, L.B. Kamenev și un număr de alți activiști ai partidului bolșevic au fost siliți prin tortură să mărturisească o serie de acuzații uimitoare mergând de la participarea la comploturi antisovietice la spionaj în favoarea țărilor capitaliste, după care  au fost imediat executați.

Ca organizator al Marii Epurări, Yagoda a participat la o serie de procese prin care Stalin îşi elimina adversarii politici, dar un an mai târziu, el însuși a devenit victimă a epurărilor pe scară largă din conducerea sovietelor, pe care el însuși le concepuse la ordinele lui Stalin.

În septembrie 1936 a fost înlăturat din funcţia de comisar al poporului pentru afacerile interne de către N.I. Yejov, „întrucât nu s-a dovedit la înălţimea sarcinii sale în cazul demascării blocului troţkisto-zinovievist”.

A fost însă imediat numit comisar al poporului pentru mijloacele de comunicaţie, post în care a funcţionat numai câteva luni, după care a fost arestat și inculpat în 1937 în  cel de-al treilea proces public de epurare, cunoscut sub numele de „Procesul celor douăzeci şi unu” (martie 1938) , fiind  acuzat că este membru al unei conspirații „troțkiste” care intenționa să distrugă Uniunea Sovietică.

Acesta a fost ultimul act din şirul Proceselor de la Moscova, procese-spectacole ale unor bolşevici de frunte, puse în scenă din ordinul lui Stalin.
„Procesul celor douăzeci şi unu”care a avut loc în martie 1938, a avut drept acuzaţi principali pe Alexei Rîkov, Nikolai Buharin, Nikolai Krestinski şi Genrikh Iagoda, care au fost etichetaţi ca membri „ai blocului de dreapta troţkist”, care ar fi intenţionat, printre altele, să răstoarne comunismul şi să restaureze capitalismul în Rusia.

Ca şi la procesele precedente, inculpaţii au fost învinuiţi pentru asasinarea lui Serghei Kirov, a lui Valerian Kuibîşev, a şefului OGPU Viaceslav Menjinski, a scriitorului Maxim Gorki şi a fiului acestuia, precum şi pentru încercări eşuate de asasinare a lui Lenin, petrecute în urmă cu peste 20 de ani, pentru complot privind asasinarea lui Stalin, Sverdlov, Molotov şi Voroşilov !

În plus, mai erau acuzaţi de conspiraţii pentru ruinarea economiei unionale, de conspiraţii pentru distrugerea puterii militare sovietice, de spionaj în favoarea unor ţări precum Anglia, Franţa, Japonia şi Germania şi, în plus, de trădare prin perfectarea unor acorduri secrete cu Germania şi Japonia, ce prevedeau predarea Ucrainei, Belarusului, Asiei Mijlocii sovietice şi a Extremului Orient rusesc puterilor străine.

Toţi inculpaţii au recunoscut acuzaţiile. Cu excepţia a trei dintre ei, ceilalţi au fost condamnaţi pentru „comiterea unor crime de stat extrem de grave (…), pentru care sentinţa este pedeapsa supremă – executarea prin împuşcare”.

Sinistrul criminal Yagoda fost condamnat  la moarte pe 13 martie și împușcat curând după aceea.

Din păcate, în istoria de astăzi se aduce rar în discuţie cel mai mare genocid al secolului XX, ale cărui baze au fost puse de Iagoda la ordinul lui Stalin, deși  urmările acestuia se resimt până în zilele noastre.

În 30 ianuarie 1930, Politburo al partidului Comunist (b) al URSS a aprobat, la ordinele lui Stalin, lichidarea ţăranilor liberi , mici proprietri de pământ,  în scopul colectivizării averilor acestora. Această măsură presupunea ca ţăranii liberi să fie împărţiţi în trei categorii: prima categorie să fie cei executaţi, a doua conţinea întemniţarea, iar a treia categorie deportarea.

În timpul acestei acţiuni criminale au avut loc aproximativ 2.200 de rebeliuni țărănești, la care au participat mai mult de 800.000 de oameni.  

Organele de represiune conduse de Yagoda au fost implicate în operaţiunile armate de lichidare a răsculaților şi, conform lui Raphael R. Abramovitch, autorul cărţii Revoluţia sovietică: 1917 – 1939 (1962), Yagoda i-a spus lui Stalin că „singurul mod de a te comporta cu aceşti culaci este cu gloanţele”.

  Ca răspuns, țăranii au început să-şi omoare animalele şi proviziile şi se estimează că aproximativ 14 milioane de animale din gospodăriile țărănești au fost omorâte pentru a nu cădea în mâinile bolşevicilor.

Acesta este contextul care a dus la formarea gulagurilor, un sistem complex şi bine pus la punct de lagăre de exterminare pentru instaurarea terorii sistematice  în URSS.

De asemenea, Stalin a ordonat ca aceste lagăre de concentrare să nu fie doar pentru „reabilitare”, ci şi pentru muncă forţată.

Elaborarea cadrului operaţional a fost începută de Vladimir Menzhinski, şeful OGPU, care însă era şeful acestei organizaţii doar cu numele, majoritatea operaţiunlor fiind conduse de Yagoda.

Construcţia Canalului Marea Albă-Marea Baltică, unde au existat pierderi imense de vieţi omeneşti, a fost supervizată de acesta. De asemenea, el este acela care a conceput și condus numeroase acţiuni de colectivizare şi tabere de muncă forțată pentru prizonierii gulagurilor.

Yagoda a implementat şi măsurile barbare ordonate în 1933 de Stalin în Ucraina, care au dus la moartea a aproximativ 7 milioane de oameni și care aveau ca miză capitularea populaţiei prin înfometare, un genocid cunoscut sub numele de  Holodomor,  care în ucraineană înseamnă „foamete”.  

Nu se poate spune cu exactitate numărul de victime pe care măsurile ordonate de Genrikh Yagoda le-au făcut, dar acestea sunt de ordinul a zeci de milioane de ființe umane.

Direct şi indirect, criminalul sistem de lagăre de exterminare condus de  Yagoda îl situează  pe acesta printre cei mai mari criminali ai istoriei umanităţii.