CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Marionetele lui George Soros. VIDEO

 

 

Imagini pentru george-soros photos

 

 

 

O căutare după numele „George Soros” pe unul dintre cele mai populare site-uri de fake news din România a returnat nu mai puţin de 100 de articole.   Nu e de glumă cu acest miliardar.

Când președintele Donald Trump a lăsat să se înţeleagă la Helsinki că FBI ar putea greși atunci când acuză Rusia de imixtiuni în alegerile prezidenţiale din SUA, invocând ca argument mărturia președintelui Vladimir Putin, presa a rămas fixată pe insulta uimitoare adresată de liderul american propriilor servicii.

Putin a făcut și el o remarcă, însă răspunsul de atunci al președintelui rus a trecut oarecum într-un con de umbră, fiindcă părea să răspundă mai degrabă la o altă întrebare decât la cea adresată de jurnaliști.

„Firma [acuzată de imixtiune] nu constituie statul rus. Nu reprezintă statul rus. (…) Și voi aveţi o mulţime de indivizi în Statele Unite – vezi George Soros, de exemplu, care are capitaluri de multimiliarde, dar asta nu îl face nici pe el, nici poziţia lui să se confunde cu postura Statelor Unite. Nu, nu.”

Aceasta este declaraţia lui Vladimir Putin, cu valoare zero în disputa privind imixtiunea rusă în SUA (fiindcă în esenţă spune că un agent secret nu poate fi un agent secret decât dacă e calificat ca atare, public, de președintele ţării), însă cu valoare n+1 pentru publicul internaţional preocupat de o altă investigaţie: cea a imixtiunii miliardarului George Soros în politica a numeroase state.

Putin a dat singurul răspuns pe care îl putea da în cazul spionajului – „nu am fost noi” –, însă a profitat de ocazie pentru a adăuga încă o tușă la portretul de erou negativ mondial al magnatului George Soros.

George Soros e acuzat că ar fi instigat protestele anticorupţie din România, dar și pe cele împotriva proliferării armelor în SUA, că s-ar amesteca în politica internă a Ungariei, a Macedoniei, a Poloniei, a Serbiei, a Cehiei și a Slovaciei, că s-ar fi aflat în spatele valului de imigranţi din Europa, al Brexitului, ba chiar că ar plănui destabilizarea globală în vederea instaurării unei noi ordini mondiale.

Aproape că mai simplu decât să enumerăm scenariile sumbre în spatele cărora s-ar afla George Soros ar fi să le identificăm pe cele care nu sunt asociate în niciunul fel cu numele lui.

Cum a ajuns totuși acest nume să catalizeze atâtea conspiraţii, în atâtea ţări, și cum au ajuns atâţia conducători de stat să îl invoce denunţător cu atâta siguranţă?

Dacă este adevărat că nu există fum fără foc, care este focul din spatele acestei perdele globale de fum?

Cel mai fericit an din viaţa lui Soros

Orice biografie a lui George Soros începe spunând că magnatul în vârstă de 87 de ani s-a născut la Budapesta, într-o familie înstărită de evrei nepracticanţi, pe nume Schwartz.

Tatăl lui, Tivadar, un avocat, fost prizonier în Primul Război Mondial, a avut inspiraţia ca, în 1936, să schimbe numele familiei în mai puţin suspectul „Soros” („următorul la rând” sau „succesor”, în maghiară; „cel care se va înălţa”, în esperanto).

În 1944, când naziștii au ocupat Ungaria, tot tatăl lui a avut ideea de a cumpăra acte false care să ateste că sunt creștini și să îl trimită pe George, pe atunci în vârstă de 14 ani, în grija unui angajat al Ministerului maghiar al Agriculturii, care era protejat de apartenenţa la guvernul colaboraţionist.

Despre anul acela, George Soros avea să mărturisească mai târziu că a fost „cel mai fericit an din viaţa lui”, pentru că a fost anul în care a fost martor la eroismul tatălui său, care nu doar că și-a salvat familia, ci i-a scăpat și pe alţi evrei maghiari de la moarte.

În același an însă, în timp ce se afla sub tutela oficialului de la Agricultură, adolescentul Soros l-a însoţit pe acesta într-un rechizitoriu făcut în casa unui evreu bogat.

Oficialul îl luase cu el ca să nu îl lase singur în casă, iar Soros nu a luat parte efectiv la inventar, însă episodul a fost sâmburele de adevăr de care a fost nevoie ca zvonul că Soros ar fi fost nazist să prindă aripi și să aibă ecou chiar și în anul 2018, când faimoasa actriţă Roseanne Barr a proferat această acuzaţie în social media.

Ieșirile ei violente pe Twitter au costat-o nu doar șansa la o nouă rundă de celebritate odată cu reluarea serialului care a făcut-o cunoscută, ci i-au pus pe conștiinţă concedierea întregului staff al producţiei, odată ce televiziunea care o difuza a anulat tot show-ul din pricina implicării ei politice.

Anii de exil

La scurt timp după terminarea Războiului, Soros a emigrat în Marea Britanie și s-a înmatriculat la prestigioasa London School of Economics.

Pentru a se susţine financiar în timpul studiilor, a lucrat ca impiegat și chelner, ba chiar a primit și o donaţie de 40 de lire din partea unei fundaţii creștine.

La Londra l-a avut profesor pe filosoful Karl Popper, despre care avea să spună că i-a marcat modul de gândire.

De la el și-ar fi moștenit Soros viziunea privind „societatea deschisă”, care, în concepţia lui Popper, era opusul societăţii totalitare, fasciste sau comuniste, ori „tribale”.

Societatea deschisă, așa cum o creiona Popper și pe care a ajuns să o admire și Soros, era societatea care îi acorda și proteja individului dreptul de a fi liber și responsabilitatea de a gândi cu propriul cap.

Iar idealurile acestei societăţi bazate pe individualism erau democraţia, egalitatea și credinţa în raţiune.

Viziunii lui Popper i-au fost reproșate un soi de simplism și unele contradicţii fundamentale inevitabile, cum ar fi aceea că, prin transformarea deschiderii unei societăţii în normă se realizează tocmai tribalizarea și închiderea acelei societăţi.

Adică exact ceea ce putem vedea astăzi printre consecinţele militantismului unor grupuri care încearcă să aplice în absolut principiul toleranţei, ca marcă a deschiderii. Popper însuși recunoștea inevitabilitatea paradoxului toleranţei.

Apoi, spre deosebire de Soros, care în ultimii ani a început să se delimiteze de viziunea mentorului său filosofic, Popper credea că o societate rămâne deschisă câtă vreme are mecanismele care o împing spre căutarea adevărului: un sistem democratic bazat pe diviziunea puterilor, pe libertatea alegerii și pe libertatea de exprimare.

Soros, în schimb, consideră că adevărul este imperativ pentru democraţie, fiindcă, spunea el, toate mecanismele menite să ducă la o înţelegere mai bună a realităţii politice vor eșua să ducă la adevăr câtă vreme politicienii interesaţi strict să câștige alegerile vor manipula opinia publică prin tehnicile tot mai avansate ale știinţelor cognitive.

În schimb, „politicienii vor respecta, în loc să manipuleze, realitatea doar dacă publicului îi pasă de adevăr și pedepsește politicienii pe care îi prinde minţind intenţionat.”

Așadar, dacă Popper transmitea implicit că gândirea critică este aceea care duce la o înţelegere mai bună a realităţii, Soros a ajuns să creadă că în climatul politic actual, pe lângă toate mecanismele lăudate de Popper, este obligatoriu „un angajament puternic în căutarea adevărului”.

Îmbogăţirea

Tot de la Popper a învăţat Soros și „principiul reflexivităţii”, căruia îi atribuie meritul succesului său financiar excepţional. Miliardarul susţine că, bazându-se pe această teorie, a putut avea o perspectivă clară asupra bulelor de acţiuni și a valorii acţiunilor și a putut valorifica discrepanţele în evoluţia acestora pentru a specula în momente-cheie.

Soros și-a început cariera la bursă după facultate, când a emigrat în SUA. După câteva joburi în cadrul unor bănci, în 1969 și-a deschis primul fond de investiţii, pe care l-a denumit ulterior Quantum Fund.

Activităţile sale prin Quantum i-au adus în primii ani de carieră atâţia bani încât chiar și cele mai optimiste planuri ale celui care avea să devină „cel mai mare speculant pe care l-a cunoscut Wall Street” au rămas cu mult în urma realizărilor.

Tot cu acest fond de plasamente alternative (fond de hedging), Soros a intrat în istorie drept „omul care a falimentat Banca Angliei”, speculând deprecierea lirei sterline, ceea ce i-a adus un profit de 1 miliard de dolari în timpul crizei valutare britanice din 1992, denumite „Miercurea Neagră”.

Trezoreria britanică a pierdut atunci miliarde din rezerve, ceea ce a forţat scoaterea lirei din Mecanismul Cursului de Schimb European, iar „pariul” lui Soros contra lirei a devenit cea mai cunoscută investiţie a sa.

Cinci ani mai târziu, atunci când criza financiară asiatică a lovit puternic continentul, începând cu prăbușirea monedei thailandeze și contagiind apoi întreaga regiune, Soros a fost acuzat că ar sta în spatele prăbușirii pieţei.

Însă televiziunea naţională britanică afișează pe site-ul său un profil al miliardarului în care notează că, deși Soros a avut de câștigat de pe urma crizei asiatice, totuși „alţi investitori au pariat și mai mult împotriva monedei thailandeze decât a făcut-o firma lui”.

 

 

 

Filantropia și dușmanii

În anii ‘70, Soros era deja unul dintre bogaţii lumii. Având mai mult decât putea cheltui într-o viaţă întreagă, Soros s-a decis să devină „un agent al istoriei”, cum nota o biografie a sa publicată recent de New York Times.

„S-a hotărât să deschidă societăţile închise”, iar pentru acest scop a creat o organizaţie filantropică – „Open Society Fund” – și, în 1979, a început să facă sponsorizări.

A demarat activitatea organizaţiei oferind burse studenţilor de culoare din Africa de Sud.

Apoi s-a îndreptat spre Europa de Est, unde a început să finanţeze diverse grupuri disidente: mișcarea Solidaritatea, din Polonia (o influenţă pivotală spre prăbușirea comunismului în această ţară), iniţiativa Carta 77, din Cehoslovacia (fondată, între alţii, de Václav Havel, care avea să devină ultimul președinte al Cehoslovaciei și primul președinte al Cehiei).

Biograful de la NYT relatează că Soros ar fi trimis sute de copiatoare XEROX în Ungaria pentru a facilita diseminarea publicaţiilor „underground”.

În anii ‘80, George Soros a început să ofere burse în Occident studenţilor est-europeni care aveau potenţialul de a deveni lideri ai unor viitoare democraţii liberale.

Între acești studenţi s-a numărat și actualul președinte al Ungariei, Viktor Orban, care a studiat, prin Bursa Soros, la Oxford.

Soros avea atâta încredere în Orban încât i-a sponsorizat și organizaţia studenţească, Fidesz, cea pe care a transformat-o ulterior în partidul său politic.

În anii ‘90, Orban a început să migreze dinspre idealurile liberale și occidentale spre o viziune politică tot mai naţionalistă.

Așa se face că, deși în timpul mandatului său de prim-ministru a avut politici vădit pro-Occident (Ungaria a intrat în NATO și a demarat procedurile de aderare la Uniunea Europeană), după înfrângerea sa la alegerile din 2002, Orban a intrat pe o pantă de radicalizare, îndepărtându-se de Vest și apropiindu-se tot mai mult de Vladimir Putin.

După ce a câștigat alegerile din 2010, s-a înconjurat cu suporteri Fidesz, prin care și-a asigurat sprijinul mai multor instituţii media cumpărate de aceștia. Orban a ieșit învingător și la alegerile din 2014, însă un an mai târziu a izbucnit criza imigranţilor.

Mai multe grupuri umanitare susţinute financiar de Fundaţia pentru o Societate Deschisă au început să ajute imigranţii aflaţi la graniţa cu Ungaria, iar lucrul acesta a făcut public la scară războiul ideologic al lui Orban cu Soros.

În timpul unei manifestaţii organizate anul acesta la Budapesta, Orban l-a numit pe miliardar „Unchiul George” înainte să lanseze un apel către cele câteva zeci de mii de suporteri prezenţi să „lupte contra dușmanului diferit de noi.

Cel închis, nu deschis; cel viclean, nu direct; cel mârșav, nu onest; cel internaţional, nu naţional; cel care nu crede în muncă, ci speculează cu banii; care nu are o ţară a lui, ci simte că are întreaga lume”.

Cuvintele lui Orban s-au materializat apoi într-o campanie naţională finanţată de stat, în cadrul căreia panouri publicitare imense au afișat portrete ale lui Soros împreună cu mesaje împotriva acestuia.

La scurt timp, Ungaria a introdus chiar și o lege supranumită „Stop George Soros”, prin care activitatea de sprijinire prin orice mijloace a imigranţilor ilegali din ţară a fost scoasă în afara legii.

Aceeași soartă a avut-o, în urmă cu doi ani, și activitatea OSF în Rusia. Într-o vreme, George Soros era cel mai mare donator privat din Rusia, finanţând iniţiative precum un program anti-tortură.

În 2016 însă, guvernul Putin a interzis grupului OSF să mai distribuie fonduri în ţară, catalogând organizaţia drept „indezirabilă” și „o ameninţare la fundamentele sistemului constituţional”.

Nu e deci de mirare că președintele rus s-a referit la magnat în timpul conferinţei de presă comune cu președintele Trump.

Ce este interesant însă este că, la Helsinki, liderul rus a folosit aproape exact același tip de argument pe care l-a folosit și într-un interviu acordat luna trecută televiziunii austriece: „intervine peste tot în lume, dar Departamentul de Stat vă va spune că nu are nimic de-a face cu asta, că e problema personală a domnului Soros”.

Iar această declaraţie dă o nuanţă evident ironică reiterării ei, într-o formă mult atenuată, în conferinţa de presă susţinută împreună cu președintele american.

Trump nu a intervenit după declaraţia lui Putin, pentru că Soros nu îi este nici lui simpatic.

De fapt, liderul american îi poartă lui Soros nu doar o antipatie moștenită pe linie de partid, ci și un dispreţ personal, pe care și miliardarul i-l împărtășește.

În timpul președinţiei lui George W. Bush, Soros a devenit un donator-cheie pentru democraţi și cauzele lor progresiste, „înfuriat fiind”, scria NYT, „de ceea ce a văzut a fi un efort al administraţiei Bush de a folosi războiul împotriva terorismului pentru a alimenta frica și a-și zdrobi opoziţia”.

Soros a fost unul dintre primii donatori în campania prezidenţială din 2008 a lui Barack Obama, despre care a spus și că, după ce a fost ales, „mi-a închis ușa în nas”.

Asta nu l-a împiedicat însă ca, la alegerile din 2016, să contribuie cu peste 25 de milioane de dolari la campania lui Hillary Clinton și a altor candidaţi democraţi.

Poate și pentru că, așa cum declara într-o ocazie, „mi-a fost foarte frică” de faptul că Trump „mai degrabă va arunca lumea în aer decât să sufere vreo lovitură în propriul narcisism”.

Mai târziu tot el avea să spună că a fost încântat să vadă că egoul președintelui l-a condus mai degrabă să întindă o mână spre Coreea de Nord.

„Cred că pericolul unui război nuclear a fost redus dramatic, iar aceasta este o mare ușurare.”

Nu că Soros s-ar fi răzgândit brusc în privinţa orientării sale politice,din contră: înainte de alegerile legislative care vor avea loc în noiembrie anul acesta, a mai donat 15 milioane de dolari candidaţilor democraţi.

 

 

 

Visul lui Soros

 

Astăzi, Fundaţia pentru o Societate Deschisă (OSF) cheltuie aproape 940 de milioane de dolari anual pentru a întreţine programe în peste 100 de ţări, având circa 37 de birouri regionale menite să încurajeze „democraţii vibrante și tolerante, ale căror guverne sunt responsabile și deschise la participarea tuturor oamenilor”.

Însă, în timp ce îi laudă sprijinul acordat proiectelor care contribuie cu adevărat la progresul societăţii, criticii (nepartizani) ai activităţii lui George Soros văd un pericol în faptul că miliardarul investește în Partidul Democrat oricât de prost echipat pentru crizele momentului ar fi acesta.

Apoi, „dintr-o perspectivă democratică”, nota The Guardian, „capacitatea unei singure persoane bogate de a modela relaţiile externe este catastrofică” pentru acea societate deschisă pentru care militează Soros.

De fapt, prezenţa lui, ca miliardar, alături de alte câteva nume care conturează acei 1% în mâinile cărora se află grosul puterii financiare a lumii, este în sine un obstacol care ameninţă idealul egalităţii de șanse, de resurse, de acces, care caracterizează societatea cosmopolită și deschisă la care visează Soros.

Într-o lume în care oamenii trebuie să lupte acerb pentru a se realiza printr-o meritocraţie neapărat concurenţială, egalitatea, toleranţa și acceptarea sunt condamnate să rămână himere.

Oricât de fidel ar fi idealurilor sale, Soros nu poate, din păcate, să depășească nici el paradoxurile care au plafonat idealurile mentorului său, Karl Popper.

După ce și-a consumat un volum uluitor din avere, ca să reconstruiască societăţi după un model pe care îl considera cel mai eficient și cel mai apropiat de nevoile reale ale lumii, a constatat că societăţile sunt profund vulnerabile la manipulările egocentrice ale liderilor politici.

Însă lupta lui pentru deschiderea societăţilor este tot prioritatea unui lider. Nu a unuia politic, ci a unui magnat.

Semn că Soros nu poate scăpa nici el de paradoxul că societăţile au nevoie de democraţie, dar democraţia nu este prioritară pentru societăţi și atunci trebuie cumva inoculată.

 

 

 

Imagini pentru reţeaua george soros photos

 

 

 

 

Or, lupta inoculării democraţiei nu este oare o formă (chiar și bine intenţionată) de totalitarism?

Răspunsul l-am găsit codificat într-un banc, pe site-ul despre care aminteam la început:

„Unii români se plâng că nu le iese decât kürtős din făina electorală primită de la Soros.”

(https://semneletimpului.ro/international/economie/nu-e-de-glumit-cu-george-soros.html)

„Protestele ce au urmat incendiului din clubul Colectiv și faptul că revoltații au purtat drapele ale României găurite în mijloc, dar și că unii au cerut moartea Patriarhului, a Premierului Ponta și a altora, a însemnat o ieşire bruscă în prim-planul vieţii sociale din România.

„`Corupția ucide” a devenit sloganul lor de luptă, demonstranții din mai multe orașe învinovățind politicienii pentru acel eveniment tragic.

Un protestatar a afișat un banner care-i arăta pe Prim-Ministru, pe Ministrul de Interne, pe primarul sectorului 4 și Patriarhul Bisericii Ortodoxe în flăcări, cu mesajul: „Voi trebuia să ardeți, jigodiilor”.

Pe 4 noiembrie, premierul Ponta a cedat și și-a prezentat demisia.

Acesta menționează faptul că „oponentul” lui Ponta, Klaus Iohannis, a primit această demisie ca pe o „victorie”.

În final, se cuvine să ne întrebăm:  Cumva, într-o țară de 20 de milioane de oameni, mai puțin de 60.000 de protestatari, care aveau susținerea a mai puțin de 15% din populație, au reușit să forțeze Guvernul să se predea. Cine a fost în spatele lor?”, se  întreabă http://www.cuvantul-ortodox.ro.

 

 

 

 

 

26/08/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Monitorizarea lui Eminescu de către serviciile secrete ruseşti

 

 

 

 

 

Dovada urmăririi lui Eminescu de serviciile rusești: o scrisoare a lui A. Cantacuzino către Maiorescu.

Începând din anul 1870, Eminescu a fost urmărit de serviciile secrete ale celor doua imperii (Austro-Ungar și  Țarist), ca urmare, pe de o parte, a celor trei articole publicate în „Federațiunea” sub pseudonimul de Varro („Să facem un Congres”, „În Unire e tăria” și „Equilibrul”), iar pe de altă parte ca urmare a evenimentelor de la comemorarea lui Ștefan cel Mare, de la Putna (1871).

Ca dovadă a „monitorizării” sale de către serviciile secrete rusești (fapt mai puțin cunoscut) și implicarea lui Titu Maiorescu în această combinație, cităm integral scrisoarea diplomatului român Alexandru Cantacuzino (1811-1884) adresată lui Titu Maiorescu, la data de 19/31 octombrie 1879.

Scrisoarea, descoperită la Arhivele Naționale de Prof. Univ. Dr. Florin Cristian Gheorghe (președintele pentru România al Asociației Europene a Cadrelor Didactice), a fost tradusă din limba germană de prof. Univ. Dr. Tiberiu Spircu și publicată în urmă cu câteva luni în revista „Cugetarea europeană”.

1879, București, joi, 19/31 oct
Dragă Domnule Maiorescu,

Mă văd încă o dată obligat să recurg la intervenția Dumitale. Dimineața știi cu câtă sinceritate ți-am manifestat în mod spontan simpatia mea pentru Eminescu și cât aș fi fost de mulțumit dea-l putea socoti printre colaboratorii noștri.

Ei bine, mă tem foarte mult să nu vină o zi când să mi se impună o despărțire. Acest tânar este atât de ură contra Rușilor încât cu toate recomandările mele și cu atât mai mult ale dumitale, el persistă să facă din Timpul dosarul personal al antipatiilor sale. Fii atât de bun și reia-ți misiunea pe lângă el;  eu i-am vorbit astăzi, fă și dumneata același lucru.

Fără a-i spune nimic care să-i poată deștepta susceptibilitatea sau sensibilitatea, să obți din partea sa NU CA SĂ NU SPUNĂ ADEVĂRUL CI SĂ NU-L SPUNĂ DECÂT ÎN MICĂ PARTE (s.n.).

În orice caz, imi faci și mie personal un serviciu, căci eu port foarte adesea plictiseala lipsei sale de a se situa în timp.Mulțumesc anticipat și la revedere, pe când?

Al tău,A Cantacuzino”

(traducere din germană de Prof. Univ. Dr. Tiberiu Spircu).

Din această scurtă epistolă rezultă cel puțin trei lucruri:

  1. Faptul că A. Cantacuzino își semnează scrisoarea punând înaintea numelui litera „f”, denotă că el și Maiorescu făceau parte din aceeași lojă masonică („f” vine de la „frate”, formula de adresare a masonilor între ei).

  2. Reacția lui A. Cantacuzino la filipicele lui Eminescu împotriva Rusiei, ni-l prezintă ca fiind omul rușilor. Iar avertismentul lui este similar și-l precede pe cel al lui Petre Carp din 1883: „Și mai potoliți-l pe Eminescu!”.

  3. Relația apropiată care rezultă din tonul scrisorii lui A. Cantacuzino (omul rușilor) către Titu Maiorescu (omul Austro-Ungariei), determină supoziția că acesta din urmă era „jucător” la ambele capete (Austro-Ungaria și Rusia), împotriva a intereselor României și, implicit, împotriva lui Eminescu.

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA

17/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Genrikh Grigorievici Yagoda, unul dintre marii criminali din istoria umanității, astăzi aproape uitat. VIDEO

 

 

Imagini pentru yagoda photos

 

Genrikh Grigorievich Yagoda (născut Enoh Herșevici Ieguda), a fost un revoluționar bolșevic de origine evreiască, fost șef al poliției politice sub Stalin, din 1934 până în 1936 și unul dintre cei mai mari criminali din istoria omenirii. 

S-a născut în anul 1891, la Râbinsk, în Polonia aflată sub stăpânirea Imperiului Rus și a murit la 15 martie 1938, la Moscova.

Tatăl lui Iagoda a fost farmacist evreu. Aceasta poate explica “talentul” său de a prepara otrăvuri, aşa că nici că se putea cineva mai nimerit în fruntea sinistrei poliții politice staliniste.  

S-a apropiat de bolşevici în anul 1907, iar după Revoluţia din Octombrie a pătruns îndată în aparatul organelor de represiune sovietice.
Astfel, în 1920 era deja în conducerea organizației criminale sovietice Ceka, iar în 1924 devine vicepreşedinte al GPU.

Legăturile lui personale cu Stalin au făcut ca atât pe vremea lui Dzerjinski, cât şi a lui Menjinski, conducătorii organelor sovietice de represiune de atunci, Iagoda să deţină o putere cu mult mai mare decât o presupunea funcţia sa nominală.

  A fost vicepreședinte al organizației succesoare a  Ceka, OGPU, între 1924 și 1934, iar din 1930 a fost responsabil de organizarea funcționarea lagărelor de muncă forțată (cunoscute sub denumirea de GULAG) din Uniunea Sovietică, în care au fost asasinate milioane de oameni.

Între anii 1934 şi 1936 a fost şef al NKVD,o unealtă docilă a sângerosului dictator Stalin,

A îndeplinit cu cea mai mare fervoare indicaţiile lui Stalin privind represiunile împotriva unor fracţiuni politice, oameni de partid şi de stat, conducători militari, lideri sindicali, oameni de ştiinţă şi cultură, mulţi dintre aceştia fiind otrăviţi.

Există dovezi că Yagoda a instrumentat în 1934 asasinarea lui Serghei Mironovici Kirov, secretar al partidului din Leningrad și membru al Politburoului, pe care Stalin îl percepea ca pe un potențial rival.

În calitate de șef al NKVD, Yagoda a pregătit și prima încercare publică de epurare a conducerii Uniunii Sovietice (august 1936), în cursul căreia, liderii comuniști Zinoviev, L.B. Kamenev și un număr de alți activiști ai partidului bolșevic au fost siliți prin tortură să mărturisească o serie de acuzații uimitoare mergând de la participarea la comploturi antisovietice la spionaj în favoarea țărilor capitaliste, după care  au fost imediat executați.

Ca organizator al Marii Epurări, Yagoda a participat la o serie de procese prin care Stalin îşi elimina adversarii politici, dar un an mai târziu, el însuși a devenit victimă a epurărilor pe scară largă din conducerea sovietelor, pe care el însuși le concepuse la ordinele lui Stalin.

În septembrie 1936 a fost înlăturat din funcţia de comisar al poporului pentru afacerile interne de către N.I. Yejov, „întrucât nu s-a dovedit la înălţimea sarcinii sale în cazul demascării blocului troţkisto-zinovievist”.

A fost însă imediat numit comisar al poporului pentru mijloacele de comunicaţie, post în care a funcţionat numai câteva luni, după care a fost arestat și inculpat în 1937 în  cel de-al treilea proces public de epurare, cunoscut sub numele de „Procesul celor douăzeci şi unu” (martie 1938) , fiind  acuzat că este membru al unei conspirații „troțkiste” care intenționa să distrugă Uniunea Sovietică.

Acesta a fost ultimul act din şirul Proceselor de la Moscova, procese-spectacole ale unor bolşevici de frunte, puse în scenă din ordinul lui Stalin.
„Procesul celor douăzeci şi unu”care a avut loc în martie 1938, a avut drept acuzaţi principali pe Alexei Rîkov, Nikolai Buharin, Nikolai Krestinski şi Genrikh Iagoda, care au fost etichetaţi ca membri „ai blocului de dreapta troţkist”, care ar fi intenţionat, printre altele, să răstoarne comunismul şi să restaureze capitalismul în Rusia.

Ca şi la procesele precedente, inculpaţii au fost învinuiţi pentru asasinarea lui Serghei Kirov, a lui Valerian Kuibîşev, a şefului OGPU Viaceslav Menjinski, a scriitorului Maxim Gorki şi a fiului acestuia, precum şi pentru încercări eşuate de asasinare a lui Lenin, petrecute în urmă cu peste 20 de ani, pentru complot privind asasinarea lui Stalin, Sverdlov, Molotov şi Voroşilov !

În plus, mai erau acuzaţi de conspiraţii pentru ruinarea economiei unionale, de conspiraţii pentru distrugerea puterii militare sovietice, de spionaj în favoarea unor ţări precum Anglia, Franţa, Japonia şi Germania şi, în plus, de trădare prin perfectarea unor acorduri secrete cu Germania şi Japonia, ce prevedeau predarea Ucrainei, Belarusului, Asiei Mijlocii sovietice şi a Extremului Orient rusesc puterilor străine.

Toţi inculpaţii au recunoscut acuzaţiile. Cu excepţia a trei dintre ei, ceilalţi au fost condamnaţi pentru „comiterea unor crime de stat extrem de grave (…), pentru care sentinţa este pedeapsa supremă – executarea prin împuşcare”.

Sinistrul criminal Yagoda fost condamnat  la moarte pe 13 martie și împușcat curând după aceea.

Din păcate, în istoria de astăzi se aduce rar în discuţie cel mai mare genocid al secolului XX, ale cărui baze au fost puse de Iagoda la ordinul lui Stalin, deși  urmările acestuia se resimt până în zilele noastre.

În 30 ianuarie 1930, Politburo al partidului Comunist (b) al URSS a aprobat, la ordinele lui Stalin, lichidarea ţăranilor liberi , mici proprietri de pământ,  în scopul colectivizării averilor acestora. Această măsură presupunea ca ţăranii liberi să fie împărţiţi în trei categorii: prima categorie să fie cei executaţi, a doua conţinea întemniţarea, iar a treia categorie deportarea.

În timpul acestei acţiuni criminale au avut loc aproximativ 2.200 de rebeliuni țărănești, la care au participat mai mult de 800.000 de oameni.  

Organele de represiune conduse de Yagoda au fost implicate în operaţiunile armate de lichidare a răsculaților şi, conform lui Raphael R. Abramovitch, autorul cărţii Revoluţia sovietică: 1917 – 1939 (1962), Yagoda i-a spus lui Stalin că „singurul mod de a te comporta cu aceşti culaci este cu gloanţele”.

  Ca răspuns, țăranii au început să-şi omoare animalele şi proviziile şi se estimează că aproximativ 14 milioane de animale din gospodăriile țărănești au fost omorâte pentru a nu cădea în mâinile bolşevicilor.

Acesta este contextul care a dus la formarea gulagurilor, un sistem complex şi bine pus la punct de lagăre de exterminare pentru instaurarea terorii sistematice  în URSS.

De asemenea, Stalin a ordonat ca aceste lagăre de concentrare să nu fie doar pentru „reabilitare”, ci şi pentru muncă forţată.

Elaborarea cadrului operaţional a fost începută de Vladimir Menzhinski, şeful OGPU, care însă era şeful acestei organizaţii doar cu numele, majoritatea operaţiunlor fiind conduse de Yagoda.

Construcţia Canalului Marea Albă-Marea Baltică, unde au existat pierderi imense de vieţi omeneşti, a fost supervizată de acesta. De asemenea, el este acela care a conceput și condus numeroase acţiuni de colectivizare şi tabere de muncă forțată pentru prizonierii gulagurilor.

Yagoda a implementat şi măsurile barbare ordonate în 1933 de Stalin în Ucraina, care au dus la moartea a aproximativ 7 milioane de oameni și care aveau ca miză capitularea populaţiei prin înfometare, un genocid cunoscut sub numele de  Holodomor,  care în ucraineană înseamnă „foamete”.  

Nu se poate spune cu exactitate numărul de victime pe care măsurile ordonate de Genrikh Yagoda le-au făcut, dar acestea sunt de ordinul a zeci de milioane de ființe umane.

Direct şi indirect, criminalul sistem de lagăre de exterminare condus de  Yagoda îl situează  pe acesta printre cei mai mari criminali ai istoriei umanităţii.

 

 

 

12/05/2019 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: