CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

MEANDRELE ISTORIEI: Adevărul despre sprijinul esențial dat bolșevicilor de marea finanță occidentală pentru a pune mâna pe putere în Rusia

 „Capitaliștii singuri ne vor vinde funia cu care noi îi vom spânzura

V.I.Lenin


Publicația online https://www.anacronic.ro scrie că istoria căderii Imperiul Țarist în februarie 1917, și a preluării puterii de către bolșevici câteva luni mai târziu, a fost pentru multă vreme tributară explicațiilor standard furnizate de ideologia marxistă, care punea pe seama condițiilor economice și sociale dezastruoase din Rusia începutului de secol al XX-lea prăbușirea catastrofală a ultimului imperiu autocratic ortodox .

Nici triumful comuniștilor în octombrie nu a fost pe deplin explicat.

O mână de fanatici, exilați la începuturile lui 1917 prin toate colțurile lumii fără niciun fel de susținere populară seminificativă, a reușit în mai puțin de un an să ajungă la conducerea celui mai mare imperiu al lumii.

Desigur este doar un fel de a spune, că Lenin&co. controlau într-adevăr Rusia.

În afara celor două mari orașe, St. Petersburg și Moscova, unde erau bine organizați, bolșevicii se aflau sub asediul Albilor (rămași credincioși țarului), și al țăranilor. Până și Lenin recunoștea, în anul 1921, că sfârșitul revoluției este aproape.

Dar, cu toate acestea, demența comunistă a continuat, iar până la Antony Sutton și chiar și după, au lipsit explicațiile convingătoare pentru această improbabilă victorie.

De asemenea, este destul de familiară povestea călătoriei lui Lenin din Elveția în Rusia, sub patronajul armatei germane, dar prea puține alte detalii au fost oferite de istorici.

Despre revenirea lui Troțki din SUA nu se pomenește aproape nimic în istoriile curente. Ori acești oameni, ca să luăm doar cele mai reprezentative exemple, nu erau niște anonimi, ci nihiliști cunoscuți serviciilor de informații, comuniști aflați în căutarea revoluției mondiale.

Înainte de a ajunge în Statele Unite, Troțki, de pildă, a fost expulzat din Franța și Spania, iar pe drumul de întoarcere în Rusia a fost reținut de poliția canadiană, tocmai pentru că era suspectat că va încerca să destabilizeze guvernul provizoriu rus.

Cartea Wall Street și Revoluția Bolșevică demonstrează cum a fost posibil voiajul revoluționarilor pribegi în Rusia și instaurarea comunismului, în lipsa aparentă a unei susțineri financiare.

Pe scurt, establishmentul anglo-saxon a furnizat bani, recunoaștere oficială, tehnologie, arme, logistică și servicii de relații publice. Așadar, comuniștilor li s-a oferit aproape totul.

În 1917, de pildă, Lenin îi recomanda Angelicăi Balabanoff, responsabilă de Internaționala Comunistă din Stockholm, să cheltuiască fără scrupule financiare pentru agenția de (dez)informare de acolo. „Avem fonduri suficiente la dispoziție”, o asigura părintele revoluției.

Înainte de a se îmbarca spre Rusia, Troțki trăia pe picior mare în New York.

Deși nu avea nicio sursă de venit consistentă, avea la dispoziție o limuzină cu șofer, un apartament excelent și ajuta cu bani revoluționarii ruși.

Ba mai mult, în momentul în care a fost reținut de poliția canadiană, în aprilie 1917, avea asupra sa 10 000 de dolari.

Toate sursele oficiale confirmă că Troțki (foto) a primit un pașaport american prin intermediul președintelui Woodrow Wilson, iar eliberarea sa din custodia canadiană s-a realizat la presiunile guvernului britanic.

Și după „luna de miere” relațiile au rămas mai mult decât prietenești, în pofida hărțuirilor de fațadă.

În martie 1918, ambasadorul american în Rusia, David Francis, trimitea o telegramă la Washington, în care își informa superiorii:

„Troțki cere cinci ofițeri americani ca inspectori pentru armata care trebuie organizată pentru apărare și, de asemenea, cere operatori de căi ferate și echipament.”

La momentul acela, președintele Woodrow Wilson hotărâse deja în mod oficial, ca SUA să se abțină de la orice intervenție în Revoluția Comunistă, ceea ce însemna, în practică, să nu intervină împotriva bolșevicilor.

În paralel cu toată această acrobație de imagine, oficialii administrației Wilson, în tandem cu reprezentanții Wall-Street, lucrau pentru recunoașterea legitimității guvernului sovietic. Consilierul președintelui Wilson, colonelul Edward M. House, recomanda suprimarea prin mijloace informale a articolelor din presa americană în care bolșevicii erau portretizați ca dușmani ai Americii, iar oficialii de frunte ai J.P. Morgan executau demersuri similare.

„Forma de guvernământ sovietic este cea mai potrivită pentru poporul rus” îi scria lui Wilson, în octombrie 1918, William Saunders, directorul adjunct al Rezervelor Federale New York și președinte al American International Corporation (un vehicul de investiții al grupului J.P. Morgan și al familiei Rockefeller).

De asemenea, Ivy Lee, fondatorul relațiilor publice și omul de PR al grupului Rockefeller, se străduia din răsputeri pentru a obține o îmbunătățire a imaginii sovieticilor în rândul opiniei publice americane.

Nu au lipsit nici ajutoarele directe, făcute în văzul lumii, fără stânjeneală, cum au fost cei un milion de dolari oferiți bolșevicilor de William Boyce Thompson, președintele Rezervei Federale din New York, pentru a-și răspândi ideile în Germania și Austria.

Același Thompson, împreună cu Thomas Lamont, unul dintre partenerii J.P. Morgan, au fost responsabili pentru palinodia* cabinetului britanic condus de Lloyd George, inițial vehement antibolșevici, ulterior, în urma discuțiilor purtate cu cei doi bancheri, favorabili lui Lenin și Troțki.

Probele incriminatoare abundă în cartea lui Sutton, care aduce exemplu după exemplu despre această monstruoasă coaliție.

Paradoxal poate, pentru cei deprinși cu falsele opoziții ale cărților de istorie și economie mainstream, nu era nimic nefiresc în acest mariaj al demiurgilor capitaliști cu titanii revoluției.

Chiar în cartea lui Sutton, Wall Street și Revoluția Bolșevică se vorbește, este adevărat în treacăt dar nu mai puțin documentat, despre implicarea acelorași corporații și personaje în revoluția chineză a lui Sun Yat Sen, în Revoluția din Panama și în activitățile revoluționare mexicane ale lui Caranza și Villa.

Explicația lui Sutton pentru interesul neobișnuit al bancherilor la succesul bolșevismului țintea spre distrugerea competiției.

Rusia reprezenta, înainte de 1917, economia cu cea mai rapidă creștere economică din lume, cu o datorie externă mică, inflație practic inexistentă, datorată etalonului aur, și cu o economie inovativă. Potrivit lui Sutton, din punct de vedere tehnologic, Rusia se putea compara în acel moment cu orice țară din lume.

Așadar, era întrucâtva natural ca Wall-Street-ul să vadă un rival de temut în Imperiul Țarilor. Monopoliștii din SUA erau în căutarea unui monopol global și cel mai sigur monopol era un stat de tip sovietic.

Aici trebuie să luăm în considerare că acest ajutor dat mișcărilor revoluționare a debutat mai devreme, în timpul Războiului Ruso-Japonez și mai apoi, în decursul Revoluției de la 1905. Jacob Schiff, partener al companiei Kuhn, Loeb&co., a fost chiar decorat de către guvernul japonez, datorită contribuției financiare la succesul armatelor nipone.

Schiff a mers până într-acolo, încât s-a asigurat că prizonierii de război ruși primesc în detenție literatură revoluționară și subversivă, deoarece obiectivul său declarat era distrugerea monarhiei ruse din cauza persecutării evreilor.

Din acest punct de vedere, cartea reprezintă în sine o contribuție istorică majoră, pentru că respinge teoria conspirației evreiești, susținută în epocă printre alții de Winston Churchill și subliniază prin comparație, rolul jucat în Revoluția din Octombrie de oligarhia WASP (compusă din membrii clasei dominante anglo-saxone de confesiune protestantă privilegiate în S.U.A).

Ba mai mult, același Schiff de pildă, s-a poziționat împotriva bolșevicilor în lunile tulburi ale anului 1917.

Spre sfârșitul vieții, odată cu publicarea volumului despre societatea secretă Skull&Bones, Sutton va avansa dincolo de explicația strict materialistă.

Corporațiile bancare bare erau interesate să exploateze Rusia au jucat un rol covârșitor în economia sovietică, au realizat planul cincinalului bolșevic, au ridicat fabrici și uzine după modelul celor din SUA, doar că mai marii au negat fără rușine că în URSS existau lagăre de muncă forțată.

Filosofia acestor acțiuni nu o reprezenta stricto sensu căutarea profitului, ci dialectica, iar vechea idee hegeliană, conform căreia istoria avansează prin conflicte (teză-antiteză), a luat forma unui proces controlat, în care adversarii sunt creați și manipulați de aceleași entități (bancare) spre realizarea unei utopii colectiviste.

„Ceea ce ne diferențiază, pe voi radicalii și pe noi, cei care avem opinii opuse, nu este atât scopul, cât mijloacele”, declara, în 1924, directorul American International Corporation, Otto H. Kahn, în fața unei adunări de socialiști americani.

La scară mai mică, această competiție dirijată este suficient de cunoscută în sistemele democratice parlamentare, unde frecvent, companii sau personaje private, stipendiază fără discriminare ideologică toate forțele politice relevante.

Sutton de pildă, demonstrează implicarea acelorași cămătari care finanțau bolșevismul internațional în organizarea unor ligi anti-comuniste în SUA.

Chiar și în cazul Războiului Civil din Rusia, el arată cum bancherii nu s-au ferit să dea o mână de ajutor forțelor conduse de Amiralul Kolceak, deși finanțarea, sub formă de împrumut în acel caz, era văzută mai degrabă ca o plasă de siguranță, în cazul în care bolșevicii urmau să piardă disputa militară.

Cu alte cuvinte, ca și în cazul unor credite obținute de guvernul țarist în timpul războiului, nu există nicio dovadă a unui colaboraționism ideologic sau de altă natură mai profundă.

În acest context, singura obiecție, minoră totuși, care s-ar putea aduce acestei capodopere istorice este presupoziția libertariană prin care autorul are tendința, uneori, să interpreteze evenimentele. De aici apare, cred, și lipsa de nuanțe asupra monarhiei țariste, văzută ca fiind la fel de coruptă ca și guvernele care au succedat-o, precum și lumina extrem de favorabilă în care sunt descrise Armatele Verzilor.

În loc de concluzie

După ultimele sale cercetări, Antony Sutton era de părere că întreaga istorie a ultimelor două secole trebuie rescrisă.

E dificil, măcar și după ce parcurgi Wall Street și Revoluția Bolșevică, să contești acest punct de vedere.

Cu precădere, istoria secolului trecut ne-a fost prezentată ca o gigantică luptă între un (fals) bine și rău, între pseudo-alternative ireconciliabile, manipulate de aceiași eterni sforari. Pentru a depăși acest nivel precar de privitori ai umbrelor din peșteră și a încerca o terapie intelectuală, un prim început îl constituie aflarea adevărului istoric.

Iar cartea profesorului Sutton are această calitate foarte greu de găsit în modernitate.

*Palinoidie –  Operă literară sau discurs în care autorul retractează cele spuse anterior. Sinonim: retractare.

O viață dedicată adevărului


Antony Cyril Sutton (14 februarie 1925 – 17 iunie 2002) a fost un scriitor, cercetător, economist și profesor britanic-american.

S- a născut în 1925, la Londra, într-o familie de ingineri cu tradiție în domeniile tehnice.

După studii primare solide, între anii 1936 și 1941, la colegiul Bishopshalt Grammar School, situat în proximitatea Londrei.

A fost recrutat în armată și a participat la debarcarea din Normandia, iar mai târziu ajunge cu trupele aliate în Germania, unde ia parte la un program de denazificare la Universitatea din Göttingen.

Întors în Anglia în toamna anului 1947, Sutton se înscrie la Universitatea din Southampton, unde obține patru ani mai târziu, titlul de doctor în economie.

În 1953, a decis să emigreze în Canada, unde va ocupa poziții importante în companii care activau în industria metalurgică și extractivă, iar patru ani mai târziu se va stabili în SUA, cu o slujbă similară.

La sfârșitul anilor ’50, după cum mărturisea într-unul din puținele sale excursuri memorialistice, dobândise o experiență și o cunoaștere solidă a tehnologiei din cinci țări diferite, ceea ce îi permitea să fie foarte categoric în privința așa-zisului „avans” sovietic, acceptat dogmatic în Apus.

De altfel, această „ciudățenie” teoretică – cum ar putea o economie comunistă, prin definiție supercentralizată, să inoveze – a generat interesul său academic pentru istoria și originile tehnologiei comuniste.

Își continuă, pe cont propriu, inclusiv financiar, cercetările în arhivele Departamentului de Stat pentru a dovedi ajutorul oferit bolșevicilor de către SUA și Marea Britanie.

Ultimul volum este gata de a fi publicat în 1971, dar apariția sa este întârziată inexplicabil timp de un an. Motivul îl reprezenta subiectul foarte specific al cărții, transferurile de tehnologie americană către URSS, într-un context politic inflamabil cum era Războiul din Vietnam.

De aici și până la expulzarea de la Hoover Institute și din lumea academică nu a mai fost decât un pas, realizat „de către oameni de tip CIA” Sutton și-a continuat munca de istoric și economist cu aceeași hotărâre, iar lucrările sale au fost publicate de edituri independente.

A urmat o nouă trilogie dedicată bancherilor americani, Wall Street și Revoluția Bolșevică (1974), Wall Street and FDR (1975), Wall Street and the Rise of Hitler (1976), în care demonstra implicarea cvasitotală a bancherilor anglo-saxoni în proiectele colectiviste ale secolului XX.

Chiar și în anonimitatea autoimpusă, profesorul Sutton nu a scăpat de hărțuirea establishmentului. Din când în când, spunea istoricul englez, la ușa mea apar reprezentanți ai agențiilor guvernamentale care îmi spun că sunt „greu de găsit”.

Fiscul american și-a făcut și el simțită prezența, deși situația financiară a profesorului era departe de a fi spectaculoasă, după cum singur declara.

„În termeni obișnuiți, materiali, m-am ratat. În termeni de descoperiri, cred că am avut succes. […]Și nu am cedat” își descria Sutton cariera.

Până la finalul vieții, Sutton a rămas un optimist temperat, credincios în Dumnezeu, convins că sistemul actual, creat pe minciună și corupție, se va distruge, cu toate că nu întrevedea pe termen scurt altceva decât „haos și confuzie”.

Conform documentelor prezentate de medici, Antony Sutton a trecut la cele veșnice neașteptat, în 2002, din cauze naturale.

Publicitate

17/12/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Călin Georgescu: ”În ultimii 26 de ani, România a suferit pierderi mai mari decât în perioada care s-a scurs de la Ștefan cel Mare și până în 1989”. VIDEO

Călin Georgescu, membru al Clubului de la Roma: România este controlată și  condusă de străini, care dețin toate pârghiile strategice ale puterii -

Toate pierderile României, de la Ștefan cel Mare încoace, sunt mai mici decât ce s-a pierdut în acești 26 de ani .

Aflați în campanie electorală, politicienii promit salarii mai mari, investiții și alocații.Din păcate, nimeni nu răspunde la întrebarea: „De unde vor fi găsiți banii pentru toate acestea?”.

Pentru majoritatea politicienilor aflați în campanie electorală, fericirea poporului pare că se reduce doar la nevoia de umplere a burților.

Deși se luptă pentru votul nostru, niciun politician nu răspunde la întrebarea: „Cine conduce România?”.

La această întrebare, dar și la altele, a răspuns Directorul Executiv al Instituției ONU pentru Indicele Global al Sustenabilității, Călin Georgescu. Călin Georgescu a elaborat o strategie durabilă pentru România, în 2008, la cererea Guvernului de-atunci, dar proiectul a rămas îngropat.

Invitat la Televiziunea Română, Călin Georgescu, a făcut o analiză rece și tăioasă a realității românești de după 1989.  Acesta a spus, printre altele, că România este tratată precum o mină de aur de către alte entități, de unde se extrage minereu până când țara va da faliment.

Conform acestuia, falimentul Românie este o chestiune de timp.

„România este o mină, din care se scoate, în fiecare zi, din decembrie 1989 încoace, aur. Și când nu va mai fi aur, mina se va închide. Falimentul este o chestiune de probabilitate matematică pentru România” , a spus expertul.

Acesta a detaliat subiectul susținând că România este controlată și condusă de străini, care dețin toate pârghiile strategice ale puterii.

Călin Georgescu afirmă că în ultimii 26 de ani, România a suferit pierderi mai mari decât în perioada care s-a scurs de la Ștefan cel Mare și până în 1989.

„În ultimul ceas, putem avea o vocație. În primul rând este un fenomen global. Ne naștem cu toții din iubire și intrăm într-o mare manipulare, în care nu există democrație, ci doar corectitudine politică. La nivel mondial.

Menționez că sclavagismul nu a dispărut. Ci doar e o altă formă.România a ajuns aici pentru că e într-un haos bine calculat. Trăim într-o formă anti culturală, s-a pierdut rușinea.

Și s-a pierdut rușinea pentru că lichelele și lacheii de serviciu și-au văzut visul cu ochii: cozile de topor au devenit topoare, după 1989 și au vândut pe mărgele de plastic întreaga țară. România a fost vândută de cei care au preluat puterea în 1989 și apoi și-au dat-o unul altuia timp de 26 de ani.

Au vândut-o cu bună știință, România nu mai deține nimic, nu are economie.România nu este un stat, ci o corporație.

Capitalul străin este cel care deține puterea, deține peste 60% din activele țării, peste 50% din profit și ceea ce este cel mai grav: stăpânește pârghiile strategice, de condus, ale țării: industria de petrol gaze, distribuția de energie…nu ne mai aparține.Industria ca atare, marile întreprinderi au fost distruse. Privatizarea s-a făcut în dezinteresul României.

Cel mai grav e că a fost vândut pământul. Și a fost vândut de cei care sunt astăzi la putere, pe vremea când erau miniștri ai agriculturii. Pădurile, apele, se vând. Totul este de vânzare.

Mai puțin sufletul românesc și eu pe asta mă bazez. Sufletul românesc va triumfa.

În 26 de ani, România a pierdut, și pot spune asta cu certitudine, peste 1 TRILION de euro. Toate pierderile României, de la Ștefan cel Mare încoace, sunt mai mici decât ce s-a pierdut în acești 26 de ani”, a spus reputatul expert român în direct la Televiziunea Română.

14/05/2021 Posted by | ANALIZE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

În New Mexico (SUA), la 4 kilometri în subteran, se află cea mai adâncă bază militară subterană din lume.VIDEO

 

 

 

by “Baza militară secretă Dulce este considerată a fi cea mai adâncă bază subterană din lume (aproximativ 4 kilometri sub suprafaţa pământului) şi este, de asemenea, una dintre cele mai complexe Ea este structurată pe şapte niveluri, de la cel al securităţii şi comunicaţiilor, până la cel al experimentelor genetice […]

 

 

“Baza militară secretă Dulce este considerată a fi cea mai adâncă bază subterană din lume (aproximativ 4 kilometri sub suprafaţa pământului) şi este, de asemenea, una dintre cele mai complexe

Ea este structurată pe şapte niveluri, de la cel al securităţii şi comunicaţiilor, până la cel al experimentelor genetice şi al depozitelor criogenice.

Schneider a fost mai apoi în mod sistematic urmărit şi ameninţat de felurite agenţii şi servicii secrete guvernamentale, fiind în cele din urmă „sinucis” în anul 1996. Detalii interesante despre viaţa şi moartea sa pot fi citite în excelentul articol scris de Tim Swartz (http://www.ufodigest.com/mystery.html).

De fapt, construcţia bazei subterane umane de la Dulce pare să fi început cu mult mai devreme de anul 1979.

Conform celor scrise de John Rhodes (http://www.reptoids.com/Vault/ArticleClassics/dulceTEChistory.htm), la începutul anilor ’60 a fost detonată o bombă atomică în subteran, aproximativ la 40 de kilometri de oraşul Dulce, ceea ce corespunde cu localizarea actuală a bazei extraterestre în acea zonă.

Pe atunci, exploziile nucleare în felurite medii (terestru, subteran, acvatic, aerian) constituiau un fel de „sport naţional”, astfel încât nimeni nu s-a grăbit să acuze sau să investigheze situaţia.

Deşi detonarea a fost prezentată ca fiind un „experiment” realizat în cadrul proiectului Plowshare, se pare că în realitate ea a avut scopul de a crea spaţiul necesar pentru construcţia unui tunel de legătură şi transport cu o bază militară secretă din zonă.

În dorinţa lor nebunească de a nega orice ar putea fi în legătură cu fiinţele extraterestre pe planeta noastră şi mai ales implicarea lor în anumite contracte cu guvernul american, membrii aşa-numitului „Guvern Ocult” recurg la felurite persoane publice oficiale, care sub masca unei anumite „competențe” trag concluzii şi diseminează prin mass-media informaţii menite să abată atenţia de la faptele concrete sau, mai rău, să o înşele în totalitate.

De pildă, referitor la baza subterană Dulce, profesorul de ştiinţe politice Michael Balkun a afirmat că numeroasele baze subterane militare care au fost construite în anii Războiului Rece, necesare pentru a adăposti rachetele balistice cu focoase atomice, au condus gradat la „folclorul” despre baza extraterestră de la Dulce. Totuşi, în anul 1999 asociaţia franceză Cometa a publicat un raport independent, în care se arată faptul că guvernul american a cenzurat în mod evident informaţiile despre OZN-uri şi fiinţele extraterestre, care ar fi trebuit oferite în mod public.

Raportul a fost intitulat: OZN-urile şi apărarea împotriva lor: La ce trebuie să ne aşteptăm?; el reprezintă o sinteză a unui studiu guvernamental detaliat asupra subiectului, realizat de Institutul de Studii Superioare pentru Apărarea Naţională din Franţa, şi poate fi consultat aici: http://www.ufoevidence.org/newsite/files/COMETA_part1.pdf .

Dulce nu este singurul loc în care există baze subterane secrete, însă este cel mai de notorietate în timpurile recente, la fel cum prăbuşirea OZN-ului la Roswell, în 1947, a devenit exemplul de referinţă pentru dovada existenţei OZN-urilor și a ființelor extraterestre, deşi au mai existat zeci sau chiar sute de alte prăbuşiri sau epave în alte zone ale lumii, atât înainte cât şi după „momentul Roswell”.

 

 

 

 

 

Cele mai „înţesate” zone cu baze militare secrete subterane sunt considerate a fi SUA, Australia, Antarctica şi America de Sud. Dintre acestea, subvenţiile cele mai generoase de la „bugetele negre” le-au avut, desigur, bazele americane care după unele afirmaţii ar fi în număr de 130 numai pe teritoriul Americii.

Începând cu anii ’90, ritmul construcţiilor de baze militare subterane secrete a devenit de două astfel de baze pe an, pornindu-se de la realitatea ce exista atunci la nivelul întregului glob, adică aproximativ 1477 de baze ce erau deja construite. Aceasta înseamnă că în prezent numărul lor a depăşit 1500.”[1]

 

 

 

SURSE:

  1. http://www.edituradaksha.ro/articles/view/baze-militare-secrete-in-subteran-si-in-oceane-o-dovada-a-intentiilor-oculte-pe-care-le-are-cabala-mondiala-din-umbra-4-a312

  2. https://www.dir.org.ro/baza-militara-secreta-dulce-din-new-mexico-sua-este-considerata-a-fi-cea-mai-adanca-baza-subterana-din-lume-aproximativ-4-kilometri-sub-suprafata-pamantului- 

27/07/2020 Posted by | LECTURI NECESARE | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: