Pactul Molotov-Ribbentrop într-o viziune diferită de cea a propagandei istorice ruse și sovietice (I)

  

 

 

 

       Foto: Caricatură de epocă despre „dragostea” dintre nazişti şi comuniştii      sovietici – Octombrie 1939  – „Mă întreb cât va dura luna de miere?” .

 

 În Rusia lui Putin, acordul de la München din 1938 dintre Germania nazistă și Anglia secondată de Franța, a fost folosit ca scuză pentru încheierea pactului Molotov-Ribbentrop.

Pentru a putea comenta cele întâmplate atunci,  trebuie să înțelegem contextul diplomatic existent în anii ’30.

Propaganda sovietică a influențat modul în care mulți au apreciat evenimentele premergătoare celui de- al doilea război mondial, iar acest lucru este deosebit de important atunci când este pusă în discuție perioada anilor 1939-1941, scrie publicația http://euromaidanpress.com/ munich-molotov-ribbentrop-pact-revisited.

O invazie „protectoare”?

Istoricii au stabilit ca dată a declanșării celui de-al al doilea război mondial ziua de  1 septembrie 1939, când Germania nazistă a  invadat Polonia. Numai că în ziua de 17 septembrie 1939,  URSS s-a alăturat la rândul ei Germaniei naziste, invadând la rândul ei Polonia de la răsărit .

Peste numai trei zile, pe  20 septembrie , a avut loc o dezbatere privitoare la acest război în Parlamentul britanic, în timpul căreia s-a făcut remarcat discursul parlamentarului Robert Boothby care a spus printre altele nici mai mult, nici mai puțin că :

„Este legitim să presupunem că această acțiune din partea guvernului sovietic a fost luată […] din punctul de vedere al autoconservării și autoapărării ”.

„Acțiunile întreprinse de trupele ruse [ …] au  împins frontiera germană considerabil spre vest. ”

În timp ce Armata Roșie ataca Polonia  pe la spate pe 17 septembrie, ambasadorului polonez la Moscova, Wacław Grzybowski , i-a fost înmânată  o notă în care se  declara negru pe alb că Polonia a încetat să existe și că acest lucru a făcut nul pactul de non-agresiune  polono-sovietic din 1932.

De asmenea, în nota respectivă se specifica faptul că Armata Roșie a ocupat  Polonia pentru a „proteja” popoarele din Belarus și Ucraina . 

 Ziarele occidentale au folosit aceste teme atunci când au comentat invazia inițială sovietică. Chicago Tribune , de exemplu, a inserat pe  pagină principală chiar a doua zi titlul „Roșii invadează Polonia: rușii trec frontiera pentru„ protejarea minorităților ”.

 

 

 

 

 Foto: Un afiș de propagandă sovietic în care  se pretindea că invazia Poloniei avea drept scop ajutorarea  „popoarelor frățești” belarus și ucrainean.

 

 

  Pe 22 septembrie, în orașul ocupat Brest-Litovsk, forțele sovietice s-au întâlnit cu cele germane unde au participat la o paradă a victoriei și au mărșăluit sub un banner care scria:

„Trăiască Armata Roșie a Muncitorilor și Țăranilor, eliberatorul maselor muncitoare din Vestul Belarus] și Vestul Ukrainei!”

 

 

 

 

 

 

După cum puteți vedea, acest banner a fost împodobit la Brest -Litovsk cu svastici alături de simbolul proletar al secereiși ciocanului.

 

Forțele sovietice mărșăluiau împreună cu naziștii nemți și nu doar sub   steagul roșu, ci și sub acela nazist.

 

 

 

 

Foto: Parada comună de la Brest – Litovsk, a forțelor sovietice și naziste victorioase, după distrugerea rezistenței statului polonez.

 

A fost o paradă a victoriei într-un oraș  simbol, locul în care, pe 3 martie 1918, bolșevicii au semnat un acord de pace cu Germania Imperială, scoțând Rusia din primul război mondial cu prețul cedării unor teritorii uriașe.

 

 

Un război dorit 

 

Pentru a înțelege de ce URSS a cotropit Polonia, trebuie să înțelegem contextul diplomatic, precum și filozofia sovieticilor, care nu sunt luate în considerare în tratarea convențională a invaziei, care este văzută totdeauna de propagandă ca  „defensivă” sau „protectoare”. Motivațiile lui Stalin au fost în fapt, mult mai sinistre.Stalin, ca de altfel și Lenin înainte de el, a fost călăuzit de ideile lui  Marx și Engels.

 Departe de a se fi abătut de la gândirea marxistă, așa cum au susținut troțkiștii, sângerosul dictator a continuat într-o serie de domenii cheie strategia lui Lenin, inclusiv în ceea ce privea lupta pentru dominația globală a comunismului, fiind convins de  faptul că războiul mondial anticapitalist este necesar  pentru  progresul revoluției comuniste . 

Pe această  din urmă temă, Engels a scris încă în 1887:

„Niciun război nu mai este posibil pentru Prusia-Germania, cu excepția unui război mondial care va fi de o amploare și o violență la care până acum nu s-a putut visa . Opt-zece milioane de soldați se vor masacra unii pe alții și vor devasta întreaga Europă,  mai rău decât un val de lăcuste. Comparativ, devastările lăsate în urmă de războiul de treizeci de ani se vor comprima în trei sau patru ani la nivelul  întregului continent,  iar foametea, ciuma și demoralizarea generală atât a armatelor cât și a masei populației, vor produce o suferință fără egal.Distrugerile în comerț, industrie și credit,  se vor  încheia cu un faliment generalizat și cu  prăbușirea vechilor imperii, iar coroanele se vor rostogoli în țărână și nu va mai fi nimeni care să le ridice.Va fi imposibili să se  prevadă cum se va termina totul și cine va ieși din luptă învingător, dar un singur rezultat fiind absolut sigur: epuizarea generală va crea condițiile pentru victoria finală a clasei muncitoare. ”

Pentru Lenin și Stalin, aceste ”cuvinte profetice” s-au dovedit corecte în 1917, când bolșevicii au preluat puterea la Sankt Petersburg, după ce țarul Nicolae al II-lea abdicase și după ce Alexander Kerensky s-a angajat să continue un război care  ducea țara  spre ruina totală.La fel au  acționat în 1917 revoluționarii comuniști în Germania, Austria și Ungaria ale căror imperii cu economiile distruse de război s-au prăbușit.

Sfârșitul primului război mondial nu a fost marcat doar de violența cauzată  de forțele de stânga și de dreapta, din ce în ce mai radicalizate, dar și  de efectele tratatului de la Versailles, care a pus capăt conflictului marcat de efectele aplicării principiului autodeterminarii popoarelor.

Aceasta a însemnat apariția unui stat polonez independent pentru prima dată după 123 de ani, și de asemenea, independența pentru popoarele baltice, împreună cu Finlanda și Ucraina, care fuseseră colonii ale Imperiului țarist.

 

Bariera poloneză împotriva expansiunii bolșevice

  Ironia face că Marx și Engels, în timpul vieții lor au sprijinit Polonia, crezând în potențialul său revoluționar, dar acum, în ochii celor mai importanți lideri comuniști din Rusia, această șară devenise un obstacol în calea fantezistei revoluții mondiale, după ce  conducătorul acestei țări, Józef Piłsudski, a condus cu succes lupta împotriva forțelor sovietice invadatoare.

Exploatând faptul că în 1919 granița polono-rusă nu era încă complet definitivată, Lenin a ordonat trupelor e Armatei Roșii să tatoneze pentru a vedea cât de departe ar putea pătrunde  pe teritoriile poloneze, înainte de a întâmpina rezistență.La primele ore ale zilei de 14 februarie 1919, un detașament al  Armatei Roșii a fost interceptat  de cavaleria poloneză în  apropiere de satul Bereza-Kartuska (acum Byaroza, din  Belarus).

Acesta a fost prima încleștare a  războiului polono-sovietic, al cărui  istorie a fost excelent scrisă  de profesorul Norman Davies . 

Atitudinea lui Lenin față de Polonia este cel mai bine exemplificată de cuvintele lui Mihail Tukhacevski , comandantul șef al Frontului deschis de Armata Roșie în Apus care a spus:  „Spre vest! Peste cadavrul Poloniei albe se află drumul spre conflagrația mondială”. 

 

 

 

 

 

Afiș sovietic din vara anului 1920, care îndemna  la  cucerirea Varșoviei, în timp ce susține că Rusia caută pace 


În 2015, foaia  de propagandă de stat rusă Sputnik  publica un articol care descria  Polonia ca pe un  regim criminal, pentru că „anexase” Ucraina de Vest și Belarusul  de Vest. Dacă ar fi să admitem acest lucru, atunci cu siguranță definiția se potrivește Rusiei sovietice, care a participat la anexarea restului Belarusului și Ucrainei.

În anii 1920, URSS a început să deruleze o serie de acorduri economice cu țările occidentale, cea mai  notabilă fiind implicarea celuilalt „stat paria” al Europei: Germania Republicii de la Weimar.

După cum observa Gerherd Weinberg , „ura față de Polonia a fost un factor major în conlucrarea  Germaniei de la Weimar cu  Uniunea Sovietică.” [4].

Tratatul de la Riga din 1921 a împărțit atât Ucraina cât și Belarusul între Polonia și Rusia bolșevică, iar acestea erau  teritorii care, în ciuda propagandei sovietice, nu au fost istoric rusești !Reflectând asupra rezultatului bătăliei Varșoviei, Edgar Vincent D’Abernon , ambasadorul Marii Britanii la Berlin, a remarcat că polonezii au salvat atunci creștinătatea și civilizația occidentală.

Aici trebuie menționate și războaiele de recucerire duse de  Lenin, care după lupte îndelungate au anexat în cele din urmă Ucraina și Caucazul, dar nu au reușit să cotropească din nou Polonia, Finlanda și Țările Baltice (și nici Basarabia). Aceste războaie au fost concomitente, dar nu au făcut parte din așa zisul ”Război civil rus”.  În sens invers, eșecul cucerii Poloniei a însemnat o oportunitate ratată, care a determinat nașterea „Socialismului într-o singură țară”.

 

În termeni ideologici, regimul sovietic a justificat socialismul într-o singură țară pe baza construirii unei baze în cadrul URSS pe care să conducă ulterior la „revoluția mondială”pe care urma să o exporte la un moment favorabil din viitor.

Chiar dacă prin diplomația de la mijlocul anilor 30 s-a putut încheia pactul de neagresiune  polono-sovietic menționat anterior, aceasta nu a însemnat în niciun moment că sovietele au renunțat la  ideea de a cuceri Polonia (și nici alte teritorii care făcuseră  parte din Imperiul țarist) sau că agresivitatea  comunistă a fost vreodată complet abandonată.

În 1939, Hitler i-a oferit lui Stalin o oportunitate de aur pentru a aduce la  îndeplinire această veche dorință a expansiunii sovietice  spre Vest.  

 

 

 

 

 

22 septembrie 1939 – Trupele armatelor Germaniei fasciste și cele ale URSS sărbătoresc cotropirea în comun  a Poloniei .

 

 

VA URMA 

 

 

 

NOTE:

[1] „Guvernul polonez s-a dezintegrat și nu mai arată niciun semn de viață. Aceasta înseamnă că statul polonez și guvernul său au, de fapt, încetat să mai existe … Lăsată în voia ei și lipsită de conducere, Polonia a devenit un domeniu adecvat pentru orice fel de pericole și surprize, care pot constitui o amenințare către URSS Din aceste motive, guvernul sovietic, care până acum a fost neutru, nu mai poate păstra o atitudine neutră față de aceste fapte. 

De asemenea, guvernul sovietic nu poate vedea, cu indiferență, faptul că oamenii ucraineni și belarusi, care trăiesc pe teritoriul polonez și care se află la mila soartei, ar trebui lăsați fără apărare. ” Extras din textul citat în Halik Kochanski, The Eagle Unbowed: Polonia and the Poles in the Second War World , p. 77.

[2] Ordinul către forțele Frontului de Vest nr. 1423, 2 iulie 1920.

[3] Citat aici

[4] Gerherd Weinberg, O lume la arme: o istorie globală a celui de-al doilea război mondial , p. 54.

Prof. univ. dr. Valeriu Dulgheru, Chişinău: Raptul Basarabiei de la 28 iunie 1940

 

 

 

 

 

Raptul Basarabiei de la 28 iunie 1940

 

 

„Au venit, maică, nenorociţii ăştia de comunişti şi ne-au luat totul: părul din cap, pământul, căruţa. Un singur lucru nu ne-au putut lua. Sufletul”. (Martori oculari)

Se spune că Domnul, la ziua Marii împărţiri ne-a dat nouă, românilor, cele mai bune pământuri, dar pentru echilibru – şi cei mai răi vecini. De fapt, vecinul din est se face vecinul oricui dacă doreşte.

Aşa a procedat întotdeauna, lăţindu-se pe a şasea parte a Terrei. Aşa a procedat la 1812, când a rupt din trupul vechii Moldove cea mai frumoasă parte a ei – Basarabia.

De atunci s-au început marile probleme pentru frântura de popor român din Basarabia, care continuă aproape 200 de ani. Însă cea mai mare belea căzută pe capul basarabenilor pe parcursul istoriei multimilenare de existenţă cu certitudine a fost regimul comunist-stalinist, adus pe vârful baionetelor de către „eliberatorii” ruşi la 28 iunie 1940.

Nimic nu se poate compara cu durerile, chinurile, lacrimile sutelor de mii de copii, femei, bătrâni morţi în chinuri în groaznica foamete organizată de regimul comunist în 1946-’47, cu chinurile zecilor de mii de nevinovaţi trecuţi prin camerele enkavediste ale morţii din închisorile staliniste, care întreceau cu mult prin metodele diabolice utilizate pe cele din Evul Mediu, cu chinurile zecilor de mii de deportaţi, dintre care două treimi erau femei şi copii – fiinţe absolut nevinovate.

Cine le poate alina câtuşi de puţin durerile sufleteşti supravieţuitorilor acestui calvar? Nimeni nu le poate întoarce tinereţea irosită în zadar, sănătatea compromisă de tratamentul inuman, la care au fost supuşi, liniştea sufletească, pierdută pentru totdeauna şi înlocuită cu o permanentă dureroasă nelinişte. Pleoapa trecutului tresare, ascunzându-şi lacrima, şi nu lasă uitarea să se cearnă peste ceea ce a rămas în istoria românilor din Basarabia – blestemul anilor 1940.

„Au venit, maică, nenorociţii ăştia de comunişti la putere şi ne-au luat tot: părul din cap, pământul, căruţa. Un singur lucru nu ne-au putut lua. Sufletul”, spun martori în viaţă ai acelui îngrozitor calvar. Cu regret, la foarte mulţi le-a luat şi sufletul. Te cutremuri ascultând tristele amintiri ale celora care au trecut prin iadul comunist şi mai sunt în viaţă. Dar câţi au plecat dintre cei vii, ducând cu ei durerea înăbuşită, nepermiţându-li-se să se destăinuiască.

Prin soarta sa vitregă, Basarabia nu a avut parte de linişte şi pace. Toate nenorocirile ne vin din est. Neamuri fără de lege şi Dumnezeu (chiar dacă unii se consideră mari apărători ai creştinismului, după cuceriri de noi teritorii în vest, crucea era înfiptă drept par de hotar), străine de civilizaţia noastră multimilenară şi de cea europeană, în general, au atentat şi mai atentează asupra sfintei sfintelor unui popor – trecutul şi viitorul.

Din nefericire, visul abia împlinit al românilor basarabeni în perioada de linişte 1918-1940 s-a spulberat din nou. „Din nefericire însă, visul abia împlinit/ Tot ca visul cel de-o clipă, repede s-a risipit…/  Două dintre copiliţe, tam-nisam şi fără vină,/ Basarabia cea blondă şi cu dulcea Bucovină,/ Rupte iarăşi, cu cruzime, din fruntariile Ţării, / Iau toiagul pribegiei, şi-al tăcerii, şi-al uitării” (Ion Filipoiu. Golgota poporului român).

Se apropia anul de cumpănă 1940. În Eurasia apar doi căpcăuni – Stalin şi Hitler -, care vor să reîmpartă lumea.

Prin Pactul secret încheiat între cei doi la 23 august 1939 Basarabia este din nou trădată.

 

 

 

 

 

 

 

La 28 iunie 1940 Basarabia este ocupată de cei cu secera şi ciocanul, și steaua satanică în frunte. „Vin bolşevicii, cu noi rânduri,/  La Prut, de sârmă ghimpată,/ Vine satana, ascunsă-n odăjdii divine./  Vine minciuna. Vine teroarea. Negura vine”, scria cu durere în suflet despre acele zile negre reputatul poet şi patriot al Neamului Gr. Vieru.

Doar peste o lună – la 30 august acelaşi an – din trupul rotunjit după Marea Unire de la 1918 al Ţării este tăiată şi Transilvania de Nord – de astă dată cu acordul celor cu zvastica – Germania şi Italia. În vara lui 1940 regimul sovietic a ajuns la concluzia că a venit momentul înlăturării acestei „nedreptăţi”. Acest lucru reiese destul de clar din declaraţia prim ministrului şi ministrului de externe sovietic V. Molotov făcută la 26 iunie 1940:

„Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, U.R.S.S. consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului (care adevăr? Până la 1812 această provincie era parte componentă a Principatului Moldova!

Cu același succes Mongolia de astăzi „în numele adevărului istoric” (pe timpuri Chingis Han a ocupat întreaga Rusie)) să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice”. Fără a respecta un elementar tact diplomatic: am devenit puternici, să luăm imediat ce dorim. Este comportamentul primatelor.

La a doua ocupaţie din 1940 guvernul sovietic a dat guvernului României doar patru zile pentru a se evacua, însă nici această foarte scurtă perioadă nu fusese respectată. La 26 iunie 1940, la ora 22:00, Comisarul poporului pentru afaceri externe al U.R.S.S., V. Molotov, i-a prezentat ambasadorului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică.

„ – În decurs de 4 zile, începând de la orele 14, după ora Moscovei, la 28 iunie, să se evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti.

– Trupele sovietice în acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de nord a Bucovinei. 3. În decursul zilei de 28 iunie trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Alba”.

România cedează şi doar după 40 de ore trupele sovietice şi ale N.K.V.D.-ului intră în Basarabia şi în Bucovina, care nicioodată nu aparţinuse Rusiei, rupând din trupul României şi ţinutul Herţa, care niciodată nu făcuse parte din Bucovina şi care nu intrase în cerinţa iniţială.

După ce Kremlinul a înaintat României ultimatumul de cedare a Basarabiei și nordului Bucovinei, Ion Antonescu l-a vizitat pe regele Carol al II-lea, la 1 iulie, și i-a prezentat Suveranului un Memoriu, în care sublinia; „Maiestate, Țara se prăbușește. În Basarabia și Bucovina se petrec scene sfâșietoare. Mari și mici unități, abandonate de șefi și surprinse fără ordine, se lasă dezarmate la prima amenințare. Funcționarii, familiile lor și ale ofițerilor, au fost lăsate pradă celei mai groaznice urgii. Materiale imense și depozite militare acumulate acolo din incurie și menținute până în ultimul moment din ordin, au rămas în mâna inamicului”.

A fost din nou ocupată cea mai frumoasă şi bogată pierlă a României. Dintr-o populație de 3.776.000 de locuitori (în conformitate cu rezultatele recensământul din 1930), în teritoriile ocupate de U.R.S.S., 2.078.000 (55%) erau etnici români. Peste 200.000 de locuitori de toate etniile s-au refugiat în România în cele câteva zile care au urmat după 28 iunie.

Ca şi în Statele Baltice „s-au găsit uimitor de repede reprezentanţi ai poporului care cereau alipirea la marea familie frăţească”. Iar falşii istorici gen Varticean, Ţaranov, Sovetov ş.a. propagau în opurile lor falsul că „…Poporul Basarabiei timp de 22 de ani nu a întrerupt lupta pentru libertatea sa, pentru instalarea puterii sovietice”.

De menţionat că cu excepţia a două aşa numite „răscoale ţărăneşti” (de la Tatarbunar şi Hotin, 1924, declanşate de agenţi bolşevici veniţi de peste Nistru), la care practic nu au participat ţăranii, fiind satisfăcuţi de împroprietărirea cu pământ conform Legii adoptate de regele Ferdinand special pentru ţăranii basarabeni, nu se cunosc alte „mişcări norodnice antiregale, antimoşiereşti.

A fost cea mai cumplită teroare, pe care a cunoscut-o această aşchie de popor român în întreaga sa perioadă de existenţă. Chiar din momentul când cizma rusească a călcat pe pământul Basarabiei. Peste capul basarabenilor a venit urgia sovietică, iadul pe pământ s-a mutat în Basarabia. Crimele comise de regimul sovietic stalinist, chiar în primele luni ale ocupaţiei, sunt inimaginabile prin numărul şi cruzimea lor.

După reocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, ocupanţii sovietici au declanşat exterminările în masă, arestarea şi deportarea aşa-numitelor „elemente antisovietice” – intelectuali, lucrători ai cultelor, foşti funcţionari, foşti membri ai partidelor politice, dar pur şi simplu a tuturor celor care, în opinia autorităţilor, nu aprobau regimul, uneori chiar ajungând la absurd (de exemplu în cazul tânărului Vadim Pirogan – ce „duşman al poporului” putea fi un tânăr de numai 16 ani?).

Imediat după ocuparea Basarabiei, la 28 iunie 1940, comuniştii au perseverat în a instaura „viaţa nouă” în sensul, pe care îl înţelegeau ei: arestări, deportări, execuţii, toate fiind menite să-i asigurare viitoarei guvernări liniştea pentru mulţi ani înainte. Acest lucru se petrece la 1940, când situaţia „favorabilă” (democraţia europeana era călcată de cizma germană şi nu putea să-şi apere foştii aliaţi) i-au permis Rusiei Sovietice să-şi satisfacă poftele animalice, când sub acelaşi pretext, fortificat şi de falsul motiv molotovist precum că Basarabia ar fi fost populată preponderent de ucraineni, Basarabia este alipită la R.A.S.S.M. Dacă România ar fi opus rezistenţă şi s-ar fi opus ultimatului din 26 iunie 1940, U.R.S.S. ar fi anexat întreg teritoriul fostei Ţări a Moldovei.

28 august 1940 – Vinerea Patimilor României Mari în urma căreia 3.776.309 de fii ai României şi o suprafaţă de 50.762 km2 din trupul țării au căzut pradă barbariei hoardelor ruseşti

 

28 iunie 1940 – Zi de doliu național în România

„E Vinerea Patimilor României Mari! Sfârşitu-s-a! Ceea ce generaţii intregi au luptat, au sângerat, au muncit, s-a risipit, s-a distrus şi s-a năruit. Este oare de crezut aceasta, ca in câteva ceasuri să se prăbuşească o provincie, să se răpească milioane de oameni şi să se sfârşească o religie creştină de două mii de ani?” 

Pr. Paul Mihail, Chişinău, 28 iunie 1940 

 

 

Al Doilea Război Mondial a început în data de 1 septembrie 1939,  odată cu invazia Germaniei naziste asupra Poloniei, urmată de cea a Armatei Roșii în data de 17 septembrie. Polonia e împărțită între Germania lui Hitler și URSS-ul condus dictatorial de Stalin.

România și-a declarat neutralitatea, dar a găzduit mii de soldați și ofițeri polonezi care ulterior în mare parte au emigrat în Marea Britanie și alte state vestice.

Ca urmare a Pactului de neagresiune Hitler-Stalin şi a Protocolului secret, la 26 iunie 1940, URSS adresa României un ultimatum prin care cerea „inapoierea cu orice preţ” a Basarabiei şi cedarea părţii de nord a Bucovinei.

Operațiile militare se extind asupra României la sfârșitul lunii iunie 1940, când Armata Roșie, în acord cu Germania nazistă (Pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939) ocupă Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herței (ultimele două teritorii nefiind parte a protocolului secret din 23 august 1939).

Amenințat de pericolul dispariției ca stat, guvernul de la București a fost nevoit să accepte evacuarea Basarabiei, pe lângă care a fost obligată să accepte şi părăsirea Nordului Bucovinei. La 29 iunie, tancurile ruseşti acupă abuziv şi Ţinutul Herţa. In total, 3.776.309 locuitori şi o suprafaţă de 50.762 km2 din trupul României au fost lăsate pradă furiei oarbe a hoardelor ruseşti.

La operaţiunile de „eliberare” declanșate de cotropitorii ruși a participat aproape întreg efectivul districtelor militare Kiev şi Odesa, adică 32 divizii de infanterie, 2 divizii de infanterie motorizată, 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri, 3 brigăzi de avioane, 16 regimente de artilerie grea şi alte unităţi auxiliare.

Moscova a încercat să acrediteze oficial ideea că intrarea trupelor sale în provinciile estice ale României era determinată de nevoia „reunirii poporului moldovenesc într-un stat sovietic unic”.

Mențiunea aberantă din ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 adresat României, potrivit căruia Basarabia ar fi locuită în majoritate de ucraineni, avea menirea să inducă în eroare opinia publică mondială și totodată a anticipat cedarea unei părți însemnate a sudului și nordului Basarabiei către RSS Ucraineană.

În realitate, URSS avea nevoie de Basarabia pentru a obține accesul la gurile Dunării și pentru a securiza Odesa, cel mai mare port sovietic la Marea Neagră (oarecum similar cu războiul Moscovei împotriva Finlandei a cărui scop minimal a fost asigurarea securității orașului Leningrad).

În noaptea spre 28 iunie a fost creat un comitet revoluţionar provizoriu din Basarabia, al cărui preşedinte a fost ales ucraineanul S. D. Burlacenko, președintele comitetului regional al Partidului Comunist din România. În ciuda acestui fapt, autoritățile sovietice nu au recunoscut meritele ilegaliștilor basarabeni și au extins prerogativele instituțiilor din RASSM asupra Basarabiei.

În ziua de 28 a urmat o adunare solemnă de „bun venit” cu pâine şi sare. Primul care a luat cuvântul a fost mareşalul Uniunii Sovietice, D.K. Timoşenko, originar din Basarabia, ceea ce avea o importanţă simbolică deosebită – biografia sa fiind tradusă în română şi difuzată gratis într-un tiraj de 270 000 exemplare.

Şeful paradei militare a fost G. K. Jukov, comandantul Grupului „Sud” al Armatei Roşii.

 

 

 

 

 

Photo: Chișinăul la ora ocupației sovietice

 

Altă paradă militară, de data aceasta de proporţii, cu tancuri și altă tehnică militară sovietică a avut loc pe 4 iulie 1940.

În 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS a adoptat legea despre crearea RSSM, cu statut de republică unională, dar care era îngloba doar aproximativ trei sferturi din teritoriul anexat de la România și doar 6 din cele 13 raioane ale fostei RASSM.

 
Surprinsă de cedare într-un turneu de concerte , „Orchestra simfonică a Basarabiei  s-a întors în 3 iulie 1940 în gara Chişinău de unde  toţi muzicienii au fost suiţi în camioane, duşi, în Valea Morii, lângă Orhei şi împuşcaţi” de cotropitorii sovietici. Nici până astăzi nu se cunoaște cine a dat ordinul criminal de asasinare a artiștilor și nici care ar fi putut fi motivația acestei barbarii…

Imediat dupa ocupaţie a inceput exterminarea românilor: arestaţi, împuşcaţi, torturaţi, deportaţi în Siberia, supuşi foametei provocată de regimul bolşevic. Intre 1940 şi 1950, conform recensămintelor oficiale efectuate de autorităţile ruseşti, o treime din populaţia românească a dispărut; de la 3.200.000 in 1940, au mai rămas doar 2.229.000 in 1950.
Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, nordul şi sudul Basarabiei au fost încorporate, de către Stalin, RSS Ucrainene; RSSA Moldovenească – ce făcea deja parte din componenţa URSS – a fost împărţită in două: o parte a fost incorporată Ucrainei, cealaltă a fost alipită restului Basarabiei anexate, constituind RSSA Moldovenească, la data de 2 august 1940. La 7 august 1940, a fost creată regiunea Cernăuti, prin alipirea părţii de nord a Bucovinei cu Ţinutul Herţa şi cu cea mai mare parte a judeţului Hotin din Basarabia.
Ocupaţia bolşevică – în Săptămâna Roşie de Paul Goma:
Prima perioadă de teroare sub conducerea «patrulelor de autoapărare»: evacuarea: 28 iunie – 3 iulie 1940:

A doua perioadă a represiunii sovietice s-a desfășurat între 3 iulie și  sfârşitul lunii august 1940, după un plan bine pus la punct:

– Preluarea administraţiei de către funcţionari aduşi din Rusia;
– înlocuirea «patrulelor de revoluţionari locali » cu «truditori NKVD profesionişti»;
– arestarea tuturor persoanelor suspecte, în primul rând a oamenilor politici, mai ales a celor din Sfatul Ţării care militaseră pentru unirea Basarabiei cu România din 1917, foşti ofiţeri în Armata Albă, funcţionari civili şi militari – aceştia au fost transferaţI pentru mai multă siguranţă la Tiraspol, pe malul stâng al Nistrului, pretextînd că nu mai era loc la Chişinău”.
„S-au înfiinţat organizaţii de partid în toate localităţile.
„Colectivizarea s-a făcut fără opoziţie: ţăranii erau atât de terorizaţi, traumatizaţi de brutalitatea ocupaţiei şi au «consimţit»”.
– au atacat şcoala românească, europeană, impunînd şcoala sovietică, prin discreditarea familiei, a respectului faţă de profesori(«Mama voastră: Uniunea Sovietică, Tatăl vostru: Tovarăşul Stalin!»), promovînd-încurajînd denunţul, lepădarea de părinţi după modelul Pavlik Morozov;
– au atacat cartea: au ridicat din biblioteci, de la particulari şi au ars toate volumele «tipărite cu litere burgheze, monarhiste, naţionaliste, fasciste» (citeşte: latine); cele tolerate au fost „epurate”.
Rezultat – în învăţământ:
– şcoli de rang secundar, la Chişinău: 25 ruseşti, 17 «moldoveneşti», 5 evreieşti”;
– facultăţi: la Chişinău şi la Cernăuţi – de filologiepedagogie însă numai în ucraineană şi în rusă. Facultăţi tehnice: numai în afara «republicii», cu precădere în Ucraina; aceeaşi politică şi cu şcolile de meserii: adolescenţii care doreau să înveţe o meserie, după un examen de limbă rusă, erau trimişI la şcoli-internat în Ucraina”.

„La 1 ianuarie 1941 s-a anunţat: alfabetul latin a fost interzis, înlocuit cu cel chirilic”.
Fabricarea „linghii maldavineşti” (limbii moldoveneşti) din arhaisme, din rusisme, din „adaptarea” rusismelor şi eliminarea tuturor neologismelor franceze – dar nu şi germane!

Urss mai era încă prietenă cu Germania lui Hitler…

„Biserica a fost interzisă în faza a doua (1 ianuarie 1941), însă preoţii, călugării, credincioşii au fost agresaţi din primele momente ale regimului sovietic.

Evreii au fost în majoritate zdrobitoare alcătuitorii Brigăzilor de Propagandă Antireligioasă („S.V.P”). Ei pătrundeau în catedrale, în biserici, în mănăstiri, chiar în timpul slujbei religioase, cu drapele roşii, cu şepcile pe cap, urlînd: «Moarte popilor! Jos opiul noroadelor!!», după care treceau la devastări: doborau, spărgeau icoanele, le mâzgăleau cu vopsea – nu de puţine ori cu scârnăvie – scoteau ochii sfinţilor; uneori, pe dosul lor lipeau portretul lui Stalin. Intrau în altar, se îmbrăcau cu veşmintele preoţeşti – şi, cu pumnul ridicat, cântau Internaţionala. Scuipau crucile, urinau în faţa altarului – credincioşii nu îndrăzneau să se opună: în uşă se aflau NKVD-işti înarmaţi, gata să intervină. Au pângărit, au ars cărţile de cult, precum şi cele din bibliotecile parohiale, episcopale, mitropolitane.
Au percheziţionat locuinţele, confiscînd, distrugînd icoane, crucifixuri, biblii. Lăcaşurile de rugăciune au fost prefăcute în cluburi, magazii, grajduri. Paraclisul Palatului Mitropolitan a fost amenajat în sală de spectacole a Palatului Pionierilor. Capelele din cazărmi: în magazii, grajduri. O bisericuţă din portul Ismail în magazie, iar o capelă militară din Cetatea Hotinului – în latrină.
Tinerii evrei din Brigăzile Antireligioase perturbau, fluierînd, huiduind cortegiile funebre…

48 preoţi deportaţi, ucişi, dispăruţi între 1940-1941; siliţi să fugă în iulie 1941, ruşii au vrut să-i împuşte, dar evreii au impus „pedeapsa focului”: au incendiat penitenciarul, cu arestaţii în celule.
In groapa comună din curtea sediului NKVD Orhei au fost găsite cadavre cu chipurile arse cu vitriol, imposibil de identificat.
„închisoarea: până la 15 februarie 1941: arestate 48.000 persoane”.
„Deportarea : fără judecată – «pe bază de listă»;
„a) capi de familie
„b) familii întregi
„Pe vagoane scria: «Tren cuprinzînd muncitori români care au fugit din România de sub jugul boerilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieşiţi-le în cale cu flori!»”
Numărul deportaţilor nu se cunoaşte cu precizie. Se crede că cel puţin 300.000 persoane.
In locul lor au fost aduşi cca 200.000 de nemoldoveni.
Planul de deportări fusese pus la punct mult timp înainte de ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei.
Scopul: desnaţionalizarea.

„în toamna anului 1941 unităţi ale Armatei române au descoperit, lângă Odessa, un tren de marfă: în fiecare vagon (din cele 22) câte 40-60 persoane împuşcate prin pereţii de lemn [Doar acest tren a cuprins 1.000 victime]. Adulţi, femei, copii – fuseseră arestaţi şi trimişi în Siberia cu câteva zile înainte de izbucnirea războiului…” „«Rezolvarea şomajului» (deportarea mascată) prin «deplasare benevolă»:
„- până în septembrie 1940 «trimişi în URSS» [din Teritoriile Ocupate]: 135.000 muncitori;
„- în octombrie-noiembrie: 19.200
„- în decembrie: 27.000
„Aceştia erau «trimişi liberi»”.
„Asasinatul individual, colectiv:
„- are00staţii mai puţin periculoşi erau deportaţi;
„- periculoşii erau asasinaţi pe loc, după ce, sub tortură, li se zmulgeau scrisori care trebuiau să pară expediate din… Siberia.
„- la Chişinău, execuţiile: în beciul sediului NKVD din str. Viilor nr. 97. în septembrie 1941 [la trei luni după liberare] au fost descoperite 87 cadavre, dintre care 15 într-o groapă comună
– mâini, picioare legate;
„- la Ismail: sediul NKVD, subsolul imobilului din str. G-l Văitoianu: 6 cadavre (5 bărbaţi, o femeie), mâini legate la spate;
„- la Cetatea Albă: 19 aprilie 1942 – 19 cadavre;

 

 

 

 

 

 

„La Cernăuţi: înainte de 22 iunie 1941 sovieticii «arestaseră prea mulţi, nu-i mai puteau transporta; i-au legat, i-au aşezat cu faţa în jos, au trecut cu tancurile peste ei»;

„După izbucnirea războiului: la Sorotov, au fost executaţI 15.000 ostatici şi prizonieri români ca represalii pentru împuşcarea ostaticilor evrei după explozia Comandamentului de la Odessa.”
După o statistică sumară alcătuită de români la sfârşitul anului 1941: în intervalul de 12 luni – între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 – au fost asasinate sau au murit sub tortură cca 30.000 de persoaae

Deportari : 13 spre 14 iunie 1941 „în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 (joi spre vineri) a început deportarea masivă a Basarabenilor şi a Bucovinenilor. Circa 200.000 (unii contestă cifra astfel: «Numai 100.000!») oameni au fost deportaţi în Siberia”. „«într-un sfert de oră să fiţi gata!»
„De acasă erau urcaţi în camioane militare. La gară, în tren, câte 60-70 persoane în fiecare vagon (de marfă). „Pe vagoane scria: «Emigranţi voluntari»”.
Deportarea din Basarabia şi Bucovina s-a făcut cu vagoane de vite în Siberia şi Kazahstan (pentru Chişinău au fost repartizate 1315 vagoane, iar pentru Cernăuţi 340 vagoane).
„Direct-responsabili de teroarea din Basarabia – între 28 iunie 1940-22 iunie 1941:
„Serov – înalt comisar NKVD al… RSS Ucrainene;
„Dmitrenko, înalt comisar NKVD al RSSM”
„Goglidze – reprezentantul NKVD al lui Stalin
„Nasedkin, şeful Gulagului pe întreaga Uniune Sovietică [în luna mai 1941 Nasedkin definitivase planul de deportări massive din Estonia, Letonia, Lituania, Basarabia şi Bucovina de Nord];
„Borodin – prim-secretar al PCM…”
Bilanţul unui an de „putere sovietică”:
– arestarea, deportarea, asasinarea a peste 300.000 români, reprezentînd 12,23% din populaţie – după revenirea sovieticilor, în 1944, numărul victimelor avea să urce la valori terifiante, atingînd în 1953 peste o treime (33%) din totalul populaţiei Basarabiei.

7 / 8 februarie 1941: Masacrul de la Lunca Peste 300 de bucovineni au fost ucişi in timp ce incercau sa treacă frontiera in România.

1 aprile 1941: Masacrul de la Fântâna Albă :
Un grup de peste 16 mii de bucovineni, bătrani, bărbaţi, dar şi femei sau copii din Pătrăuţii de sus şi Pătrăuţii de jos, Cupca, Suceveni, Priscăreni, Carapciuc sau Iordaneşti, au pornit – cu icoane, prapuri si cruce din cetină – prin padurea Camencii spre Fântâna Albă.

Aproape de noua frontieră, la Varniţa, satul Fântâna Albă, grănicerii sovietici îi aşteptau ascunşi în pădure; au tras din plin, încontinuu, secerând mii de vieţi; supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia, unul câte unul.

Puţini au scăpat atunci. Potrivit unor evaluări au fost atunci masacrați între 2500 și 3000 de români , bătrâni, femei și  copii nevinovați.
In final, i-au aruncat pe toţi, bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morţi sau muribunzi – în gropi comune, sau i-au îngropat în cimitire evreiești pentru a li se pierde urma..

…..Două zile şi două nopţi s-a mişcat pământul peste acele gropi comune în care criminalii au turnat var stins…..

În retragerea din Basarabia și Bucovina de Nord, în iulie 1941, armata rusă a aplicat tactica distrugerii totale: 42 biserici, 28 şcoli, 32 localuri ale unor instituţii publice, 79 ale autorităţilor și numeroase alte clădiri au fost mai ales dinamitate.

Caz unic : cimitirele militare romanesti au fost dinamitate – o barbarie a sovieticilor care se cere DEMASCATĂ, CONDAMNATĂ, FĂCUTĂ PUBLICĂ, pentru a fi cunoscută de  ÎNTREAGA OMENIRE !

După revenirea în 1944 în Basarabia, criminalii sovietici s-au dezlănțuit cu o cruzime fără precedent, numărul victimelor pe care le-au făcut în rândurile băștinașilor crescând exponențial : deportările, masacrele în masă , colonizarea masivă de alogeni vorbitori mai ales de limbă rusă și ucraineană, închiderea bisericilor s-au ținut lanț.

Într-un cuvânt, rușii au adus atunci iadul pe pământul creștin al Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța !

 

Putem ierta? Putem uita?