CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CURSA CONTRCRONOMETRU PENTRU DECLANȘAREA RĂZBOIULUI DINTRE URSS ȘI GERMANIA LA 22 IUNIE 1941. DOCUMENTE din arhivele sovietice relevă că atacul lui Hitler a devansat doar cu puțin ofensiva sovieticilor contra Germaniei, cu care erau aliați

Harta: Cum erau amplasate forțele germane și sovietice pe 22 iunie 1941. De partea sovietică a frontierei se vede că MC-urile (Corpurile Mecanizate) sunt aglomerate în „intrândurile din frontieră. De partea germană se observă o așezare simetrică, grupările de tancuri sunt dispuse în părțile înaintate ale graniței

Adolf Hitler a semnat pe 18 decembrie 1940 Ordinul numărul 21, Planul Barbarossa, privind atacarea Uniunii Sovietice de către Germania.

Timp de decenii, istoriografia mondială a stabilit că acela a fost momentul în care nebunul criminal a decis invadarea unei țări pașnice, neînarmate și fericite, semnându-şi în final, prin această mare greşeală, propria condamnare.

Noile generații de istorici ruși scot însă la iveală, din prea-puținul scăpat de sub cheia autorităților sovietice și, ulterior, rusești, documente care redeschid dosarul celui mai dur conflict pe care l-a cunoscut omenirea, relevă https://colectionaruldeistorie.ro/22-iunie-1941-cursa-contracronometru-a-devansat-operatiunea-barbarossa-atacarea-europei-de-catre-armata-rosie.

Date concrete publicate începând cu a doua jumătate a anilor ’80 vin să pună sub semnul întrebării intențiile pașnice ale lui Stalin, precum și teoria că Uniunea Sovietică era neînarmată și nepregătită de război.

Documentele arată că, la data aprobării Operaţiunii Barbarossa de către Hitler, Marele Stat Major al Armatei Roşii lucra deja la detaliile unei uriașe ofensive împotriva Germaniei şi a Europei, acțiune în vederea căreia Stalin pornise un fabulos program de înarmare în urmă cu mai bine de 10 ani.

Noile elemente prezintă într-o altă lumină războiul început pe 22 iunie 1941. Argumentele se strâng în favoarea „rebelilor“ care contestă dogma, iar varianta de dată recentă, care susține că atacul lui Hitler a devansat doar cu puțin ofensiva lui Stalin, pare azi mult mai plauzibilă tocmai pentru că elimină contradicțiile și nonsensurile din vechea versiune, cea oficială.

MITUL ŢĂRII PAŞNICE ŞI NEÎNARMATE (URSS) ATACATE DE UN INVADATOR (GERMANIA) SUPERIOR NUMERIC ŞI TEHNIC

 Ceea ce este imposibil de negat, este faptul că Armata Roşie a declanşat Al Doilea Război Mondial alături de Germania, invadând pe 17 septembrie 1939 Polonia, a cărei jumătate estică a şi ocupat-o, după semnarea tratatului secret (Pactul Ribbentrop-Molotov) prin care URSS și Germania nazistă împărţeau ca la piaţă Estul şi Centrul Europei.

URSS a atacat apoi Finlanda, când această ţară a refuzat să accepte „schimburile“ de teritorii propuse.

În 1940, au urmat la rând Lituania, Letonia şi Estonia, ocupate total, şi România, căreia i-a fost ocupată provincia estică, Basarabia, dar şi o parte din Bucovina şi regiunea Herţa.
La ora atacului pornit de Germania, URSS era deja unul din marii agresori ai lumii, Stalin făcând în Estul Europei ceea ce făcuse Hitler în Vest.

MITUL ATACULUI NEAŞTEPTAT AL GERMANIEI

Germanii s-au mișcat mai repede decât sovieticii în preparativele pentru război, deși documentele arată că Stalin și Hitler au hotărât aproximativ în același timp să se atace unul pe celălalt

Se va stabili ca primă ţintă strategică a acţiunilor trupelor Armatei Roşii nimicirea principalelor forţe ale armatei germane desfăşurate la sud de linia Brest-Demblin, iar în a 30-a zi a operaţiunii – ieşirea la frontul Ostrolenka, râul Narev, Lowicz, Lodz, Oppeln, Olomouc (…).
Misiunea imediată – să nimicească armata germană de la est de râul Vistula şi în direcţia Cracovia, să ajungă la râul Vistula şi să cucerească zona Katowice. În acest scop, atacul principal va fi în direcţia Cracovia, Katowice, cu forţele Frontului Sud-Vest.

(…) un atac suplimentar cu aripa stângă a Frontului de Vest (…) cu scopul de a imobiliza gruparea din Varşovia şi de a sprijini Frontul de Sud-Vest în anihilarea grupării din Lublin a inamicului (…).

Structura şi misiunile fronturilor desfăşurate în Vest: Frontul de Sud-Vest, printr-un atac concentric al armatelor aripii drepte a frontului, va înconjura şi anihila gruparea de bază a inamicului de la est de Vistula în zona Lublin; concomitent, printr-un atac de pe frontul Senjava, Peremyshl, Lutowiska, vor fi zdrobite forţele inamicului pe direcţiile Cracovia şi Sandomierz-Kielce şi va fi cucerită zona Cracovia, Katowice, Kielce (…).“

Data acestui document: neînregistrată şi nedatată. Istoricii ruşi sunt de acord că este întocmit după 15 mai 1941.

Numele documentului: „Consideraţii privind planul desfăşurării strategice a Forţelor Armate ale Uniunii Sovietice în caz de război cu Germania şi cu aliaţii ei“.

Semnătura: general-maior (ulterior, mareşal al Uniunii Sovietice) A.M. Vasilievski, la acea dată locţiitor al şefului secţiei operative a Marelui Stat-Major al RKKA.

Textul este corectat de mâna lui Jukov (şeful Marelui Stat Major al Armatei Roşii) sau a lui Vatutin (n.r. – la acea oră şef al Direcţiei Operaţiuni a Marelui Stat Major).

Acest document, desecretizat la începutul anilor 1990, publicat de presa rusă a vremii şi de Mark Solonin în „Butoiul şi cercurile“, vine să clarifice problema „atacului prin surprindere“ al Germaniei asupra URSS.

Începând cu iunie 1941, conform directivelor primite de la Moscova, trupele Armatei Roşii au început să de deplaseze către frontiera cu germanii. Linia de graniţă avea o caracteristică: prezenta două adâncituri în teritoriul inamic, locuri unde au fost trimise cele mai puternice Corpuri Mecanizate ale Armatei Roşii.

În februarie 1941, Stalin decisese înfiinţarea a 29 de Corpuri Mecanizate, fiecare urmând să conţină două divizii de tancuri şi câte una motorizată, cu un total de 1.031 de tancuri.

Aşadar, în final Armata Roşie trebuia să numere aproape 30.000 de tancuri, dintre care 16.600 ar fi trebuit să fie tancuri grele KV şi tancuri medii T-34, invulnerabile la tehnica de luptă germană din acel moment.

Tancuri T-34 sovietice capturate de germani, îmbunătățite cu cupolă de observare și far și refolosite. T-34 erau, în 1941, mult peste orice vehicul de luptă din dotarea armatei germane și chiar din dotarea oricărui alt stat din lume

În ciuda dimensiunilor incredibile ale industriei militare a URSS, acest obiectiv n-a putut fi atins până pe 22 iunie 1941. „La declanşarea operaţiunilor militare, în structura celor 20 de Corpuri Mecanizate desfăşurate în cinci regiuni de graniţă existau 11.000 de tancuri. Încă peste 2.000 de tancuri numărau cele trei Corpuri Mecanizate şi divizia de tancuri separată numărul 57 care, încă din primele săptămâni ale războiului, au fost introduse în luptă lângă Şepetovka, Lepel şi Daugavpils. Astfel, Jukov a trebuit să înceapă războiul mulţumindu-se doar cu o superioritate numerică în tancuri de 4 la 1. Asta, dacă nu ţinem cont de tancurile aflate în dotarea diviziilor de cavalerie şi a trupelor din regiunile militare interioare.“ (Mark Solonin, „Butoiul şi cercurile“).

Aflate în plin proces de constituire, aceste Corpuri Mecanizate ale Armatei Roșii nu erau echipate uniform. Însă oricare dintre ele depăşea atât ca număr, cât şi ca tehnică de luptă fiecare din cele patru Corpuri de Tancuri pe care le desfăşurase Germania la frontieră.

Comparând dotarea Corpurilor Mecanizate şi distribuirea în teritoriu, Solonin observă că unitățile cele mai puternice au fost trimise de comandamentul sovietic în cele două intrânduri, chiar lângă graniţă. „Unde stăteau aceşti uriaşi? CM 4 (979 de tancuri, din care 414 KV şi T-34) era desfăşurat chiar pe vârful proeminenţei, lângă Lvov. În apropierea lui, ceva mai la sud era dislocat CM 8 (859 de tancuri, inclusiv 171 de KV şi T-34, dar şi 359 de tractoare şi remorchere, 3.237 de autovehicule). Puţin mai la est de Lvov se afla CM 15 (716 tancuri, dintre care 136 KV şi T-34). Fără să fi tras vreun foc de armă, grupa de şoc din componenţa celor trei corpuri mecanizate ameninţa deja flancul şi spatele trupelor germane din Grupul de Armate Sud, prinse între Vistula şi Bug“, descrie situaţia Solonin.

La prima vedere pare dificil de înţeles logica acestei organizări, dar e suficient să marcăm punctele dislocării Corpurilor Mecanizate pe harta raioanelor de frontieră ale URSS ca planul grandioasei operaţiuni ofensive să ni se dezvăluie în toată splendoarea sa.
Aşa cum am subliniat anterior, graniţa de vest a URSS avea două mari proeminenţe (de 120-170 km) îndreptate cu vârful în direcţia Poloniei ocupate de nemţi: proeminenţa Belostok în vestul Bielorusiei şi proeminenţa Lvov, în vestul Ucrainei. Cele două proeminenţe se învecinează inevitabil cu patru adâncituri. De la nord la sud, aceste adâncituri de la baza proeminenţelor se aflau în apropierea oraşelor Grodno, Brest, Vladimir-Volynski, Cernăuţi. Dacă Armata Roşie s-ar fi pregătit să treacă în apărare, atunci pe vârfurile proeminenţelor ar fi lăsat doar un minimum de forţe de acoperire, iar unităţile defensive principale ar fi fost aliniate lângă baze, în adâncituri. O asemenea formaţie garantează evitarea încercuirii trupelor proprii pe teritoriul proeminenţelor, reduce lungimea frontului de apărare (lungimea bazei triunghiului este întotdeauna mai mică decât suma celorlalte două laturi), precum şi crearea unei mari densităţi operative în direcţiile cele mai probabile de atac al inamicului.

În realitate, toate acestea s-au făcut exact pe dos. Principalele unităţi de şoc s-au adunat grămadă pe vârfurile proeminenţelor Belostok şi Lvov. La bazele proeminenţelor, în apropiere de Grodno, Brest şi Cernăuţi, au fost dispuse forţe incomparabil mai slabe“, descrie Solonin desfăşurarea eminamente ofensivă a Armatei Roşii în zilele de dinaintea atacului lansat de Germania.

Acesta este, în esenţă, motivul pentru care Wehrmachtul a încercuit, încă din primele zile, un număr uriaş de trupe sovietice. Comandanţii Armatei Roşii au acţionat exact aşa cum li se ceruse.

În noaptea de 21 spre 22 iunie 1940, cu foarte puţin timp înainte să răsune primul bubuit de tun, trupele sovietice au primit consemnul de a porni ofensiva. Într-un alt document desecretizat la sfârşitul anilor ’80, „Memoriul comandantului Diviziei a 7-a de Tancuri, generalul-maior S.V. Borzilov către Direcţia Principală de Tancuri şi Autoblindate a RKKA, din 4 august 1941“, se scrie: 

„Pe 22 iunie la ora 2.00, printr-un ofiţer al serviciului de informaţii, am primit parola alarmei de luptă cu deschiderea plicului roşu (în Armata Roşie această expresie se referea la plicul cu planul operativ al acţiunilor militare ale unităţii pe care comandantul acesteia avea dreptul să-l deschidă numai la ordinul comandamentului superior lui). După 10 minute, la unităţile diviziei s-a dat alarma de luptă iar la ora 4.30 acestea s-au adunat la punctul de concentrare în caz de alarmă.

Operaţiunile militare ale Diviziei a 7-a de Tancuri. Pe 22 iunie 1941, la ordinul comandantului corpului, divizia a efectuat activităţi de recunoaştere cu batalionul de recunoaştere la vest de şoseaua spre Varşovia“.

Aşadar, prima mişcare făcută de masivele unităţi de tancuri sovietice a fost cea de a trece graniţa, pornind ofensiva conform planurilor conţinute de „plicul roşu“.

Steag de luptă sovietic capturat de germani pe care scria „să fim gata să luptăm pentru cauza lui Lenin și a lui Stalin!”. În Armata Roșie, astfel de îndemnuri n-au găsit niciun ecou printre oamenii înfricoșați, înfometați și sătui de comunism

Concluzionând, Armata Roşie a fost devansată de Wehrmacht în planurile sale de a ataca. Deşi cele două tabere au început pregătirile aproximativ în acelaşi timp, nemţii le-au finalizat mai repede şi au pornit atacul în principal.

Acest lucru s-a întâmplat din două motive:

  • în primul rând, aveau o capacitate superioară de organizare,
  • iar în al doilea, habar n-au avut ce forţă colosală strânsese Stalin la graniţe.

Reacţia lui Halder, în august 1941, a fost elocventă: se aşteptaseră la circa 200 de divizii, dar distruseseră deja 360 şi tot aveau în faţă o armată numărând milioane de soldaţi şi mii de tancuri.

Cu câteva zile înainte de începerea ofensivei germane, sovieticii au început amplasarea propriilor trupe în poziţiile de atac. Asta arată fie că planul iniţial a fost devansat pe măsură ce ştirile neliniştitoare se înmulţeau, fie că, pur şi simplu, propriul lor plan prevedea o ofensivă în cel mai scurt timp.

Într-o altă lucrare care prezintă dovezile intenţiei lui Stalin de a invada Europa, „Ultima republică“, volumul I, Suvorov este şi mai explicit, avansând şi o dată: „Armata Roşie pregătea un atac prin surprindere la 6 iulie 1941“.

În 1942, căzut prizonier, generalul Andrei Andreevici Vlasov avea să fie interogat de germani. Procesul verbal al interogatoriului, publicat de revista „Krasnaia zvezda“ pe 27 octombrie 1992, menţiona: „La întrebarea despre intenţia lui Stalin de a ataca Germania, Vlasov a declarat că astfel de intenţii au existat, fără îndoială. Concentrarea trupelor din raionul Lvov indică faptul că atacarea României se pregătea în direcţia surselor petroliere… Armata Roşie nu era pregătită pentru o ofensivă germană. În pofida tuturor zvonurilor despre măsurile respective promovate de Germania, în Uniunea Sovietică nimeni nu credea în această posibilitate. Pregătirea ruşilor avea în vedere doar propria ofensivă“.

În articolul său „Cele trei planuri ale tovarăşului Stalin“, unde analizează versiunile planului sovietic de ofensivă împotriva Germaniei, Solonin observă: „Cronologia era de la 8 până la 20 august, dar nu orice fel de august, ci august 1941!“.

Pe spatele planului, o mână – cel mai probabil, a lui Vatutin – a scris: „Atacul începe pe 12.6“.

Folosindu-se de mărturiile unor generali participanţi la discuţii şi de ordinele care au urmat întrunirii lui Stalin cu conducerea Armatei din 24 mai 1941, Solonin trage concluzia: „Orizontul datei posibile a începerii ofensivei trebuia să fie cel mult în următoarele două luni: de la mijlocul lui iulie până la sfârşitul lui august“.

Raportul de forţe pe 22 iunie 1941

Trupe germane înaintând prin câmp

La ora invaziei germane, Wehrmachtul mobilizase la granița cu URSS 19 din cele 21 de divizii de tancuri de care dispunea în acel moment, adică peste 90% din forța sa blindată.

 „Aparenta dublare a puterii blindatelor față de 1940 era o iluzie, căci fusese realizată, în principal, prin diluare. În Campania din Vest, miezul fiecărei divizii consta dintr-o brigadă de tancuri formată din două regimente, fiecare cuprinzând 160 de tancuri de luptă. Înaintea invaziei din Rusia, din fiecare divizie a fost scos un regiment de tancuri, din care s-a format o nouă divizie“ (Liddell Hart, Istoria celui de-al Doilea Război Mondial, vol. I, pag. 211).

În total, cele 4 Grupuri de Tancuri ale armatei germane distribuite de-a lungul celor peste 1.500 de kilometri ai frontului numărau 3.266 de tancuri, din care 1.081 erau tanchete prevăzute fie doar cu mitraliere (Panzer I, tancurile-comandant), fie cu tunuri de calibru foarte mic, 20 de milimetri (Panzer II).

Conform telegramei trimise de Stalin președintelui american Roosevelt pe 30 iunie 1941 (la 8 zile după atacul Germaniei), URSS dispunea de 24.000 de tancuri. Dintre acestea, doar 12.379 se aflau în regiunile de graniță dinspre Vest. „Munţii de armament acumulat permiseseră crearea celei mai mari armate din lume, care în vara lui 1941 număra 198 de divizii de infanterie (dintre acestea, 19 divizii de infanterie de munte), 61 de divizii de tancuri, 31 de divizii motorizate şi 13 divizii de cavalerie. Împreună, 303 divizii.

De asemenea, 94 de corpuri de artilerie şi alte 74 de regimente de artilerie în rezerva Comandamentului Suprem, 10 brigăzi antitanc şi 16 brigăzi de paraşutişti. Nu includem în această listă foarte numeroasele unităţi NKVD“, scrie istoricul Mark Solonin pe blogul său, http://www.solonin.org, în studiul „22 iunie 1941. Diagnosticul final“.

„Forţa invadatoare a fost alcătuită din 116 divizii de infanterie (dintre care 14 motorizate), o divizie de cavalerie şi 19 divizii blindate, la care se adăugau 9 divizii de linii de comunicaţii“, scrie istoricul britanic Liddell Hart („Istoria…“, Vol. I, pag 203).

Legendarul Hart este unul din cei doi promotori ai războiului modern cu tancuri, consilier al guvernelor britanice pe parcursul conflagraţiei şi autorul cărţii „Other side of the hill“, care prezintă războiul aşa cum a fost el văzut de comandanţii germani.

Interesant este că Hitler şi generalii săi au declanşat ofensiva în totală necunoştinţă de cauză privind dimensiunea reală a forţelor sovietice. Germanii aveau ceva informații despre intențiile ofensive ale sovieticilor, dar erau extrem de departe în evaluarea situației. „Keitel a estimat puterea inamicului în partea de apus a Rusiei la aproximativ 100 de divizii de infanterie, 25 de divizii de cavalerie şi echivalentul a 30 de divizii mecanizate“, notează acelaşi Sir Liddle Hart, consemând că nemţii şi-au dat seama de eroarea fatală de calcul când erau deja adânc în inima URSS.

În jurnalul lui Franz Halder, şeful Marelui Stat Major al Wehrmachtului, apare la mijlocul lunii august 1941 următoarea propoziţie: „Am subestimat Rusia: estimasem 200 de divizii, dar am identificat deja 360“.

Cazul lui Liddell Hart trebuie menţionat și dezvoltat puțin.

Aflat în interiorul structurilor de conducere ale Imperiului Britanic înaintea şi în timpul războiului, istoricul face în cartea sa o analiză geopolitică impecabilă a conflictului din Vest, oferind explicaţiile pentru izbucnirea războiului între Germania, pe de o parte, Polonia, Franţa şi Marea Britanie pe de alta.

În schimb, lipsa accesului la documentele sovietice (cartea sa a fost publicată în 1970) a făcut ca Hart să nu evalueze corect acţiunile lui Stalin şi ale URSS înaintea şi pe parcursul conflagraţiei.
La ora atacului,

  • Germania avea 27.901 guri de foc de toate calibrele, de la mortiere de 81 de milimetri până la tunuri de 210 milimetri.
  • URSS avea 51.226 de guri de foc, această superioritate numerică păstrându-se pentru fiecare categorie de tun, obuzier şi mortier şi pentru fiecare calibru (Mark Solonin, „Diagnosticul final“).

În ceea ce priveşte forţele aeriene, lucrurile sunt la fel de clare: „Pe 22 iunie 1941, nemţii au desfăşurat împotriva Uniunii Sovietice 22 de grupe de avioane de vânătoare (66 de escadrile) care posedau un total de 1.036 de avioane. Lor li s-au opus FMA sovietice, care numai în structura regiunilor militare de vest aveau 64 de regimente de avioane de vânătoare (320 de escadrile) dotate cu circa 4.200 de avioane. Existau încă 763 de avioane de vânătoare în aviaţia flotelor. (…) Numai avioane de vânătoare în FMA ale Armatei Roşii erau 11.500 (Mark Solonin, „Butoiul şi cercurile“, pag. 131).

Rezumând, URSS nu numai că nu era, la ora atacului, o ţară neînarmată, dar avea, în acel moment, mai multe arme decât toate ţările lumii (inclusiv SUA) la un loc.

MITUL REZISTENŢEI CRÂNCENE OPUSE DE EROICA ARMATĂ ROŞIE ÎN FAŢA INVADATORULUI

În primele luni ale Operațiunii Barbarossa, sovieticii s-au predat sau au dezertat cu milioanele. Imaginea este după bătălia de la Briansk-Viasma

Aici, versiunea oficială a istoriei suferă la fel de tare. Generaţii de istorici au repetat, unele după altele, aceleaşi contradicţii.

Pe de o parte, se spune că soldaţii sovietici au luptat pe viaţă şi pe moarte, încetinind şi îngreunând ofensiva germanilor, cărora le-au cauzat pierderi grele.

Pe de alta, se menţionează că ploile şi drumurile proaste le-au fost nemţilor adversari mai dificili decât Armata Roşie.

În acelaşi timp, numărul prizonierilor luaţi de nemţi, în 1941, s-a ridicat la peste 3,5 milioane. Confruntând datele oficiale ale Armatei Roşii la finalul anului, se mai observă că numărul soldaţilor lipsă, după ce se scade din totalul celor mobilizaţi numărul morţilor, al răniţilor şi al celor care luptau în continuare pe front, era de 5 până la 9 milioane (în funcţie de sursa de documentare). Trecuţi la „dispăruţi fără urmă“, aceştia nu puteau fi decât prizonieri sau dezertori.

Dar, cum nemții număraseră “doar” 3,5 milioane de prizonieri, rezultă o diferență de 1,5-5,5 milioane de dispăruți fără urmă din Armata Roșie, care fuseseră mobilizați, dar nu se mai regăseau nicăieri: nici printre trupele existente pe front în decembrie, nici printre prizonieri, nici printre morți sau răniți. Putem accepta că o parte din acești oameni căzuseră la datorie în locuri neștiute și, în haosul retragerii și al luptelor, nu putuseră fi contabilizați. Dar sigur nu se poate vorbi de milioane de astfel de cazuri.

Până pe 9 iulie 9141, trei dintre Fronturile sovietice, cel de Nord-Vest, de Vest şi de Sud-Vest, pierduseră 11.700 de tancuri, 19.000 de tunuri şi aruncătoare de mine, 1.000.000 de unităţi de armament de infanterie.

Pe 15 iulie 1941, resturile Corpurilor Mecanizate sovietice au fost oficial desfiinţate. Cele trei fronturi sovietice de mai sus înregistraseră 749.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi fără urmă. Această din urmă categorie urca până la 77% din totalul pierderilor!

În tot acest timp, întreaga armată germană, de-a lungul celor 1.500 de kilometri de front, pierduse aproximativ 75.000 de oameni (morţi, răniţi şi dispăruţi).

Dacă eliminăm soldații dispăruți fără urmă din armata sovietică, observăm că raportul pierderilor nu mai e chiar atât de teribil: 75.000 de soldați pentru Wehrmacht, 172.000 pentru Armata Roșie.

Până pe 15 iulie 1941, Wehrmachtul a cucerit peste 700.000 de kilometri pătraţi. Istoricul rus Mark Solonin observă că aceasta e o suprafaţă de 3 ori mai mare decât cea cucerită de nemţi în 1939 în Polonia şi de 6 ori mai mare decât cea ocupată în timpul campaniei din Vest în 1940.

Prizonieri sovietici trec pe lângă infanteria germană care înaintează. Realitatea contestă două mituri: în prima parte a războiului, soldații sovietici n-au luptat cu tragere de inimă, iar germanii nu erau nici pe departe atât de pregătiți cum se crede. 80% din trupe se deplasau pe jos sau cu căruțele

Istoriografia oficială recunoaşte că atât campania germană din Polonia, cât şi cea din Franţa au fost unele triumfale, adevărate marşuri pentru Wehrmacht. În schimb, viteza fulgerătoare cu care au fost ocupate spaţii imense din URSS, cu pierderi minime pentru invadatori şi unele înspăimântătoare pentru apărători, este privită și tratată altfel.

Rapoartele comandanţilor sovietici şi memoriile unor partizani anti-bolşevici din teritoriile ocupate în 1940 de URSS relevă şi altceva: în multe cazuri, în special în ţările baltice şi în Ucraina, vestea că Germania a atacat Uniunea Sovietică a dus la o răscoală generală a locuitorilor împotriva armatelor bolşevice.

În unele situaţii, nemţii au intrat în localităţi după ce acestea fuseseră deja eliberate de sovietici de către brigăzile locale.

Toate acestea arată că, în vara lui 1941, n-a fost vorba de nicio luptă eroică a trupelor sovietice cu invadatorii. Armata Roşie s-a dezintegrat. Soldaţii Uniunii Sovietice au abandonat mii de tancuri, tunuri şi puşti pe marginea drumurilor, fugind care-ncotro, adesea împreună cu generalii care-i conduceau.

Sunt citate cazurile unor divizii de tancuri care şi-au pierdut toate tancurile în timp ce se retrăgeau, fără să fi luat parte la vreo bătălie! Mari unităţi care pe 22 iunie numărau 12-15.000 de combatanţi se găseau, trei săptămâni mai târziu, la sute de kilometri depărtare înspre Est, numărând doar 2-3.000 de oameni fără armament, fără vehicule, adesea fără combatanţi. Practic, nişte adunături pestriţe lipsite de orice capacitate combativă.

Bărbaţii recrutaţi se sustrăgeau de la înrolare, iar cei care ajungeau sub arme erau cu greu ţinuţi să nu fugă. Stalin a ordonat cele mai crâncene represalii împotriva celor care dezertau tocmai pentru că numărul lor era uriaș.

În intervalul iunie-octombrie 1941 (4 luni) au fost împuşcaţi de NKVD 10.201 soldaţi.

În total, până în 1945, tribunalele militare ale URSS au condamnat 994.000 de militari, din care 157.593 au fost împuşcaţi. Solonin remarcă aici că vorbim de echivalentul a 10 divizii sovietice împușcate de propriii comandanți!

Prin comparaţie, în Wehrmacht au fost împuşcaţi, în cinci ani de război (1939-1944), 7.810 soldaţi. Adică de 20 de ori mai puţin.
Sunt numeroase situații în care divizii sovietice au pierdut doar câteva sute de oameni în timpul luptelor şi alte câteva mii pe parcursul retragerii, „dispăruţi fără urmă“ şi „rămaşi în urmă în timpul marşului“.

Infanterie germană la atac, în urma unui T-34

Cazul Diviziei Motorizate 212 e de pomină.

În actele Corpului Mecanizat 15, DiM 212 figura ca apărând oraşul Brody. Comandanţii altor unităţi prezenţi la faţa locului spun însă că n-au depistat nici urmă de respectiva divizie!

Nimeni n-a ştiut nimic de ditamai unitatea de luptă, cu sute de tancuri în dotare, până pe 12 iulie 1941, când la sute de kilometri depărtare, spre est, într-unul din punctele de concentrare, au mai ajuns 745 de persoane din Divizia a 212-a Motorizată, fără niciun tanc sau alt tip de armament greu.

Acestea sunt datele concrete despre starea de spirit şi dorinţa de a lupta a soldaţilor Armatei Roşii la mijlocul lui 1941. Dincolo de propaganda care a falsificat istoria zeci de ani se află cifrele seci care vorbesc despre altceva.

Mark Solonin scrie că această disoluţie a diviziilor sovietice a continuat încă un an, până când locuitorii URSS au început să se lămurească asupra intenţiilor pe care le aveau germanii.

Primiţi iniţial cu entuziasm, ca eliberatori care îi scoteau dintr-un jug îngrozitor, nemţii au pus imediat în aplicare propriile planuri, care prevedeau eliminarea unei mari părţi a populaţiei slave şi transformarea supravieţuitorilor în sclavi meniţi să slujească pe pământurile noilor stăpâni.

Acesta a fost şi motivul pentru care, treptat, soldaţii Armatei Roşii şi-au schimbat atitudinea, declanşând cu adevărat lupta pe viaţă şi pe moarte cu invadatorii abia spre sfârşitul lui 1942.

22/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

AU TRECUT 82 de ani de la cotropirea BASARABIEI DE CĂTRE URSS

82 de ani de la invazia sovietică în Basarabia / 28 Iunie – 3 Iulie 1940: CE A FOST?

În Convenţia cu privire la legile şi cutumele războiului terestru, semnată la 18 octombrie 1907 la Haga, ocupaţia este definită în felul următor (art. 42): „Teritoriul este recunoscut ca ocupat dacă acesta se află efectiv sub autoritatea statului inamic. Ocupaţia se extinde numai asupra acelor regiuni, unde această autoritate este instalată şi are capacitatea de a-şi manifesta activitatea”. 

Pe de altă parte, Convenţia pentru definirea agresiunii, adoptată la 4 iulie 1933 la Londra, în Art. II, definea foarte clar că „va fi recunoscut ca agresor într-un conflict internaţional, sub rezerva acordurilor în vigoare între părţile în conflict, statul care cel dintâi va fi comis una din acţiunile următoare:

1) declaraţie de război unui alt stat;

2) invazie prin forţele sale armate, chiar fără declaraţie de război, a teritoriului unui alt stat; 3) atac prin forţele sale terestre, navale sau aeriene, chiar fără declaraţie de război, a teritoriului, navelor sau aeronavelor unui alt stat;

4) blocus naval (blocarea navală-n.ns.) al coastelor sau al porturilor unui alt stat;

5) sprijin dat bandelor armate care, formate pe teritoriul său, vor fi invadat teritoriul unui alt stat sau refuzul, cu toată cererea statului invadat, de a lua pe propriul său teritoriu toate măsurile în puterea lui pentru a lipsi zisele bande de orice ajutor sau protecţie”. 

Art. III. Nici o consideraţie de ordin politic, militar, economic sau alta nu va putea servi drept scuză sau justificare a agresiunii prevăzute la articolul II”.

Dreptul internaţional evidenţiază trei forme de ocupaţie:


1. Ocupaţie imperială – în cadrul căreia teritoriul ocupat este încorporat în teritoriul statului ocupant, fiind lipsit, în totalitate, de suveranitate. În cazul ocupaţiei imperiale, pe teritoriul ocupat, sau, altfel spus, pe teritoriul coloniei, este transferată legislaţia ţării ocupante (a metropolei), însă populaţia coloniei nu beneficiază de drepturile cetăţenilor metropolei.

2. Ocupaţie militară – în cadrul căreia teritoriul ocupat nu este încorporat teritoriului ţării ocupante, dar pe teritoriul ocupat este interzisă legislaţia locală şi activitatea instituţiilor puterii locale, acestea fiind înlocuite de regimul de ocupaţie, în care populaţia teritoriului ocupat nu obţine drepturile cetăţenilor ţării ocupante. 

3. Ocupaţie de garanţie – care se produce în rezultatul intrării trupelor unui stat pe teritoriul altui stat în scopul asigurării garanţiilor de securitate pentru statul ocupat, în conformitate cu acordul anticipat, încheiat între cele două state. În cadrul ocupaţiei de garanţie statul ocupat nu-şi pierde suveranitatea, însă este limitată sub unele aspecte. Teritoriul ocupat nu este încorporat teritoriului statului ocupant şi, respectiv, legislaţia statului ocupant nu se extinde asupra teritoriului ocupat. 

Pentru a răspunde la întrebarea din titlu, generată de respingerea Decretului preşedintelui Mihai Ghimpu, din 24 iunie 2010, şi, mai ales, pentru a aprecia evenimentele desfăşurate între 28 iunie şi 3 iulie 1940 pe teritoriile româneşti – în Basarabia şi Bucovina – voi încerca să pun la dispoziţia celor interesaţi de evenimentele anului 1940, dar mai ales a celor care nu doresc, din diverse motive, să accepte istoria, aşa cum a fost, următoarele fapte, expuse în ordine cronologică.

1.1. Împărţirea „sferelor de interese”.

Colaborarea Uniunii Sovietice cu Germania hitleristă în anii 1938-1939 a avut drept rezultat acordul mutual prin care cele două părţi delimitau „sferele de interese” în zona Europei de Est. La 23 august 1939, la Moscova, miniştrii de externe ale celor două ţări au semnat Pactul de neagresiune între Germania şi URSS şi protocolul adiţional secret. 

Prin semnarea pactului de neagresiune cu Germania hitleristă, au fost lipsite de valoare alte acorduri internaţionale, semnate de Uniunea Sovietică. Conţinutul pactului era în contradicţie şi cu procedura URSS de elaborare şi semnare a tratatelor internaţionale. Majoritatea pactelor de neagresiune, semnate de URSS, prevedeau denunţarea acestora în momentul declanşării agresiunii din partea celeilalte părţi semnatare împotriva unei terţe ţări.

Pactul sovieto-polonez de neagresiune, semnat la 25 iulie 1932, prevedea că „dacă una din părţile semnatare va iniţia o agresiune împotriva unei terţe ţări, cealaltă parte va fi în drept, fără avertizare, să denunţe acest pact”.

Pe de altă parte, pactul sovieto-francez de neagresiune, semnat la 29 noiembrie 1932, stipula că „dacă una din Înaltele Părţi Semnatare va utiliza agresiunea împotriva unei terţe ţări, cealaltă Înaltă Parte Semnatară va fi în posibilitatea să denunţe, fără avertizare, prezentul pact” .

Prin urmare, obligaţiile stipulate de tratate erau corelate cu acţiunile paşnice ale partenerului. O atare prevedere a fost inclusă şi în tratatul de prietenie, neagresiune şi neutralitate, încheiat între Uniunea Sovietică şi Italia la 2 septembrie 1933 . 

În textul pactului sovieto-german de neagresiune, din 23 august 1939, o atare clauză lipsea. 

Mult mai important, decât cele şapte articole ale pactului, publicate imediat după semnare, era protocolul adiţional. Semnând acest document, Uniunea Sovietică şi Germania hitleristă, prin consens, au pus baza împărţirii Europei de Est, hotărând destinele Finlandei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei şi României. Punctul 3 al Protocolului adiţional secret menţiona interesul URSS pentru Basarabia: „În privinţa Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-1 manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres faţă de aceste teritorii” .

Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor în Europa de est şi cea de sud-est s-a înscris în contextul aranjamen¬tului sovieto-german din 23 august 1939.

La 1 septembrie 1939 Germania hitleristă începe cel de-al II-lea război mondial, atacând Polonia. La 17 sep¬tembrie URSS, manifestându-şi fidelitatea faţă de an-gajamentele convenite cu Germania, declanşează opera¬ţiuni militare împotriva Poloniei, participând, la lichidarea statului polonez. Au urmat apoi acţiunile so¬vietice de anexare a celor trei state baltice şi războiul împotriva Finlandei.

Ulterior, în scopul realizării punctului 3 al Protocolului adiţional secret la Pactul sovieto-german de neagresiune, Uniunea Sovietică acţiona în scopul intimidării României prin mijloace politice şi diplomatice, pregătirii unui război împotriva acestei ţări şi finalizării negocierilor cu partenerul său, Germania nazistă, privind interesul pe care prima îl manifesta pentru Basarabia.

După semnarea pactul sovieto-german de neagresiune şi a protocolului adiţional secret, atitudinea URSS faţă de România s-a transformat într-o ostilitate calculată şi mereu crescândă. 

In primele luni ale anului 1940 presa sovietică începea o campanie antiromână intensă pe tema Basarabiei şi a retrocedării ei. Se insinua că schimbările fundamentale ce avuseră loc în Europa impuneau şi României să „lichideze problemele teritoriale pe care le are în suspensie cu URSS” .

Semnalul cel mai ameninţător l-a constituit raportul lui V. Molotov, prezentat la 29 martie 1940 în şedinţa sesiunii a VI-a a Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, când preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, comisarul afacerilor externe spunea:

„… Printre ţările vecine din sud amintite mai înainte este una cu care nu avem un pact de neagresiune, România. Aceasta se explică prin existenţa unei chestiuni litigioase nerezolvate, acea a Basarabiei, a cărei anexiune de către România nu a fost niciodată recunoscută de URSS, deşi aceasta nu a pus niciodată chestiunea înapoierii Basarabiei pe cale militară. În felul acesta, nu este niciun motiv de agravare a relaţiilor sovieto-române…” . 

La 2 aprilie, fiind primit în audienţă de V. Molotov, ministrul român, Gheorghe Davidescu a transmis comisarului sovietic întreaga surprindere a Guvernului român cauzată de versiunea în expunerea sa în faţa Sovietului Suprem, precum şi de cuvintele utilizate.

La 9 aprilie 1940, V. Molotov 1-a invitat pe ministrul plenipotenţiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, şi i-a remis un memoriu privind „15 cazuri de bombardare a malului stâng al Nistrului dinspre partea română” şi i-a vorbit despre incidente la frontieră (care, după cum s-a constatat mai târziu, erau imaginare) . Molotov spunea că „atitudinea unităţilor române este inadmisibilă şi se pune întrebarea dacă trupele româneşti amplasate în apropierea teritoriului sovietic nu sunt, cumva, dirijate de cineva” .

A fost lansată chiar şi presupunerea că „trupele româneşti sunt prost conduse sau în interiorul lor au pătruns adânc elemente duşmănoase URSS, cum ar fi polonezii” .

Atrăgând atenţia ministrului plenipotenţiar asupra acestor fapte, V. Molotov insista ca ele să nu se mai repete, deoarece „incidentele depăşesc orice limită” şi „guvernul sovietic nu va mai tolera repetarea unor astfel de cazuri” .

1.2. Pregătirea militară şi ideologică a ocupării Basarabiei

Schimbarea situaţiei internaţionale în Europa a determinat Moscova să accelereze pregătirile pentru realizarea prevederilor articolului 3 din protocolul adiţional secret la Pactul sovieto-german de neagresiune. Între 11 şi 14 mai, secţia operativă a statului major al regiunii militare Kiev a ordonat secţiei topografie militară să pregătească seturi de hărţi topografice ale zonei de frontieră a României.

La 3 iunie, N. Vatutin, şeful statului major al regiunii militare Kiev, a elaborat şi a transmis mareşalului S. Timoşenco, comisarul apărării al Uniunii Sovietice, un memoriu strict confidenţial în care erau expuse consideraţiile privind organizarea şi desfăşurarea operaţiei frontului (de sud) împotriva României.

Ţinta strategică imediată a frontului o constituia încercuirea şi lichidarea forţelor armate române pe teritoriul de la est de linia: Munţii Carpaţi, Focşani, Galaţi, râul Dunărea, barând total retragerea românilor la vest de linia indicată. În rezultatul operaţiei, trupele sovietice trebuiau să ocupe crestele Munţilor Carpaţi porţile Focşani şi cursul inferior al Dunării, şi să ajună la linia Focşani – Brăila.

Adâncimea operaţiei frontului urma să constituie 220-250 km. Ritmul mediu al operaţiei trebuia să fie de 10 km pe zi. Operaţia urma să fie organizată în colaborare strânsă cu Flota Mării Nege” . În opinia lui Vatutin, în cadrul operaţiei, forţele aeriene, cu un efectiv de 15 brigăzi de aviaţie, trebuiau să lichideze avioanele inamicului în aer şi pe aerodromuri, în special în zona Bucureşti, şi să lichideze bazele militare ale adversarului din Constanţa şi Galaţi.

În cooperare cu Flota Mării Negre, aviaţia militară avea sarcina să asigure supremaţia pe mare până la strâmtoarea Bosfor.

Flota Mării negre avea misiunea să lichideze flota şi bazale militare ale inamicului şi să asigure supremaţia pe Marea Neagră; să cucerească strâmtorile Bosfor şi Dardanelle li să blocheze ieşirile din acestea; să blocheze coastele româneşti de la Marea Neagră; să pregătească şi să asigure debarcarea trupelor de desant pe cursul inferior al Dunării. 

În convingerea generalului Vatutin, în cazul în care prima operaţie a frontului va fi realizată cu succes, trupele vor fi dislocate în faţa porţilor Focşani pentru aplicarea loviturii principale asupra oraşului Bucureşti, lichidarea totală a României, cucerirea Dobrogei şi, în continuare pentru a pune stăpânire pe Turcia europeană şi Dardanelle . Acestea erau viziunile unuia din cei mai de vază comandanţi ai Armatei Roşii, viziuni altoite în baza doctrinei bolşevice cu privire la politica externă a URSS şi a rolului forţelor armate sovietice în realizarea acestei politici. 

Însă planul războiului împotriva României era elaborat în cadrul Direcţiei operative a Marelui Stat Major al Armatei Roşii. Până la 7 iunie 1940, în activităţile de planificare a participat şi generalul de armată Gh. Jucov. În această zi, prin ordinul nr. 02469 al comisarului apărării, el este numit comandant al regiunii militare cu destinaţie specială Kiev, iar la 8 iunie pleacâ în capitala Ucrainei Sovietice pentru a prelua comanda . 

La 9 iunie 1940, prin directivele comisarului poporului pentru apărare nr. OY/583 şi nr. OY/584, Consiliilor militare al regiunii militare speciale Kiev şi al regiunii militare Odesa li s-a ordonat de a se pune în stare de luptă conform statelor de pace .

Prin joncţiunea celor două regiuni, a fost creat Frontul de Sud, condus de generalul Gh. Jukov. Acest front avea în componenţă armatele 5, 9 şi 12 . La 10 iunie 1940 trupele celor trei armate au primit directive privind concentrarea de-a lungul graniţei cu România, care urma să înceapă la 11 iunie, sub pretextul unui exerciţiu şi să se finalizeze la 24 iunie 1940. 

La 13 iunie 1940, la Kremlin a avut loc consfătuirea conducerii militare şi politice superioare, la care au participat I.V. Stalin; V.M. Molotov; Comisarul apărării, mareşalul S.C. Timoşenco; şeful Marelui Stat Major, mareşalul B.M. Şapoşnicov; şeful direcţiei politice a Armatei Roşii, L.Z. Mehlis; comandantul regiunii militare Kiev, generalul Gh. C. Jucov comandantul regiunii militare Odesa, generalul I.V. Boldin, comisarul poporului cu problemele Flotei militare-maritime, amiralul N.G. Cuzneţov şi alţii . 

Pentru acţiunile trupelor au fost aprobate două variante. Varianta principală consta dintr-un plan, elaborat pentru cazul în care trupele române vor opune rezistenţă. Conform acestuia, Frontul de Sud urma să execute o lovitură concentrată cu forţele unităţilor armatei a 12-a de-a lungul râului Prut spre Iaşi, iar cu forţele armatei a 9-a la sud de Chişinău spre Huşi .

A doua variantă prevedea acţiuni pentru cazul în care trupele române aveau să se retragă la vest de Prut fără a opune rezistenţă. Misiunea trupelor sovietice în aceste condiţii consta în ieşirea, cât mai rapidă, a eşaloanelor mobile la Prut, pentru a controla retragerea trupelor române. Unităţile de infanterie trebuiau să se deplaseze în eşalonul al doilea, având misiunea de a sprijini la timp primul eşalon.

In conformitate cu informaţia depusă în Arhiva Centrală a Armatei Sovietice, către 26 iunie 1940 pe Frontul de Sud au fost concentrate 32 divizii infanterie, 2 divizii infanterie moto, 6 divizii cavalerie, 11 brigăzi tancuri, 3 brigăzi desant aerian, 16 regimente artilerie din rezerva comandantului-şef, 14 regimente artilerie de corp şi 4 divizioane artilerie . Numărul total al trupelor şi al armamentului aflat în dotarea frontului, după date incomplete, era nu mai puţin de 637 149 de oameni, 9 415 tunuri şi aruncătoare de mine, 2 461 tancuri, 359 de maşini blindate 28 056 de automobile . 

Pregătirea operaţiunii militare de ocupare a Basarabiei şi Bucovinei impunea comandamentului sovietic şi o minuţioasă pregătire ideologică, atât a trupelor ce urmau să invadeze Basarabia şi Bucovina, cât şi a viitorilor cetăţeni sovietici. În acest scop au fost antrenate presa sovietică, radioul, Kominternul şi partidele comuniste din diferite ţări, corpul politic şi al activiştilor comunişti din armată.

Astfel, în presă, la radio, în discursuri politice, în literatură şi publicaţii periodice se susţinea că Basarabia ar fi un ţinut rusesc, ocupat vremelnic de „gărzile albe” române . Despre Bucovina se insinua că ar fi o veche provincie autonomă austriacă, locuită în majoritate de ucraineni, cedată României în mod injust prin tratatul de la St. Germain .

Metodele folosite de propaganda sovietică pentru a susţine absurdele pretenţii asupra vechilor teritorii româneşti de la est de Prut au fost: falsificarea realităţilor istorice; prezentarea tendenţioasă a situaţiei din România şi în special din Basarabia în comparaţie cu starea de lucruri din URSS, discreditarea activităţii pozitive româneşti; condamnarea politicii externe a României; întreţinerea unei campanii de neadevăruri şi insulte împotriva României .

La întrunirile politice din Ucraina, Galiţia Occidentală şi RASS Moldovenească, agitatorii partidului comunist şi instructorii politici ai Armatei Roşii insistau asupra următoarelor teme: „România va fi obligată să retrocedeze atât Basarabia, cât şi Bucovina, care e locuită de ucraineni”; „România pregăteşte o agresiune armată contra Uniunii Sovietice pe care Armata Roşie trebuie să o prevină cât mai curând”.

De pregătirea ideologică a trupelor sovietice se ocupa direcţia politică a Armatei Roşii, avându-1 în calitate de şef pe comisarul de armată de rangul întâi, L. Mehlis. În acest scop, la 21 iunie, consiliile militare şi şefii de direcţii politice ale regiunilor militare Kiev şi Odesa primesc directiva nr. 5285/cc a lui L. Mehlis, în care acţiunile URSS erau explicate astfel:

„În 1918, folosind situaţia provocată de războiul civil din URSS şi de intervenţia imperialiştilor anglo-francezi, România a ne-a ocupat hoţeşte Basarabia. Fraţii noştri trăiesc în Basarabia într-o sărăcie groaznică, de azi pe mâine. Guvernul dictaturii regale suplimentează asuprirea economică a maselor din Basarabia cu asuprirea politică şi naţională. Din optica etnografică, Basarabia nu are nici o legătură cu România” .

„A sosit momentul să smulgem din mâinile hoţeşti ale României moşiereşti pământul nostru, să eliberăm din prizonieratul român pe fraţii şi cetăţenii noştri. Basarabia furată trebuie să fie reîntoarsă la sânul Patriei-mame — Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste” . 

Direcţia politică a Armatei Roşii obliga ofiţerii politici „să organizeze cu ostaşii roşii şi comandanţii inferiori informări politice şi discuţii pe temele: „Oricând şi pretutindeni să ne facem datoria faţă de Patrie”, „Să ţinem onoarea de ostaş al Armatei Roşii”, „Relaţiile dintre URSS şi România”, „Acţiunile provocatoare ale cercurilor guvernante ale României faţă de Uniunea Sovietică”, „Războaiele drepte şi nedrepte”, „Orice război purtat de statul muncitorilor şi ţăranilor este un război drept, un război de eliberare” etc. 

Ostaşilor sovietici trebuia să li se implanteze încrederea că „pe drapelul său Armata Roşie duce poporului muncitor eliberare de sub exploatare şi de sub jugul naţional. Muncitorii vor fi eliberaţi din robia capitalistă, şomerii vor fi plasaţi în câmpul muncii, argaţii, ţăranii fără pământ şi cei cu pământ puţin vor primi pământul moşierilor români; impozitele vor fi reduse şi temporar anulate. Se va pune capăt sistemului barbar de „românizare” a ruşilor, ucrainenilor şi moldovenilor” .

Aşadar, dacă în articolul 3 al Protocolului adiţional secret, semnat la 23 august 1939 la Moscova, URSS, susţinută de Germania nazistă, „subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia”, transpunerea în practică a acestui „interes” urma să fie realizată cu forţa masivă a Armatei Roşii, bine echipată şi moral pregătită pentru cotropirea de pământuri străine.

1.3. Actualizarea tranzacţiei sovieto-hitleriste.

Pregătirea războiului împotriva României a fost urmată de o campanie diplomatică a Moscovei. In condiţiile în care ostilităţile de pe frontul de vest intraseră în faza lor finală, prin capitularea la 22 iunie 1940 a Franţei şi imobilizarea trupelor engleze de pe continent, Guvernul Uniunii Sovietice, profitând de totala izolare internaţională a României anunţă, la 23 iunie 1940, pe partenerul său, Germania nazistă, că URSS intenţionează să-şi satisfacă pretenţiile teritoriale faţă de România şi să obţină teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei. V. Molotov l-a invitat pe ambasadorul german Ioachim von Schulenburg şi i-a relatat că „Uniunea Sovietică ar dori să soluţioneze chestiunea pe cale paşnică, dar România nu a răspuns” la declaraţia sovietică din 29 martie 1940.

Acum guvernul sovietic „doreşte să înainteze României această chestiune foarte curând. Bucovina, ca regiune populată de ucraineni, se include, de asemenea, în soluţionarea problemei Basarabiei… Dacă România nu va merge la soluţionarea paşnică a problemei Basarabiei, Uniunea Sovietică o va soluţiona cu forţa militară. Uniunea Sovietică a aşteptat mult şi cu răbdare soluţionarea acestei probleme, acum însă nu se mai poate aştepta”. 

Contele von Schulenburg a răspuns că o asemenea hotărâre a guvernului sovietic constituie pentru el o surpriză. Deşi nu contesta pretenţiile guvernului sovietic asupra Basarabiei, ambasadorul german 1-a rugat pe Molotov să nu se întreprindă nici un fel de acţiuni atâta timp cât Guvernul german nu va elabora o poziţie definitivă în raport cu intenţiile guvernului sovietic. 

În ceea ce priveşte pretenţiile sovietice asupra Bucovinei, care niciodată nu a fost în imperiul rus şi nici în Ucraina, acestea au trezit chiar şi nemulţumirea Germaniei, partenerul de atunci al URSS. 

Ca urmare a poziţiei Berlinului faţă de problema Bucovinei, V. Molotov l-a convocat la 26 iunie pe ambasadorul german la Moscova şi i-a declarat că Guvernul sovietic „a hotărât să-şi limiteze pretenţiile sale la partea de nord a Bucovinei, cu oraşul Cernăuţi”, subliniind că, după opinia sovietică „hotarul trebuie să treacă din cel mai de sud punct al Ucrainei apusene sovietice, de lângă muntele Kniatiasa spre est, de-a ungul râului Suceava, şi apoi mai spre nord-est de Herţa de Prut” . Hotarul era trasat astfel, încât Uniunea Sovietică să obţină legătura feroviară directă din Basarabia, prin Cernăuţi, spre Lemberg (Lvov) .

Aşadar, către sfârşitul zilei de 26 iunie 1940, înţelegerea dintre URSS şi Germania nazistă privitoare la răpirea Basarabiei şi Bucovinei erau încheiate. Urmau să intre în acţiune forţele şi mijloacele de realizare a planului de cotropire.

I.4. Ultimatumul sovietic şi acceptarea lui de către guvernul României

Încheind pregătirile militare şi consultând Berlinul, guvernul sovietic a prezentat guvernului Românie două note ultimative, la 26 iunie şi 27 iunie 1940. La 26 iunie, ora 10 seara, V. M. Molotov l-a invitat la Kremlin pe ministrul român la Moscova Gh. Davidescu şi i-a remis nota ultimativă, prin care cerea României să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei, afirmând că România pro¬fitase de slăbiciunea militară a Rusiei în 1918, acaparând o parte din teritoriul ei, Basarabia, „câlcând astfel unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal de ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană”.

In continu¬are în notă se menţiona că „acum, când slăbiciunea mili¬tară a URSS e de domeniul trecutului… Uniunea Sovi¬etică consideră necesar şi oportun ca, în interesul resta¬bilirii dreptăţii, să păşească, împreună cu România, la rezolvarea imediată a chestiunii retrocedării Basarabiei Uniunii Sovietice…

Guvernul sovietic consideră că problema retrocedării Basarabiei este legată în mod organic de problema transmiterii către URSS a acelei părţi a Bucovinei a cărei populaţie este legată, în marea sa majoritate, de Ucraina sovietică atât prin comunitatea sorţii istorice, cât şi prin comunitate de limbă şi componenţă naţională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părţii de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, de fapt numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi, pricinuite URSS şi populaţiei Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia.

… Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României: Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia; Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei, cu frontiera potrivit hărţii anexate.

…Guvernul sovietic aşteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent” .

Gh. Davidescu, ministrul român la Moscova, a încercat să contracareze declaraţiile din ultimatum, aducând argu¬mente întemeiate, care însă au fost respinse de Molotov. Tactica Guvernului URSS era de a lansa un atac pu¬ternic fără a oferi României decât alternativa cedării sau războiului.

Ultimatumul sovietic a luat prin surprindere Guvernul român. In condiţiile totalei izolări internaţionale şi în faţa pericolului declanşării unui război pe mai multe fron¬turi, guvernul României s-a văzut silit să cedeze presiu¬nilor sovietice. În urma celor două şedinţe ale Consiliului de Coroană şi a sfaturilor aliaţilor din înţelegerea Balcanică, România a decis, sub presiunea forţei, evacuarea Basarabiei şi nordului Bucovinei. A fost refuzat războiul pentru a nu pune în pericol existenţa Statului Român. 

La 28 iunie unităţile Frontul de Sud au primit instrucţiunea Direcţiei Politice a Armatei Roşii care cerea să se explice trupelor că „datorită politicii externe staliniste înţelepte, promovată de partid li de Guvernul sovietic, noi am scutit oamenii muncii din Basarabia şi nordul Bucovinei de un război sângeros şi am soluţionat problema întoarcerii Basarabiei în familia puternică a Uniunii Sovietice pe cale paşnică” .
În conformitate cu ultimatumul sovietic, evacuarea Basarabiei şi nordului Bucovinei de către trupele române şi invadarea acestor teritorii de trupele sovietice urma să aibă loc într-un termen de 4 zile, cu începere din ziua de 28 iunie, ora 14.00 .

În ziua de 28 iunie, la ora 14.00, trupele Frontului de Sud al U.R.S.S. au trecut frontiera, conform variantei nr. 2.

Investigaţiile făcute în diferite arhive permit să constatăm că trupele sovietice, văzându-se pe pământurile româneşti, s-au dedat la acte de ostilitate, încălcând orice prevedere a acordului de la Odesa. Înaintând spre Prut mult mai repede decât era convenit, trupele sovietice, folosind instigatori ai minorităţilor şi basarabenilor, răsculau populaţia minoritară, încurajând şi protejând bandele formate . Carele de luptă sovietice blocau ieşirile din localităţi şi în poziţie de tragere, somau trupele române să părăsească întreg armamentul, materialele, animalele etc. 

În ziua de 3 iulie, la ora 14.00, la termenul indicat de Guvernul sovietic, noua graniţă sovieto-română a fost închisă. În aceeaşi zi şeful statului major al Frontului de Sud a emis ordinul nr. 024/ss cu următorul conţinut: 

„În legătură cu expirarea termenului de evacuare a trupelor române, comandantul Frontului de Sud a ordonat: 

1. Trupele să-şi consolideze poziţiile la noua graniţă; graniţa să fie închisă imediat şi să se interzică trecerea graniţei de stat.

2. Unităţile mici şi grupurile de ostaşi români, care au mai rămas să fie dezarmate, şi concentrate în lagăre până la o dispoziţie specială. Locul unde vor fi concentrate acestea va fi stabilit de către comandanţii de armate.

3. Fiecare armată să identifice imediat unităţi şi subunităţi, cu un număr general nu mai mic de o divizie de infanterie, înzestrată cu mijloace de transport, pentru colectarea materialului de război românesc abandonat, pentru a scotoci teritoriul şi a prinde grupurile de soldaţi români şi, posibil, şi grupuri de bandiţi, care se ascund. .. În aceste activităţi să fie atrasă populaţia locală. 

Armamentul şi echipamentul colectat să fie luat la evidenţă şi predat fără întârziere la punctele bine păzite, stabilite de comandanţii de armate. 

4. În termen de cinci zile să fie înregistraţi ofiţerii şi subofiţerii armatei române, rămaşi pe teritoriul Basarabiei şi Bucovinei, indicându-se numele, prenumele şi patronimicul, gradul militar şi funcţia, locul domiciliului, unitatea şi garnizoana în care a făcut serviciul militar, naţionalitatea, locul naşterii, anul naşterii, localitatea în care se află familia şi genul de ocupaţie a acesteia…” 

La 4 iulie Şapoşnicov a transmiş comandamentului Frontului de Sud ordinul comisarului apărării al URSS, având următorul conţinut:

„1) Graniţa cu România, în nordul Bucovinei şi în Basarabia, inclusiv până la delta Dunării, să fie bine închisă şi să nu se admită nicio trecere;

2) Toate unităţile şi subunităţile româneşti rămase să fie dezarmate urgent;

3) A se trimite, prin telegramă specială, informaţia privind numărul de soldaţi, ofiţeri şi subofiţeri dezarmaţi de la începutul operaţiei până la 3 iulie inclusiv” . Conform informaţiei trimise la Moscova, pe teritoriul ocupat au rămas şi au fost dezarmaţi 7 446 de militari ai Armatei Române (106 ofiţeri, 243 de subofiţeri şi 7 097 de soldaţi). 

În cursul zilelor de 3 şi 4 iulie, în marile garnizoane ale Basarabiei şi Bucovinei ocupate, au avut loc parade de triumf ale Armatei Roşii .
Aşadar, ocuparea pământurilor româneşti a fost posibilă datorită mai multor factori, determinanţi fiind: prevederile punctului 3 al Protocolului adiţional secret la pactul Molotov-Ribbentrop; potenţialul militar sovietic ca mijloc de realizare a politicii expansioniste a Statului Sovietic; situaţia internaţională nefavorabilă României.

In conformitate cu ultimatumul sovietic, evacuarea Basarabiei şi nordului Bucovinei de către trupele române şi ocuparea acestor teritorii de către trupele sovietice urma să se desfăşoare în timp de 4 zile, cu începere din ziua de 28 iunie, ora 14.00. Fără a ţine seama, însă, de textul notei ultimative, trupele sovietice au început trecerea frontierei în dimineaţa zilei de 28 iunie şi în 29 iunie pun stăpânire pe principalele treceri peste Prut. În numai cinci zile, România a cedat Uniunii Sovietice 50 762 kmp (Basarabia – 44 500 kmp şi Nordul Bucovinei – cu 6 262 kmp), cu 4 021 086 ha teren agricol (20,59% din suprafaţa agricolă a ţării); 3 776 309 locuitori, dintre care 53,49% – români, 10,34% – ruşi, 15,30% – ruteni şi ucraineni, 7,27% – evrei, 4,9% – bulgari, 3,31% – germani, 5,12% – alţii .

Anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herta a constituit primul act al sfârtecării României în anul 1940. Trecerea acestor teritorii în componenţa URSS va genera consecinţe dramatice pentru întreg poporul român, în deosebi pentru populaţia din teritoriile menţionate.

Între 28 iunie -3 iulie 1940, Uniunea Sovietică şi-a satisfăcut doar o parte din pretenţiile sale. După impunerea hotarului pe Prut şi pe Dunăre, URSS prezintă, în raporturile sale cu România, revendicări a căror realizare avea să cauzeze Statului român enorme pierderi materiale, financiare şi morale.

Trupele Armatei Roşii au ocupat la 28 iunie – 3 iulie teritorii ce depăşeau prevederile „notei Molotov”, generând, astfel, probleme suplimentare în relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi România.

Delegaţia Uniunii Sovietice insista ca, trasând frontiera în acest sector, să treacă la URSS.

Delegaţia română a adus argumente de ordin juridic şi tehnic care demonstrau inconsistenţa pretenţiilor sovietice şi a cerut să fie redactat protocolul final de descriere, pentru sectoarele asupra cărora se căzuse de acord, rămânând ca pe celelalte să se expună punctele de vedere respective.

La 26 octombrie 1940, trupele sovietice au ocupat insulele insulele Salagnic, Dalerul Mare, Dalerul Mic, Maican şi insula fără nume dintre braţul Vechiul Stanbul şi gârliţa Musura din delta Dunării. 

Raptul Basarabiei este urmat de modificări radicale în toate sferele provinciei. Are loc instaurarea puterii absolute a partidului bolşevic, organizaţie suprastatală, „cadrele” căreia au venit în 1940, exclusiv, din afara hotarelor Basarabiei. După proclamarea RSS Moldoveneşti, au fost declanşate transformări, menite să instaleze regimul bolşevic între Prut şi Nistru. Au fost naţionalizate băncile, întreprinderile industriale şi comerciale, transportul feroviar şi naval, mijloacele de construcţie şi alte ramuri ale economiei, toate fiind declarate proprietate a Statului Sovietic.

La începutul anului 1941, demarează colectivizarea agriculturii. Necesitatea lichidării gospodăriilor individuale ţărăneşti rezulta din politica partidului bolşevic, care avea să extragă enorme cantităţi de produse agricole din satul basarabean. Impozitul agricol şi cotele de predare obligatorie a cerealelor la stat au constituit pârghia principală de pauperizare a ţăranilor şi împingerii lor în colhoz. Prin intermediul SMT-urilor, Statul Sovietic, de asemenea, extrăgea din gospodăriile ţărăneşti mari cantităţi de produse agricole şi le punea la dispoziţia castei sovieto-bolşevice.

Tot ce s-a promovat în perioada iunie 1940 – iunie 1941 în sfera vieţii culturale din RSS Moldovenească, a urmărit scopul deznaţionalizării şi rusificării Basarabiei. Prin decizia Moscovei a fost efectuată trecerea de la grafia latină a limbii române la cea rusă, a fost reorganizat sistemul naţional de învăţământ şi conformat celui sovietic.

Esenţa regimului totalitar, ce se instaura între Prut şi Nistru, se manifesta, mai întâi de toate, prin arestări, împuşcări, deportări a multor mii de persoane, apreciate abuziv drept „elemente ostile Statului Sovietic, criminali, trădători de patrie” etc. Apogeul terorii, promovate în primul an de putere sovietică în Basarabia, a fost deportarea masivă din 13/14iunie 1941.

După anexarea la U.R.S.S., Moscova trata Basarabia ca o sursă de braţe de muncă ieftină pentru şantierele de construcţii, întreprinderile industriale şi minele de cărbune din diferite regiuni ale ţării sovietice. Prin mobilizări forţate, din familiile ţăranilor basarabeni au fost smulse circa 100 mii de tineri. În locul lor veniseră, „să construiască socialismul”, mii de „specialişti” şi „cadre calificate”, muncitori de rând, familii de ţărani din Rusia, Ucraina şi alte părţi ale Uniunii Sovietice. Aşa începea sovietizarea Basarabiei.

Una dintre consecinţele principale, generate de ocuparea teritoriului dintre Prut şi Nistru, 1-a constituit dezmembrarea Basarabiei prin legea din 2 august 1940 a Sovietului Suprem al URSS, efectuată de Moscova odată cu dezmembrarea Republicii Autonome Moldoveneşti, creată anterior tot de Moscova, la 12 octombrie 1924, în cadrul Ucrainei sovietice.

La 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS, neglijând seculara unitate teritorială, social-economică şi culturală a Basarabiei, a adoptat legea „Cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti” prin care noua republică unională a fost formată din şase judeţe ale Basarabiei şi şase raioane ale RASSM. În componenţa RSS Ucrainene au fost incluse judeţele Hotin, Cetatea Albă şi Ismail.

Documentele de arhivă probează, fără putinţă de tăgadă, că iniţiativa creării republicii unionale moldoveneşti nu a fost a populaţiei RASSM şi cu atât mai puţin a populaţiei Basarabiei, deoarece populaţia, nu numai de fapt, dar nici formal nu s-a adresat Consiliului Comisarilor Poporului al URSS şi CC al PC (b) din Uniunea Sovietică în această privinţă.

Această operaţie, în întregime, a fost pregătită în mare taină, fără ştirea chiar a „organizaţiilor” care au primit dispoziţia să se pronunţe în sensul „rugăminţii” referitor la reunirea poporului moldovenesc, adică fără ştirea CCP al RASSM şi al comitetului regional din Moldova al PC(b) din Ucraina, şi, bineînţeles, fără ştirea populaţiei.

Orice argument în favoarea păstrării integrităţii Basarabiei şi a RASSM a fost respins. Mai mult, evoluţia evenimentelor ulterioare demonstrează că amputarea nordului şi sudului Basarabiei a fost efectuată ignorându-se argumentele Atât dezmembrarea RASS Moldoveneşti cât şi a Basarabiei, la 2 august 1940, a fost un act ilegal; a fost, de fapt, un dictat al Moscovei în baza propunerilor făcute de Kiev. Însăşi formarea RSS Moldoveneşti a constituit un act ilegal deoarece decizia a fost adoptată fără a se lua în considerare dorinţa populaţiei locale. În perioada de la 3 iulie până la 2 august 1940 în teritoriile ocupate nu au fost organizate alegeri pentru organizarea unor instituţii reprezentative, îndreptăţite să examineze problema creării unei formaţiuni statale.

Sovietul Suprem al URSS a adoptat hotărârea din 2 august 1940, depăşindu-şi prerogativele constituţionale. Conform articolului al 13 al Constituţiei URSS în vigoare la acea vreme, Sovietul Suprem al URSS era în drept doar să admită noi republici în componenţa Uniunii Sovietice şi nicidecum a le proclama sau a le înfiinţa. Acelaşi articol prevedea că legislativul Uniunii Sovietice doar aproba modificările frontierelor între republicile unionale si în niciun caz nu le stabilea.

Prin urmare, RSS Moldovenească îşi datora existenţa actului creator al Kremlinului. Din însuşi faptul formării RSS Moldoveneşti, conform hotărârii Sovietului Suprem al URSS, se trage concluzia despre caracterul non-statal al acestei republici unionale în clipa apariţiei sale, în măsura în care existenţa unui stat, din punct de vedere juridic, poate avea drept bază numai exprimarea propriei voinţe.
Aşadar, formarea RSS Moldoveneşti, prin dezmembrarea teritorială a RASSM şi, mai ales, a Basarabiei a fost dictată la Moscova în mod ilegal şi luându-se în calcul consecinţele strategice. 

La 31 mai 1941 S.A. Goglidze, împuternicitul CC al PC (b) al URSS pentru RSS Moldovenească, „roagă CC al PC b al URSS să efectueze deportarea, în alte regiuni ale Uniunii Sovietice, a 5 000 de persoane, împreună cu membrii familiilor acestora”. La 13 iunie 1941 din RSS Moldovenească au fost deportate în Gulagurile din regiunile Altai, Kirov, Krasnoiarsc, Novosibirsc, Omsc şi republicile Kazahă şi Komi 22 648 de persoane.

În lagărele din regiunea Novosibirsc au ajuns 1 950 de familii, numărând 5 797 de persoane, între care 1 958 erau copii. Arestările şi deportarea au fost efectuate în baza „Regulamentului cu privire la aplicarea deportării faţă de unele categorii de criminali”. În felul acesta regimul totalitar comunist, ca un prim pas, a transformat mai mult de 22 de mii de oameni, foşti cetăţeni ai statului român, în criminali şi îmbarcându-i în 1 315 vagoane i-a aruncat în hăul Asiei. 

Colectările forţate a produselor alimentare din anul 1945 au constituit cauza principală a declanşării foametei din iarna 1945/1946. Seceta care se abătuse asupra RSSM a compromis recolta de cereale şi, în consecinţă, gospodăriile ţărăneşti nu mai dispuneau de cantităţile de produse agricole şi furaje, necesare supravieţuirii în condiţiile anilor precedenţi. Dimensiunile contribuţiei obligatorii, impusă ţăranilor de către statul sovietic, au stors din gospodăriile ţărăneşti ultimele rezerve necesare reproducţiei simple şi întreţinerii familiilor de la sate. 

În Uniunea Sovietică, în RSS Moldovenească, în mod deosebit, foametea a fost rezultatul activităţii Partidului Comunist (bolşevic) şi a structurilor statului sovietic. Statul sovietic avea resursele pentru asigurarea populaţiei cu strictul necesar şi stoparea mortalităţii de foame. Dovadă în acest sens servesc cifrele.

Conform investigaţiilor istoricilor ruşi, la 1 februarie 1947 „rezerva de stat” a URSS dispunea de 10 mln de tone de cereale. Nu era mult, dar mai mult decât la începutul anului 1946. Pentru „necesităţile” interne, pentru întreţinerea armatei şi a funcţionarilor de toate nivelele, pentru raţiile oferite muncitorilor, oamenilor de ştiinţă, colaboratorilor instituţiilor de represalii au fost utilizate 5,7 mln tone de cereale. Din cantitatea rămasă era posibilă şi salvarea înfometaţilor din zonele calamitate, inclusiv din RSSM. Aceasta pe de o parte. 

Pe de altă parte, în 1946 Uniunea RSS a exportat cereale. În Uniunea Sovietică exportul de cereale constituia o sursă importantă de obţinere a valutei străine, dar era utilizat şi, mai ales, ca pârghie a marii politici. După război, politica devine principalul mobil al comerţului extern cu cereale. În 1946 URSS a exportat mai mult de 1 mln de tone de cereale, inclusiv în Franaţa – 500 de mii de tone.

În comunicatul privind exportul cerealelor în Franţa, se menţiona că, „având în vedere dificultăţile aprovizionării cu produse alimentare în Franţa şi rugămintea guvernului francez, guvernul sovietic a decis să vină în ajutorul aliatului său Franţa”. Aspectul politic al acestui ajutor era susţinerea comuniştilor francezi şi consolidarea imaginii acestora în alegeri. Numai că această generozitate era etalată în timp ce în URSS, şi mai ale în RSSM, cetăţenii sovietici mureau de foame cu sutele şi, respectiv, cu zecile de mii.

Cerealele erau, de asemenea, exportate, în calitate de „ajutor”, în Bulgaria, România, Polonia, Cehoslovacia, Berlin şi în alte ţări. Acest „zel umanist” al conducerii de la Kremlin poate fi explicat numai plecând de la raţiuni politice: din URSS primeau cereale ţările în care comuniştii se aflau în „culoarele puterii”. 

Prin urmare, mortalitatea în masă de foame nu a fost rezultatul secetei, ci al politicii economice şi a sistemului sovietic de acces la produsele alimentare.

La 6 aprilie 1949, Biroul politic al C.C. al P.C. (b) din toată Uniunea adoptă hotărârea “Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldoveneşti a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, persoanelor care au colaborat cu organele de poliţie germane şi româneşti, a membrilor partidelor şi organizaţiilor profasciste, a gardiştilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât şi familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”.
Hotărârea prevedea deportarea pe veci a 11 280 de familii, însumând cifra de 40 850 de persoane, în Kazahstan, în ţinutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni şi Tomsk,. 

Baza „legală” a ridicării şi deportării din vara anului 1949 s-a pretins a fi decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 8 martie 1941 „Despre obţinerea cetăţeniei sovietice de către locuitorii din Bucovina şi redobândirea cetăţeniei sovietice de către locuitorii din Basarabia”, conform căruia românii de la est de Prut, fiind declaraţi cetăţenii sovietici, ar fi colaborat în anii războiului cu administraţia românească şi astfel „trădaseră patria sovietică”.
Românii din Bucovina nicicând nu au solicitat cetăţenia sovietică pentru a fi obţinută în 1941, iar românii basarabeni nu o dobândise vreodată, ca să o „redobândească”.

Pe de altă parte, la 4 septembrie 1941, după eliberarea teritoriilor româneşti, a fost promulgat şi decretul-lege privind reglementarea cetăţeniei locuitorilor din Basarabia şi nordul Bucovinei. În virtutea acestei legi, românii basarabeni erau numiţi primari, ajutoare de primari, notari, cât şi în alte funcţii ale administraţiei locale. Pentru toate acestea însă, după reocuparea Basarabiei de către URSS, românii basarabeni aveau să fie arestaţi şi exilaţi în conformitate cu articolul 58 (1-18) al Codului penal, capitolul „Crime contrarevoluţionare”, adică „trădare de patrie, spionaj, acte teroriste, diversiuni…” 

La 15 februarie 1951, V. Abakumaov, într-un memoriu adresat lui I.V. Stalin, consideră necesară deportarea din R.S.S. Moldovenească a 1 675 de persoane (670 de familii), membri ai sectei „martorii lui Iehova” . De aceeaşi părere era şi noul secretar al C.C. al P.C. (b) din Moldova, L.I. Brejnev .

La 3 martie, Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. adoptă hotărârea privind deportarea din R.S.S. Moldovenească a 700 de familii, calificate dmembri ai sectei „Martorii lui Iehova”, cu un număr total de 2 480 de persoane .

În conformitate cu decizia „troicăi” (osoboe soveşceanie), operaţiunea de arestare şi deportare urma să fie efectuată de către trupele Ministerului Securităţii Statului al U.R.S.S. Familiile arestate urmau a fi strămutate, pe veci, în regiunile Tomsk şi Irkutsk, .
La 1 aprilie 1951, ora 4 dimineaţa, începe operaţiunea cu denumirea cifrată „Sever” („Nord”), care se încheie în aceeaşi zi .
Rezultatul operaţiunii „Sever” a fost arestarea şi deportarea în Siberia a 723 de familii cu un număr total de 2 617 persoane, dintre care 808 bărbaţi, 967 femei şi 842 copii . 

În loc de concluzii: mai citiţi o dată compartimentul noţiuni şi încercaţi să răspundeţi la întrebarea din titlu.

SURSA: Ion ŞIŞCANU, istoric – https://timpul.md.

02/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Au fost în conjunctura anului 1940 cedările teritoriale către Uniunea Sovietică, Ungaria și Bulgaria, singura soluție pentru România ?

De ce a fost cedată Basarabia în 1940?

Pentru simplul motiv că nu a existat nici o altă soluție. România era înconjurată de vecini care îi contestau granițele: Uniunea Sovietică revendica Basarabia, Bulgaria cerea Dobrogea, Ungaria vroia Transilvania.

Doar Serbia nu cerea nimic (cel puțin pe față).

Pentru toți oamenii întregi la cap, era limpede că România nu putea lupta pe trei fronturi în același timp, constată istoricul și jurnalistul George damian pe blogul https://historice.ro.

În perioada interbelică soluția găsită a fost diplomația: participarea intensă la lucrările Ligii Națiunilor (precursoarea ONU, însă mult mai slabă), o serie de tratate și alianțe regionale cu statele prietene (Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia).

Toate astea se petreceau sub patronajul Franței (o țară care mai avea doar renumele de mare putere, în realitate era extrem de slabă) și Marea Britanie (intrată într-o fază de retragere din problemele Europei). Statele Unite priveau cu mirare la nebunia europenilor.

29 septembrie 1938. Munchen. Foto: Înaintea semnării de către premierul britanic Neville Chamberlain, premierul francez Edouard Daladier și regimurile fasciste din Germania și din Italia reprezentate de Fuhrerul Germaniei Adolf Hitler și Ducele Italiei Benito Mussolini, a Acordului prin care Cehoslovacia era silită să cedeze în favoarea Germaniei regiunile locuite de germani. În imagine (de la stânga la dreapta) Chamberlain, Daladier, Hitler și Mussolini.

Din acel moment a devenit clar că nu mai există în realitate nici un fel de garanții pentru granițele României. Franța și Marea Britanie cedaseră în fața Germaniei lui Hitler.

Mai ales după 15 martie 1939, când la nici șase luni de când spunea că nu mai are nici un fel de pretenții Hitler, invada restul Cehoslovaciei și o transforma în protectorat german.

În câteva luni de zile România a rămas fără nici un fel de garanții internaționale. Oricine putea cere orice, depindea doar de armata care era în spatele cererii.

Ungurii, bulgarii și sovieticii au început să se agite, iar diplomația română s-a orientat în timp record spre Germania – dar degeaba.

La Statul Major al armatei române existau planuri pentru diverse ipoteze de război, dar un lucru era clar: nu se putea rezista mai mult de câteva săptămâni în fața unui atac concomitent asupra României dinspre Ungaria, Bulgaria și Uniunea Sovietică. La toate acestea adăugați lipsa de armament, care era asigurat mai puțin de jumătate din necesarul armatei.

Singura ipoteză favorabilă era rezistența în fața unei invazii sovietice cu două condiții: neutralitatea Bulgariei și Ungariei plus garanții de sprijin material din partea Marii Britanii și Franței cu perspectiva intervenției lor militare într-o perioadă cât mai scurtă.

În plus mai exista tratatul de neagresiune dintre Hitler și Stalin (Pactul Ribbentrop-Molotov, încheiat la 23 august 1939 – foto sus -), deci era exclus orice sprijin german pentru România, ca și experiența polonezilor care s-au bătut cu nemții în septembrie 1939 sperând că vor rezista până la o intervenție franco-britanică (care nu s-a produs, dar pe lângă asta, au fost atacați din spate de sovietici).

În aceste condiții singura decizie rațională era cedarea Basarabiei, cu speranța recuperării ei în viitor (destul de nebuloasă!).

De multe ori apare exemplul Finlandei care nu a cedat în fața sovieticilor și s-au bătut cu ei din 30 noiembrie 1939 până pe 13 martie 1940.

Doar că sunt câteva diferențe între cele două cazuri: Finlanda nu era vecină cu Ungaria și Bulgaria care abia așteptau să atace, terenul pe care s-au bătut finlandezii și lungimea liniei frontului au fost extrem de diferite față de condițiile din România.

De altfel, s-a văzut în 1944 că românii (chiar cu sprijin german!) nu au putut rezista în fața unui atac sovietic.

Și în cazul Finlandei se mai uită ceva: chiar dacă s-au bătut cu sovieticii, la sfârșitul acestui război au cedat 11% din teritoriu, iar sovieticii au obținut mai mult decât ceruseră inițial.

Rămânea ipoteza războiului pentru onoare sau a războiului total. Doar că în afara figurilor retorice nu există așa ceva.

Nu există conducători care să ceară popoarelor să moară fără speranță și să fie urmați – nici Hitler nu a reușit asta, nici împăratul Japoniei. Sinuciderea colectivă nu a fost niciodată o soluție.

20/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: