AU TRECUT 82 de ani de la cotropirea BASARABIEI DE CĂTRE URSS

82 de ani de la invazia sovietică în Basarabia / 28 Iunie – 3 Iulie 1940: CE A FOST?

În Convenţia cu privire la legile şi cutumele războiului terestru, semnată la 18 octombrie 1907 la Haga, ocupaţia este definită în felul următor (art. 42): „Teritoriul este recunoscut ca ocupat dacă acesta se află efectiv sub autoritatea statului inamic. Ocupaţia se extinde numai asupra acelor regiuni, unde această autoritate este instalată şi are capacitatea de a-şi manifesta activitatea”. 

Pe de altă parte, Convenţia pentru definirea agresiunii, adoptată la 4 iulie 1933 la Londra, în Art. II, definea foarte clar că „va fi recunoscut ca agresor într-un conflict internaţional, sub rezerva acordurilor în vigoare între părţile în conflict, statul care cel dintâi va fi comis una din acţiunile următoare:

1) declaraţie de război unui alt stat;

2) invazie prin forţele sale armate, chiar fără declaraţie de război, a teritoriului unui alt stat; 3) atac prin forţele sale terestre, navale sau aeriene, chiar fără declaraţie de război, a teritoriului, navelor sau aeronavelor unui alt stat;

4) blocus naval (blocarea navală-n.ns.) al coastelor sau al porturilor unui alt stat;

5) sprijin dat bandelor armate care, formate pe teritoriul său, vor fi invadat teritoriul unui alt stat sau refuzul, cu toată cererea statului invadat, de a lua pe propriul său teritoriu toate măsurile în puterea lui pentru a lipsi zisele bande de orice ajutor sau protecţie”. 

Art. III. Nici o consideraţie de ordin politic, militar, economic sau alta nu va putea servi drept scuză sau justificare a agresiunii prevăzute la articolul II”.

Dreptul internaţional evidenţiază trei forme de ocupaţie:

1. Ocupaţie imperială – în cadrul căreia teritoriul ocupat este încorporat în teritoriul statului ocupant, fiind lipsit, în totalitate, de suveranitate. În cazul ocupaţiei imperiale, pe teritoriul ocupat, sau, altfel spus, pe teritoriul coloniei, este transferată legislaţia ţării ocupante (a metropolei), însă populaţia coloniei nu beneficiază de drepturile cetăţenilor metropolei.

2. Ocupaţie militară – în cadrul căreia teritoriul ocupat nu este încorporat teritoriului ţării ocupante, dar pe teritoriul ocupat este interzisă legislaţia locală şi activitatea instituţiilor puterii locale, acestea fiind înlocuite de regimul de ocupaţie, în care populaţia teritoriului ocupat nu obţine drepturile cetăţenilor ţării ocupante. 

3. Ocupaţie de garanţie – care se produce în rezultatul intrării trupelor unui stat pe teritoriul altui stat în scopul asigurării garanţiilor de securitate pentru statul ocupat, în conformitate cu acordul anticipat, încheiat între cele două state. În cadrul ocupaţiei de garanţie statul ocupat nu-şi pierde suveranitatea, însă este limitată sub unele aspecte. Teritoriul ocupat nu este încorporat teritoriului statului ocupant şi, respectiv, legislaţia statului ocupant nu se extinde asupra teritoriului ocupat. 

Pentru a răspunde la întrebarea din titlu, generată de respingerea Decretului preşedintelui Mihai Ghimpu, din 24 iunie 2010, şi, mai ales, pentru a aprecia evenimentele desfăşurate între 28 iunie şi 3 iulie 1940 pe teritoriile româneşti – în Basarabia şi Bucovina – voi încerca să pun la dispoziţia celor interesaţi de evenimentele anului 1940, dar mai ales a celor care nu doresc, din diverse motive, să accepte istoria, aşa cum a fost, următoarele fapte, expuse în ordine cronologică.

1.1. Împărţirea „sferelor de interese”.

Colaborarea Uniunii Sovietice cu Germania hitleristă în anii 1938-1939 a avut drept rezultat acordul mutual prin care cele două părţi delimitau „sferele de interese” în zona Europei de Est. La 23 august 1939, la Moscova, miniştrii de externe ale celor două ţări au semnat Pactul de neagresiune între Germania şi URSS şi protocolul adiţional secret. 

Prin semnarea pactului de neagresiune cu Germania hitleristă, au fost lipsite de valoare alte acorduri internaţionale, semnate de Uniunea Sovietică. Conţinutul pactului era în contradicţie şi cu procedura URSS de elaborare şi semnare a tratatelor internaţionale. Majoritatea pactelor de neagresiune, semnate de URSS, prevedeau denunţarea acestora în momentul declanşării agresiunii din partea celeilalte părţi semnatare împotriva unei terţe ţări.

Pactul sovieto-polonez de neagresiune, semnat la 25 iulie 1932, prevedea că „dacă una din părţile semnatare va iniţia o agresiune împotriva unei terţe ţări, cealaltă parte va fi în drept, fără avertizare, să denunţe acest pact”.

Pe de altă parte, pactul sovieto-francez de neagresiune, semnat la 29 noiembrie 1932, stipula că „dacă una din Înaltele Părţi Semnatare va utiliza agresiunea împotriva unei terţe ţări, cealaltă Înaltă Parte Semnatară va fi în posibilitatea să denunţe, fără avertizare, prezentul pact” .

Prin urmare, obligaţiile stipulate de tratate erau corelate cu acţiunile paşnice ale partenerului. O atare prevedere a fost inclusă şi în tratatul de prietenie, neagresiune şi neutralitate, încheiat între Uniunea Sovietică şi Italia la 2 septembrie 1933 . 

În textul pactului sovieto-german de neagresiune, din 23 august 1939, o atare clauză lipsea. 

Mult mai important, decât cele şapte articole ale pactului, publicate imediat după semnare, era protocolul adiţional. Semnând acest document, Uniunea Sovietică şi Germania hitleristă, prin consens, au pus baza împărţirii Europei de Est, hotărând destinele Finlandei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei şi României. Punctul 3 al Protocolului adiţional secret menţiona interesul URSS pentru Basarabia: „În privinţa Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-1 manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres faţă de aceste teritorii” .

Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor în Europa de est şi cea de sud-est s-a înscris în contextul aranjamen¬tului sovieto-german din 23 august 1939.

La 1 septembrie 1939 Germania hitleristă începe cel de-al II-lea război mondial, atacând Polonia. La 17 sep¬tembrie URSS, manifestându-şi fidelitatea faţă de an-gajamentele convenite cu Germania, declanşează opera¬ţiuni militare împotriva Poloniei, participând, la lichidarea statului polonez. Au urmat apoi acţiunile so¬vietice de anexare a celor trei state baltice şi războiul împotriva Finlandei.

Ulterior, în scopul realizării punctului 3 al Protocolului adiţional secret la Pactul sovieto-german de neagresiune, Uniunea Sovietică acţiona în scopul intimidării României prin mijloace politice şi diplomatice, pregătirii unui război împotriva acestei ţări şi finalizării negocierilor cu partenerul său, Germania nazistă, privind interesul pe care prima îl manifesta pentru Basarabia.

După semnarea pactul sovieto-german de neagresiune şi a protocolului adiţional secret, atitudinea URSS faţă de România s-a transformat într-o ostilitate calculată şi mereu crescândă. 

In primele luni ale anului 1940 presa sovietică începea o campanie antiromână intensă pe tema Basarabiei şi a retrocedării ei. Se insinua că schimbările fundamentale ce avuseră loc în Europa impuneau şi României să „lichideze problemele teritoriale pe care le are în suspensie cu URSS” .

Semnalul cel mai ameninţător l-a constituit raportul lui V. Molotov, prezentat la 29 martie 1940 în şedinţa sesiunii a VI-a a Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, când preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, comisarul afacerilor externe spunea:

„… Printre ţările vecine din sud amintite mai înainte este una cu care nu avem un pact de neagresiune, România. Aceasta se explică prin existenţa unei chestiuni litigioase nerezolvate, acea a Basarabiei, a cărei anexiune de către România nu a fost niciodată recunoscută de URSS, deşi aceasta nu a pus niciodată chestiunea înapoierii Basarabiei pe cale militară. În felul acesta, nu este niciun motiv de agravare a relaţiilor sovieto-române…” . 

La 2 aprilie, fiind primit în audienţă de V. Molotov, ministrul român, Gheorghe Davidescu a transmis comisarului sovietic întreaga surprindere a Guvernului român cauzată de versiunea în expunerea sa în faţa Sovietului Suprem, precum şi de cuvintele utilizate.

La 9 aprilie 1940, V. Molotov 1-a invitat pe ministrul plenipotenţiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, şi i-a remis un memoriu privind „15 cazuri de bombardare a malului stâng al Nistrului dinspre partea română” şi i-a vorbit despre incidente la frontieră (care, după cum s-a constatat mai târziu, erau imaginare) . Molotov spunea că „atitudinea unităţilor române este inadmisibilă şi se pune întrebarea dacă trupele româneşti amplasate în apropierea teritoriului sovietic nu sunt, cumva, dirijate de cineva” .

A fost lansată chiar şi presupunerea că „trupele româneşti sunt prost conduse sau în interiorul lor au pătruns adânc elemente duşmănoase URSS, cum ar fi polonezii” .

Atrăgând atenţia ministrului plenipotenţiar asupra acestor fapte, V. Molotov insista ca ele să nu se mai repete, deoarece „incidentele depăşesc orice limită” şi „guvernul sovietic nu va mai tolera repetarea unor astfel de cazuri” .

1.2. Pregătirea militară şi ideologică a ocupării Basarabiei

Schimbarea situaţiei internaţionale în Europa a determinat Moscova să accelereze pregătirile pentru realizarea prevederilor articolului 3 din protocolul adiţional secret la Pactul sovieto-german de neagresiune. Între 11 şi 14 mai, secţia operativă a statului major al regiunii militare Kiev a ordonat secţiei topografie militară să pregătească seturi de hărţi topografice ale zonei de frontieră a României.

La 3 iunie, N. Vatutin, şeful statului major al regiunii militare Kiev, a elaborat şi a transmis mareşalului S. Timoşenco, comisarul apărării al Uniunii Sovietice, un memoriu strict confidenţial în care erau expuse consideraţiile privind organizarea şi desfăşurarea operaţiei frontului (de sud) împotriva României.

Ţinta strategică imediată a frontului o constituia încercuirea şi lichidarea forţelor armate române pe teritoriul de la est de linia: Munţii Carpaţi, Focşani, Galaţi, râul Dunărea, barând total retragerea românilor la vest de linia indicată. În rezultatul operaţiei, trupele sovietice trebuiau să ocupe crestele Munţilor Carpaţi porţile Focşani şi cursul inferior al Dunării, şi să ajună la linia Focşani – Brăila.

Adâncimea operaţiei frontului urma să constituie 220-250 km. Ritmul mediu al operaţiei trebuia să fie de 10 km pe zi. Operaţia urma să fie organizată în colaborare strânsă cu Flota Mării Nege” . În opinia lui Vatutin, în cadrul operaţiei, forţele aeriene, cu un efectiv de 15 brigăzi de aviaţie, trebuiau să lichideze avioanele inamicului în aer şi pe aerodromuri, în special în zona Bucureşti, şi să lichideze bazele militare ale adversarului din Constanţa şi Galaţi.

În cooperare cu Flota Mării Negre, aviaţia militară avea sarcina să asigure supremaţia pe mare până la strâmtoarea Bosfor.

Flota Mării negre avea misiunea să lichideze flota şi bazale militare ale inamicului şi să asigure supremaţia pe Marea Neagră; să cucerească strâmtorile Bosfor şi Dardanelle li să blocheze ieşirile din acestea; să blocheze coastele româneşti de la Marea Neagră; să pregătească şi să asigure debarcarea trupelor de desant pe cursul inferior al Dunării. 

În convingerea generalului Vatutin, în cazul în care prima operaţie a frontului va fi realizată cu succes, trupele vor fi dislocate în faţa porţilor Focşani pentru aplicarea loviturii principale asupra oraşului Bucureşti, lichidarea totală a României, cucerirea Dobrogei şi, în continuare pentru a pune stăpânire pe Turcia europeană şi Dardanelle . Acestea erau viziunile unuia din cei mai de vază comandanţi ai Armatei Roşii, viziuni altoite în baza doctrinei bolşevice cu privire la politica externă a URSS şi a rolului forţelor armate sovietice în realizarea acestei politici. 

Însă planul războiului împotriva României era elaborat în cadrul Direcţiei operative a Marelui Stat Major al Armatei Roşii. Până la 7 iunie 1940, în activităţile de planificare a participat şi generalul de armată Gh. Jucov. În această zi, prin ordinul nr. 02469 al comisarului apărării, el este numit comandant al regiunii militare cu destinaţie specială Kiev, iar la 8 iunie pleacâ în capitala Ucrainei Sovietice pentru a prelua comanda . 

La 9 iunie 1940, prin directivele comisarului poporului pentru apărare nr. OY/583 şi nr. OY/584, Consiliilor militare al regiunii militare speciale Kiev şi al regiunii militare Odesa li s-a ordonat de a se pune în stare de luptă conform statelor de pace .

Prin joncţiunea celor două regiuni, a fost creat Frontul de Sud, condus de generalul Gh. Jukov. Acest front avea în componenţă armatele 5, 9 şi 12 . La 10 iunie 1940 trupele celor trei armate au primit directive privind concentrarea de-a lungul graniţei cu România, care urma să înceapă la 11 iunie, sub pretextul unui exerciţiu şi să se finalizeze la 24 iunie 1940. 

La 13 iunie 1940, la Kremlin a avut loc consfătuirea conducerii militare şi politice superioare, la care au participat I.V. Stalin; V.M. Molotov; Comisarul apărării, mareşalul S.C. Timoşenco; şeful Marelui Stat Major, mareşalul B.M. Şapoşnicov; şeful direcţiei politice a Armatei Roşii, L.Z. Mehlis; comandantul regiunii militare Kiev, generalul Gh. C. Jucov comandantul regiunii militare Odesa, generalul I.V. Boldin, comisarul poporului cu problemele Flotei militare-maritime, amiralul N.G. Cuzneţov şi alţii . 

Pentru acţiunile trupelor au fost aprobate două variante. Varianta principală consta dintr-un plan, elaborat pentru cazul în care trupele române vor opune rezistenţă. Conform acestuia, Frontul de Sud urma să execute o lovitură concentrată cu forţele unităţilor armatei a 12-a de-a lungul râului Prut spre Iaşi, iar cu forţele armatei a 9-a la sud de Chişinău spre Huşi .

A doua variantă prevedea acţiuni pentru cazul în care trupele române aveau să se retragă la vest de Prut fără a opune rezistenţă. Misiunea trupelor sovietice în aceste condiţii consta în ieşirea, cât mai rapidă, a eşaloanelor mobile la Prut, pentru a controla retragerea trupelor române. Unităţile de infanterie trebuiau să se deplaseze în eşalonul al doilea, având misiunea de a sprijini la timp primul eşalon.

In conformitate cu informaţia depusă în Arhiva Centrală a Armatei Sovietice, către 26 iunie 1940 pe Frontul de Sud au fost concentrate 32 divizii infanterie, 2 divizii infanterie moto, 6 divizii cavalerie, 11 brigăzi tancuri, 3 brigăzi desant aerian, 16 regimente artilerie din rezerva comandantului-şef, 14 regimente artilerie de corp şi 4 divizioane artilerie . Numărul total al trupelor şi al armamentului aflat în dotarea frontului, după date incomplete, era nu mai puţin de 637 149 de oameni, 9 415 tunuri şi aruncătoare de mine, 2 461 tancuri, 359 de maşini blindate 28 056 de automobile . 

Pregătirea operaţiunii militare de ocupare a Basarabiei şi Bucovinei impunea comandamentului sovietic şi o minuţioasă pregătire ideologică, atât a trupelor ce urmau să invadeze Basarabia şi Bucovina, cât şi a viitorilor cetăţeni sovietici. În acest scop au fost antrenate presa sovietică, radioul, Kominternul şi partidele comuniste din diferite ţări, corpul politic şi al activiştilor comunişti din armată.

Astfel, în presă, la radio, în discursuri politice, în literatură şi publicaţii periodice se susţinea că Basarabia ar fi un ţinut rusesc, ocupat vremelnic de „gărzile albe” române . Despre Bucovina se insinua că ar fi o veche provincie autonomă austriacă, locuită în majoritate de ucraineni, cedată României în mod injust prin tratatul de la St. Germain .

Metodele folosite de propaganda sovietică pentru a susţine absurdele pretenţii asupra vechilor teritorii româneşti de la est de Prut au fost: falsificarea realităţilor istorice; prezentarea tendenţioasă a situaţiei din România şi în special din Basarabia în comparaţie cu starea de lucruri din URSS, discreditarea activităţii pozitive româneşti; condamnarea politicii externe a României; întreţinerea unei campanii de neadevăruri şi insulte împotriva României .

La întrunirile politice din Ucraina, Galiţia Occidentală şi RASS Moldovenească, agitatorii partidului comunist şi instructorii politici ai Armatei Roşii insistau asupra următoarelor teme: „România va fi obligată să retrocedeze atât Basarabia, cât şi Bucovina, care e locuită de ucraineni”; „România pregăteşte o agresiune armată contra Uniunii Sovietice pe care Armata Roşie trebuie să o prevină cât mai curând”.

De pregătirea ideologică a trupelor sovietice se ocupa direcţia politică a Armatei Roşii, avându-1 în calitate de şef pe comisarul de armată de rangul întâi, L. Mehlis. În acest scop, la 21 iunie, consiliile militare şi şefii de direcţii politice ale regiunilor militare Kiev şi Odesa primesc directiva nr. 5285/cc a lui L. Mehlis, în care acţiunile URSS erau explicate astfel:

„În 1918, folosind situaţia provocată de războiul civil din URSS şi de intervenţia imperialiştilor anglo-francezi, România a ne-a ocupat hoţeşte Basarabia. Fraţii noştri trăiesc în Basarabia într-o sărăcie groaznică, de azi pe mâine. Guvernul dictaturii regale suplimentează asuprirea economică a maselor din Basarabia cu asuprirea politică şi naţională. Din optica etnografică, Basarabia nu are nici o legătură cu România” .

„A sosit momentul să smulgem din mâinile hoţeşti ale României moşiereşti pământul nostru, să eliberăm din prizonieratul român pe fraţii şi cetăţenii noştri. Basarabia furată trebuie să fie reîntoarsă la sânul Patriei-mame — Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste” . 

Direcţia politică a Armatei Roşii obliga ofiţerii politici „să organizeze cu ostaşii roşii şi comandanţii inferiori informări politice şi discuţii pe temele: „Oricând şi pretutindeni să ne facem datoria faţă de Patrie”, „Să ţinem onoarea de ostaş al Armatei Roşii”, „Relaţiile dintre URSS şi România”, „Acţiunile provocatoare ale cercurilor guvernante ale României faţă de Uniunea Sovietică”, „Războaiele drepte şi nedrepte”, „Orice război purtat de statul muncitorilor şi ţăranilor este un război drept, un război de eliberare” etc. 

Ostaşilor sovietici trebuia să li se implanteze încrederea că „pe drapelul său Armata Roşie duce poporului muncitor eliberare de sub exploatare şi de sub jugul naţional. Muncitorii vor fi eliberaţi din robia capitalistă, şomerii vor fi plasaţi în câmpul muncii, argaţii, ţăranii fără pământ şi cei cu pământ puţin vor primi pământul moşierilor români; impozitele vor fi reduse şi temporar anulate. Se va pune capăt sistemului barbar de „românizare” a ruşilor, ucrainenilor şi moldovenilor” .

Aşadar, dacă în articolul 3 al Protocolului adiţional secret, semnat la 23 august 1939 la Moscova, URSS, susţinută de Germania nazistă, „subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia”, transpunerea în practică a acestui „interes” urma să fie realizată cu forţa masivă a Armatei Roşii, bine echipată şi moral pregătită pentru cotropirea de pământuri străine.

1.3. Actualizarea tranzacţiei sovieto-hitleriste.

Pregătirea războiului împotriva României a fost urmată de o campanie diplomatică a Moscovei. In condiţiile în care ostilităţile de pe frontul de vest intraseră în faza lor finală, prin capitularea la 22 iunie 1940 a Franţei şi imobilizarea trupelor engleze de pe continent, Guvernul Uniunii Sovietice, profitând de totala izolare internaţională a României anunţă, la 23 iunie 1940, pe partenerul său, Germania nazistă, că URSS intenţionează să-şi satisfacă pretenţiile teritoriale faţă de România şi să obţină teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei. V. Molotov l-a invitat pe ambasadorul german Ioachim von Schulenburg şi i-a relatat că „Uniunea Sovietică ar dori să soluţioneze chestiunea pe cale paşnică, dar România nu a răspuns” la declaraţia sovietică din 29 martie 1940.

Acum guvernul sovietic „doreşte să înainteze României această chestiune foarte curând. Bucovina, ca regiune populată de ucraineni, se include, de asemenea, în soluţionarea problemei Basarabiei… Dacă România nu va merge la soluţionarea paşnică a problemei Basarabiei, Uniunea Sovietică o va soluţiona cu forţa militară. Uniunea Sovietică a aşteptat mult şi cu răbdare soluţionarea acestei probleme, acum însă nu se mai poate aştepta”. 

Contele von Schulenburg a răspuns că o asemenea hotărâre a guvernului sovietic constituie pentru el o surpriză. Deşi nu contesta pretenţiile guvernului sovietic asupra Basarabiei, ambasadorul german 1-a rugat pe Molotov să nu se întreprindă nici un fel de acţiuni atâta timp cât Guvernul german nu va elabora o poziţie definitivă în raport cu intenţiile guvernului sovietic. 

În ceea ce priveşte pretenţiile sovietice asupra Bucovinei, care niciodată nu a fost în imperiul rus şi nici în Ucraina, acestea au trezit chiar şi nemulţumirea Germaniei, partenerul de atunci al URSS. 

Ca urmare a poziţiei Berlinului faţă de problema Bucovinei, V. Molotov l-a convocat la 26 iunie pe ambasadorul german la Moscova şi i-a declarat că Guvernul sovietic „a hotărât să-şi limiteze pretenţiile sale la partea de nord a Bucovinei, cu oraşul Cernăuţi”, subliniind că, după opinia sovietică „hotarul trebuie să treacă din cel mai de sud punct al Ucrainei apusene sovietice, de lângă muntele Kniatiasa spre est, de-a ungul râului Suceava, şi apoi mai spre nord-est de Herţa de Prut” . Hotarul era trasat astfel, încât Uniunea Sovietică să obţină legătura feroviară directă din Basarabia, prin Cernăuţi, spre Lemberg (Lvov) .

Aşadar, către sfârşitul zilei de 26 iunie 1940, înţelegerea dintre URSS şi Germania nazistă privitoare la răpirea Basarabiei şi Bucovinei erau încheiate. Urmau să intre în acţiune forţele şi mijloacele de realizare a planului de cotropire.

I.4. Ultimatumul sovietic şi acceptarea lui de către guvernul României

Încheind pregătirile militare şi consultând Berlinul, guvernul sovietic a prezentat guvernului Românie două note ultimative, la 26 iunie şi 27 iunie 1940. La 26 iunie, ora 10 seara, V. M. Molotov l-a invitat la Kremlin pe ministrul român la Moscova Gh. Davidescu şi i-a remis nota ultimativă, prin care cerea României să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei, afirmând că România pro¬fitase de slăbiciunea militară a Rusiei în 1918, acaparând o parte din teritoriul ei, Basarabia, „câlcând astfel unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal de ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană”.

In continu¬are în notă se menţiona că „acum, când slăbiciunea mili¬tară a URSS e de domeniul trecutului… Uniunea Sovi¬etică consideră necesar şi oportun ca, în interesul resta¬bilirii dreptăţii, să păşească, împreună cu România, la rezolvarea imediată a chestiunii retrocedării Basarabiei Uniunii Sovietice…

Guvernul sovietic consideră că problema retrocedării Basarabiei este legată în mod organic de problema transmiterii către URSS a acelei părţi a Bucovinei a cărei populaţie este legată, în marea sa majoritate, de Ucraina sovietică atât prin comunitatea sorţii istorice, cât şi prin comunitate de limbă şi componenţă naţională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părţii de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, de fapt numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi, pricinuite URSS şi populaţiei Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia.

… Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României: Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia; Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei, cu frontiera potrivit hărţii anexate.

…Guvernul sovietic aşteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent” .

Gh. Davidescu, ministrul român la Moscova, a încercat să contracareze declaraţiile din ultimatum, aducând argu¬mente întemeiate, care însă au fost respinse de Molotov. Tactica Guvernului URSS era de a lansa un atac pu¬ternic fără a oferi României decât alternativa cedării sau războiului.

Ultimatumul sovietic a luat prin surprindere Guvernul român. In condiţiile totalei izolări internaţionale şi în faţa pericolului declanşării unui război pe mai multe fron¬turi, guvernul României s-a văzut silit să cedeze presiu¬nilor sovietice. În urma celor două şedinţe ale Consiliului de Coroană şi a sfaturilor aliaţilor din înţelegerea Balcanică, România a decis, sub presiunea forţei, evacuarea Basarabiei şi nordului Bucovinei. A fost refuzat războiul pentru a nu pune în pericol existenţa Statului Român. 

La 28 iunie unităţile Frontul de Sud au primit instrucţiunea Direcţiei Politice a Armatei Roşii care cerea să se explice trupelor că „datorită politicii externe staliniste înţelepte, promovată de partid li de Guvernul sovietic, noi am scutit oamenii muncii din Basarabia şi nordul Bucovinei de un război sângeros şi am soluţionat problema întoarcerii Basarabiei în familia puternică a Uniunii Sovietice pe cale paşnică” .
În conformitate cu ultimatumul sovietic, evacuarea Basarabiei şi nordului Bucovinei de către trupele române şi invadarea acestor teritorii de trupele sovietice urma să aibă loc într-un termen de 4 zile, cu începere din ziua de 28 iunie, ora 14.00 .

În ziua de 28 iunie, la ora 14.00, trupele Frontului de Sud al U.R.S.S. au trecut frontiera, conform variantei nr. 2.

Investigaţiile făcute în diferite arhive permit să constatăm că trupele sovietice, văzându-se pe pământurile româneşti, s-au dedat la acte de ostilitate, încălcând orice prevedere a acordului de la Odesa. Înaintând spre Prut mult mai repede decât era convenit, trupele sovietice, folosind instigatori ai minorităţilor şi basarabenilor, răsculau populaţia minoritară, încurajând şi protejând bandele formate . Carele de luptă sovietice blocau ieşirile din localităţi şi în poziţie de tragere, somau trupele române să părăsească întreg armamentul, materialele, animalele etc. 

În ziua de 3 iulie, la ora 14.00, la termenul indicat de Guvernul sovietic, noua graniţă sovieto-română a fost închisă. În aceeaşi zi şeful statului major al Frontului de Sud a emis ordinul nr. 024/ss cu următorul conţinut: 

„În legătură cu expirarea termenului de evacuare a trupelor române, comandantul Frontului de Sud a ordonat: 

1. Trupele să-şi consolideze poziţiile la noua graniţă; graniţa să fie închisă imediat şi să se interzică trecerea graniţei de stat.

2. Unităţile mici şi grupurile de ostaşi români, care au mai rămas să fie dezarmate, şi concentrate în lagăre până la o dispoziţie specială. Locul unde vor fi concentrate acestea va fi stabilit de către comandanţii de armate.

3. Fiecare armată să identifice imediat unităţi şi subunităţi, cu un număr general nu mai mic de o divizie de infanterie, înzestrată cu mijloace de transport, pentru colectarea materialului de război românesc abandonat, pentru a scotoci teritoriul şi a prinde grupurile de soldaţi români şi, posibil, şi grupuri de bandiţi, care se ascund. .. În aceste activităţi să fie atrasă populaţia locală. 

Armamentul şi echipamentul colectat să fie luat la evidenţă şi predat fără întârziere la punctele bine păzite, stabilite de comandanţii de armate. 

4. În termen de cinci zile să fie înregistraţi ofiţerii şi subofiţerii armatei române, rămaşi pe teritoriul Basarabiei şi Bucovinei, indicându-se numele, prenumele şi patronimicul, gradul militar şi funcţia, locul domiciliului, unitatea şi garnizoana în care a făcut serviciul militar, naţionalitatea, locul naşterii, anul naşterii, localitatea în care se află familia şi genul de ocupaţie a acesteia…” 

La 4 iulie Şapoşnicov a transmiş comandamentului Frontului de Sud ordinul comisarului apărării al URSS, având următorul conţinut:

„1) Graniţa cu România, în nordul Bucovinei şi în Basarabia, inclusiv până la delta Dunării, să fie bine închisă şi să nu se admită nicio trecere;

2) Toate unităţile şi subunităţile româneşti rămase să fie dezarmate urgent;

3) A se trimite, prin telegramă specială, informaţia privind numărul de soldaţi, ofiţeri şi subofiţeri dezarmaţi de la începutul operaţiei până la 3 iulie inclusiv” . Conform informaţiei trimise la Moscova, pe teritoriul ocupat au rămas şi au fost dezarmaţi 7 446 de militari ai Armatei Române (106 ofiţeri, 243 de subofiţeri şi 7 097 de soldaţi). 

În cursul zilelor de 3 şi 4 iulie, în marile garnizoane ale Basarabiei şi Bucovinei ocupate, au avut loc parade de triumf ale Armatei Roşii .
Aşadar, ocuparea pământurilor româneşti a fost posibilă datorită mai multor factori, determinanţi fiind: prevederile punctului 3 al Protocolului adiţional secret la pactul Molotov-Ribbentrop; potenţialul militar sovietic ca mijloc de realizare a politicii expansioniste a Statului Sovietic; situaţia internaţională nefavorabilă României.

In conformitate cu ultimatumul sovietic, evacuarea Basarabiei şi nordului Bucovinei de către trupele române şi ocuparea acestor teritorii de către trupele sovietice urma să se desfăşoare în timp de 4 zile, cu începere din ziua de 28 iunie, ora 14.00. Fără a ţine seama, însă, de textul notei ultimative, trupele sovietice au început trecerea frontierei în dimineaţa zilei de 28 iunie şi în 29 iunie pun stăpânire pe principalele treceri peste Prut. În numai cinci zile, România a cedat Uniunii Sovietice 50 762 kmp (Basarabia – 44 500 kmp şi Nordul Bucovinei – cu 6 262 kmp), cu 4 021 086 ha teren agricol (20,59% din suprafaţa agricolă a ţării); 3 776 309 locuitori, dintre care 53,49% – români, 10,34% – ruşi, 15,30% – ruteni şi ucraineni, 7,27% – evrei, 4,9% – bulgari, 3,31% – germani, 5,12% – alţii .

Anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herta a constituit primul act al sfârtecării României în anul 1940. Trecerea acestor teritorii în componenţa URSS va genera consecinţe dramatice pentru întreg poporul român, în deosebi pentru populaţia din teritoriile menţionate.

Între 28 iunie -3 iulie 1940, Uniunea Sovietică şi-a satisfăcut doar o parte din pretenţiile sale. După impunerea hotarului pe Prut şi pe Dunăre, URSS prezintă, în raporturile sale cu România, revendicări a căror realizare avea să cauzeze Statului român enorme pierderi materiale, financiare şi morale.

Trupele Armatei Roşii au ocupat la 28 iunie – 3 iulie teritorii ce depăşeau prevederile „notei Molotov”, generând, astfel, probleme suplimentare în relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi România.

Delegaţia Uniunii Sovietice insista ca, trasând frontiera în acest sector, să treacă la URSS.

Delegaţia română a adus argumente de ordin juridic şi tehnic care demonstrau inconsistenţa pretenţiilor sovietice şi a cerut să fie redactat protocolul final de descriere, pentru sectoarele asupra cărora se căzuse de acord, rămânând ca pe celelalte să se expună punctele de vedere respective.

La 26 octombrie 1940, trupele sovietice au ocupat insulele insulele Salagnic, Dalerul Mare, Dalerul Mic, Maican şi insula fără nume dintre braţul Vechiul Stanbul şi gârliţa Musura din delta Dunării. 

Raptul Basarabiei este urmat de modificări radicale în toate sferele provinciei. Are loc instaurarea puterii absolute a partidului bolşevic, organizaţie suprastatală, „cadrele” căreia au venit în 1940, exclusiv, din afara hotarelor Basarabiei. După proclamarea RSS Moldoveneşti, au fost declanşate transformări, menite să instaleze regimul bolşevic între Prut şi Nistru. Au fost naţionalizate băncile, întreprinderile industriale şi comerciale, transportul feroviar şi naval, mijloacele de construcţie şi alte ramuri ale economiei, toate fiind declarate proprietate a Statului Sovietic.

La începutul anului 1941, demarează colectivizarea agriculturii. Necesitatea lichidării gospodăriilor individuale ţărăneşti rezulta din politica partidului bolşevic, care avea să extragă enorme cantităţi de produse agricole din satul basarabean. Impozitul agricol şi cotele de predare obligatorie a cerealelor la stat au constituit pârghia principală de pauperizare a ţăranilor şi împingerii lor în colhoz. Prin intermediul SMT-urilor, Statul Sovietic, de asemenea, extrăgea din gospodăriile ţărăneşti mari cantităţi de produse agricole şi le punea la dispoziţia castei sovieto-bolşevice.

Tot ce s-a promovat în perioada iunie 1940 – iunie 1941 în sfera vieţii culturale din RSS Moldovenească, a urmărit scopul deznaţionalizării şi rusificării Basarabiei. Prin decizia Moscovei a fost efectuată trecerea de la grafia latină a limbii române la cea rusă, a fost reorganizat sistemul naţional de învăţământ şi conformat celui sovietic.

Esenţa regimului totalitar, ce se instaura între Prut şi Nistru, se manifesta, mai întâi de toate, prin arestări, împuşcări, deportări a multor mii de persoane, apreciate abuziv drept „elemente ostile Statului Sovietic, criminali, trădători de patrie” etc. Apogeul terorii, promovate în primul an de putere sovietică în Basarabia, a fost deportarea masivă din 13/14iunie 1941.

După anexarea la U.R.S.S., Moscova trata Basarabia ca o sursă de braţe de muncă ieftină pentru şantierele de construcţii, întreprinderile industriale şi minele de cărbune din diferite regiuni ale ţării sovietice. Prin mobilizări forţate, din familiile ţăranilor basarabeni au fost smulse circa 100 mii de tineri. În locul lor veniseră, „să construiască socialismul”, mii de „specialişti” şi „cadre calificate”, muncitori de rând, familii de ţărani din Rusia, Ucraina şi alte părţi ale Uniunii Sovietice. Aşa începea sovietizarea Basarabiei.

Una dintre consecinţele principale, generate de ocuparea teritoriului dintre Prut şi Nistru, 1-a constituit dezmembrarea Basarabiei prin legea din 2 august 1940 a Sovietului Suprem al URSS, efectuată de Moscova odată cu dezmembrarea Republicii Autonome Moldoveneşti, creată anterior tot de Moscova, la 12 octombrie 1924, în cadrul Ucrainei sovietice.

La 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS, neglijând seculara unitate teritorială, social-economică şi culturală a Basarabiei, a adoptat legea „Cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti” prin care noua republică unională a fost formată din şase judeţe ale Basarabiei şi şase raioane ale RASSM. În componenţa RSS Ucrainene au fost incluse judeţele Hotin, Cetatea Albă şi Ismail.

Documentele de arhivă probează, fără putinţă de tăgadă, că iniţiativa creării republicii unionale moldoveneşti nu a fost a populaţiei RASSM şi cu atât mai puţin a populaţiei Basarabiei, deoarece populaţia, nu numai de fapt, dar nici formal nu s-a adresat Consiliului Comisarilor Poporului al URSS şi CC al PC (b) din Uniunea Sovietică în această privinţă.

Această operaţie, în întregime, a fost pregătită în mare taină, fără ştirea chiar a „organizaţiilor” care au primit dispoziţia să se pronunţe în sensul „rugăminţii” referitor la reunirea poporului moldovenesc, adică fără ştirea CCP al RASSM şi al comitetului regional din Moldova al PC(b) din Ucraina, şi, bineînţeles, fără ştirea populaţiei.

Orice argument în favoarea păstrării integrităţii Basarabiei şi a RASSM a fost respins. Mai mult, evoluţia evenimentelor ulterioare demonstrează că amputarea nordului şi sudului Basarabiei a fost efectuată ignorându-se argumentele Atât dezmembrarea RASS Moldoveneşti cât şi a Basarabiei, la 2 august 1940, a fost un act ilegal; a fost, de fapt, un dictat al Moscovei în baza propunerilor făcute de Kiev. Însăşi formarea RSS Moldoveneşti a constituit un act ilegal deoarece decizia a fost adoptată fără a se lua în considerare dorinţa populaţiei locale. În perioada de la 3 iulie până la 2 august 1940 în teritoriile ocupate nu au fost organizate alegeri pentru organizarea unor instituţii reprezentative, îndreptăţite să examineze problema creării unei formaţiuni statale.

Sovietul Suprem al URSS a adoptat hotărârea din 2 august 1940, depăşindu-şi prerogativele constituţionale. Conform articolului al 13 al Constituţiei URSS în vigoare la acea vreme, Sovietul Suprem al URSS era în drept doar să admită noi republici în componenţa Uniunii Sovietice şi nicidecum a le proclama sau a le înfiinţa. Acelaşi articol prevedea că legislativul Uniunii Sovietice doar aproba modificările frontierelor între republicile unionale si în niciun caz nu le stabilea.

Prin urmare, RSS Moldovenească îşi datora existenţa actului creator al Kremlinului. Din însuşi faptul formării RSS Moldoveneşti, conform hotărârii Sovietului Suprem al URSS, se trage concluzia despre caracterul non-statal al acestei republici unionale în clipa apariţiei sale, în măsura în care existenţa unui stat, din punct de vedere juridic, poate avea drept bază numai exprimarea propriei voinţe.
Aşadar, formarea RSS Moldoveneşti, prin dezmembrarea teritorială a RASSM şi, mai ales, a Basarabiei a fost dictată la Moscova în mod ilegal şi luându-se în calcul consecinţele strategice. 

La 31 mai 1941 S.A. Goglidze, împuternicitul CC al PC (b) al URSS pentru RSS Moldovenească, „roagă CC al PC b al URSS să efectueze deportarea, în alte regiuni ale Uniunii Sovietice, a 5 000 de persoane, împreună cu membrii familiilor acestora”. La 13 iunie 1941 din RSS Moldovenească au fost deportate în Gulagurile din regiunile Altai, Kirov, Krasnoiarsc, Novosibirsc, Omsc şi republicile Kazahă şi Komi 22 648 de persoane.

În lagărele din regiunea Novosibirsc au ajuns 1 950 de familii, numărând 5 797 de persoane, între care 1 958 erau copii. Arestările şi deportarea au fost efectuate în baza „Regulamentului cu privire la aplicarea deportării faţă de unele categorii de criminali”. În felul acesta regimul totalitar comunist, ca un prim pas, a transformat mai mult de 22 de mii de oameni, foşti cetăţeni ai statului român, în criminali şi îmbarcându-i în 1 315 vagoane i-a aruncat în hăul Asiei. 

Colectările forţate a produselor alimentare din anul 1945 au constituit cauza principală a declanşării foametei din iarna 1945/1946. Seceta care se abătuse asupra RSSM a compromis recolta de cereale şi, în consecinţă, gospodăriile ţărăneşti nu mai dispuneau de cantităţile de produse agricole şi furaje, necesare supravieţuirii în condiţiile anilor precedenţi. Dimensiunile contribuţiei obligatorii, impusă ţăranilor de către statul sovietic, au stors din gospodăriile ţărăneşti ultimele rezerve necesare reproducţiei simple şi întreţinerii familiilor de la sate. 

În Uniunea Sovietică, în RSS Moldovenească, în mod deosebit, foametea a fost rezultatul activităţii Partidului Comunist (bolşevic) şi a structurilor statului sovietic. Statul sovietic avea resursele pentru asigurarea populaţiei cu strictul necesar şi stoparea mortalităţii de foame. Dovadă în acest sens servesc cifrele.

Conform investigaţiilor istoricilor ruşi, la 1 februarie 1947 „rezerva de stat” a URSS dispunea de 10 mln de tone de cereale. Nu era mult, dar mai mult decât la începutul anului 1946. Pentru „necesităţile” interne, pentru întreţinerea armatei şi a funcţionarilor de toate nivelele, pentru raţiile oferite muncitorilor, oamenilor de ştiinţă, colaboratorilor instituţiilor de represalii au fost utilizate 5,7 mln tone de cereale. Din cantitatea rămasă era posibilă şi salvarea înfometaţilor din zonele calamitate, inclusiv din RSSM. Aceasta pe de o parte. 

Pe de altă parte, în 1946 Uniunea RSS a exportat cereale. În Uniunea Sovietică exportul de cereale constituia o sursă importantă de obţinere a valutei străine, dar era utilizat şi, mai ales, ca pârghie a marii politici. După război, politica devine principalul mobil al comerţului extern cu cereale. În 1946 URSS a exportat mai mult de 1 mln de tone de cereale, inclusiv în Franaţa – 500 de mii de tone.

În comunicatul privind exportul cerealelor în Franţa, se menţiona că, „având în vedere dificultăţile aprovizionării cu produse alimentare în Franţa şi rugămintea guvernului francez, guvernul sovietic a decis să vină în ajutorul aliatului său Franţa”. Aspectul politic al acestui ajutor era susţinerea comuniştilor francezi şi consolidarea imaginii acestora în alegeri. Numai că această generozitate era etalată în timp ce în URSS, şi mai ale în RSSM, cetăţenii sovietici mureau de foame cu sutele şi, respectiv, cu zecile de mii.

Cerealele erau, de asemenea, exportate, în calitate de „ajutor”, în Bulgaria, România, Polonia, Cehoslovacia, Berlin şi în alte ţări. Acest „zel umanist” al conducerii de la Kremlin poate fi explicat numai plecând de la raţiuni politice: din URSS primeau cereale ţările în care comuniştii se aflau în „culoarele puterii”. 

Prin urmare, mortalitatea în masă de foame nu a fost rezultatul secetei, ci al politicii economice şi a sistemului sovietic de acces la produsele alimentare.

La 6 aprilie 1949, Biroul politic al C.C. al P.C. (b) din toată Uniunea adoptă hotărârea “Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldoveneşti a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, persoanelor care au colaborat cu organele de poliţie germane şi româneşti, a membrilor partidelor şi organizaţiilor profasciste, a gardiştilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât şi familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”.
Hotărârea prevedea deportarea pe veci a 11 280 de familii, însumând cifra de 40 850 de persoane, în Kazahstan, în ţinutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni şi Tomsk,. 

Baza „legală” a ridicării şi deportării din vara anului 1949 s-a pretins a fi decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 8 martie 1941 „Despre obţinerea cetăţeniei sovietice de către locuitorii din Bucovina şi redobândirea cetăţeniei sovietice de către locuitorii din Basarabia”, conform căruia românii de la est de Prut, fiind declaraţi cetăţenii sovietici, ar fi colaborat în anii războiului cu administraţia românească şi astfel „trădaseră patria sovietică”.
Românii din Bucovina nicicând nu au solicitat cetăţenia sovietică pentru a fi obţinută în 1941, iar românii basarabeni nu o dobândise vreodată, ca să o „redobândească”.

Pe de altă parte, la 4 septembrie 1941, după eliberarea teritoriilor româneşti, a fost promulgat şi decretul-lege privind reglementarea cetăţeniei locuitorilor din Basarabia şi nordul Bucovinei. În virtutea acestei legi, românii basarabeni erau numiţi primari, ajutoare de primari, notari, cât şi în alte funcţii ale administraţiei locale. Pentru toate acestea însă, după reocuparea Basarabiei de către URSS, românii basarabeni aveau să fie arestaţi şi exilaţi în conformitate cu articolul 58 (1-18) al Codului penal, capitolul „Crime contrarevoluţionare”, adică „trădare de patrie, spionaj, acte teroriste, diversiuni…” 

La 15 februarie 1951, V. Abakumaov, într-un memoriu adresat lui I.V. Stalin, consideră necesară deportarea din R.S.S. Moldovenească a 1 675 de persoane (670 de familii), membri ai sectei „martorii lui Iehova” . De aceeaşi părere era şi noul secretar al C.C. al P.C. (b) din Moldova, L.I. Brejnev .

La 3 martie, Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. adoptă hotărârea privind deportarea din R.S.S. Moldovenească a 700 de familii, calificate dmembri ai sectei „Martorii lui Iehova”, cu un număr total de 2 480 de persoane .

În conformitate cu decizia „troicăi” (osoboe soveşceanie), operaţiunea de arestare şi deportare urma să fie efectuată de către trupele Ministerului Securităţii Statului al U.R.S.S. Familiile arestate urmau a fi strămutate, pe veci, în regiunile Tomsk şi Irkutsk, .
La 1 aprilie 1951, ora 4 dimineaţa, începe operaţiunea cu denumirea cifrată „Sever” („Nord”), care se încheie în aceeaşi zi .
Rezultatul operaţiunii „Sever” a fost arestarea şi deportarea în Siberia a 723 de familii cu un număr total de 2 617 persoane, dintre care 808 bărbaţi, 967 femei şi 842 copii . 

În loc de concluzii: mai citiţi o dată compartimentul noţiuni şi încercaţi să răspundeţi la întrebarea din titlu.

SURSA: Ion ŞIŞCANU, istoric – https://timpul.md.

Publicitate

Prof. univ. dr. Valeriu Dulgheru, Chişinău: Raptul Basarabiei de la 28 iunie 1940

 

 

 

 

 

Raptul Basarabiei de la 28 iunie 1940

 

 

„Au venit, maică, nenorociţii ăştia de comunişti şi ne-au luat totul: părul din cap, pământul, căruţa. Un singur lucru nu ne-au putut lua. Sufletul”. (Martori oculari)

Se spune că Domnul, la ziua Marii împărţiri ne-a dat nouă, românilor, cele mai bune pământuri, dar pentru echilibru – şi cei mai răi vecini. De fapt, vecinul din est se face vecinul oricui dacă doreşte.

Aşa a procedat întotdeauna, lăţindu-se pe a şasea parte a Terrei. Aşa a procedat la 1812, când a rupt din trupul vechii Moldove cea mai frumoasă parte a ei – Basarabia.

De atunci s-au început marile probleme pentru frântura de popor român din Basarabia, care continuă aproape 200 de ani. Însă cea mai mare belea căzută pe capul basarabenilor pe parcursul istoriei multimilenare de existenţă cu certitudine a fost regimul comunist-stalinist, adus pe vârful baionetelor de către „eliberatorii” ruşi la 28 iunie 1940.

Nimic nu se poate compara cu durerile, chinurile, lacrimile sutelor de mii de copii, femei, bătrâni morţi în chinuri în groaznica foamete organizată de regimul comunist în 1946-’47, cu chinurile zecilor de mii de nevinovaţi trecuţi prin camerele enkavediste ale morţii din închisorile staliniste, care întreceau cu mult prin metodele diabolice utilizate pe cele din Evul Mediu, cu chinurile zecilor de mii de deportaţi, dintre care două treimi erau femei şi copii – fiinţe absolut nevinovate.

Cine le poate alina câtuşi de puţin durerile sufleteşti supravieţuitorilor acestui calvar? Nimeni nu le poate întoarce tinereţea irosită în zadar, sănătatea compromisă de tratamentul inuman, la care au fost supuşi, liniştea sufletească, pierdută pentru totdeauna şi înlocuită cu o permanentă dureroasă nelinişte. Pleoapa trecutului tresare, ascunzându-şi lacrima, şi nu lasă uitarea să se cearnă peste ceea ce a rămas în istoria românilor din Basarabia – blestemul anilor 1940.

„Au venit, maică, nenorociţii ăştia de comunişti la putere şi ne-au luat tot: părul din cap, pământul, căruţa. Un singur lucru nu ne-au putut lua. Sufletul”, spun martori în viaţă ai acelui îngrozitor calvar. Cu regret, la foarte mulţi le-a luat şi sufletul. Te cutremuri ascultând tristele amintiri ale celora care au trecut prin iadul comunist şi mai sunt în viaţă. Dar câţi au plecat dintre cei vii, ducând cu ei durerea înăbuşită, nepermiţându-li-se să se destăinuiască.

Prin soarta sa vitregă, Basarabia nu a avut parte de linişte şi pace. Toate nenorocirile ne vin din est. Neamuri fără de lege şi Dumnezeu (chiar dacă unii se consideră mari apărători ai creştinismului, după cuceriri de noi teritorii în vest, crucea era înfiptă drept par de hotar), străine de civilizaţia noastră multimilenară şi de cea europeană, în general, au atentat şi mai atentează asupra sfintei sfintelor unui popor – trecutul şi viitorul.

Din nefericire, visul abia împlinit al românilor basarabeni în perioada de linişte 1918-1940 s-a spulberat din nou. „Din nefericire însă, visul abia împlinit/ Tot ca visul cel de-o clipă, repede s-a risipit…/  Două dintre copiliţe, tam-nisam şi fără vină,/ Basarabia cea blondă şi cu dulcea Bucovină,/ Rupte iarăşi, cu cruzime, din fruntariile Ţării, / Iau toiagul pribegiei, şi-al tăcerii, şi-al uitării” (Ion Filipoiu. Golgota poporului român).

Se apropia anul de cumpănă 1940. În Eurasia apar doi căpcăuni – Stalin şi Hitler -, care vor să reîmpartă lumea.

Prin Pactul secret încheiat între cei doi la 23 august 1939 Basarabia este din nou trădată.

 

 

 

 

 

 

 

La 28 iunie 1940 Basarabia este ocupată de cei cu secera şi ciocanul, și steaua satanică în frunte. „Vin bolşevicii, cu noi rânduri,/  La Prut, de sârmă ghimpată,/ Vine satana, ascunsă-n odăjdii divine./  Vine minciuna. Vine teroarea. Negura vine”, scria cu durere în suflet despre acele zile negre reputatul poet şi patriot al Neamului Gr. Vieru.

Doar peste o lună – la 30 august acelaşi an – din trupul rotunjit după Marea Unire de la 1918 al Ţării este tăiată şi Transilvania de Nord – de astă dată cu acordul celor cu zvastica – Germania şi Italia. În vara lui 1940 regimul sovietic a ajuns la concluzia că a venit momentul înlăturării acestei „nedreptăţi”. Acest lucru reiese destul de clar din declaraţia prim ministrului şi ministrului de externe sovietic V. Molotov făcută la 26 iunie 1940:

„Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, U.R.S.S. consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului (care adevăr? Până la 1812 această provincie era parte componentă a Principatului Moldova!

Cu același succes Mongolia de astăzi „în numele adevărului istoric” (pe timpuri Chingis Han a ocupat întreaga Rusie)) să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice”. Fără a respecta un elementar tact diplomatic: am devenit puternici, să luăm imediat ce dorim. Este comportamentul primatelor.

La a doua ocupaţie din 1940 guvernul sovietic a dat guvernului României doar patru zile pentru a se evacua, însă nici această foarte scurtă perioadă nu fusese respectată. La 26 iunie 1940, la ora 22:00, Comisarul poporului pentru afaceri externe al U.R.S.S., V. Molotov, i-a prezentat ambasadorului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică.

„ – În decurs de 4 zile, începând de la orele 14, după ora Moscovei, la 28 iunie, să se evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti.

– Trupele sovietice în acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de nord a Bucovinei. 3. În decursul zilei de 28 iunie trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Alba”.

România cedează şi doar după 40 de ore trupele sovietice şi ale N.K.V.D.-ului intră în Basarabia şi în Bucovina, care nicioodată nu aparţinuse Rusiei, rupând din trupul României şi ţinutul Herţa, care niciodată nu făcuse parte din Bucovina şi care nu intrase în cerinţa iniţială.

După ce Kremlinul a înaintat României ultimatumul de cedare a Basarabiei și nordului Bucovinei, Ion Antonescu l-a vizitat pe regele Carol al II-lea, la 1 iulie, și i-a prezentat Suveranului un Memoriu, în care sublinia; „Maiestate, Țara se prăbușește. În Basarabia și Bucovina se petrec scene sfâșietoare. Mari și mici unități, abandonate de șefi și surprinse fără ordine, se lasă dezarmate la prima amenințare. Funcționarii, familiile lor și ale ofițerilor, au fost lăsate pradă celei mai groaznice urgii. Materiale imense și depozite militare acumulate acolo din incurie și menținute până în ultimul moment din ordin, au rămas în mâna inamicului”.

A fost din nou ocupată cea mai frumoasă şi bogată pierlă a României. Dintr-o populație de 3.776.000 de locuitori (în conformitate cu rezultatele recensământul din 1930), în teritoriile ocupate de U.R.S.S., 2.078.000 (55%) erau etnici români. Peste 200.000 de locuitori de toate etniile s-au refugiat în România în cele câteva zile care au urmat după 28 iunie.

Ca şi în Statele Baltice „s-au găsit uimitor de repede reprezentanţi ai poporului care cereau alipirea la marea familie frăţească”. Iar falşii istorici gen Varticean, Ţaranov, Sovetov ş.a. propagau în opurile lor falsul că „…Poporul Basarabiei timp de 22 de ani nu a întrerupt lupta pentru libertatea sa, pentru instalarea puterii sovietice”.

De menţionat că cu excepţia a două aşa numite „răscoale ţărăneşti” (de la Tatarbunar şi Hotin, 1924, declanşate de agenţi bolşevici veniţi de peste Nistru), la care practic nu au participat ţăranii, fiind satisfăcuţi de împroprietărirea cu pământ conform Legii adoptate de regele Ferdinand special pentru ţăranii basarabeni, nu se cunosc alte „mişcări norodnice antiregale, antimoşiereşti.

A fost cea mai cumplită teroare, pe care a cunoscut-o această aşchie de popor român în întreaga sa perioadă de existenţă. Chiar din momentul când cizma rusească a călcat pe pământul Basarabiei. Peste capul basarabenilor a venit urgia sovietică, iadul pe pământ s-a mutat în Basarabia. Crimele comise de regimul sovietic stalinist, chiar în primele luni ale ocupaţiei, sunt inimaginabile prin numărul şi cruzimea lor.

După reocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, ocupanţii sovietici au declanşat exterminările în masă, arestarea şi deportarea aşa-numitelor „elemente antisovietice” – intelectuali, lucrători ai cultelor, foşti funcţionari, foşti membri ai partidelor politice, dar pur şi simplu a tuturor celor care, în opinia autorităţilor, nu aprobau regimul, uneori chiar ajungând la absurd (de exemplu în cazul tânărului Vadim Pirogan – ce „duşman al poporului” putea fi un tânăr de numai 16 ani?).

Imediat după ocuparea Basarabiei, la 28 iunie 1940, comuniştii au perseverat în a instaura „viaţa nouă” în sensul, pe care îl înţelegeau ei: arestări, deportări, execuţii, toate fiind menite să-i asigurare viitoarei guvernări liniştea pentru mulţi ani înainte. Acest lucru se petrece la 1940, când situaţia „favorabilă” (democraţia europeana era călcată de cizma germană şi nu putea să-şi apere foştii aliaţi) i-au permis Rusiei Sovietice să-şi satisfacă poftele animalice, când sub acelaşi pretext, fortificat şi de falsul motiv molotovist precum că Basarabia ar fi fost populată preponderent de ucraineni, Basarabia este alipită la R.A.S.S.M. Dacă România ar fi opus rezistenţă şi s-ar fi opus ultimatului din 26 iunie 1940, U.R.S.S. ar fi anexat întreg teritoriul fostei Ţări a Moldovei.

28 august 1940 – Vinerea Patimilor României Mari în urma căreia 3.776.309 de fii ai României şi o suprafaţă de 50.762 km2 din trupul țării au căzut pradă barbariei hoardelor ruseşti

 

28 iunie 1940 – Zi de doliu național în România

„E Vinerea Patimilor României Mari! Sfârşitu-s-a! Ceea ce generaţii intregi au luptat, au sângerat, au muncit, s-a risipit, s-a distrus şi s-a năruit. Este oare de crezut aceasta, ca in câteva ceasuri să se prăbuşească o provincie, să se răpească milioane de oameni şi să se sfârşească o religie creştină de două mii de ani?” 

Pr. Paul Mihail, Chişinău, 28 iunie 1940 

 

 

Al Doilea Război Mondial a început în data de 1 septembrie 1939,  odată cu invazia Germaniei naziste asupra Poloniei, urmată de cea a Armatei Roșii în data de 17 septembrie. Polonia e împărțită între Germania lui Hitler și URSS-ul condus dictatorial de Stalin.

România și-a declarat neutralitatea, dar a găzduit mii de soldați și ofițeri polonezi care ulterior în mare parte au emigrat în Marea Britanie și alte state vestice.

Ca urmare a Pactului de neagresiune Hitler-Stalin şi a Protocolului secret, la 26 iunie 1940, URSS adresa României un ultimatum prin care cerea „inapoierea cu orice preţ” a Basarabiei şi cedarea părţii de nord a Bucovinei.

Operațiile militare se extind asupra României la sfârșitul lunii iunie 1940, când Armata Roșie, în acord cu Germania nazistă (Pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939) ocupă Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herței (ultimele două teritorii nefiind parte a protocolului secret din 23 august 1939).

Amenințat de pericolul dispariției ca stat, guvernul de la București a fost nevoit să accepte evacuarea Basarabiei, pe lângă care a fost obligată să accepte şi părăsirea Nordului Bucovinei. La 29 iunie, tancurile ruseşti acupă abuziv şi Ţinutul Herţa. In total, 3.776.309 locuitori şi o suprafaţă de 50.762 km2 din trupul României au fost lăsate pradă furiei oarbe a hoardelor ruseşti.

La operaţiunile de „eliberare” declanșate de cotropitorii ruși a participat aproape întreg efectivul districtelor militare Kiev şi Odesa, adică 32 divizii de infanterie, 2 divizii de infanterie motorizată, 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri, 3 brigăzi de avioane, 16 regimente de artilerie grea şi alte unităţi auxiliare.

Moscova a încercat să acrediteze oficial ideea că intrarea trupelor sale în provinciile estice ale României era determinată de nevoia „reunirii poporului moldovenesc într-un stat sovietic unic”.

Mențiunea aberantă din ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 adresat României, potrivit căruia Basarabia ar fi locuită în majoritate de ucraineni, avea menirea să inducă în eroare opinia publică mondială și totodată a anticipat cedarea unei părți însemnate a sudului și nordului Basarabiei către RSS Ucraineană.

În realitate, URSS avea nevoie de Basarabia pentru a obține accesul la gurile Dunării și pentru a securiza Odesa, cel mai mare port sovietic la Marea Neagră (oarecum similar cu războiul Moscovei împotriva Finlandei a cărui scop minimal a fost asigurarea securității orașului Leningrad).

În noaptea spre 28 iunie a fost creat un comitet revoluţionar provizoriu din Basarabia, al cărui preşedinte a fost ales ucraineanul S. D. Burlacenko, președintele comitetului regional al Partidului Comunist din România. În ciuda acestui fapt, autoritățile sovietice nu au recunoscut meritele ilegaliștilor basarabeni și au extins prerogativele instituțiilor din RASSM asupra Basarabiei.

În ziua de 28 a urmat o adunare solemnă de „bun venit” cu pâine şi sare. Primul care a luat cuvântul a fost mareşalul Uniunii Sovietice, D.K. Timoşenko, originar din Basarabia, ceea ce avea o importanţă simbolică deosebită – biografia sa fiind tradusă în română şi difuzată gratis într-un tiraj de 270 000 exemplare.

Şeful paradei militare a fost G. K. Jukov, comandantul Grupului „Sud” al Armatei Roşii.

 

 

 

 

 

Photo: Chișinăul la ora ocupației sovietice

 

Altă paradă militară, de data aceasta de proporţii, cu tancuri și altă tehnică militară sovietică a avut loc pe 4 iulie 1940.

În 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS a adoptat legea despre crearea RSSM, cu statut de republică unională, dar care era îngloba doar aproximativ trei sferturi din teritoriul anexat de la România și doar 6 din cele 13 raioane ale fostei RASSM.

 
Surprinsă de cedare într-un turneu de concerte , „Orchestra simfonică a Basarabiei  s-a întors în 3 iulie 1940 în gara Chişinău de unde  toţi muzicienii au fost suiţi în camioane, duşi, în Valea Morii, lângă Orhei şi împuşcaţi” de cotropitorii sovietici. Nici până astăzi nu se cunoaște cine a dat ordinul criminal de asasinare a artiștilor și nici care ar fi putut fi motivația acestei barbarii…

Imediat dupa ocupaţie a inceput exterminarea românilor: arestaţi, împuşcaţi, torturaţi, deportaţi în Siberia, supuşi foametei provocată de regimul bolşevic. Intre 1940 şi 1950, conform recensămintelor oficiale efectuate de autorităţile ruseşti, o treime din populaţia românească a dispărut; de la 3.200.000 in 1940, au mai rămas doar 2.229.000 in 1950.
Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, nordul şi sudul Basarabiei au fost încorporate, de către Stalin, RSS Ucrainene; RSSA Moldovenească – ce făcea deja parte din componenţa URSS – a fost împărţită in două: o parte a fost incorporată Ucrainei, cealaltă a fost alipită restului Basarabiei anexate, constituind RSSA Moldovenească, la data de 2 august 1940. La 7 august 1940, a fost creată regiunea Cernăuti, prin alipirea părţii de nord a Bucovinei cu Ţinutul Herţa şi cu cea mai mare parte a judeţului Hotin din Basarabia.
Ocupaţia bolşevică – în Săptămâna Roşie de Paul Goma:
Prima perioadă de teroare sub conducerea «patrulelor de autoapărare»: evacuarea: 28 iunie – 3 iulie 1940:

A doua perioadă a represiunii sovietice s-a desfășurat între 3 iulie și  sfârşitul lunii august 1940, după un plan bine pus la punct:

– Preluarea administraţiei de către funcţionari aduşi din Rusia;
– înlocuirea «patrulelor de revoluţionari locali » cu «truditori NKVD profesionişti»;
– arestarea tuturor persoanelor suspecte, în primul rând a oamenilor politici, mai ales a celor din Sfatul Ţării care militaseră pentru unirea Basarabiei cu România din 1917, foşti ofiţeri în Armata Albă, funcţionari civili şi militari – aceştia au fost transferaţI pentru mai multă siguranţă la Tiraspol, pe malul stâng al Nistrului, pretextînd că nu mai era loc la Chişinău”.
„S-au înfiinţat organizaţii de partid în toate localităţile.
„Colectivizarea s-a făcut fără opoziţie: ţăranii erau atât de terorizaţi, traumatizaţi de brutalitatea ocupaţiei şi au «consimţit»”.
– au atacat şcoala românească, europeană, impunînd şcoala sovietică, prin discreditarea familiei, a respectului faţă de profesori(«Mama voastră: Uniunea Sovietică, Tatăl vostru: Tovarăşul Stalin!»), promovînd-încurajînd denunţul, lepădarea de părinţi după modelul Pavlik Morozov;
– au atacat cartea: au ridicat din biblioteci, de la particulari şi au ars toate volumele «tipărite cu litere burgheze, monarhiste, naţionaliste, fasciste» (citeşte: latine); cele tolerate au fost „epurate”.
Rezultat – în învăţământ:
– şcoli de rang secundar, la Chişinău: 25 ruseşti, 17 «moldoveneşti», 5 evreieşti”;
– facultăţi: la Chişinău şi la Cernăuţi – de filologiepedagogie însă numai în ucraineană şi în rusă. Facultăţi tehnice: numai în afara «republicii», cu precădere în Ucraina; aceeaşi politică şi cu şcolile de meserii: adolescenţii care doreau să înveţe o meserie, după un examen de limbă rusă, erau trimişI la şcoli-internat în Ucraina”.

„La 1 ianuarie 1941 s-a anunţat: alfabetul latin a fost interzis, înlocuit cu cel chirilic”.
Fabricarea „linghii maldavineşti” (limbii moldoveneşti) din arhaisme, din rusisme, din „adaptarea” rusismelor şi eliminarea tuturor neologismelor franceze – dar nu şi germane!

Urss mai era încă prietenă cu Germania lui Hitler…

„Biserica a fost interzisă în faza a doua (1 ianuarie 1941), însă preoţii, călugării, credincioşii au fost agresaţi din primele momente ale regimului sovietic.

Evreii au fost în majoritate zdrobitoare alcătuitorii Brigăzilor de Propagandă Antireligioasă („S.V.P”). Ei pătrundeau în catedrale, în biserici, în mănăstiri, chiar în timpul slujbei religioase, cu drapele roşii, cu şepcile pe cap, urlînd: «Moarte popilor! Jos opiul noroadelor!!», după care treceau la devastări: doborau, spărgeau icoanele, le mâzgăleau cu vopsea – nu de puţine ori cu scârnăvie – scoteau ochii sfinţilor; uneori, pe dosul lor lipeau portretul lui Stalin. Intrau în altar, se îmbrăcau cu veşmintele preoţeşti – şi, cu pumnul ridicat, cântau Internaţionala. Scuipau crucile, urinau în faţa altarului – credincioşii nu îndrăzneau să se opună: în uşă se aflau NKVD-işti înarmaţi, gata să intervină. Au pângărit, au ars cărţile de cult, precum şi cele din bibliotecile parohiale, episcopale, mitropolitane.
Au percheziţionat locuinţele, confiscînd, distrugînd icoane, crucifixuri, biblii. Lăcaşurile de rugăciune au fost prefăcute în cluburi, magazii, grajduri. Paraclisul Palatului Mitropolitan a fost amenajat în sală de spectacole a Palatului Pionierilor. Capelele din cazărmi: în magazii, grajduri. O bisericuţă din portul Ismail în magazie, iar o capelă militară din Cetatea Hotinului – în latrină.
Tinerii evrei din Brigăzile Antireligioase perturbau, fluierînd, huiduind cortegiile funebre…

48 preoţi deportaţi, ucişi, dispăruţi între 1940-1941; siliţi să fugă în iulie 1941, ruşii au vrut să-i împuşte, dar evreii au impus „pedeapsa focului”: au incendiat penitenciarul, cu arestaţii în celule.
In groapa comună din curtea sediului NKVD Orhei au fost găsite cadavre cu chipurile arse cu vitriol, imposibil de identificat.
„închisoarea: până la 15 februarie 1941: arestate 48.000 persoane”.
„Deportarea : fără judecată – «pe bază de listă»;
„a) capi de familie
„b) familii întregi
„Pe vagoane scria: «Tren cuprinzînd muncitori români care au fugit din România de sub jugul boerilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieşiţi-le în cale cu flori!»”
Numărul deportaţilor nu se cunoaşte cu precizie. Se crede că cel puţin 300.000 persoane.
In locul lor au fost aduşi cca 200.000 de nemoldoveni.
Planul de deportări fusese pus la punct mult timp înainte de ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei.
Scopul: desnaţionalizarea.

„în toamna anului 1941 unităţi ale Armatei române au descoperit, lângă Odessa, un tren de marfă: în fiecare vagon (din cele 22) câte 40-60 persoane împuşcate prin pereţii de lemn [Doar acest tren a cuprins 1.000 victime]. Adulţi, femei, copii – fuseseră arestaţi şi trimişi în Siberia cu câteva zile înainte de izbucnirea războiului…” „«Rezolvarea şomajului» (deportarea mascată) prin «deplasare benevolă»:
„- până în septembrie 1940 «trimişi în URSS» [din Teritoriile Ocupate]: 135.000 muncitori;
„- în octombrie-noiembrie: 19.200
„- în decembrie: 27.000
„Aceştia erau «trimişi liberi»”.
„Asasinatul individual, colectiv:
„- are00staţii mai puţin periculoşi erau deportaţi;
„- periculoşii erau asasinaţi pe loc, după ce, sub tortură, li se zmulgeau scrisori care trebuiau să pară expediate din… Siberia.
„- la Chişinău, execuţiile: în beciul sediului NKVD din str. Viilor nr. 97. în septembrie 1941 [la trei luni după liberare] au fost descoperite 87 cadavre, dintre care 15 într-o groapă comună
– mâini, picioare legate;
„- la Ismail: sediul NKVD, subsolul imobilului din str. G-l Văitoianu: 6 cadavre (5 bărbaţi, o femeie), mâini legate la spate;
„- la Cetatea Albă: 19 aprilie 1942 – 19 cadavre;

 

 

 

 

 

 

„La Cernăuţi: înainte de 22 iunie 1941 sovieticii «arestaseră prea mulţi, nu-i mai puteau transporta; i-au legat, i-au aşezat cu faţa în jos, au trecut cu tancurile peste ei»;

„După izbucnirea războiului: la Sorotov, au fost executaţI 15.000 ostatici şi prizonieri români ca represalii pentru împuşcarea ostaticilor evrei după explozia Comandamentului de la Odessa.”
După o statistică sumară alcătuită de români la sfârşitul anului 1941: în intervalul de 12 luni – între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 – au fost asasinate sau au murit sub tortură cca 30.000 de persoaae

Deportari : 13 spre 14 iunie 1941 „în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 (joi spre vineri) a început deportarea masivă a Basarabenilor şi a Bucovinenilor. Circa 200.000 (unii contestă cifra astfel: «Numai 100.000!») oameni au fost deportaţi în Siberia”. „«într-un sfert de oră să fiţi gata!»
„De acasă erau urcaţi în camioane militare. La gară, în tren, câte 60-70 persoane în fiecare vagon (de marfă). „Pe vagoane scria: «Emigranţi voluntari»”.
Deportarea din Basarabia şi Bucovina s-a făcut cu vagoane de vite în Siberia şi Kazahstan (pentru Chişinău au fost repartizate 1315 vagoane, iar pentru Cernăuţi 340 vagoane).
„Direct-responsabili de teroarea din Basarabia – între 28 iunie 1940-22 iunie 1941:
„Serov – înalt comisar NKVD al… RSS Ucrainene;
„Dmitrenko, înalt comisar NKVD al RSSM”
„Goglidze – reprezentantul NKVD al lui Stalin
„Nasedkin, şeful Gulagului pe întreaga Uniune Sovietică [în luna mai 1941 Nasedkin definitivase planul de deportări massive din Estonia, Letonia, Lituania, Basarabia şi Bucovina de Nord];
„Borodin – prim-secretar al PCM…”
Bilanţul unui an de „putere sovietică”:
– arestarea, deportarea, asasinarea a peste 300.000 români, reprezentînd 12,23% din populaţie – după revenirea sovieticilor, în 1944, numărul victimelor avea să urce la valori terifiante, atingînd în 1953 peste o treime (33%) din totalul populaţiei Basarabiei.

7 / 8 februarie 1941: Masacrul de la Lunca Peste 300 de bucovineni au fost ucişi in timp ce incercau sa treacă frontiera in România.

1 aprile 1941: Masacrul de la Fântâna Albă :
Un grup de peste 16 mii de bucovineni, bătrani, bărbaţi, dar şi femei sau copii din Pătrăuţii de sus şi Pătrăuţii de jos, Cupca, Suceveni, Priscăreni, Carapciuc sau Iordaneşti, au pornit – cu icoane, prapuri si cruce din cetină – prin padurea Camencii spre Fântâna Albă.

Aproape de noua frontieră, la Varniţa, satul Fântâna Albă, grănicerii sovietici îi aşteptau ascunşi în pădure; au tras din plin, încontinuu, secerând mii de vieţi; supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia, unul câte unul.

Puţini au scăpat atunci. Potrivit unor evaluări au fost atunci masacrați între 2500 și 3000 de români , bătrâni, femei și  copii nevinovați.
In final, i-au aruncat pe toţi, bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morţi sau muribunzi – în gropi comune, sau i-au îngropat în cimitire evreiești pentru a li se pierde urma..

…..Două zile şi două nopţi s-a mişcat pământul peste acele gropi comune în care criminalii au turnat var stins…..

În retragerea din Basarabia și Bucovina de Nord, în iulie 1941, armata rusă a aplicat tactica distrugerii totale: 42 biserici, 28 şcoli, 32 localuri ale unor instituţii publice, 79 ale autorităţilor și numeroase alte clădiri au fost mai ales dinamitate.

Caz unic : cimitirele militare romanesti au fost dinamitate – o barbarie a sovieticilor care se cere DEMASCATĂ, CONDAMNATĂ, FĂCUTĂ PUBLICĂ, pentru a fi cunoscută de  ÎNTREAGA OMENIRE !

După revenirea în 1944 în Basarabia, criminalii sovietici s-au dezlănțuit cu o cruzime fără precedent, numărul victimelor pe care le-au făcut în rândurile băștinașilor crescând exponențial : deportările, masacrele în masă , colonizarea masivă de alogeni vorbitori mai ales de limbă rusă și ucraineană, închiderea bisericilor s-au ținut lanț.

Într-un cuvânt, rușii au adus atunci iadul pe pământul creștin al Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța !

 

Putem ierta? Putem uita?