CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O ISTORIE A ZILEI DE 25 IANUARIE. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

25 ianuarie, istoricul zilei

 

 

 

Anul 41 e.n. – Claudius este acceptat ca împărat de Senatul Roman.

 

 

Tiberius Claudius Caesar Augustus Gemanicus (1 august 10 i. Hr. – 13 octombrie 54), a fost al patrulea imparat roman  al dinastiei iulio-claudice și a domnit până în anul 54.

Este proclamat împărat de către pretorieni la asasinarea nepotului său Caligula și recunoscut apoi de către senat.

Acorda cetățenia romana  locuitorilor unor orașe din afara Italiei,ceea ce  îi atrage ostilitatea cercurilor senatoriale.

În timpul domniei lui Claudius începe cucerirea Britanniei, care devine cea mai vestică provincie a imperiului. În anul 44  Iudeea si  în anul 46 Tracia,sunt transformate în provincii romane.

A  executat-o  in anul 48  pe cea de-a treia soție, Messalina, acuzand-o de complot. S-a căsătorit in anul 49 cu  Agrippina Minor Iulia și l-a adoptat pe fiul acesteia, Nero,care-i va urma la tron.

Moare otrăvit de noua sa soție.

 

 

  817- Este ales  papa Pascal I, care ii succede papei Stefan al IV-lea. A primit  garanția impăratului Ludovic cel Pios al Imperiului Carolingian,  că nu se va atinge de independența Statului Bisericesc și de alegerea liberă a Papei.

Pascal a fost unul dintre  cei mai importanți susținători ai misionării Europei de Nord. În 823 l-a uns  pe Lothar impărat al Imperiului Carolingian.

 S-a aflat în fruntea Bisericii Catolice până la 11 februarie  anul 824, cand a decedat.

Pascal I a fost sanctificat de către Biserica Romano-Catolică si este sărbătorit pe 14 mai.

 

 

 

1475- Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, îi anunţă printr-o scrisoare principii creştini din Europa, despre victoria pe care a reputat-o asupra turcilor la Vaslui.

 

 

 

 

 

 

1515  – Incoronarea regelui Francisc I al Frantei.

Francisc I a fost încoronat rege al Franţei la catedrala din Reims, iar domnia sa a durat 32 de ani.

Francisc  este considerat primul monarh al perioadei Renaşterii franceze. Domnia sa a permis o dezvoltare importantă a artelor în Franţa.
În 1534, el a l-a trimis pe Jacques Cartier sa exploreze fluviul  St. Lawrence în Quebec, pentru a descoperi “anumite insule şi ţări unde se spune ca ar trebui sa gaseasca o multime de aur şi alte lucruri preţioase.”

 

 

 

1533- Henric al VIII-lea al Angliei se casatoreste in secret  cea de-a doua sotie, Anne Boleyn.

Henric  a cerut papei Clement al VII-lea anularea casatoriei sale cu  Catherine de Aragon, intrucat aceasta nu i-a dat un copil de sex masculin.

Având în vedere ca Papa a refuzat  sa-i accepte divortul, regele a abandonat religia catolică şi s-a declarat şef al Bisericii Angliei. Căsătoria cu Anne de Boleyn a avut loc în secret iar Henric i-a cerut Annei să-i dea un moştenitor, insa ea a nascut doar un singur copil viu, pe Elizabeth, care a devenit mai târziu Regina Elisabeta I a Angliei.
Henry a acuzat-o pe Anne de tradare, adulter şi chiar incest cu fratele ei George si a inchis-o în Turnul din Londra unde  a fost decapitata,pe 19 mai 1536 .

 

 

 

1554 – A fost fondat oraşul Sao Paolo din Brazilia.

 

 

 

 

 

Misionarii iezuiți José de Anchieta și Manoel da Nóbrega, au înființat o misiune pe coasta de est a Braziliei, care avea să devină cu timpul  metropola Sao Paolo din zilele noastre.

 

 

1559 – A murit Regele Christian al II-lea al Danemarcei; (n. 01.07.1481).

 

 

 

1586 – A murit  Lucas Cranach, zis „Cranach cel tânăr”, pictor şi gravor german; (n. 1515).

 

 

 

1595 – Voievodul Ţării Româneşti, Mihai Viteazul, trece Dunărea, atacă şi arde Rusciuc şi capturează artileria otomană.

În timpul bătăliei paşii Hasan şi Mustafa sunt ucişi, iar artileria otomană este capturată.

1627 – S–a născut Robert Boyle, fizician şi chimist irlandez unul dintre întemeietorii chimiei moderne. A|dat prima definiţie a elementului chimic (1661) şi a pus bazele analizei chimice calitative (m. 30.12.1691).

 

 

 

 

 

 

  Este autorul legii care îi poartă numele, “legea Boyle”, potrivit căreia volumul unui gaz, variază invers proporţional cu presiunea.

 

 

 

 

1673 – Invățatul moldovean Nicolae Milescu- Spătarul  publică  în limba slavonă ,“Cartea profeţiilor”.

 

 

 

 

 

 

1736 – S-a născut Joseph Louis Lagrange, matematician şi astronom francez, care a pus bazele mecanicii analitice, a adus importante contribuţii în teoria numerelor şi analiza numerică, în mecanica cerească (m.10.04.1813).

 

 

 

 

 

 

1755 – Printr-un decret al împărătesei Elisabeta I se înființează la Moscova, la sugestia savantului Mihail Vasilievici Lomonosov,prima universitate din Rusia, numita astăzi Universitatea Lomonosov.

 

 

 

 

1759 – S-a născut poetul scoţian Robert Burns precursor al romantismului britanic. A scris în limba engleză și într-un dialect scoțian; (d.21 iulie 1796).

 

 

 

 

Imagini pentru Robert Burns photos

 

 

 

 

Multe dintre poemele sale au fost puse pe muzică, printre altele, de compozitorul german Robert Schumann si de americanul  Jonathan E. Spilman.

 

 

1802 – S-a născut  Simion Marcovici, profesor de matematica si retorica la Scoala de la Sf Sava, promotor al învăţământului în limba română; (d. 1877).

 

 

 

 

1825 – S-a născut Ioan Mihaly de Apsa, om politic și carturar maramureșean; s-a ocupat cu numismatica si arheologia, urmarind sa adune argumente privitoare la continuitatea românilor în Maramures; (d.14.10.1914, Gherla).

 

 

 

 

 

 

1825 – S-a născut Ion Bălăceanu, politician şi memorialist român, fost ministru de externe; (d. 22 decembrie 1914).

 

 

 

 

 

Ion Bălăceanu a fost primul diplomat român căruia i-a fost recunoscut statutul de ambasador (reprezentant al unui stat suveran), la 11 septembrie 1878, de către Austro-Ungaria.

A fost bunicul patern al lui Constantin Bălăceanu-Stolnici.

 

 

1858 – „Marșul nupțial”al compozitorului  Felix Mendelssohn devine marșul popular al nunților, după ce este cântat la căsătoria fiicei reginei Victoria, Victoria, cu Friedrich al Prusiei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1859 – Alexandru Ioan Cuza, ales domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei , îl numeşte prim-ministru al Munteniei pe Ioan Al. Filipescu.

 

 

 

 

 

1874- S-a născut William Somerset Maugham, prozator şi dramaturg britanic (“Luna şi doi bani jumate”, “Între acte”, “Valurile”). A decedat pe 16.12.1965.

 

 

 

 

 

1882- S-a născut scriitoarea, critic literar şi editor britanic Virginia Woolf ; (m.28.03.1941).

 

 

 

 

 

 

Numele său  la naştere era Adeline Virginia Stephen) și a fost  una dintre cele mai mari romanciere ale secolului al XX-lea și o reprezentantă de seamă a curentului modernist.

 

 

 

1908 – A murit  Mihail Cigorin, mare maestru de sah, fondatorul scolii ruse de sah (n.12.11.1850).

 

 

 

 

 

1909 – Premiera, la Dresda a operei „Electra”, de Richard Strauss (libretul de Hugo Hofmanstahl, după piesa lui Sofocle).

 

 

 

 

 

 

1911 – S-a născut la Comrat, în Basarabia țaristă, Alexandru Bârlădeanu, economist, politician român comunist, membru al Academiei Române (d. noiembrie 1997, București).

Economist marxist, a fost membru al Partidului Comunist Român din anul 1943.

A plecat din România după ce Basarabia a fost anexată de către URSS și a lucrat la un institut din Moscova de cercetări economice, în timpul derulării celui de al doilea război mondial. A  revenit în țară în anul 1946 și a ocupat o serie de posturi de mare importanță în diverse ministere de tip economic.

Împreună cu Gheorghe Gaston-Marin a fost unui din cei care au implementat impunerea economiei de comandă în România.

A fost căsătorit cu actrița Marcela Rusu după ce aceasta se despărțise de regizorul Moni Ghelerter. Marcela Rusu va deveni mai apoi soția dramaturgului Aurel Baranga.

A avut doi copii, Irina și Alexandru (nu se știe exact dacă au fost înfiați sau nu). Ultima sa soție a fost Michaela Pamfil-Bârlădeanu, fosta soție a lui Ion Gerota.

 

 

 

 

 

 

Ca ideolog comunist, Alexandru Bârlădeanu și-a atras adversitatea lui Nikita Hrușciov, sfidând planurile URSS-ului pentru crearea unui complex economic suprastatal.

A intrat în conflict cu Elena Ceaușescu, moment în care demisionează din toate funcțiile deținute în decembrie 1968. Devine membru al Academiei Republicii Socialiste România, fără a fi scris vreo lucrare științifică (fără să fi publicat, dealtfel, nimic).

A fost unul dintre semnatarii  celebrei  „Scrisoare a celor șase” în luna martie 1989 care critica aspru regimul ceausist. După momentul revoluției din decembrie 1989 când sistemul comunist se prăbușește, Alexandru Bârlădeanu devine demnitar de rang înalt în cadrul structurilor Frontului Salvării Naționale și va beneficia de numeroase onoruri și funcții printre care și cea de Președinte al Senatului României.

Cu ocazia decesului liderului țărănist Corneliu Coposu din anul 1995, Alexandru Bârlădeanu recunoaște în mod public că deși el și Coposu aparțineau aceleiași generații, președintele țărănist a ales calea cea dreaptă.

A facut parte după revoluția anticomunistă din conducerea Frontului Salvarii Nationale, apărut dupa caderea comunismului in decembrie 1989 in Romania.

 

 

 

 

 

1919 – Preşedintele SUA, Woodrow Wilson (1913-1921), propune la Conferinţa de pace de la Paris crearea Ligii Naţiunilor.

 

 

 

 

 

 

1920 – A murit Jeanne Hébuterne, pictoriţă franceză, soţia pictorului italian Amedeo Modigliani; (n. 06.04.1898.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1924 – In Franţa, la Chamonix, au început primele Jocuri Olimpice de iarnă

 

 

 

 

 

1928 –  S-a născut Eduard Sevarnadze, lider politic și de stat georgian din URSS și ulterior din Georgia independentă; (m. 2014).

 

 

 

 

 

 

În perioada 1972 – 1985 a fost prim-secretar al Partidului Comunist Georgian.

 A fost  preşedinte al Georgiei (oct. 1995 – nov. 2003), ministru al afacerilor externe al URSS (1985-1990), calitate în care a jucat un rol esenţial în încheierea războiului rece.

Este considerat unul dintre părinţii spirituali ai doctrinei lui Gorbaciov, „perestroika”, fenomenul care, în final, a dus la căderea comunismului în Europa de Est.

 

 

 

 

1931 – S-a născut  Ion Hobana, scriitor, critic literar, teoretician al literaturii de anticipatie, autor de literatură de stiintifică fantastică român contemporan, traducator. A fost licentiat în litere cu o teză despre Science-fiction, prima de acest fel din România; (d.22.02.2011).

 

 

 

 

 

 

 

1933 – S-a născut  Corason Aquino , activist politic in  Filipine, presedinte al acestei tari in 1986; (d.01.08.2009).

 

 

 

 

 

1935 –  A decedat Vasile Suciu, mitropolit greco-catolic, membru al Academiei Române, cel mai de seama teolog al Bisericii Unite din România (n. 13.01.1873).

 

 

 

 

 

1942 – S-a născut Eusebio Da Silva Ferreira, originar din Mozambic, considerat cel mai valoros fotbalist pe care l-a avut Portugalia;(d. 5 ianuarie 2014).

 

 

 

 

 

 

1944 – S-a născut în localitatea Perșinari, Dambovita, cântarețul român de muzica populară Ion Dolanescu; ( d.19 martie 2009, București).

 

 

 

 

 

 

 

1947- A murit cel mai faimos gangster american, Al Capone, supranumit Cicatrice (Scarface), cel care a dominat crima organizată în Chicago din 1925 pînă în 1931 (n.17.01.1899).

 

 

 

 

 

 

1949 – Au fost acordate primele premii muzicale Emmy.

 

 

 

 

 

1949- Este creat  de către ţările central şi est-europene, satelite ale Moscovei, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER)

 

 

 

 

 

 

1949 – S-a nascut Sir Paul Nurse, director general al Imperial Cancer Research Fund, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină.

 

 

 

 

 

 

Alături de dr. Tim Hunt şi profesorul american Lee Hartwell, Nurse a făcut descoperiri la nivel molecular cu privire la modul în care evoluează de la o fază la alta a ciclului vieţii. Cei trei au netezit drumul pentru un tratament al cancerului, eforturile lor fiind recompensate prin Premiul Nobel.

 

 

 

1964- Lansarea  balonului-satelit, “Echo II”, prima experienţă comună sovieto-americană pentru studierea Cosmosului.

 

 

 

1971 –  Criminalul american  Charles Manson este condamnat împreună cu trei dintre femeile complice la omor din “familia sa, Patricia Krenwinkel, Susan Atkins şi Leslie Van Houten, după un proces care a  durat şapte luni,  pentru asasinarea cu premeditare a actriței  americane Sharon Tate (sotia regizorului Roman Polanski) şi a altor şase persoane.

 

Charles Manson a ispășit o condamnare pe viaţă, într-o închisoare din California.

 

 

 

 

1971 –  Idi Amin ( n.1920 – d.16 august 2003), supranumit „macelarul din Africa”, devine președinte al Ugandei, în urma unei lovituri de stat.

 

 

 

 

 

Imagini pentru Idi Amin photos

 

 

 

 

S-a proclamat președinte pe viață și feldmareșal.iar după un pelerinaj la Mecca și după ce și-a atribuit titlul de doctor honoris causa, s-a intitulat „Excelența Sa Președintele pe viață Feldamareșal Al Hadj Dr. Idi Amin Dada, VC, DSO, MC, Domn al tuturor fiarelor pământului și al peștilor mărilor și cuceritor al Imperiului Britanic în Africa în general și în Uganda în particular” (His Excellency, President for Life, Field Marshal Al Hadji Doctor Idi Amin Dada, Lord of All the Beasts of the Earth and Fishes of the Seas and Conqueror of the British Empire in Africa in General and Uganda in Particular”).

Regimul său dictatorial s-a caracterizat prin grave abuzuri ale drepturilor omului, o represiune politică violentă, persecuții etnice și rasiale, un grad înalt de corupție și nepotism, și o administrare economică dezastruoasă. Observatori internaționali și organizații pentru drepturile omului au apreciat că numărul persoanelor ucise de regimul lui Idi Amin s-a ridicat la circa 300 000

  În anul 1975 a fost ales președinte al Organizației Unității Africane. A acordat asistență organizațiilor teroriste palestiniene și în 1976 a colaborat cu Frontul Popular de Eliberare a Palestinei care răpise un avion Air France cu destinația Israel, în devierea lui, cu ostatici la bord spre aeroportul ugandez Entebbe.

Acțiunea de salvare a ostaticilor de către o unitate de elită israeliană (Operațiunea Entebbe) a reprezentat pentru el o mare umilință.

Promovând o politica xenofobă, Idi Amin a ordonat expulzarea etnicilor indieni și pakistanezi din Uganda. Beneficiind de sprijinul țărilor arabe și musulmane, și ale lagărului comunist, în anii 1977-1979 Uganda sub conducerea lui Idi Amin Dada a fost aleasă ca membră în Comisia ONU pentru drepturile omului. 

Încercarea de a anexa în 1978 provincia Kagera din Tanzania vecină, a dus la izbucnirea războiului cu această țară. Trupele tanzaniene l-au înfrânt și pătrunzând în Uganda au determinat în 1979 la prăbușirea regimului său și în cele din urmă, reinstalarea fostului președinte Milton Obote.

Idi Amin a fugit în Libia și apoi în Arabia Saudită, unde a dus vreme de încă 24 ani o viață liniștită până la moartea sa la Jeddah în anul 2003. 

 

 

1990 – A decedat renumita actrita americana de film Ava Gardner, (“Îngerul pierdut”, “Noaptea Iguanei”); (n.24 decembrie 1922).

 

 

 

 

 

 

A făcut  carieră după căsătoria cu artiști renumiți ca Mickey Rooney, Artie Shaw și Frank Sinatra. Unul dintre succesele ei a fost rolul jucat în filmul „The Killers”, alături de Burt Lancaster.

Pe plan interțional devine cunoscută prin filmele „The Snows of Kilimanjaro” (Zăpada de pe Kilimanjaro), unde a jucat alături de Gregory Peck, sau în filmul „Mogambo” alături Clark Gable.

Pentru filmul Mogambo este nominalizată în 1953 la premiul Oscar.

 

 

1990 – În România s-a înfiinţat Confederaţia sindicală „Frăţia”.

 

 

 

 

 

 

 

 

1993 – A apărut  cotidianul „Cronica Română”.

 

 

 

 

 

 

1998- Partidul Comunist Francez îşi deschide arhivele pentru istorici şi politologi.

 

 

 

 

 

 

2006 –  La Vatican, Papa Benedict al XVI-lea publică prima sa enciclică, intitulată “Deus Caritas Est”.

 

 

 

 

 

 

2006- Miscarea Hamas, considerata terorista in Occident, a câştigat alegerile legislative palestiniene.

 http://www.linternaute.com/histoire/jour/25/1/a/1/1/index.shtml

 

 

2010 – Este executat prin spânzurare, Ali Hassan al-Majid Abd al-Tikriti (n. 30 noiembrie 1941), vărul primar al dictatorului Saddam Hussein, fost sef al Serviciului de Informatii Irakian, ministru de interne  și guvernator al Kuweitului anexat de Irak.

 

 

 

 

 

Imagini pentru Ali Hassan al-Majid Abd al-Tikriti photos

A devenit cunoscut în anii 1980 și 1990 pentru rolul pe care  l-a avut în campaniile guvernului irakian împotriva forțelor interne de opoziție, și în reprimarea sângeroasă  a răscoalei etnicilor kurzi din nord, și  a opozanților șiiți ai regimului.

Al-Majid a fost supranumit   de către irakieni Ali “Chimicul”, dupa ce a ordonat  utilizarea de arme chimice impotriva kurzilor.

Apelul său  împotriva  pedepsei cu moartea a fost respins  și a fost  executat la 25 ianuarie 2010. 

 

 

 

 

2015: A murit cântăreţul grec de muzică ușoară Demis Roussos (nume real: Artemios Ventouris-Roussos); faimos pentru cântecele  sale de dragoste, era supranumit „doctorul inimilor”; (n. 1946).

 

 

 

https://ichef.bbci.co.uk/images/ic/256x256/p02jyb5c.jpg

 

 

2017: A decedat luptătorul anti-comunist şi anti-sovietic  Nicolae Lupan, scriitor, realizator emisiuni radio, jurnalist, fondator şi animator al Asociaţiei Mondiale „Pro Basarabia şi Bucovina”, cu sediul la Bruxelles şi Paris (1975-2008); (n. 1921, Cepeleuţi, judeţul Hotin, Regatul României).

 

 

 

 

 

Imagini pentru Nicolae Lupan,photos

 

 

 

 

 

Întors în România după victoria revoluției anticomuniste, a fost  primul preşedinte al Asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina”  înfiinţată la Bucureşti în ianuarie 1990 .

 

 

 

 

 2018: A murit Neagu Djuvara, memorialist, jurist, diplomat, filolog, filosof al istoriei, jurnalist, romancier şi profesor ; (n. 1916, într-o familie cu vechi origini aromâne).

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru neagu djuvara

 

 

 

 

 

A trăit din 1947 în exil și a militat în diverse organizaţii ale diasporei româneşti; în 1990 s-a întors în ţară .

 

A fost un susținător al continuării cercetărilor referitoare la istoria românilor, punând la îndoială calitatea cercetării din perioada interbelică și perioada comunistă, afirmând că anumite părți ale istoriei au fost accentuate sau suprimate pentru a servi scopuri politice.

 Neagu Djuvara a analizat în multe dintre cărțile sale relațiile pe care România le-a avut cu Europa, plasând-o politic și cultural „între orient și occident”, caracterizând-o ca fiind „ultima [țară] intrată în ceea ce se numește Concertul European”, referindu-se nu atât la aderarea României la Uniunea Europeană din 2007, cât la orientarea politică a țării către un model politic și cultural de natură occidentală.

Acesta și-a exprimat scepticismul față de politica multiculturalismului din Europa, pe care a considerat-o dăunătoare pentru stabilitate în cadrul UE.

De asemenea, a fost un critic al atitudinii excesiv de favorabile occidentului în cadrul politicii românești, sugerând că societatea și cultura română nu pot fi clasificate ca occidentale, oferind ca argumente credința ortodoxă, prezența multor elemente nelatinești în limba română modernă, precum și istoria ultimelor veacuri.

A mai scris despre ceea ce el numește „hegemonia americană” și premisele acesteia, analizând influența Statelor Unite ale Americii asupra politicii globale și, mai restrâns, asupra Europei.

Neagu Djuvara a fost perceput ca un popularizator și demistificator al istoriei, publicând cărți care își propun să explice originea istorică a unor figuri de mit, precum Dracula sau Negru Vodă.

Din 1984 până după decembrie 1989, a fost secretar general al Casei Românești de la Paris, după care s-a întors în țară. Din 1991 și până în 1998, a fost profesor asociat la Universitatea din București.

A fost membru de onoare al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” din Iași și al Institutului de Istorie „N. Iorga” din București.A fost decorat cu Marea Cruce a Ordinului național „Serviciul Credincios” și cu „Ordre des Arts et des Lettres” în grad de Ofițer.

 Neagu Djuvara a primit la 30 octombrie 2012 titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din București.

Titlul de Doctor Honoris Causa i-a fost atribuit și de către Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați, în 2012.

În 2016 i s-a conferit Ordinul național „Steaua României” în grad de Cavaler.

La 25 august 2016, cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani, i s-a conferit titlul de cetățean de onoare al municipiului București „în semn de recunoaștere a activității în domeniul culturii și istoriografiei românești”.

La 15 martie 2017 i s-a acordat gradul de general de brigadă — cu o stea, în retragere

 

 

 

 

 

 

 

25 ianuarie este în Rusia  Ziua studenţilor,  în care se comemoreaza data la care in  1755, împărăteasa Elisabeta a semnat ucazul de întemeiere a Universitatii din Moscova.

 

 

 

 

 Foto: Universitatea Lomonosov din Moscova

 Calendar creștin ortodox

Sfântul Grigorie de Nazianz; Sfântul Bretanion

 

 

https://str.crestin-ortodox.ro/foto/990/98906_nazianz.jpg

Sfantul Grigorie de Nazianz s-a nascut intr-o familie aristocratică la Arianz, in partea de sud-vest a Capadociei, in vecinatatea cetatii Nazianz. Tatal sau este convertit la crestinism de sotia sa Nona si ajunge mai tarziu episcop de Nazianz. Sfantul Grigorie a studiat in Cezareea Capadociei, in Cezareea Palestinei si in scoala Alexandriei Egiptului.

Si-a completat studiile la Atena, unde a stat 10 ani. In timpul studiilor se imprieteneste cu Sfantul Vasile cel Mare.

In jurul anului 357 paraseste Atena si revine acasa. Primeste taina Sfantului Botez si invitatia Sfantului Vasile de a-l vizita la manastirea pe care el o infiintase pe malul raului Iris in Pont.

Ajunge la aceasta manastire si sta o perioada destul de lunga. In timpul sederi sale aici, il ajuta pe Sfantul Vasile la redactarea Filocaliei. Se reintoarce acasa pentru a-l sprijini pe tatal sau in activitatea sa pastorala. Ajuns acasa, este hirotonit preot de catre tatal sau, impotriva vointei sale, probabil la sarbatorile Craciunului din anul 361.

Dupa hirotonire se retarage in singuratate, timp in care a scris “Apologeticus“, o lucrare in care ne descopera greutatile preotiei si motivele pentru care s-a ferit sa o primeasca. Revine la tatal sau pentru a-l ajuta sa readuca pacea in comunitatea tulburata de semiarieni.

Dupa moartea tatalui sau in 374, preia scaunul episcopal de Nazianz, insa nu pentru multa vreme, deoarece se retrage la Seleucia in Isauria, dedicandu-se vietii contemplative.

In anul 379, un grup de credinciosi ii cere sa vina la Constantinopol pentrua reorganiza Biserica de aici, persecutata si distrusa de arieni.

Una din rudele sale apropiate ii daruieste o casa, pe care o amenajeaza si o sfinteste, cu hramul Anastasia, Invierea. In aceasta biserica, el va tine cele cinci omilii despre dumnezeirea Logosului. Aceste cinci Cuvantari teologice ii vor aduce mai tarziu numele de “Teologul”.

In anul 380, imparatul Teodosie l-a ales episcop de Constantinopol. Sinodul II ecumenic din anul 381 de la Constantinopol, confirma alegerea Sf. Grigorie ca episcop de Constantinopol. Din cauza constestarilor cu privire la alegerea sa, se retrage in Capadocia, la Nazianz. In anul 383 l-a hirotonit pe Eulalius episcop si s-a retras in Arianz. Aici si-a petrecut ultimii ani in meditatie. A trecut la cele veșnice in 389-390.

 

 

Sfântul Bretanion, episcopul Tomisului

 

 

 

 

 

Sfantul Bretanion, episcopul Tomisului se pare ca a fost ucenic al Sfantului Vasile cel Mare. A fost numit episcop al Tomisului in jurul anului 360 si a condus Biserica Tomisului pana aproape de anul 381.

Date despre acest episcop avem de la Sozomen si Teodoret al Cirului. Astfel, Sozomen vorbeste de vizita imparatului arian Valens (364-378) la Tomis, in anul 369, pe cand se intorcea dintr-o expeditie impotriva gotilor.

Autorul spune in “Istoria sa bisericească” ca imparatul a intrat in biserica episcopala si a cerut episcopului Bretanion sa intre in comuniune cu arienii pe care ii simpatiza, si sa slujeasca impreuna cu ei. Marele episcop a aparat dreapta credinta si “a vorbit imparatului cu indrazneala despre hotararile celor 318 Sfinti Parinti de la Sinodul I de la Niceea (325) impotriva lui Arie, pe care nu le putea călca”.

Sfantul Bretanion a avut un rol important în redactarea si trimiterea documentelor cu privire la transferarea sfintelor moaște ale Sfântului Sava Gotul în Capadocia, la cererea Sfantului Vasile cel Mare. Bretanion este cel care a redactat actul martiric al Sfantului Sava Gotul.

 

 

 

 

 

 

 

 

VIDEO: ASTAZI IN ISTORIE  – TODAY IN HISTORY

 

 

http://www.youtube.com/watch?v=75JJ4pj5IJg

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

  1. Acad. Dan Berindei, Istoria românilor, cronologie, editura Cartex, Bucureşti 2008;

  2. Crestin Ortodox.ro;

  3. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  4. Mircea Soroceanu, 100 de mari bătălii din istoria României, Editura Orizonturi, 2009.

  5. Istoriculzilei logspot.com;

  6. Istoria md.

  7. lessignets.com

  8. tustiai.ro

  9. Wikipedia ro.

  10. Rador.ro

 

25/01/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

28 august 1940 – Vinerea Patimilor României Mari în urma căreia 3.776.309 de fii ai României şi o suprafaţă de 50.762 km2 din trupul țării au căzut pradă barbariei hoardelor ruseşti

 

28 iunie 1940 – Zi de doliu național în România

„E Vinerea Patimilor României Mari! Sfârşitu-s-a! Ceea ce generaţii intregi au luptat, au sângerat, au muncit, s-a risipit, s-a distrus şi s-a năruit. Este oare de crezut aceasta, ca in câteva ceasuri să se prăbuşească o provincie, să se răpească milioane de oameni şi să se sfârşească o religie creştină de două mii de ani?” 


Pr. Paul Mihail, Chişinău, 28 iunie 1940 

 

 

Al Doilea Război Mondial a început în data de 1 septembrie 1939,  odată cu invazia Germaniei naziste asupra Poloniei, urmată de cea a Armatei Roșii în data de 17 septembrie. Polonia e împărțită între Germania lui Hitler și URSS-ul condus dictatorial de Stalin.

România și-a declarat neutralitatea, dar a găzduit mii de soldați și ofițeri polonezi care ulterior în mare parte au emigrat în Marea Britanie și alte state vestice.

Ca urmare a Pactului de neagresiune Hitler-Stalin şi a Protocolului secret, la 26 iunie 1940, URSS adresa României un ultimatum prin care cerea „inapoierea cu orice preţ” a Basarabiei şi cedarea părţii de nord a Bucovinei.

Operațiile militare se extind asupra României la sfârșitul lunii iunie 1940, când Armata Roșie, în acord cu Germania nazistă (Pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939) ocupă Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herței (ultimele două teritorii nefiind parte a protocolului secret din 23 august 1939).

Amenințat de pericolul dispariției ca stat, guvernul de la București a fost nevoit să accepte evacuarea Basarabiei, pe lângă care a fost obligată să accepte şi părăsirea Nordului Bucovinei. La 29 iunie, tancurile ruseşti acupă abuziv şi Ţinutul Herţa. In total, 3.776.309 locuitori şi o suprafaţă de 50.762 km2 din trupul României au fost lăsate pradă furiei oarbe a hoardelor ruseşti.

La operaţiunile de „eliberare” declanșate de cotropitorii ruși a participat aproape întreg efectivul districtelor militare Kiev şi Odesa, adică 32 divizii de infanterie, 2 divizii de infanterie motorizată, 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri, 3 brigăzi de avioane, 16 regimente de artilerie grea şi alte unităţi auxiliare.

Moscova a încercat să acrediteze oficial ideea că intrarea trupelor sale în provinciile estice ale României era determinată de nevoia „reunirii poporului moldovenesc într-un stat sovietic unic”.

Mențiunea aberantă din ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 adresat României, potrivit căruia Basarabia ar fi locuită în majoritate de ucraineni, avea menirea să inducă în eroare opinia publică mondială și totodată a anticipat cedarea unei părți însemnate a sudului și nordului Basarabiei către RSS Ucraineană.

În realitate, URSS avea nevoie de Basarabia pentru a obține accesul la gurile Dunării și pentru a securiza Odesa, cel mai mare port sovietic la Marea Neagră (oarecum similar cu războiul Moscovei împotriva Finlandei a cărui scop minimal a fost asigurarea securității orașului Leningrad).

În noaptea spre 28 iunie a fost creat un comitet revoluţionar provizoriu din Basarabia, al cărui preşedinte a fost ales ucraineanul S. D. Burlacenko, președintele comitetului regional al Partidului Comunist din România. În ciuda acestui fapt, autoritățile sovietice nu au recunoscut meritele ilegaliștilor basarabeni și au extins prerogativele instituțiilor din RASSM asupra Basarabiei.

În ziua de 28 a urmat o adunare solemnă de „bun venit” cu pâine şi sare. Primul care a luat cuvântul a fost mareşalul Uniunii Sovietice, D.K. Timoşenko, originar din Basarabia, ceea ce avea o importanţă simbolică deosebită – biografia sa fiind tradusă în română şi difuzată gratis într-un tiraj de 270 000 exemplare.

Şeful paradei militare a fost G. K. Jukov, comandantul Grupului „Sud” al Armatei Roşii.

 

 

 

 

 

Altă paradă militară, de data aceasta de proporţii, cu tancuri și altă tehnică militară sovietică a avut loc pe 4 iulie 1940.

În 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS a adoptat legea despre crearea RSSM, cu statut de republică unională, dar care era îngloba doar aproximativ trei sferturi din teritoriul anexat de la România și doar 6 din cele 13 raioane ale fostei RASSM.

 
Surprinsă de cedare într-un turneu de concerte , „Orchestra simfonică a Basarabiei  s-a întors în 3 iulie 1940 în gara Chişinău de unde  toţi muzicienii au fost suiţi în camioane, duşi, în Valea Morii, lângă Orhei şi împuşcaţi” de cotropitorii sovietici. Nici până astăzi nu se cunoaște cine a dat ordinul criminal de asasinare a artiștilor și nici care ar fi putut fi motivația acestei barbarii…

Imediat dupa ocupaţie a inceput exterminarea românilor: arestaţi, împuşcaţi, torturaţi, deportaţi în Siberia, supuşi foametei provocată de regimul bolşevic. Intre 1940 şi 1950, conform recensămintelor oficiale efectuate de autorităţile ruseşti, o treime din populaţia românească a dispărut; de la 3.200.000 in 1940, au mai rămas doar 2.229.000 in 1950.
Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, nordul şi sudul Basarabiei au fost încorporate, de către Stalin, RSS Ucrainene; RSSA Moldovenească – ce făcea deja parte din componenţa URSS – a fost împărţită in două: o parte a fost incorporată Ucrainei, cealaltă a fost alipită restului Basarabiei anexate, constituind RSSA Moldovenească, la data de 2 august 1940. La 7 august 1940, a fost creată regiunea Cernăuti, prin alipirea părţii de nord a Bucovinei cu Ţinutul Herţa şi cu cea mai mare parte a judeţului Hotin din Basarabia.
Ocupaţia bolşevică – în Săptămâna Roşie de Paul Goma:
Prima perioadă de teroare sub conducerea «patrulelor de autoapărare»: evacuarea: 28 iunie – 3 iulie 1940:

A doua perioadă a represiunii sovietice s-a desfășurat între 3 iulie și  sfârşitul lunii august 1940, după un plan bine pus la punct:


– Preluarea administraţiei de către funcţionari aduşi din Rusia;
– înlocuirea «patrulelor de revoluţionari locali » cu «truditori NKVD profesionişti»;
– arestarea tuturor persoanelor suspecte, în primul rând a oamenilor politici, mai ales a celor din Sfatul Ţării care militaseră pentru unirea Basarabiei cu România din 1917, foşti ofiţeri în Armata Albă, funcţionari civili şi militari – aceştia au fost transferaţI pentru mai multă siguranţă la Tiraspol, pe malul stâng al Nistrului, pretextînd că nu mai era loc la Chişinău”.
„S-au înfiinţat organizaţii de partid în toate localităţile.
„Colectivizarea s-a făcut fără opoziţie: ţăranii erau atât de terorizaţi, traumatizaţi de brutalitatea ocupaţiei şi au «consimţit»”.
– au atacat şcoala românească, europeană, impunînd şcoala sovietică, prin discreditarea familiei, a respectului faţă de profesori(«Mama voastră: Uniunea Sovietică, Tatăl vostru: Tovarăşul Stalin!»), promovînd-încurajînd denunţul, lepădarea de părinţi după modelul Pavlik Morozov;
– au atacat cartea: au ridicat din biblioteci, de la particulari şi au ars toate volumele «tipărite cu litere burgheze, monarhiste, naţionaliste, fasciste» (citeşte: latine); cele tolerate au fost „epurate”.
Rezultat – în învăţământ:
– şcoli de rang secundar, la Chişinău: 25 ruseşti, 17 «moldoveneşti», 5 evreieşti”;
– facultăţi: la Chişinău şi la Cernăuţi – de filologiepedagogie însă numai în ucraineană şi în rusă. Facultăţi tehnice: numai în afara «republicii», cu precădere în Ucraina; aceeaşi politică şi cu şcolile de meserii: adolescenţii care doreau să înveţe o meserie, după un examen de limbă rusă, erau trimişI la şcoli-internat în Ucraina”.

„La 1 ianuarie 1941 s-a anunţat: alfabetul latin a fost interzis, înlocuit cu cel chirilic”.
Fabricarea „linghii maldavineşti” (limbii moldoveneşti) din arhaisme, din rusisme, din „adaptarea” rusismelor şi eliminarea tuturor neologismelor franceze – dar nu şi germane!

Urss mai era încă prietenă cu Germania lui Hitler…

„Biserica a fost interzisă în faza a doua (1 ianuarie 1941), însă preoţii, călugării, credincioşii au fost agresaţi din primele momente ale regimului sovietic.

Evreii au fost în majoritate zdrobitoare alcătuitorii Brigăzilor de Propagandă Antireligioasă („S.V.P”). Ei pătrundeau în catedrale, în biserici, în mănăstiri, chiar în timpul slujbei religioase, cu drapele roşii, cu şepcile pe cap, urlînd: «Moarte popilor! Jos opiul noroadelor!!», după care treceau la devastări: doborau, spărgeau icoanele, le mâzgăleau cu vopsea – nu de puţine ori cu scârnăvie – scoteau ochii sfinţilor; uneori, pe dosul lor lipeau portretul lui Stalin. Intrau în altar, se îmbrăcau cu veşmintele preoţeşti – şi, cu pumnul ridicat, cântau Internaţionala. Scuipau crucile, urinau în faţa altarului – credincioşii nu îndrăzneau să se opună: în uşă se aflau NKVD-işti înarmaţi, gata să intervină. Au pângărit, au ars cărţile de cult, precum şi cele din bibliotecile parohiale, episcopale, mitropolitane.
Au percheziţionat locuinţele, confiscînd, distrugînd icoane, crucifixuri, biblii. Lăcaşurile de rugăciune au fost prefăcute în cluburi, magazii, grajduri. Paraclisul Palatului Mitropolitan a fost amenajat în sală de spectacole a Palatului Pionierilor. Capelele din cazărmi: în magazii, grajduri. O bisericuţă din portul Ismail în magazie, iar o capelă militară din Cetatea Hotinului – în latrină.
Tinerii evrei din Brigăzile Antireligioase perturbau, fluierînd, huiduind cortegiile funebre…

48 preoţi deportaţi, ucişi, dispăruţi între 1940-1941; siliţi să fugă în iulie 1941, ruşii au vrut să-i împuşte, dar evreii au impus „pedeapsa focului”: au incendiat penitenciarul, cu arestaţii în celule.
In groapa comună din curtea sediului NKVD Orhei au fost găsite cadavre cu chipurile arse cu vitriol, imposibil de identificat.
„închisoarea: până la 15 februarie 1941: arestate 48.000 persoane”.
„Deportarea : fără judecată – «pe bază de listă»;
„a) capi de familie
„b) familii întregi
„Pe vagoane scria: «Tren cuprinzînd muncitori români care au fugit din România de sub jugul boerilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieşiţi-le în cale cu flori!»”
Numărul deportaţilor nu se cunoaşte cu precizie. Se crede că cel puţin 300.000 persoane.
In locul lor au fost aduşi cca 200.000 de nemoldoveni.
Planul de deportări fusese pus la punct mult timp înainte de ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei.
Scopul: desnaţionalizarea.

„în toamna anului 1941 unităţi ale Armatei române au descoperit, lângă Odessa, un tren de marfă: în fiecare vagon (din cele 22) câte 40-60 persoane împuşcate prin pereţii de lemn [Doar acest tren a cuprins 1.000 victime]. Adulţi, femei, copii – fuseseră arestaţi şi trimişi în Siberia cu câteva zile înainte de izbucnirea războiului…” „«Rezolvarea şomajului» (deportarea mascată) prin «deplasare benevolă»:
„- până în septembrie 1940 «trimişi în URSS» [din Teritoriile Ocupate]: 135.000 muncitori;
„- în octombrie-noiembrie: 19.200
„- în decembrie: 27.000
„Aceştia erau «trimişi liberi»”.
„Asasinatul individual, colectiv:
„- are00staţii mai puţin periculoşi erau deportaţi;
„- periculoşii erau asasinaţi pe loc, după ce, sub tortură, li se zmulgeau scrisori care trebuiau să pară expediate din… Siberia.
„- la Chişinău, execuţiile: în beciul sediului NKVD din str. Viilor nr. 97. în septembrie 1941 [la trei luni după liberare] au fost descoperite 87 cadavre, dintre care 15 într-o groapă comună
– mâini, picioare legate;
„- la Ismail: sediul NKVD, subsolul imobilului din str. G-l Văitoianu: 6 cadavre (5 bărbaţi, o femeie), mâini legate la spate;
„- la Cetatea Albă: 19 aprilie 1942 – 19 cadavre;

 

 

 

 

 

 


„La Cernăuţi: înainte de 22 iunie 1941 sovieticii «arestaseră prea mulţi, nu-i mai puteau transporta; i-au legat, i-au aşezat cu faţa în jos, au trecut cu tancurile peste ei»;

„După izbucnirea războiului: la Sorotov, au fost executaţI 15.000 ostatici şi prizonieri români ca represalii pentru împuşcarea ostaticilor evrei după explozia Comandamentului de la Odessa.”
După o statistică sumară alcătuită de români la sfârşitul anului 1941: în intervalul de 12 luni – între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 – au fost asasinate sau au murit sub tortură cca 30.000 de persoaae

Deportari : 13 spre 14 iunie 1941 „în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 (joi spre vineri) a început deportarea masivă a Basarabenilor şi a Bucovinenilor. Circa 200.000 (unii contestă cifra astfel: «Numai 100.000!») oameni au fost deportaţi în Siberia”. „«într-un sfert de oră să fiţi gata!»
„De acasă erau urcaţi în camioane militare. La gară, în tren, câte 60-70 persoane în fiecare vagon (de marfă). „Pe vagoane scria: «Emigranţi voluntari»”.
Deportarea din Basarabia şi Bucovina s-a făcut cu vagoane de vite în Siberia şi Kazahstan (pentru Chişinău au fost repartizate 1315 vagoane, iar pentru Cernăuţi 340 vagoane).
„Direct-responsabili de teroarea din Basarabia – între 28 iunie 1940-22 iunie 1941:
„Serov – înalt comisar NKVD al… RSS Ucrainene;
„Dmitrenko, înalt comisar NKVD al RSSM”
„Goglidze – reprezentantul NKVD al lui Stalin
„Nasedkin, şeful Gulagului pe întreaga Uniune Sovietică [în luna mai 1941 Nasedkin definitivase planul de deportări massive din Estonia, Letonia, Lituania, Basarabia şi Bucovina de Nord];
„Borodin – prim-secretar al PCM…”
Bilanţul unui an de „putere sovietică”:
– arestarea, deportarea, asasinarea a peste 300.000 români, reprezentînd 12,23% din populaţie – după revenirea sovieticilor, în 1944, numărul victimelor avea să urce la valori terifiante, atingînd în 1953 peste o treime (33%) din totalul populaţiei Basarabiei.

7 / 8 februarie 1941: Masacrul de la Lunca Peste 300 de bucovineni au fost ucişi in timp ce incercau sa treacă frontiera in România.

1 aprile 1941: Masacrul de la Fântâna Albă :
Un grup de peste 16 mii de bucovineni, bătrani, bărbaţi, dar şi femei sau copii din Pătrăuţii de sus şi Pătrăuţii de jos, Cupca, Suceveni, Priscăreni, Carapciuc sau Iordaneşti, au pornit – cu icoane, prapuri si cruce din cetină – prin padurea Camencii spre Fântâna Albă.

Aproape de noua frontieră, la Varniţa, satul Fântâna Albă, grănicerii sovietici îi aşteptau ascunşi în pădure; au tras din plin, încontinuu, secerând mii de vieţi; supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia, unul câte unul.

Puţini au scăpat atunci. Potrivit unor evaluări au fost atunci masacrați între 2500 și 3000 de români , bătrâni, femei și  copii nevinovați.
In final, i-au aruncat pe toţi, bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morţi sau muribunzi – în gropi comune, sau i-au îngropat în cimitire evreiești pentru a li se pierde urma..

…..Două zile şi două nopţi s-a mişcat pământul peste acele gropi comune în care criminalii au turnat var stins…..


În retragerea din Basarabia și Bucovina de Nord, în iulie 1941, armata rusă a aplicat tactica distrugerii totale: 42 biserici, 28 şcoli, 32 localuri ale unor instituţii publice, 79 ale autorităţilor și numeroase alte clădiri au fost mai ales dinamitate.

Caz unic : cimitirele militare romanesti au fost dinamitate – o barbarie a sovieticilor care se cere DEMASCATĂ, CONDAMNATĂ, FĂCUTĂ PUBLICĂ, pentru a fi cunoscută de  ÎNTREAGA OMENIRE !

După revenirea în 1944 în Basarabia, criminalii sovietici s-au dezlănțuit cu o cruzime fără precedent, numărul victimelor pe care le-au făcut în rândurile băștinașilor crescând exponențial : deportările, masacrele în masă , colonizarea masivă de alogeni vorbitori mai ales de limbă rusă și ucraineană, închiderea bisericilor s-au ținut lanț.

Într-un cuvânt, rușii au adus atunci iadul pe pământul creștin al Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța !

 

Putem ierta? Putem uita?

 

 

 

 

 

 

25/01/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Marea Unire din 1918 și „tăcerea istoricilor de meserie”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  Fascinaţia Marii Uniri din 1918 (și „tăcerea istoricilor de meserie”)!

Iubitorii de trecut şi de România dezgroapă vechi cronici acoperite de colb ca să ne aducă aminte de responsabilitatea pe care o avem faţă de neam şi ţară, însă unii eseişti, analişti politici şi pescuitori în ape tulburi formulează „teorii noi”, tendenţioase şi chiar duşmănoase, despre lupta de emancipare naţională şi despre facerea României.

Ba că ziua de 1 Decembrie nu este bună ca sărbătoare naţională, ba că Unirea s-a făcut de către marile puteri, ba că imnul României este nepotrivit, ba că românii ardeleni erau mai atraşi de „cultura superioară” maghiară decât de „miticism” şi de „balcanism”, ba că diferenţele dintre Transilvania şi Bucovina, pe de o parte şi România de atunci, pe de alta, erau aşa de mari, încât omogenizarea era imposibilă etc.

Toate acestea dau unora de gândit, pe fondul ignoranţei generalizate, a inculturii, a publicării multor informaţii false, neverificate, al tăcerii istoricilor de meserie, copleşiţi de pletora „experţilor” de ocazie, pricepuţi la toate şi la nimic.

Peste asemenea elemente de marasm, vine şi propaganda duşmănoasă a unor grupuri interesate din ţări vecine, care au tot interesul să saboteze Centenarul Marii Uniri.

România nu s-a format la 1918-1920 – cum se spune uneori, în mod grăbit sau tendenţios – ci atunci s-a oficializat ca realitate veche, recunoscută pe plan internaţional, prin tratate. Nici numele de România nu este nou, ci el vine de demult, din „Romaniile”, „Vlahiile” sau Ţările Româneşti semnalate de toţi marii noştri istorici şi consemnate încă de la finele mileniului I al erei creştine.

„Domnia a toată Ţara Românească” (Dominatio totius Terrae Romanae) există din secolul al XIV-lea, iar Ţări Româneşti, „Valahii” sau „Romanii” se află presărate peste tot în Europa de Sud-Est şi sunt cuprinse în izvoare la scurtă vreme după căderea Imperiului Roman de Apus.

România de pe hartă a fost lăsată să funcţioneze târziu şi a fost recunoscută abia între 1859-1920.

.

Transilvania cu provinciile adiacente reprezintă cam 40% din teritoriul şi populaţia României actuale. România de la începutul secolului al XX-lea (137 000 km pătraţi) a luptat între anii 1916-1918 în Războiul cel Mare pentru Întregirea Neamului, dar ceilalţi români (mai mult de jumătate din câţi erau ei atunci) au luptat între 1914 şi 1918. Cu alte cuvinte, mai mult de jumătate dintre toţi românii s-au angajat în luptă – sub o formă sau alta – fără să fie întrebaţi, odată cu imperiile în care se aflau cuprinşi, încă de la începutul războiului.

Este vorba despre românii din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. România s-a gândit mereu la aceşti români şi a negociat cu marile puteri soarta lor. Paradoxul era că intrarea României în război – de neevitat la un moment dat – ducea la renunţări dureroase indiferent de opţiune: alăturarea la Antanta (Franţa, Anglia, Rusia) însemna abandonarea Basarabiei, iar alăturarea la Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria) marca abandonarea Transilvaniei.

Până la urmă, Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile încât aproape nimic nu a fost pierdut. Românii au ajuns să trăiască în anul 1918 „ora lor astrală”, împărtăşindu-se din ambrozia şi nectarul celor aleşi. Dar, dincolo de orice comentariu, intrarea României în luptă în 1916 a fost inevitabilă, iar decizia regelui Ferdinand şi insistenţa primului-ministru Ion I. C. Brătianu au fost judicioase, absolut necesare.

.

Proclamarea independenţei de stat a României, la 9-10 mai 1877 (şi apoi apărarea sa pe câmpurile de luptă) a fost un mare act de voinţă naţională, care nu trebuie contrapus Unirii de la 1918. Independenţa nu a fost neapărat un scop în sine, ci un pas mare spre realizarea unităţii naţionale depline. Ce independenţă era aceea care cuprindea abia cu puţin peste o treime din pământul şi din poporul românesc? Ziua de 1 Decembrie nu celebrează Unirea Transilvaniei cu România – cum se mai pretinde câteodată în mod grăbit – ci chiar formarea României întregite, în urma tuturor actelor din 1918 (Unirea Basarabiei, a Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului).

De la 137 000 km pătraţi, România a ajuns la 296 000 de km pătraţi. Cine cu cine s-a unit? România mică s-a unit cu celelalte Românii ca să formeze România deplină. Unirea s-a făcut prin conştientizarea popoarelor, în măsura în care s-a putut. Marea parte a românilor au dorit unirea, fiindcă ei au fost educaţi în acest sens de către elitele intelectuale, politice şi religioase.

Marele merit al românilor a fost acela că au avut o elită responsabilă, conştientă de rolul său, activă şi viguroasă. S-a spus şi s-a scris recent – fără noimă – că românii ardeleni ar fi fost fascinaţi de „superioritatea” culturii maghiare şi că nu ar fi vrut unirea cu România balcanică şi înapoiată. Chiar dacă luăm în calcul şi numai câteva fragmente din discursurile lui Alexandru Vaida-Voevod, din Parlamentul Ungariei, ne dăm uşor seama despre felul cum erau trataţi românii incluşi în Ungaria. De la 1867, Transilvania nu mai exista pe hartă, fiindcă autonomia sa istorică fusese desfiinţată printr-o trăsătură de condei.

.

Politica de maghiarizare era la ordinea zilei şi se desfăşura prin varii mijloace, de la administraţie şi armată până la şcoală, presă şi cultură. În 1914, Alexandru Vaida-Voevod, în parlamentul de la Budapesta, oferă o mostră despre viziunea românilor asupra culturii maghiare spre care erau ademeniţi, a culturilor străine în general: „[În ceea] ce priveşte cultura maghiară, şi aceasta e încă fragedă, ca şi cultura română. Dar şi în cazul dacă ar fi vorba nu de cultura maghiară, ci de cea franceză, germană sau engleză, în zadar aţi voi să ne-o acordaţi.

E adevărat, cultura noastră e încă în dezvoltare, îşi trăieşte abia anii copilăriei, dar ea se manifestă foarte frumos şi această cultură nouă ne e mai scumpă decât orice altă cultură străină, pentru că ea e manifestarea vieţii noastre sufleteşti, ea re-oglindeşte viaţa sentimentelor noastre”.

.

Prin urmare, stăpânirea străină era mai amară decât pelinul, iar visul şi speranţa veneau din forţa poporului român şi din dorinţa de unire cu România. De altminteri, nu numai românii gândeau aşa în acei ani. Actele de voinţă populară din 1918 au fost în conformitate cu interesele popoarelor ceh, croat, polonez, român, sârb, slovac, sloven etc., fiind primite cu simpatie de către aceste popoare. Datorită mentalităţii de popoare imperiale, inoculate de-a lungul secolelor, au trăit mari frustrări popoarele german, maghiar şi austriac.

În Ungaria, pe fondul acestei atmosfere apăsătoare, guvernele de după 1918-1920 au desfăşurat o propagandă revizionistă fără precedent, deplângând pierderea a „două treimi din teritoriu şi din populaţie”, fără menţionarea faptului că aceste „pierderi” se refereau la provincii şi ţări istorice în care ungurii se aflau în minoritate. Oricum, se vede clar că românii şi România nu au făcut nimic ilegal şi nedemocratic în 1918 (la nivelul democraţiei de atunci), din moment ce deciziile lor de la Chişinău, de la Cernăuţi şi de la Alba-Iulia au fost aprobate, ratificate, recunoscute de către marile puteri. Sărbătoarea naţională a României nu jigneşte pe nimeni, ci doar cinsteşte cea mai mare împlinire naţională a românilor din toate timpurile.

.

Între anii 1848 şi 1918, cele mai legitime sau mai progresiste mişcări europene erau cele de emancipare naţională, de obţinere a libertăţilor democratice, de subminare a imperiilor oprimatoare, de formare a statelor după criterii etnico-naţionale. Aşa au procedat aproape toate naţiunile de atunci, luând exemplu de la occidentali, care făcuseră acest lucru anterior.

Aceasta era tendinţa cea mai avansată în acel moment! Nimeni nu vorbea de Uniunea Europeană, de globalizare, de autonomia teritorială a minorităţilor sau de eliminarea discriminărilor pe criterii religioase! Cel mai luminat spirit pe care l-au produs vreodată românii – Eminescu – a trăit tocmai în acele decenii şi a exprimat acele idealuri înalte de atunci. El nu poate fi condamnat pentru ideile sale, care erau şi ale poporului său, decât dacă este scos din contextul epocii, aşa cum se procedează, din păcate, câteodată, acum. La fel gândeau – referitor la popoarele lor – Puşkin, Petõfi, Taras Şevcenko etc.

.

Românii – în marea lor majoritate – au fost antrenaţi atunci să lupte pentru formarea statului lor naţional, aşa cum au procedat italienii, germanii, polonezii, sârbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii etc. Nu au făcut-o nici mai bine şi nici mai rău decât alţii. Nu au fost, în această luptă a lor, nici mai conştienţi sau mai entuziaşti, dar nici mai apatici sau mai reticenţi decât alţii, decât vecinii lor. Fireşte, este absurd să susţinem că toţi românii au participat la mişcarea pentru unire sau că toţi au dorit cu ardoare unirea.

Totodată, este nerealist şi incorect să spunem că Unirea de la 1918 s-a făcut în condiţii ideale, cu respectarea tuturor principiilor democratice etern valabile şi că nu au fost încălcate atunci drepturile şi valorile nimănui. Dar şi mai incorect, mincinos şi nedrept este să pretindem că românii – la modul general – nu au dorit unirea, că ei erau atraşi mai degrabă de civilizaţia superioară ungară decât de Vechiul Regat, că un mănunchi de intelectuali i-ar fi amăgit şi ar fi acţionat în numele lor.

.

Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor au dorit Unirea Transilvaniei cu România şi că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigenţelor democratice de atunci. Mai mult, comunitatea internaţională a apreciat actul de voinţă naţională a românilor, formulat în anul 1918, şi a recunoscut realităţile decise de români. Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar şi în Basarabia şi Transilvania, minorităţile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au şi susţinut apartenenţa la România. Insinuarea că numai un grup de intelectuali a impus unirea este ridicolă. Mai întâi, este o jignire la adresa masei de intelectuali români care au militat sincer pentru actul unirii.

În al doilea rând, nu este nimic neobişnuit ca poporul să fie condus de elite şi să le urmeze. Românii ardeleni au fost condamnaţi de asupritorii lor să nu aibă în fruntea lor lideri politici şi economici puternici, ci, până târziu, doar preoţi şi dascăli, adică intelectuali ieşiţi din sânul lor şi apropiaţi de ei.

Dar ei – românii ardeleni – nu au rămas nicio clipă fără elite, şi aceasta le-a fost salvarea. Decenii la rând, înainte de unire, preoţii şi dascălii nu-şi încheiau slujbele, respectiv lecţiile, fără să spună adunărilor în care vorbeau că „soarele românilor la Bucureşti răsare”. Este de ajuns să fie urmărite documentele existente, rapoartele autorităţilor, procesele verbale ale ASTREI, protocoalele partidelor politice, asociaţiilor profesionale, şcolilor etc. pentru a dovedi cum s-a pregătit unirea de jos în sus şi din cele mai sofisticate şi savante cercuri academice până la nivelul satelor.

Este clar că intelectualii au stimulat unirea, că i-au conştientizat intens pe oameni în spiritul unirii, că i-au convins de binele care avea să vină, dar cine poate să condamne acest lucru şi de ce? Lozinca elitei ardelene de atunci a fost: „Ţineţi cu poporul, ca să nu rătăciţi!”. Prin urmare, conducătorii, desprinşi din popor, se ghidau după aspiraţiile poporului, le justificau şi le susţineau, iar poporul îşi urma conducătorii. Nici căile alese de popor (grupuri mari de oameni) nu erau infailibile, dar elitele şi plebea, cel puţin din 1848 până la 1918, au mers concordant.

.

Eseuri istorice se pot scrie multe, opinii despre trecut poate exprima oricine, dar scrisul istoric trebuie lăsat istoricilor de meserie, cercetătorilor, celor obişnuiţi şi pregătiţi să opereze cu sursele istorice. Conform specialiştilor, în epoca despre care scriem, Unirea din 1918 a fost un act de voinţă naţională românească, formulat de majoritatea populaţiei şi recunoscut prin tratate internaţionale cu valoare de lege. Restul sunt chestiuni interesante, dar adiacente. Ele se cuvin studiate, relevate, dar nu augmentate, deviate, scoase din context sau falsificate.

.

Eseurile despre trecut au rostul lor, ca şi publicistica istorică în general. Se face astăzi copios meta-istorie, istorie contrafactuală, istoria iluziilor oamenilor, istoria ideilor neviabile şi a personalităţilor care luptau contra curentelor dominante, se evocă felurite ciudăţenii şi rarităţi, ajung să fie privite drept mituri clişeele şi stereotipurile, să fie valorizate personaje considerate îndeobşte negative etc. Toate acestea au loc sub soare, sunt adesea receptate mai bine de public decât temele clasice de istorie, fiindcă gustul este şi el esenţial în revigorarea trecutului. Dar aceste abordări nu trebuie confundate cu cercetarea trecutului dacă ele nu reprezintă aşa ceva, pe de o parte, iar concluziile unor întâmplări sau fapte marginale nu trebuie impuse drept dominante, pe de altă parte.

.

„Noile puncte de vedere” evocate mai sus nu sunt fabricate acum – când se apropie sărbătoarea Centenarului Marii Uniri – dar nici nu se reciclează acum din pură întâmplare. Acestea au o lungă istorie în urmă. Pe de o parte, ele provin din arsenalul naţionaliştilor revizionişti (mai ales ungari), care au cultivat mereu, în secolul care a trecut de la 1918, ideea „nedreptăţii istorice” făcute Ungariei de către marile puteri, care ar fi dat cadou României „înapoiate şi balcanice” înfloritoarea provincie numită Transilvania, „iluminată” timp de un mileniu de „civilizatorii Bazinului Carpatic”, adică de unguri. Limbajul detractorilor unirii nu este acum tocmai acesta – între timp formulele de exprimare s-au cizelat, s-au europenizat – , dar el se poate descifra uşor printre rânduri. Odată cu această uşoară tâlcuire, se vede limpede şi sorgintea lui revizionistă, neprietenoasă la adresa poporului român.

.

Pe de altă parte, după crearea de către Moscova leninistă a unei secţii a partidului său comunist la Bucureşti, în 1921, periodic, mai ales cu ocazia meteoricelor congrese ale acestei formaţiuni politice de extremă stângă, se dădea cuvânt de ordine comuniştilor români să lupte pentru destrămarea României, denumită „stat imperialist, multinaţional”. La fel s-a întâmplat în primul deceniu efectiv comunist (1948-1958) – „obsedantul deceniu” din literatură – când tezele lui Roller exprimau aceleaşi idei antiromâneşti. Cu alte cuvinte, până nu tocmai demult, hulirea Marii Uniri se făcea, în mod organizat şi disciplinat, de către URSS şi de către coloana sa a cincea, Partidul Comunist din România. Punctele comune ale celor două asalturi sunt uşor de sesizat: unirea s-a făcut pe nedrept, de către un grup de intelectuali (naţionalişti/burghezi), dar mai ales de către marile puteri (învingătoare occidentale/imperialiste).

.

Readucerea în atenţie a acestor clişee ale propagandei de odinioară se explică prin apropierea Centenarului Unirii, după cum spuneam. Numai că apropierea acestui Centenar se produce:

1. În condiţiile unei periculoase recrudescenţe a naţionalismului în Ungaria acestor ani, recrudescenţă condamnată chiar şi de organismele europene din care Ungaria face parte;

2. În toiul unui acut conflict teritorial între Ucraina şi Federaţia Rusă (moştenitoarea URSS), pe fondul căruia Pactul Ribbentrop-Molotov este valorizat pozitiv de către unii şi din cauza căruia securitatea graniţelor din regiune este ameninţată. Lăsăm la o parte apropierea ciudată dintre Ungaria şi Rusia, pe care inamicii Unirii din 1918 o socotesc pur şi simplu întâmplătoare…

.

În aceste condiţii, cum să admitem şi să justificăm punerea sub semnul întrebării a înfăptuirilor naţiunii române din anul 1918? Nu credem în comploturi oculte, interne sau internaţionale, dar nici atât de naivi nu putem fi încât să acceptăm pasivi toate aceste asalturi împotriva intereselor României. Chiar dacă toate provinciile unite cu Ţara la 1918 ar fi fost simple cadouri date României de marile puteri sau rod al propagandei făcute de elite exaltate – aşa cum s-a întâmplat în alte cazuri şi împrejurări – , tot nu s-ar cuveni să fim cinici şi să hulim, de dragul spectacolului sau cu scopul unor avantaje. Oare să nu fim capabili – noi, românii – să punem în pagină o adevărată simfonie, un imn închinat bucuriei de fi şi de a trăi împreună? Oare să fim atât de uşor de prostit, încât să credem că un mileniu de singurătate (în care am trăit cumva, aşa cum am putut) este de preferat unui secol de unitate (neîmplinită nici aceasta)?

.

Desăvârşiţi ca popor prin secolul al IX-lea (poate prin preajma anilor 800-900), am trăit răzleţi până pe la 1800, când am început să ne adunăm, convinşi greu că în lume „unirea face puterea”. De altminteri, toţi oamenii trăiesc în comunităţi de diferite feluri. Ne-am unit, în împrejurările cunoscute, în perioada 1859-1918 şi nu a trecut de-atunci nici o sută de ani. Oare putem compara experienţa a o mie de ani cu vieţuirea (poate dezamăgitoare) din o sută de ani? De ce să fim aşa grăbiţi şi să riscăm o judecată greşită? Ne-am unit fiindcă nu ne-a fost bine să fim separaţi şi atacaţi din toate părţile. Aşa au gândit generaţii de români care ne-au precedat şi care au murit pentru Unire.

.

Se cuvine, de aceea, să facem distincţie clară între opiniile istorice rostite de amatori şi rezultatele cercetărilor întreprinse de specialişti şi chiar între eseurile scrise de unii istorici fără stagii în arhive şi studiile cunoscătorilor, ale profesioniştilor autentici. Cu toţii ne putem pronunţa despre Marea Unire, fiindcă ne-am cucerit libertatea de exprimare, dar avem datoria să deosebim adevărul izvoarelor de părerea neautorizată, născută din curiozitate, teribilism, pasiuni (patimi) şi/sau interese.

De asemenea, înainte de sentinţe unilaterale, avem obligaţia să comparăm. Numai aşa vom putea spune dacă suntem sau nu unici sub soare şi dacă ceea ce s-a petrecut la noi în 1918 se poate sau nu încadra într-o serie de fapte, trăite de mai multe popoare. Vom distinge astfel mult mai bine între acele studii de nişă, menite să lămurească mai bine trecutul, şi acelea scrise ca să ne deruteze şi să ne abată de la adevăr.

În privinţa temei noastre, vom putea ajunge astfel la o concluzie simplă, bazată pe surse: au fost şi români care nu au dorit România de la finele anului 1918, aşa cum au fost şi state care nu au recunoscut actele Unirii, dar majoritatea românilor şi majoritatea marilor puteri au făcut-o.

Aceasta este concluzia reală care trebuie prezentată publicului larg, pentru că ea a exprimat voinţa naţională. Datorită acestui şuvoi al istoriei noastre, ne strângem mereu energiile în locul binecuvântat, cu nume simplu, fascinant şi copleşitor de frumos, căruia poporul îi zice Ţara Românească.

 

 Prof.univ.dr. Ioan-Aurel POP, Președintele Academiei Române

 

 

 

 

 

25/01/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: