PROPAGANDA ANTIROMÂNEASCĂ ASERVITĂ MOSCOVEI DEVERSEAZĂ FĂRĂ ÎNCETARE ÎN R.MOLDOVA FALSURILE ȘI MINCIUNILE GROSOLANE DIN VREMEA DEFUNCTEI URSS

Resurecția falsurilor istorice în R.Moldova

Se reactiveazează vechile fantome ale statalismului moldovenist de tip sovietic accelerând falsurile și reinterpretările unor personaje și evenimente istorice.

De departe, unul dintre pilonii construcției identitare moldoveniste și anti-românești îl reprezintă personalitatea domnitorului român Stefan cel Mare.

Folosit de istoriografia sovietică pentru construcția unei identități moldovenești diferită de ce română, Ștefan cel Mare este așezat la temelia narațiunilor propagandistice ce vor invada din nou spațiul public. Publicația https://deschide.md/ro/ redă mai jos un studiu realizat de reputatul istoric de la Chișinău, Octavian Țâcu (foto), despre modul în care sovieticii au falsificat și răstalmăcit istoria pentru a crea un ”popor moldovenesc” diferit de cel românesc.

Introducere

Discuțiile privind identitatea politică și etnică a marelui domnitor român, care par la Iași sau la București lipsite de sens, au în Republica Moldova o rezonanță cu totul aparte. Această dispută are o descendență din epoca sovietică, atunci când făuritorii „moldovenismului” au procedat la ancorarea discursului istoric creativ în „primordialismul” moldovenesc, disociat și opus românismului.

Din acest considerent, referința la „moldovean” și „moldovenesc” în cronicile timpului, în memoriile călătorilor străini și în diferite tratate ale epocii de până la anexarea Basarabiei, erau prezentate în exclusivitate ca repere ale separării identitare. În alte circumstanțe decât realitățile imperiale și totalitare sovietice, o astfel de abordare era imposibil de imaginat, chiar și în România comunistă, care la scurt timp s-a distanțat de acest discurs politic și public al Moscovei.

Cu toate acestea, anume pedalarea acestei anteriorități a noțiunii de moldovean față de cea de român a constituit cheia de boltă a ingineriilor sociale sovietice în RSSM (1940-1941/1944-1989).

Curent istoriografic „moldovenist” s-a format în contextul perioadei interbelice de către propaganda sovietică, a căpătat consistenţă în perioada postbelică, devenind o linie istoriografică oficială de partid atât în Uniunea Sovietică, cât şi în RSS Moldovenească. Curentul “moldovenist” porneşte din perioada interbelică prin lucrările lui C. Rakovski, B. Dembo, L. Alecsandri, capătă consistenţă după 1944 atât în URSS (N. Derjavin, M. Serghievski, A. Borşci, B. Serebrenikov, A. Udalţov, L. Cerepnin, etc.), cât şi în RSS Moldovenescă (I. Ceban, A. Grecul, A. Borşci, N. Narţov, N. Mohov,  A. Lazarev, V. Ţaranov, A. Surilov, B. Kolker, I. Grosul, I. Kopanski, V. Levit, S. Afteniuk, S. Brîseakin, A. Repida, D. Ursul, etc), pentru ca să genereze susţinători şi în perioada post-sovietică, cum ar fi V. Stati şi V. Stepaniuc.

Potrivit acestui curent, „moldovenii” şi românii sunt două popoare diferite, care vorbesc două limbi diferite, iar istoriile lor chiar dacă s-au intersectat în timp, au trasee diferite, chiar pornind de la etnogeneză.

În pedalarea acestei separări între „moldoveni” şi români, „moldoveniştii” invocă de multe ori argumente care au uneori de menirea de a oferi un justificativ istoriografic celor două anexări a Basarabiei în 1812 şi 1940.

Părut mort la momentul destrămării URSS, acest curent istoriografic şi-a descoperit utilitatea şi în perioada de independenţă a Republicii Moldova, în mod special în perioada guvernării comuniste (2001-2009), dar și celei „socialiste”  a lui Igor Dodon (2016-prezent), de această dată justificat în numele statalității moldovenești.

„Moldovenismul” post-sovietic, devenit aproape politică de stat în timpul guvernării comuniste și socialiste, a reactivat majoritatea argumentelor istorice generate de perioada sovietică, mulate de această pe ideea că existența statalității moldovenești este un argument în sine pentru justificarea lor.

Construirea lui Ștefan cel Mare ca „moldovean sovietic”

Pentru realizarea opere de separare a „moldovenilor” de români, ideologii sovietici au încercat să ancoreze „moldovenismul” sovietic într-un set de simboluri naţionale moldoveneşti inventate. „Naţionalul moldovenesc oficial” era promovat prin ritualuri de celebrare a unor tradiţii noi sovietice, comemorarea unor eroi ai trecutului „revoluţionar”, strict selectaţi de regim.

Unele personalităţi din istoria cenzurată a Moldovei istorice au fost incluse în discursul narativ oficial, iar altele au fost excluse.

Cazul lui Ştefan cel Mare este cel mai ilustrativ în acest sens. Ştefan cel Mare – figură emblematică a istoriei poporului român – a fost acceptat în perioada sovietică, ca un simbol, pretins, în exclusivitate, al identităţii moldoveneşti, înscriindu-se în logica „primordialismului” sovietic moldovenesc, cultivat asiduu de autorităţile sovietice.

Deosebit de relevantă pentru înțelegerea intrumentalizării lui Ștefan cel Mare este disputa identitară din jurul monumentului marelul domnitor, ridicat în anul 1928, de arhitectul basarabean Alexandru Plămădeală în centrul Chişinăului. 

Acesta este evacuată în iunie 1940 de către administraţia românească în retragere, pentru a nu fi lăsată în mâinile sovieticilor, apoi readusă pentru scurt timp la Chişinău, în 1942, ca peste doi ani din nou să fie strămutat tocmai la Craiova. Dar monumentul a fost găsit şi acolo, fiind întors la Chişinău ca „proprietate a statului sovietic“ şi instalat pe locul său vechi din faţa grădinii publice.

După 1956 s-au purtat discuţii privind evacuarea monumentului din centrul Chişinăului sau chiar distrugerea acestuia. Doar graţie intervenţiilor intelectualităţii s-a reuşit păstrarea operei lui Plămădeală. Totuşi, în 1972 s-a decis mutarea statuii în dosul parcului, cu aproximativ 18 metri, interpretată atunci ca o simbolică „mutare spre uitare“.

Această bătălie pentru imaginea și moștenirea domnitorului român, s-a trasferat ulterior și în terenul rivalității dintre autoritățile din RSSM cu cele din România socialistă pentru „primatul” consemnării evenimentelor și datelor din istoria domniei lui Ștefan cel Mare.

La 4 noiembrie 1974, președintele Academiei de Științe din RSSM, I. Grosu, expedia lui Petru Lucinschi, secretar CC al PCM, o scrisoare, prin care-l înștiința că la 10 (20) ianuarie 1975 se împlineau  500 de ani de la „cea mai mare victorie a poporului moldovenesc asupra forțelor agresive ale Turciei sultanilor (bătălia de la Podul Înalt – n.a.)”.

Grosu consemna faptul că „aceasta a fost cea mai mare victorie a lui Ștefan al III-lea (așa era numit Ștefan cel Mare în istoriografia sovietică – n.a.), care a arătat Europei forța poporului moldovenesc recent apărut” și era îngrijorat de faptul că „în România se pregătesc să serbeze pe larg această aniversare…într-un spirit propagandistic”.

Analizând literatura istorică din România, autorul scrisorii constata că „aprecierea rolului istoric a lui Ștefan al III-lea în lucrările istoricilor români nu coincide cu părerea istoriografiei sovietice. În mod special istoricii români într-un mod neargumentat susțin ideea că Ștefan al III-lea a fos primul care a încercat unirea tuturor pământurilor românești”.

Pentru a contracara această „minciună propagandistică”, lui P. Lucinschi (viitor prim-secretar al PCM și președinte al R.Moldova) i se propunea, pe parcursul aniversării, organizarea unor manifestări „cu caracter științific și propagandistic care să reflecte punctul de vedere al istoriografiei sovietice”. Potrivit acestei perspective „Ștefan al III-lea a fost cel mai mare domnitor al tronului moldovenesc, care a făcut multe pentru întărirea statului centralizat moldovenesc”, iar acest fapt al contribui la „formarea corectă a viziunilor comuniste a muncitorilor republicii”.

Ca o constatare ironică, în perioada post-sovietică constructorii „naţiunii” moldoveneşti se vor erija de la retorica sovietică, preluând și propagând imaginea lui Ştefan cel Mare ca un simbol al noii statalităţii moldoveneşti, în opoziția față de cea românească.

Identitate și românitate în epoca lui Ștefan cel Mare: o revenire la normalitate

Fără a intra într-o polemică în general abundentă și acerbă, modelată istoric în timp de ambele tabere fie la București și în Occident, fie la Chișinău și Moscova, trebuie să recunoaștem că extragerea sintagmelor „moldovean” și „limbă moldovenească” din izvoarele medievale și cele ale modernității timpurii și opunerea lor celor de „român” și „limba română” este total contrafacută și nu rezistă nici unei critici istorice imparțiale.

Cancelariile europene, călătorii străini, domnitorii celor două țări românești, cărturarii și cronicarii timpului, deopotrivă din spațiul românesc și din afara lui constatau în unanimitatea lor caracterul unitar al spațiului românesc, originea latină și românitatea locuitorilor acestor pământuri, fără a lăsa loc speculațiilor interpretative, care vor apărea ulterior în instrumentarul modelator al moldoveanului sovietic. 

Faptul că străinii îi priveau pe moldoveni una cu muntenii și cu ardelenii nu venea din legendă, ci dintr-o realitate sedimentată în acele timpuri.

Cu alte cuvinte, străinii nu aveau cum să „inventeze” unitatea românilor, nu aveau cum să-i învețe pe locuitorii de la Carpați, de la Dunăre, de pe Mureş şi de la Nistru aceeaşi limbă ori să-i facă să-și aibă sorgintea în latinitate, dacă acest lucru n-ar fi fost conștientizat de români înainte de toate.

Mai la nord de români, vecinii polonezi dezvoltasera o conștiință clară a acestei unități românești, lucru care se desprinde din numeroasele relatări ale perioadei, iar influența polonă a fost ulterior importantă în opera și personalitatea cronicarilor moldoveni, inclusiv cea a lui Grigore Ureche și Miron Costin, care se știe au urmat colegiile iezuite din Polonia, unde ar fi învățat după principiile umanismului târziu.

Ioachim Bielski releva cu referință la acest aspect că „românii se împart azi în două, au doi voievozi, cel muntenesc și cel moldovenesc, dar înainte a fost unul singur care se numea sau muntenesc sau moldovenesc, căci nu era nicio deosebire”. Și unul din cei mai importanți cronicari polonezi, Jan Dlugosz, contemporan a lui Ștefan cel Mare, confirma mult anterior, pe la 1476, că moldovenii și valahii au aceleași limbă și obiceiuri.

În 1514 – când lumea catolică pregătea o nouă cruciadă antiotomană – Jan Laski, episcopul de Gnezno, arăta într-un raport destinat Conciliului de la Lateran ce rol important putea fi rezervat Moldovei în această întreprindere internațională. Pentru a-i convinge în acest sens pe înalții prelați catolici, episcopul polonez scria: „Căci ei (moldovenii) spun că sunt oștenii de odinioară ai romanilor, trimiși aici pentru apărarea Pannoniei împotriva sciților”.

De altminteri, acest fapt se știa în tot Occidentul și, cu precădere, în mediile Peninsulei Italice, unde s-au păstrat sute de documente și alte tipuri de surse, începând cu secolul al XIV-lea, în care se vorbește despre două Valahii, adică despre două Ţări Românești, aflate la Carpați și la Dunăre.

Se ştia că şi în Transilvania predominau românii, dar, fiindcă puterea (conducerea) de acolo nu era în mâinile românilor, Transilvania nu putea fi socotită, sub aspect politic, o „Ţară Românească”. În schimb, Moldova şi Ţara Românească, în care conducătorii sau stăpânii erau, ca și poporul de jos, români, nu puteau fi și nu erau „decât țări românești”.

Ambele capuri ale bisericii creștine, atât Papalitatea, cât și Patriarhia de la Constantinopol aveau conștiință despre unitatea spațiului românesc și considerau locuitorii Moldovei, Munteniei și Ardealului români.

Chiar mult înainte constituirii acestor țări, o scrisoare (dată la Perugia, în 14 noiembrie 1234) a papei Grigore al IX-lea reproșa „regelui tânăr” ungar Bela al IV-lea că nu face destul pentru răspândirea „credinței adevărate” în Episcopatul Cumaniei, unde trăiau nu cumani, ci „anumite popoare numite românești”, care, în loc să asculte de episcopul catolic, numit recent acolo drept păstor, primeau în continuare sfintele taine de la „nişte episcopi falşi”, de rit bizantin, atrăgând la credința lor ortodoxă și pe unii locuitori ai Regatului Ungariei, trecuți peste Carpați ca să formeze „un singur popor” cu pomeniții români.

Mai târziu Papa Pius al II-lea menționa în scrierile sale că „Valahia se întinde din Transilvania până la Nistru, Dunăre și Marea Neagră”, iar trimișii pontifului remarcă deseori în relatările lor identitatea de limbă a locuitorilor din cele trei provincii și originea lor latină. Astfel, prefectul misionarilor din Moldova în dorința de a comunica în regiune constată că „limba absolut necesară pentru misionari este limba valahă, adică moldovenească, care este unica necesară în țara întreagă”.

Acest amestec aparent de terminologie – vlah, valah, muntean, moldovean, român, ca și a denumirilor țărilor pe care le locuiau românii – Moldovlahia, Maurovlahia, Valachia Minor sau Maior, Rusovlahia sau pur și simplu Valahia, pe care le constatăm în relatările străinilor, sunt o dovadă a faptului că percepția și senzația de unitate a românilor persista de-a lungul epocii medievale, iar denumirea cu care de obicei erau desemnați românii în Evul Mediu era de vlah sau valah.

Spre exemplu, Patriarhia Constantinopolului numește statul la est de Carpați Maurovlahia (Vlahia neagră) și Rusovlahia, apoi Moldovlahia, pentru a face deosebire de celălalt ținut românesc, Ugrovlahia (Țara Românească). La fel ca și una din hărțile Vaticanului din secolul XV, numită Mapamond Borgian, care reprezenta Magna Valahia, cuprinzând Moldova și Țara Românească într-un tot întreg.

Numeroșii călători străini, care treceau prin Țările Române, dar în special prin Iași, considerat un important centru cultural și religios al timpului, constatau că „locuitorii orașului sunt români, pe lângă care erau unguri, armeni, greci, bulgari, albanezi, turci, bulgari, albanezi, turci, tătari, poloni, sași, moscoviți și puțini italieni”; că „orășenii ce locuiesc în țară sunt români, unguri și sași, germani și un număr mare de armeni și bulgari”.

Intelectuali ai timpului, ca Nicolaus Olahus, afirmau că moldovenii „au aceeași limbă, aceleași obiceiuri și aceeași religie ca și cei din Țara Românească”, iar Veranscsis menționa în secolul XVI că „locuitorii acestora (Transilvania, Țara Românească și Moldova) se numesc români//când întreabă pe cineva dacă știe să vorbească pe limba valahă, spun „oare știi românește”? Sau dacă este valah, îl întreabă dacă este român”.

Și în mediul vorbitor de germană persista această senzație de unitate a românilor. Lucrarea Descriere curioasă a Moldovei și Valahiei, scrisă în limba germană de un anonim pe la 1699, arăta că mai înainte aceste țări erau parte din vechea Dacie și se numeau împreună Valahia. „Apoi această țară s-a împărțit în două părți: partea cea mai întinsă s-a numit Moldova, iar cea mai mică a fost numită Țara Moldovenească. Această țară (Moldova) se mai numește, spre deosebire de cealaltă și Wallachia Superior (Valahia de Sus) sau Major (Valahia Mare) și de asemenea Vallachia Nigra (Valahia Neagră)”.

Mai mult decât atât, atunci câd se referă la locuitorii acestei țări, autorul constată că limba, portul, armele, felul lor de cârmuire sunt la fel cu cele din Țara Românească. Istoricul sas Johann Troster de asemenea scria la 1650 că cealaltă țară românească este Moldova, iar populația Moldovei este una și aceeași cu cea din Țara Românească.

Un lucru important de reținut, locuitorii simpli ai Țărilor Române se considerau români, folosind cu intermitență noțiunile de valah, muntean sau moldovean de rând cu cel de român. Greu de acceptat ideea că toți dintre aceștia gândeau în termenii unității românești, așa cum se încearcă deseori în a fi insinuat în istoriografia română, dar mulți dintre ei au avut conștiința românității lor în Evul Mediu, așa cum relatează izvoarele timpului, menținând nealterat senzația de românism către timpurile moderinității, când ea va căpătat contur politic.

 În Moldova secolului al XV-lea se știa și se vorbea de două țări românești, dintre care cea dintâi era, în chip natural, chiar Moldova. Ţara românilor sud-carpatini era pentru moldoveni „cea de-a doua” sau „cealaltă” Românie ori Țară Românească.

Modul de acțiune și gândire a domnitorilor și dregătorilor din cele două state românești vin în susținerea acestei ipoteze, în iulie 1600, Mihai Viteazul intitulându-se la Iași „domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei” și trasând pentru posteritate linia de conduită a românilor în sens politic. Unitatea de cultură și de limbă explică și trecerea frecventă a unor dregători dintr-o țară în alta, ca sfătuitori domnești, acțiune facilitată de numeroasele înrudiri între două familii domnești sau veritabile uniuni dinastice între cele două țări.

La toate acestea se adaugă schimbul intens economic pe numeroasele drumuri comerciale care străbăteau Carpații, legând Moldova, Țara Românească și Transilvania între ele, dar și de litoralul Mării Negre și Dunărea, peste care se suprapunea schimbul de cunoștințe tehnice, prin trecerea munților de către meșteri pricepuți din Transilvania sau trimiterea de tineri pentru a deprinde meșteșugurile în spațiul intracarpatic. Ion Toderașcu ne arată că unitatea românească medievală era întreținută în același timp de păstoritul transhumant și de dreptul românesc comun al celor două state extracarpatice, care foloseau accidental unele coduri juridice dintr-o țară în alta.

În secolul al XVII-lea, marii cronicari moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin au scris, pentru prima oară în românește și pentru prima oară pe întreg spațiul românesc (înaintea transilvănenilor și muntenilor), că românii din Moldova, Transilvania și Ţara Românească formează un singur popor, de origine romană, că vorbesc o limbă neolatină (înrudită cu italiana, spaniola și cu celelalte limbi romanice), că denumirile regionale de moldoveni, munteni, olteni, ardeleni etc. nu fac decât să întărească unitatea românească și numele general de români (rumâni), identic cu acela de vlahi (valahi, volohi, blaci etc.), dat de străini acestui popor.

Minciunile ”moldoveniste” nu pot fi opuse adevărului istoric.

România este singurul succesor juridic ascendent al istoricei Ţări a Moldovei cu capitala la Suceava şi Iaşi, iar Ștefan cel Mare nu este un simbol al ”moldovenismului”, ci al daco-românismului, așa cum s-a manifestat acesta în sec. al XIX-lea drept precursor al României unitare moderne.

Publicitate

Un APEL AL Grupului de inițiativă pentru fondarea Consiliului Integrării Europene a Republicii Moldova prin Reunirea cu România…

 

 

 

APELUL

Grupului de inițiativă pentru fondarea Consiliului Integrării Europene a Republicii Moldova prin Reunirea cu România.

Al doilea stat românesc, Republica Moldova, este produsul unei conjuncturi geopolitice regionale care a împiedicat înlăturarea consecinţelor pactului Ribbentrop – Molotov, stat administrat ineficient 30 ani de către politicieni corupți, șantajabili, incapabili să asigure respectarea Constituției, a interesului public. Azi, acesta este un stat pe care il abandonează in masă cetătenii săi.

Marea majoritate a cetătenilor rămași acasă sunt demoralizați și decepționați fată de perspectiva Republicii Moldova, stat care ar asigura condiții pentru supravietuirea lor. Acest stat este in permanentă agonie și a supraviețuit până acum gratie asistentei financiare externe.

Partidele politice s-au compromis, pluralismul politic este unul declarativ, aleșii poporului fac tranzactii ca la targ cu interese personale. Cetăteanul nu mai poate influenta procesul democratic si actul administrativ guvernamental. Partidele noi continuă politicile dubioase aplicate pe parcursul a trei decenii de politicieni compromiși.

Pericolul de dispariție a națiunii autohtone este tot mai evident. Republica Mołdova nu-și poate asigura de sine stătător integritatea teritorială si independenţa declarată, dar nici securitatea cetătenilor săi. Războiul hibrid necruţător, declansat in anii 1990-1992 de către Federatia Rusă, fostă metropolă colonială, cu folosirea coloanei a cincea,mancurţilor,a mercenarilor locali, pentru realizarea conceptului de „russkii mir”, ocupaţia militară a unei părți importante din teritoriul Republicii Moldova conduc spre federalizare și îngenuncherea tânărului stat, readucerea lui sub controlul imperiului rus, totalitar, revanșist, cu reinstalarea cortinei de fier pe Prut și continuarea in această regiune a unui proces de deznaționalizare şi genocid.

Partenerii strategici nu intotdeauna apreciază corect starea reală și evenimentele social-politice din republică, interesele lor nedeclarate nu contribuie la realizarea idealului național de integrare Europeană si reunire cu Romania.

Regretabil, dar nici unii politicieni din Romania – tara din trupul căreia a fost ruptă prin forţa armelor Basarabia de către sovietici, pământ românesc – nu promovează o politică consecventă privind perspectiva REINTREGIRII teritoriului național cu partea dintre Prut și Nistru.

Exodul populației spre țările din Uniunea Europeană, îndeosebi a tinerilor spre România și dobândirea a peste 50 % din cetățenii Republicii Moldova a cetăţeniei uneia dintre țările Uniunii Europene, demonstrează atașamentul cetățenilor moldoveni la valorile civilizației europene și la REUNIREA cu România.

În același timp, este evident că Republica Moldova nu are capacitatea de a urma parcursul european propriu, totodată, fiind ireversibilă și revenirea la Rusia, care este inacceptabilă, atât de către moldovenii cu cetățenie romană, cit și de o mare parte a cetățenilor alolingvi,care deja s-au ataşat de valorile europene. In consecință, realitățile demonstrează că aderarea noastră in Uniunea Europeană este posibilă doar în componenţa României.

De altfel, în preajma alegerilor prezidențiale din 1 noiembrie 2020, neintelegerile intre partidele declarate proeuropene și proromâne continuă să se acutizeze. Liderii partidelor nu sunt capabili, iar unii nici nu doresc să-și unească eforturile în interes național și contribuie astfel la dezbinarea societății, la fortificarea forțelor pro-imperiale rusești.

Consiliul este o mișcare civică și își pune scopul de a pregăti și înfăptui opțiunea de REUNIRE cu România — singura soluţie firească și legitimă pentru cetățenii republicii pentru a evita tragedia unui stat aflat în stare de colaps pentru a avea garanţia unui trai decent în cadrul Uniunii Europene.

Adepții integrării europene prin unirea cu România, deţinători ai cetăţeniei române și toți acei care se identifică ca fiind drept români sunt astăzi dispersati, într-un număr mai mare ori mai mic, prin toate partidele politice din Republica Moldova. Tocmai de aceea Consiliul – proiect inițiat de generalul de divizie(r) Ion Costaș – apare ca o platformă de dialog si colaborare, de inițiative și acțiuni care să implice activ partidele politice, reprezentanţii societătii civile, diferite grupuri de interese, lideri de opinie — toți cetățenii, pentru a asigura un consens naţional întru atingerea scopului propus: Integrarea Europeană a Republicii Moldova, prin Reunirea cu România.

Grupul de inițiativă cheamă partidele politice cu vocație patriotică, unionistă și de alte orientări strategice din Republica Moldova și din România, personalitățile marcante ale vieții publice, veteranii mișcării de eliberare națională, participanții la războiul cu Rusia din 1990-1992, militarii în rezervă si retragere, toți cetățenii de bună credință, să susțină Consiliului Integrării Europene a Republicii Moldova prin Reunirea cu România

Așa să ne ajute Dumnezeu.

Din numele Grupului de inițiativă pentru Integrărea Europena a Republicii Moldova prin Reunirea cu România. 

Ion Costaș. general de divizie (r)

Ciocniri grave la Belgrad după anunțarea instituirii carantinei totale în Serbia. VIDEO

După anunțarea noilor măsuri restrictive impuse de guvern, Belgradul a devenit scena unor ciocniri grave. Încăierări au izbucnit între protestatari și forțele de ordine după ce un grup a încercat să forțeze intrarea în clădirea Parlamentului, iar poliția a replicat cu gaze lacrimogene pentru a dispersa mulțimea.

Cu numai câteva ore înainte, într-o conferință de presă, președintele sârb Aleksandar Vučić anunțase că pandemia de coronavirus este din nou sub control, relatează  https://www.dw.com/ro/de-ce-protesteaz% 

În timpul monologului său de o oră, Vučić a anunțat interdicții privind deplasarea persoanelor începând cu weekendul viitor, similare celor impuse ultima dată în martie și aprilie.

La acea vreme, cu puține excepții, cetățenii sârbi nu aveau voie să-și părăsească apartamentele între zilele de vineri, ora 18:00 și luni, ora 5:00. adunările vor fi limitate la 5 persoane de ziua următoare (miercuri) și că va solicita ca grupul de lucru guvernamental să declara carantină totală pentru weekend înainte de o reevaluare a situației.

„Ne vom confrunta cu o toamnă dificilă. Nu va exista un vaccin pentru coronavirus până atunci”, a declarat preşedintele sârb. 

 

 

 

 

 

Asistăm la începutul unei revolte împotriva conducerii președintelui Aleksandar Vučić.

După conferința de presă a lui Vučić, mai mulți oameni s-au adunat spontan în fața parlamentului, blocând străzile din jur.

Până la miezul nopții, se adunaseră până la 10.000 de manifestanți, dintre care unii păreau a fi violenți. Un grup a reușit chiar să pătrundă într-o clădire a parlamentului. 

Potrivit forțelor de securitate, peste 40 de ofițeri au fost răniți. Cinci mașini ale poliției au fost incendiate și zeci de persoane au fost arestate.

Alți „huligani” – după cum descrie poliția sârbă cetățenii care protestează – vor fi depistați pe baza înregistrărilor video, a declarat miercuri (8.7.2020) directorul poliției, Vladimir Rebić. 

 

 

 

Forțele de securitate au acționat cât se poate de prudent, a continuat Rebić. Însă postul de televiziune privat N1, care a relatat în direct evenimentele, a arătat cum forțele de ordine foloseau bastoanele pentru a lovi oameni care stăteau liniștiți pe o bancă.

De asemenea, în imagini apar și polițiști în civil lovind în cap cu picioarele un protestatar.

Marți (7 iulie 2020), 13 persoane au murit din cauza coronavirusului, un record trist în Balcani. Oficial, până în prezent au fost raportate 16.700 de infecții și 330 de decese, iar numărul de noi infecții a crescut rapid la peste 300 zilnic în ultimele săptămâni. 

Oficialii spun că 330 au decedat din cauza coronavirusului, iar numărul total de îmbolnăviri de la primul caz înregistrate pe 6 martie în Serbia a ajuns la 16.719.

După ce inițial a ironizat gravitatea pandemiei în februarie și martie, Vucic a declarat stare de urgență pe 15 martie și a impus o carantină strictă care a reușit să țină numărul de cazuri redus.

Parlamentarii au declarat finalul stării de urgență la începutul lui mai și au redeschis gradual mare parte din activități înainte de alegerile din 21 iunie.

Dar guvernul a reimpus obligația de a purta măști în transportul public cu două zile după alegeri. Decizia a fost urmată de declararea stării de urgență în Belgrad, pe 3 iulie, și obligația de a purta măști în toate spațiile închise.