PROPAGANDA ANTIROMÂNEASCĂ ASERVITĂ MOSCOVEI DEVERSEAZĂ FĂRĂ ÎNCETARE ÎN R.MOLDOVA FALSURILE ȘI MINCIUNILE GROSOLANE DIN VREMEA DEFUNCTEI URSS

Resurecția falsurilor istorice în R.Moldova

Se reactiveazează vechile fantome ale statalismului moldovenist de tip sovietic accelerând falsurile și reinterpretările unor personaje și evenimente istorice.

De departe, unul dintre pilonii construcției identitare moldoveniste și anti-românești îl reprezintă personalitatea domnitorului român Stefan cel Mare.

Folosit de istoriografia sovietică pentru construcția unei identități moldovenești diferită de ce română, Ștefan cel Mare este așezat la temelia narațiunilor propagandistice ce vor invada din nou spațiul public. Publicația https://deschide.md/ro/ redă mai jos un studiu realizat de reputatul istoric de la Chișinău, Octavian Țâcu (foto), despre modul în care sovieticii au falsificat și răstalmăcit istoria pentru a crea un ”popor moldovenesc” diferit de cel românesc.

Introducere

Discuțiile privind identitatea politică și etnică a marelui domnitor român, care par la Iași sau la București lipsite de sens, au în Republica Moldova o rezonanță cu totul aparte. Această dispută are o descendență din epoca sovietică, atunci când făuritorii „moldovenismului” au procedat la ancorarea discursului istoric creativ în „primordialismul” moldovenesc, disociat și opus românismului.

Din acest considerent, referința la „moldovean” și „moldovenesc” în cronicile timpului, în memoriile călătorilor străini și în diferite tratate ale epocii de până la anexarea Basarabiei, erau prezentate în exclusivitate ca repere ale separării identitare. În alte circumstanțe decât realitățile imperiale și totalitare sovietice, o astfel de abordare era imposibil de imaginat, chiar și în România comunistă, care la scurt timp s-a distanțat de acest discurs politic și public al Moscovei.

Cu toate acestea, anume pedalarea acestei anteriorități a noțiunii de moldovean față de cea de român a constituit cheia de boltă a ingineriilor sociale sovietice în RSSM (1940-1941/1944-1989).

Curent istoriografic „moldovenist” s-a format în contextul perioadei interbelice de către propaganda sovietică, a căpătat consistenţă în perioada postbelică, devenind o linie istoriografică oficială de partid atât în Uniunea Sovietică, cât şi în RSS Moldovenească. Curentul “moldovenist” porneşte din perioada interbelică prin lucrările lui C. Rakovski, B. Dembo, L. Alecsandri, capătă consistenţă după 1944 atât în URSS (N. Derjavin, M. Serghievski, A. Borşci, B. Serebrenikov, A. Udalţov, L. Cerepnin, etc.), cât şi în RSS Moldovenescă (I. Ceban, A. Grecul, A. Borşci, N. Narţov, N. Mohov,  A. Lazarev, V. Ţaranov, A. Surilov, B. Kolker, I. Grosul, I. Kopanski, V. Levit, S. Afteniuk, S. Brîseakin, A. Repida, D. Ursul, etc), pentru ca să genereze susţinători şi în perioada post-sovietică, cum ar fi V. Stati şi V. Stepaniuc.

Potrivit acestui curent, „moldovenii” şi românii sunt două popoare diferite, care vorbesc două limbi diferite, iar istoriile lor chiar dacă s-au intersectat în timp, au trasee diferite, chiar pornind de la etnogeneză.

În pedalarea acestei separări între „moldoveni” şi români, „moldoveniştii” invocă de multe ori argumente care au uneori de menirea de a oferi un justificativ istoriografic celor două anexări a Basarabiei în 1812 şi 1940.

Părut mort la momentul destrămării URSS, acest curent istoriografic şi-a descoperit utilitatea şi în perioada de independenţă a Republicii Moldova, în mod special în perioada guvernării comuniste (2001-2009), dar și celei „socialiste”  a lui Igor Dodon (2016-prezent), de această dată justificat în numele statalității moldovenești.

„Moldovenismul” post-sovietic, devenit aproape politică de stat în timpul guvernării comuniste și socialiste, a reactivat majoritatea argumentelor istorice generate de perioada sovietică, mulate de această pe ideea că existența statalității moldovenești este un argument în sine pentru justificarea lor.

Construirea lui Ștefan cel Mare ca „moldovean sovietic”

Pentru realizarea opere de separare a „moldovenilor” de români, ideologii sovietici au încercat să ancoreze „moldovenismul” sovietic într-un set de simboluri naţionale moldoveneşti inventate. „Naţionalul moldovenesc oficial” era promovat prin ritualuri de celebrare a unor tradiţii noi sovietice, comemorarea unor eroi ai trecutului „revoluţionar”, strict selectaţi de regim.

Unele personalităţi din istoria cenzurată a Moldovei istorice au fost incluse în discursul narativ oficial, iar altele au fost excluse.

Cazul lui Ştefan cel Mare este cel mai ilustrativ în acest sens. Ştefan cel Mare – figură emblematică a istoriei poporului român – a fost acceptat în perioada sovietică, ca un simbol, pretins, în exclusivitate, al identităţii moldoveneşti, înscriindu-se în logica „primordialismului” sovietic moldovenesc, cultivat asiduu de autorităţile sovietice.

Deosebit de relevantă pentru înțelegerea intrumentalizării lui Ștefan cel Mare este disputa identitară din jurul monumentului marelul domnitor, ridicat în anul 1928, de arhitectul basarabean Alexandru Plămădeală în centrul Chişinăului. 

Acesta este evacuată în iunie 1940 de către administraţia românească în retragere, pentru a nu fi lăsată în mâinile sovieticilor, apoi readusă pentru scurt timp la Chişinău, în 1942, ca peste doi ani din nou să fie strămutat tocmai la Craiova. Dar monumentul a fost găsit şi acolo, fiind întors la Chişinău ca „proprietate a statului sovietic“ şi instalat pe locul său vechi din faţa grădinii publice.

După 1956 s-au purtat discuţii privind evacuarea monumentului din centrul Chişinăului sau chiar distrugerea acestuia. Doar graţie intervenţiilor intelectualităţii s-a reuşit păstrarea operei lui Plămădeală. Totuşi, în 1972 s-a decis mutarea statuii în dosul parcului, cu aproximativ 18 metri, interpretată atunci ca o simbolică „mutare spre uitare“.

Această bătălie pentru imaginea și moștenirea domnitorului român, s-a trasferat ulterior și în terenul rivalității dintre autoritățile din RSSM cu cele din România socialistă pentru „primatul” consemnării evenimentelor și datelor din istoria domniei lui Ștefan cel Mare.

La 4 noiembrie 1974, președintele Academiei de Științe din RSSM, I. Grosu, expedia lui Petru Lucinschi, secretar CC al PCM, o scrisoare, prin care-l înștiința că la 10 (20) ianuarie 1975 se împlineau  500 de ani de la „cea mai mare victorie a poporului moldovenesc asupra forțelor agresive ale Turciei sultanilor (bătălia de la Podul Înalt – n.a.)”.

Grosu consemna faptul că „aceasta a fost cea mai mare victorie a lui Ștefan al III-lea (așa era numit Ștefan cel Mare în istoriografia sovietică – n.a.), care a arătat Europei forța poporului moldovenesc recent apărut” și era îngrijorat de faptul că „în România se pregătesc să serbeze pe larg această aniversare…într-un spirit propagandistic”.

Analizând literatura istorică din România, autorul scrisorii constata că „aprecierea rolului istoric a lui Ștefan al III-lea în lucrările istoricilor români nu coincide cu părerea istoriografiei sovietice. În mod special istoricii români într-un mod neargumentat susțin ideea că Ștefan al III-lea a fos primul care a încercat unirea tuturor pământurilor românești”.

Pentru a contracara această „minciună propagandistică”, lui P. Lucinschi (viitor prim-secretar al PCM și președinte al R.Moldova) i se propunea, pe parcursul aniversării, organizarea unor manifestări „cu caracter științific și propagandistic care să reflecte punctul de vedere al istoriografiei sovietice”. Potrivit acestei perspective „Ștefan al III-lea a fost cel mai mare domnitor al tronului moldovenesc, care a făcut multe pentru întărirea statului centralizat moldovenesc”, iar acest fapt al contribui la „formarea corectă a viziunilor comuniste a muncitorilor republicii”.

Ca o constatare ironică, în perioada post-sovietică constructorii „naţiunii” moldoveneşti se vor erija de la retorica sovietică, preluând și propagând imaginea lui Ştefan cel Mare ca un simbol al noii statalităţii moldoveneşti, în opoziția față de cea românească.

Identitate și românitate în epoca lui Ștefan cel Mare: o revenire la normalitate

Fără a intra într-o polemică în general abundentă și acerbă, modelată istoric în timp de ambele tabere fie la București și în Occident, fie la Chișinău și Moscova, trebuie să recunoaștem că extragerea sintagmelor „moldovean” și „limbă moldovenească” din izvoarele medievale și cele ale modernității timpurii și opunerea lor celor de „român” și „limba română” este total contrafacută și nu rezistă nici unei critici istorice imparțiale.

Cancelariile europene, călătorii străini, domnitorii celor două țări românești, cărturarii și cronicarii timpului, deopotrivă din spațiul românesc și din afara lui constatau în unanimitatea lor caracterul unitar al spațiului românesc, originea latină și românitatea locuitorilor acestor pământuri, fără a lăsa loc speculațiilor interpretative, care vor apărea ulterior în instrumentarul modelator al moldoveanului sovietic. 

Faptul că străinii îi priveau pe moldoveni una cu muntenii și cu ardelenii nu venea din legendă, ci dintr-o realitate sedimentată în acele timpuri.

Cu alte cuvinte, străinii nu aveau cum să „inventeze” unitatea românilor, nu aveau cum să-i învețe pe locuitorii de la Carpați, de la Dunăre, de pe Mureş şi de la Nistru aceeaşi limbă ori să-i facă să-și aibă sorgintea în latinitate, dacă acest lucru n-ar fi fost conștientizat de români înainte de toate.

Mai la nord de români, vecinii polonezi dezvoltasera o conștiință clară a acestei unități românești, lucru care se desprinde din numeroasele relatări ale perioadei, iar influența polonă a fost ulterior importantă în opera și personalitatea cronicarilor moldoveni, inclusiv cea a lui Grigore Ureche și Miron Costin, care se știe au urmat colegiile iezuite din Polonia, unde ar fi învățat după principiile umanismului târziu.

Ioachim Bielski releva cu referință la acest aspect că „românii se împart azi în două, au doi voievozi, cel muntenesc și cel moldovenesc, dar înainte a fost unul singur care se numea sau muntenesc sau moldovenesc, căci nu era nicio deosebire”. Și unul din cei mai importanți cronicari polonezi, Jan Dlugosz, contemporan a lui Ștefan cel Mare, confirma mult anterior, pe la 1476, că moldovenii și valahii au aceleași limbă și obiceiuri.

În 1514 – când lumea catolică pregătea o nouă cruciadă antiotomană – Jan Laski, episcopul de Gnezno, arăta într-un raport destinat Conciliului de la Lateran ce rol important putea fi rezervat Moldovei în această întreprindere internațională. Pentru a-i convinge în acest sens pe înalții prelați catolici, episcopul polonez scria: „Căci ei (moldovenii) spun că sunt oștenii de odinioară ai romanilor, trimiși aici pentru apărarea Pannoniei împotriva sciților”.

De altminteri, acest fapt se știa în tot Occidentul și, cu precădere, în mediile Peninsulei Italice, unde s-au păstrat sute de documente și alte tipuri de surse, începând cu secolul al XIV-lea, în care se vorbește despre două Valahii, adică despre două Ţări Românești, aflate la Carpați și la Dunăre.

Se ştia că şi în Transilvania predominau românii, dar, fiindcă puterea (conducerea) de acolo nu era în mâinile românilor, Transilvania nu putea fi socotită, sub aspect politic, o „Ţară Românească”. În schimb, Moldova şi Ţara Românească, în care conducătorii sau stăpânii erau, ca și poporul de jos, români, nu puteau fi și nu erau „decât țări românești”.

Ambele capuri ale bisericii creștine, atât Papalitatea, cât și Patriarhia de la Constantinopol aveau conștiință despre unitatea spațiului românesc și considerau locuitorii Moldovei, Munteniei și Ardealului români.

Chiar mult înainte constituirii acestor țări, o scrisoare (dată la Perugia, în 14 noiembrie 1234) a papei Grigore al IX-lea reproșa „regelui tânăr” ungar Bela al IV-lea că nu face destul pentru răspândirea „credinței adevărate” în Episcopatul Cumaniei, unde trăiau nu cumani, ci „anumite popoare numite românești”, care, în loc să asculte de episcopul catolic, numit recent acolo drept păstor, primeau în continuare sfintele taine de la „nişte episcopi falşi”, de rit bizantin, atrăgând la credința lor ortodoxă și pe unii locuitori ai Regatului Ungariei, trecuți peste Carpați ca să formeze „un singur popor” cu pomeniții români.

Mai târziu Papa Pius al II-lea menționa în scrierile sale că „Valahia se întinde din Transilvania până la Nistru, Dunăre și Marea Neagră”, iar trimișii pontifului remarcă deseori în relatările lor identitatea de limbă a locuitorilor din cele trei provincii și originea lor latină. Astfel, prefectul misionarilor din Moldova în dorința de a comunica în regiune constată că „limba absolut necesară pentru misionari este limba valahă, adică moldovenească, care este unica necesară în țara întreagă”.

Acest amestec aparent de terminologie – vlah, valah, muntean, moldovean, român, ca și a denumirilor țărilor pe care le locuiau românii – Moldovlahia, Maurovlahia, Valachia Minor sau Maior, Rusovlahia sau pur și simplu Valahia, pe care le constatăm în relatările străinilor, sunt o dovadă a faptului că percepția și senzația de unitate a românilor persista de-a lungul epocii medievale, iar denumirea cu care de obicei erau desemnați românii în Evul Mediu era de vlah sau valah.

Spre exemplu, Patriarhia Constantinopolului numește statul la est de Carpați Maurovlahia (Vlahia neagră) și Rusovlahia, apoi Moldovlahia, pentru a face deosebire de celălalt ținut românesc, Ugrovlahia (Țara Românească). La fel ca și una din hărțile Vaticanului din secolul XV, numită Mapamond Borgian, care reprezenta Magna Valahia, cuprinzând Moldova și Țara Românească într-un tot întreg.

Numeroșii călători străini, care treceau prin Țările Române, dar în special prin Iași, considerat un important centru cultural și religios al timpului, constatau că „locuitorii orașului sunt români, pe lângă care erau unguri, armeni, greci, bulgari, albanezi, turci, bulgari, albanezi, turci, tătari, poloni, sași, moscoviți și puțini italieni”; că „orășenii ce locuiesc în țară sunt români, unguri și sași, germani și un număr mare de armeni și bulgari”.

Intelectuali ai timpului, ca Nicolaus Olahus, afirmau că moldovenii „au aceeași limbă, aceleași obiceiuri și aceeași religie ca și cei din Țara Românească”, iar Veranscsis menționa în secolul XVI că „locuitorii acestora (Transilvania, Țara Românească și Moldova) se numesc români//când întreabă pe cineva dacă știe să vorbească pe limba valahă, spun „oare știi românește”? Sau dacă este valah, îl întreabă dacă este român”.

Și în mediul vorbitor de germană persista această senzație de unitate a românilor. Lucrarea Descriere curioasă a Moldovei și Valahiei, scrisă în limba germană de un anonim pe la 1699, arăta că mai înainte aceste țări erau parte din vechea Dacie și se numeau împreună Valahia. „Apoi această țară s-a împărțit în două părți: partea cea mai întinsă s-a numit Moldova, iar cea mai mică a fost numită Țara Moldovenească. Această țară (Moldova) se mai numește, spre deosebire de cealaltă și Wallachia Superior (Valahia de Sus) sau Major (Valahia Mare) și de asemenea Vallachia Nigra (Valahia Neagră)”.

Mai mult decât atât, atunci câd se referă la locuitorii acestei țări, autorul constată că limba, portul, armele, felul lor de cârmuire sunt la fel cu cele din Țara Românească. Istoricul sas Johann Troster de asemenea scria la 1650 că cealaltă țară românească este Moldova, iar populația Moldovei este una și aceeași cu cea din Țara Românească.

Un lucru important de reținut, locuitorii simpli ai Țărilor Române se considerau români, folosind cu intermitență noțiunile de valah, muntean sau moldovean de rând cu cel de român. Greu de acceptat ideea că toți dintre aceștia gândeau în termenii unității românești, așa cum se încearcă deseori în a fi insinuat în istoriografia română, dar mulți dintre ei au avut conștiința românității lor în Evul Mediu, așa cum relatează izvoarele timpului, menținând nealterat senzația de românism către timpurile moderinității, când ea va căpătat contur politic.

 În Moldova secolului al XV-lea se știa și se vorbea de două țări românești, dintre care cea dintâi era, în chip natural, chiar Moldova. Ţara românilor sud-carpatini era pentru moldoveni „cea de-a doua” sau „cealaltă” Românie ori Țară Românească.

Modul de acțiune și gândire a domnitorilor și dregătorilor din cele două state românești vin în susținerea acestei ipoteze, în iulie 1600, Mihai Viteazul intitulându-se la Iași „domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei” și trasând pentru posteritate linia de conduită a românilor în sens politic. Unitatea de cultură și de limbă explică și trecerea frecventă a unor dregători dintr-o țară în alta, ca sfătuitori domnești, acțiune facilitată de numeroasele înrudiri între două familii domnești sau veritabile uniuni dinastice între cele două țări.

La toate acestea se adaugă schimbul intens economic pe numeroasele drumuri comerciale care străbăteau Carpații, legând Moldova, Țara Românească și Transilvania între ele, dar și de litoralul Mării Negre și Dunărea, peste care se suprapunea schimbul de cunoștințe tehnice, prin trecerea munților de către meșteri pricepuți din Transilvania sau trimiterea de tineri pentru a deprinde meșteșugurile în spațiul intracarpatic. Ion Toderașcu ne arată că unitatea românească medievală era întreținută în același timp de păstoritul transhumant și de dreptul românesc comun al celor două state extracarpatice, care foloseau accidental unele coduri juridice dintr-o țară în alta.

În secolul al XVII-lea, marii cronicari moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin au scris, pentru prima oară în românește și pentru prima oară pe întreg spațiul românesc (înaintea transilvănenilor și muntenilor), că românii din Moldova, Transilvania și Ţara Românească formează un singur popor, de origine romană, că vorbesc o limbă neolatină (înrudită cu italiana, spaniola și cu celelalte limbi romanice), că denumirile regionale de moldoveni, munteni, olteni, ardeleni etc. nu fac decât să întărească unitatea românească și numele general de români (rumâni), identic cu acela de vlahi (valahi, volohi, blaci etc.), dat de străini acestui popor.

Minciunile ”moldoveniste” nu pot fi opuse adevărului istoric.

România este singurul succesor juridic ascendent al istoricei Ţări a Moldovei cu capitala la Suceava şi Iaşi, iar Ștefan cel Mare nu este un simbol al ”moldovenismului”, ci al daco-românismului, așa cum s-a manifestat acesta în sec. al XIX-lea drept precursor al României unitare moderne.

Spionii Ghedeon – Istoria secretă a Mossad-ului

„The Secret History of the Mossad” de Gordon Thomas
Publicată la New-York – Tradusă în 16 limbi – prezentată în serial la televiziunea Britanica (canalul 4).
„Mossad-ul este ca gâdele oficial sau ca medicul din Camera Morţii care administrează injecţia letală. Acţiunile voastre sunt toate aprobate de Statul Israel. Când ucideţi, voi nu violaţi legea. Voi executaţi o sentinţă aprobată de primul ministru în exerciţiu.”

Meir Amit (Director General al Mossad 1963-1968)

Cartea care poartă titlul „GIDEON’S SPIES – The Secret History of the Mossad”a fost publicată de Editura St. Martin’s Griffin din New York, fiind tradusă în 16 limbi şi prezentată sub forma unui serial la Canalul 4 al televiziunii britanice

Această carte este rezultatul unor cercetări minuţioase cu o durată de 3 ani, în care autorului i s-a permis un acces fără precedent la persoane cheie din structurile Mossad.

Gordon Thomas este un scriitor britanic cu 53 de cărţi publicate până acum şi vândute în 45 de milioane de exemplare pe tot globul,dintre care două au fost ecranizate, relatează https://ichircu.blogspot.com.
Într-un interviu, autorul a mărturisit că nu ar mai scrie o asemenea carte despre spionajul israelian, din cauza ameninţărilor de tot felul primite de la diferite grupuri de interese.

Autorul a fost sigur că va fi arestat pe aeroportul din Tel Aviv la plecarea sa din Israel, motiv pentru care a încredinţat manuscrisul unor prieteni pentru scoaterea lui din ţară.

Asta explică, poate, de ce despre Mossad nu au fost publicate până acum cărţi de referinţă cum există despre alte servicii de spionaj ale lumii.
Despre spionajul american CIA, sunt publicate peste 200 de cărţi, iar despre cel britanic, MI5, sunt 51 de cărţi în vânzare.

Pe coperta cărţii este tipărită următoarea concluzie: „Aceasta este una dintre puţinele cărţi care a captat adevărata natură a guvernului Israelului şi procesul de gândire al elitei politice israeliene” (Ari Ben-Menashe, consilier al primului ministru Yitzhak Shamir).

„MOSSAD” sunt iniţialele din ebraică ale instituţiei de stat israeliene, create la 2 martie 1951 pentru spionaj etern, instituţie care în traducere se cheamă Institutul pentru Coordonare.

Acesta este pus sub jurisdicţia Ministerului de Externe al Israelului şi include în structura personalului său ofiţeri superiori reprezentând celelalte organizaţii ale comunităţii de informaţii ale Israelului: Shin Bet (siguranţa internă), Aman (spionajul militar al aviaţiei şi marinei militare). Funcţiile acestor ofiţeri superiori sunt de informare a Mossad-ului asupra nevoilor specifice ale clientelei sale.
În caz de dezacorduri asupra oricărei cereri formulate Mossad-ului de către clienţii săi, obiectul dezacordului este supus examinării primului ministru. Pentru exemplificare, Ben Gurion, primul ministru la naşterea organizaţiei a dat următoarea clarificare:

„Voi veţi da Mossad-ului lista de cumpărături a instituţiei pe care o reprezentaţi, Shin Bet sau Aman. Mossad va merge să obţină marfa cerută de voi. Nu este treaba voastră să ştiţi de unde s-a cumpărat sau ce preţ a plătit Mossad pentru informaţiile cerute de voi” (pag. 39). Tot Ben Gurion a definit în scris ordinul de funcţionare a Mossad-ului: „Mossad va acţiona sub conducerea mea, va lucra conform instrucţiunilor mele şi va raporta direct mie”.

În concluzie, în orice acţiune a Mossad-ului trebuie văzută mâna invizibilă a primului ministru în exerciţiu la acea oră. În acest context autorul aduce detalii inedite despre Benyamin Netanyahu, cel mai tânăr prim-ministru din istoria Israelului. Fiind un om cu experienţă în domeniul spionajului, se aştepta din partea lui să ştie cum funcţiona din interior Mossad-ul, când să asculte, cât de departe se poate merge în acţiuni externe etc.
De la început însă, Benyamin Netanyahu şi-a uimit ofiţerii cu lungă experienţă în spionajul extern, prin amestecul lui în detaliile operaţionale. La început a fost interpretat acest amestec ca fiind un zel exagerat, dar lucrurile au devenit alarmante când nu doar primul ministru Netanyahu, dar şi soţia sa, Sara, dorea să privească în spatele paravanului de protecţie al Mossad-ului. Sara invita în locuinţa ei privată, ofiţeri superiori ai Mossad-ului pentru a răspunde întrebărilor ei, argumentând că ea urmează exemplul lui Hillary Clinton, când era Prima Doamnă şi se interesa despre acţiunile CIA.

Sara Netanyahu a cerut să vadă profilul psihologic al conducătorilor lumii pe care ea şi soţul ei urmau să îi viziteze sau să îi primească în vizite de stat.

„A cerut în mod special detalii despre activităţile sexuale ale lui Bill Clinton”(pag. 3). A mai cerut, de asemenea, să vadă dosarele ambasadorilor Israelului ale căror ambasade urmau să le fie gazde în călătoriile lor externe. Amuzaţi de cererile ei, ofiţerii Mossad-ului au replicat soţiei primului ministru că obţinerea unor asemenea informaţii nu intră în atribuţiile lor de serviciu.

Mossad-ul face SUA părtaşă la Holocaust

Detalii şi mai neaşteptate sunt aduse de această carte în privinţa primului ministru Yitzhak Shamir, sub a cărui conducere a explodat scandalul Jonathan Pollard, ofiţer al marinei militare americane, prins spionând pentru Israel. Acest prim-ministru avea o teorie, potrivit căreia SUA erau în parte responsabile pentru Holocaustul evreilor din timpul războiului. El era convins că preşedintele Franklin Roosevelt ar fi trebuit să cadă la învoială cu Hitler pentru înlocuirea Angliei cu Germania în Orientul Apropiat.

Ca răsplată, Hitler ar fi permis evreilor germani să emigreze în Palestina şi Holocaustul nu ar mai fi avut loc vreodată.

Oricât de neverosimilă este această teorie, ea a înveninat vederile lui Shamir privind America până aproape de ură. El a ordonat Mossad-ului „ca gest de bunăvoinţă”, să trimită în URSS o parte din cele 500.000 de pagini secrete furate de Jonathan Pollard din SUA. Shamir spera că acest gest va ameliora relaţiile Israelului cu URSS. Documentele furate cuprindeau informaţiile la zi ale americanilor privind apărarea spaţiului aerian sovietic precum şi evaluările anuale ale CIA ale întregii capabilităţi de război a URSS, fotografii din satelit, interceptări de comunicaţii şi rapoarte ale agenţilor CIA din interiorul URSS.

Când Nahum Admoni, directorul general al Mossad-ului, a avertizat pe Shamir că transmiterea acelor rapoarte va permite în mod sigur sovieticilor să captureze pe spionii americani din URSS, primul ministru Shamir a ridicat cu indiferenţă din umeri (pag. 193). Acelaşi prim-ministru apare în carte implicat în asasinarea lui Robert Maxwell, proprietarul ziarelor „Daily Mirror” din Londra şi „Maariv”din Tel Aviv.

În decursul anilor, Maxwell devenise un agent de influenţă major al Israelului în Occident. Pe yahtul său, şeful Mossad-ului, Nahum Admoni l-a întâlnit în secret pe Vladimir Kriucikov, şeful KGB, în anul 1990, înaintea loviturii de stat contra lui Gorbaciov. Kriucikov venise în numele conspiratorilor de la Moscova să propună Israelului următoarele: Mossad va uza de influenţa sa în SUA şi Europa pentru recunoaşterea noului guvern care se va instala după debarcarea lui Gorbaciov.

La schimb, Kriucikov promitea Israelului libera emigrare a evreilor sovietici.
Un an mai târziu, la 30 septembrie 1991, când Kriucikov se afla în închisoare pentru eşecul complotului, Robert Maxwell ameninţa Mossad-ul că va dezvălui lumii secretul întrevederii lui Kriucikov cu Admoni de pe yahtul său, dacă nu i se returnează milioanele de dolari furate împreună din fondul de pensii al jurnaliştilor de la ziarul „Maariv” din Tel Aviv. Urmare acestui şantaj, Robert Maxwell este ucis.

Cartea explică succesul constant al Mossad-ului în culegerea de informaţii la scară mondială prin inventarea SAYANIM-ului de către Meir Amit, directorul Mossadului între 1963 şi 1968. În traducere din ebraică, Sayamin înseamnă „ajutor voluntar de la evrei”.

Fiecare SAYAN a fost şi este un exemplu al coeziunii istorice a comunităţii evreilor din lume. Indiferent de jurământul de credinţă al evreului faţă de ţara în care se află, „ÎN ULTIMĂ INSTANŢĂ UN EVREU VA ADMITE EXISTENŢA UNEI LOIALITĂŢI MAI MARI: CEA MISTICĂ FAŢĂ DE ISRAEL ŞI A NEVOII DE A AJUTA ISRAELUL CONTRA DUŞMANILOR SĂI”.

Sayanim a îndeplinit multe funcţii: un sayan care lucrează la o firmă de închiriat automobile, va furniza unui ofiţer Mossad un vehicul fără actele legale necesare închirierii (actul de identitate, permisul de conducere, cartea de credit etc.).
Un sayan de la un hotel va oferi cazare fără actele de rigoare. Un bancher sayan va descuia uşa băncii în afara orelor de program şi va furniza banii necesari. Un medic sayan va acorda ajutor medical, tratând o rană de glonţ, fără informarea poliţiei.

Sayanii nu primesc bani, decât pentru acoperirea cheltuielilor generate de serviciile lor, restul efortului lor este strict voluntar şi gratuit. Ei colectează date tehnice şi tot felul de informaţii „la vedere”: un zvon aflat la o petrecere selectă, o ştire de la radioul local, un paragraf dintr-un ziar, o poveste cu tâlc la o cină din „lumea bună”. Sayanii oferă gratuit şi voluntar piste noi de investigaţie pentru Mossad. În anul 1998 erau 4.000 de persoane sayan în Anglia şi aproape 16.000 în SUA.

Vaticanul, cel mai mare adversar al Mossad-ului
Un sayan care lucra ca mic funcţionar la un bogătaş creştin din Roma, face o copie în anul 1979 de pe un document primit de la Vatican de stăpânul lui. Era o propunere a Papei Ioan Paul al II-lea către O.N.U. de transformare a Ierusalimului în oraş internaţional, patrulat de căştile albastre ale trupelor O.N.U. şi în care Vaticanul urma să aibă răspunderea tuturor lăcaşelor de cult creştin. În câteva ore, acest document ajunge pe biroul lui Menachem Begin, primul ministru al Israelului, unde provoacă consternare. Conducătorii Israelului se temeau cel mai mult de acţiunile Vaticanului, după cum declara primul ministru Golda Meir: „Sunt fascinată de structura marxistă a papalităţii. În primul rând este puterea ei financiară care e aproape fără precedent. Apoi, papalitatea acţionează fără partidepolitice sau sindicate.

Întregul aparat este organizat pentru control. Curia Romană controlează episcopii, episcopii
 controleazăclerul, clerul controlează pe laici. Cu multitudinea lor de secretariate, comisii şi structuri, papalitatea este un sistem croit special pentru spionajşi informare”(pag. 213). Israelienii sunt permanent cu ochii pe Vatican pentru că ştiu că au un adversar de temut, cu peste 500 de ani de experienţă informativă. În plus, Vaticanul este ostil Israelului şi un prieten declarat al palestinienilor. De aici, eforturile constante din partea Israelului de a găsi cu Vaticanul un modus vivendi.

Preşedintele Ronald Reagan a stabilit cu Papa Ioan Paul al II-lea un acord fără precedent în istoria SUA, în baza căruia Papa va fi complet informat în toate aspectele politicii americane pe plan militar, politic şi economic. Concret, în fiecare vineri la orele 20, şeful rezidenţei CIA din Italia aducea Papei ultimele secrete obţinute de SUA de la reţeaua de sateliţi şi de la alte dispozitive de ascultare electronică sau de la agenţii CIA din lume. Niciodată în cei 500 de ani de istorie diplomatică, nu a fost mai implicat Vaticanul în acţiuni internaţionale ca în timpul Papei Ioan Paul al II-lea.

La 13 mai 1981, Papa era să fie ucis pentru activismul său, prin atentatul comis de turcul Mehmet Ali Agca. Mossad-ul a aflat din acţiuni proprii cine a ordonat turcului Agca să comită atentatul la viaţa Papei şi a comunicat Vaticanului rezultatul investigaţiei sale. Atentatul a fost pregătit în detaliu la Teheran , cu aprobarea şi sprijinul ayatolahului Ruhollah Khomeini, care vedea în asasinarea papei prima salvă în războiul contra Occidentului şi a valorilor sale, pe care Khomeini le considera aprobate de cea mai mare biserică creştină a lumii. Drept justificare erau citate la Teheran cuvintele Papei la o întrevedere de la Roma: „Ceea ce învaţă pe oameni Coranul este agresiune. Ceea ce învăţăm noi pe oameni este pacea.Desigur, natura umană distorsionează orice mesaj trimis de religie. Dar în pofida faptului că oamenii pot apuca pe căi greşite din cauza viciilor şi a obiceiurilor rele, creştinătatea aspiră la pace şi iubire. Islamul este o religie care atacă. Dacă se începe prin propovăduirea agresiunii la întreaga comunitate, se va sfârşi prin
cultivarea elementelor negative în fiecare om. Se ştie unde duce asta: asemenea oameni ne vor asalta violent” (pag. 238).

Papa a reacţionat prompt la aflarea veştii şi a surprins întreaga lume prin vizita sa inopinată la închisoarea din Roma, unde era încarcerat Agca. Turcul a confirmat că totul a pornit de la Teheran. Asta a influenţat atitudinea Papei faţă de Islam şi faţă de Israel. În mod frecvent, Papa va prezice în cercul lui intim de la Vatican că noul conflict al lumii nu va fi dintre Est şi Vest, adică dintre SUA şi Rusia, ci între Islamul fundamentalist şi creştinătate (pag. 242). În decembrie 1993 Papa Ioan Paul al II-lea a recunoscut statul Israel şi a stabilit relaţii diplomatice cu acesta.

Asasinarea lui Yizhak Rabin, un mister
Un capitol surprinzător al acestei cărţi este cel privind asasinarea în Israel a primului ministru Yizhak Rabin de către Yogal Amir. Un renumit jurnalist, Barry Chamish, a strâns şi a publicat pe Internet toate rapoartele medicale şi balistice, precum şi depoziţiile făcute la tribunal de cei care îl păzeau pe Rabin, de medicii, care au încercat să îi salveze viaţa şi interviurile luate israelienilor din comunitatea de informaţii.

Concluziile sunt şocante: „Teoria unui asasin, acceptată de Comisia de Anchetă a guvernului este falsă şi are scopul acoperirii unui atentat regizat, cu acordul primului ministru, atentat proiectat să eşueze, dar să refacă popularitatea în scădere a lui Rabin cu electoratul Israelului. Yogal Amir a acceptat faţă de stăpânii săi din comunitatea de informaţii să joace rolul de puşcaş unic. Amir a fost echipat cu gloanţe oarbe şi a tras un singur foc, nu trei cum se credea.
Yizhak Rabin nu avea sânge pe el, a mers fără sprijin pe picioarele lui la automobilul care îl aştepta. În timpul cursei stranii spre spital, Rabin a fost împuşcat de două ori cu gloanţe adevărate, care au fost trase din pistolul propriului său bodyguard, Yoram Rubin. Arma sa a dispărut la spital şi nu a mai fost găsită vreodată. Rubin se va sinucide ulterior” (pag. 133).

>>Independent de ancheta lui Barry Chamish, există depoziţii sub stare de jurământ care susţin acuzaţia lui Chamish că „ce s-a întâmplat acolo este profund ascuns şi conspiratorial”. La proces, Yogal Amir a declarat: „Dacă vă spun adevărul, întregul sistem se va prăbuşi. Cunosc destul pentru a distruge această ţară” (pag. 134).

Mossad-ul ştia cine a omorât-o pe prinţesa Diana
Cele mai fascinante pagini ale cărţii de faţă rămân totuşi cele privind moartea prinţesei Diana. Mossad-ul recrutase în serviciul Israelului, cu câteva zile înaintea decesului Dianei, pe Henri Paul, şeful agenţilor de pază şi supraveghere informativă de la Hotelul Ritz din Paris, care va duce cu el în mormânt atât pe Diana, cât şi pe fiul proprietarului hotelului Ritz.

Este o lungă listă a indiciilor unei conspiraţii contra Dianeişi autorul le înşiră pe toate în mod metodic şi fără menajamente.
Menţionez un singur indiciu edificator. Un fost ofiţer britanic din spionajul extern, MI6, pe nume Tomlinson, refugiat în Elveţia, a pus pe Internet numele reale a 12 colegi de la MI 6 a căror misiune era uciderea Dianei, fapt care a provocat un imens scandal în Anglia. Guvernul britanic a emis un mandat de arestare pe numele lui Tomlinson şi a retras în Anglia pe cei 12 ofiţeri din misiunile lor externe.

În încheiere, amintesc şi alte subiecte incendiare abordate de autor în această carte precum faptul că Vaticanul şi Mafia italiană au strâns 200 de milioane de dolari pentru sindicatul polonez SOLIDARNOST, bani furaţi de Mossad pentru finanţarea operaţiunilor lor „negre”;

Mossad-ul avea în anul 1998 o echipă de ofiţeri asasini de 48 de persoane dintre care şase erau femei – media lor de vârstă avea 25 de ani şi erau în perfectă condiţie fizică (pag. 123);

Israelul este a patra putere nucleară a lumii, cu un arsenal de 200 de bombe atomice.

1944: Chişinăul sub ocupația NKVD

Istoria celui de-al Doilea Război Mondial arată că acolo unde călca Armata Roșie se impunea și regimul comunist.
În anii războiului URSS opera cu mai multe armate pe câmpul de luptă în acțiunea de „eliberare” a țărilor din Europa: Armata Roșie, care lupta pe frontul militar și Armata de trupe speciale, care lupta pe frontul invizibil, scrie http://studiamsu.eu/wp-content/uploads/17.p.103-110_100.pdf.

La sfârșitul lunii martie 1944, trupele Armatei Roșii au reușit să forțeze linia frontului peste Nistru și să reocupe partea de nord a Basarabiei, iar pentru scurt timp orașul Soroca a devenit capitala administrativă a Moldovei sovietice.
Odată cu trupele sovietice, în nordul Basarabiei au revenit și structurile de securitate ale URSS.

Printre primele instituții sovietice care s-au stabilit inițial cu sediul la Soroca a fost Comisariatul Poporului pentru Securitatea Statului – NKGB.
În fruntea NKGB-ului din RSSM a fost numit ucraineanul Iosif Mordoveț (1944-1955), care a avut ca obiectiv reorganizarea aparatului de securitate pe teritoriul Basarabiei reocupate, fapt ce a determinat soarta acestui spațiu
aproximativ pentru jumătate de secol înainte, scopul fiind desigur „purificarea” de elemente ostile a teritoriului” recucerit, ce constituia o etapă inerentă în procesul (re)sovietizării acestor spații.

Chişinău, 1944. „Ocupat de NKVD” sau Învingătorii nu pot fi judecați

A doua conflagraţie mondială intrase în etapa finală. Spre sfârşitul lunii august 1944, Basarabia a fost din nou ocupată de armata sovietică.

Simbolistica regală a fost înlocuită cu secera şi ciocanul. Pe urmele calde ale operaţiilor militare au năvălit reprezentanţii URSS care întruchipau puterea sovietică.

Printre cei care reprezentau şi apărau această putere erau unităţile de elită ale NKVD-ului. Acesta era un mecanism de teroare, un fel de gestapo, model sovietic, care avea ca sarcină generală apărarea puterii sovietice şi a ideologiei bolşevice, nimicirea morală şi fizică a „duşmanilor poporului” , inclusiv terorismul internaţional şi exportul de revoluţie.

Despre evenimentele din 1944 în Moldova „sovietică” şi în capitala ei, oraşul Chişinău, au fost scrise multe cărţi, monografii, poezii, au fost pictate tablouri, turnate filme artistice şi „documentare”, compusă muzică, ridicate statui şi obeliscuri. Şi toate aceste opere politizate la maxim de ideologia stalinistă slăvesc armata roşie, care „ne-a eliberat” şi a uitat să se întoarcă acasă, pe Lenin, care ne-a adus lumină (şi s-a mirat mult când a văzut că aici era deja lumină) şi alte poveşti roşii.

Tot ce are omul mai de preţ se reduce la viaţă, familie şi casă. Cu câtă trudă şi efort îşi construieşte omul o casă!

De câte bunuri se privează şi el şi familia sa pentru a vedea construită sau cumpărată o casă. Dar ce simte omul când nişte venetici înarmaţi îl dau afară din casa lui, instalându-se pentru totdeauna în ea şi folosindu-se de toate bunurile adunate de el cu atâta trudă?

Încearcă şi spune că nu te-au eliberat! Te-au eliberat pe tine de casa ta, şi casa au eliberat-o de tine!

Acesta nu este un monolog absurd şi lipsit de subiect, ci un adevăr istoric. Când toată populaţia va conştientiza ce anume s-a întâmplat în 1940 şi apoi în 1944, nu se vor mai certa frate cu frate cu ură şi spume la gură ce limbă vorbim şi cine suntem.

Prin 1988-1989, îi aveam ca exemplu pe cei din Ţările Baltice! De ce acum, după atâţia ani, nu tragem nişte concluzii sănătoase? Unde sunt Letonia, Lituania şi Estonia şi unde am rămas noi? De ce şi cei de dreapta şi cei de stânga şi cei de centru – toţi au compromis cuvântul DEMOCRAŢIE?

De ce trebuia să-l dăm jos pe Grosu, ca apoi să-i suim pe rând pe Snegur-Lucinschi-Voronin-Dodon? Care-i diferenţa? De ce nu ne orientăm şi nu dăm o şansă tinerei generaţii? Ne temem că nu vor reuşi? Posibil, ei doar n-au fost în nomenclatură comunistă! Cum poate un om să conducă o republică, un parlament, un guvern, dacă el n-a fost comunist, socialist sau democrat? Poate ne abatem puţin de la scenariile bine puse la punct la Moscova?

În speranţa că voi da o informaţie pentru o meditaţie serioasă, vă propun un document din 1944, depistat de mine câteva luni în urmă în arhivele Republicii Moldova, pe care l-am tradus din limba rusă. El ne face să simţim atmosfera din Chişinău în septembrie 1944, ne arată ce mecanism monstruos a devenit NKVD-ul care ieşise chiar şi de sub controlul stăpânilor săi.

SCRISOARE INFORMATIVĂ

Secretarul CC al PC(b)M, tov. Salogor N.L.,

Preşedintele Sovnarkomului RSSM, tov. Constantinov

Despre încălcarea hotărârii Sovietului Orăşenesc şi Comitetului Orăşenesc al PC(b) al Moldovei din 25 august 1944, despre confiscarea imobilelor de stat şi ordinea de ocupare a fondului locativ din oraşul Chişinău.

Potrivit controlului înfăptuit de Comitetului Orăşenesc şi comitetele raionale ale PC(b)M din oraşul Chişinău, s-a stabilit că mulţi lucrători din rândul grupurilor operative ale narkomatelor şi instituţiilor republicane, preponderent al lucrătorilor organelor şi unităţilor NKVD, şi unităţilor de grăniceri ale NKVD, intrând în oraşul Chişinău după ofensiva unităţilor Armatei Roşii, în loc să stabilească o ordine revoluţionară în oraş, să restabilească imediat organele puterii sovietice, să organizeze paza obiectivelor industriale de bază şi a averii statului, au ales un drum greşit şi dăunător – confiscarea în interese personale a mobilei, ocuparea fără autorizaţia sovietului orăşenesc a imobilelor particulare şi de stat; samavolnic i-au dat afară din case pe locatarii băştinaşi, şi-au însuşit averea acestor oameni şi au instalat pază armată la locuinţele goale.

Angajaţii NKVD şi ai departamentelor acestuia au „rezervat” prin oraş un număr mare de apartamente, pe care au instalat tăbliţe cu inscripţia „OCUPAT DE NKVD”. De exemplu: pe strada Armenească, între strada Nikolaevskaia şi Haralampievskaia, pe toate casele (au fost puse plăcuţe – Al. M.); pe strada Kuznecinaia, între strada Armenească şi Kupeceskaia, pe mai mult de 20 de case au fost puse plăcuțele respective sau a fost scris cu caractere grase pe pereţii caselor „OCUPAT DE NKVD”.

Folosindu-se de un asemenea dezmăţ, unii lucrători ai NKVD-ului, mulţi lucrători din alte narkomate au pus inscripţii: „OCUPAT DE NKVD”, „MINAT!”, „ATENȚIE – CÂINE RĂU!” ş.a.

În afară de ocuparea locuinţelor şi apartamentelor, unii lucrători ai NKVD-ului au început a transporta mobila rămasă din unele case în altele, chipurile, pentru păstrare şi transmitere organelor financiare. Acest lucru a servit drept pretext pentru alte organizaţii şi persoane să delapideze (să fure, dacă vreţi – Al. M.) averea statului (ca să vezi, stat venit peste noapte, avea deja și avere aici! – Al. M.) şi să confişte ilegal bunurile orăşenilor.

Ca rezultat al acestor acţiuni, în ultimele zile în oraş s-a creat o situaţie când, noaptea şi chiar ziua în amiaza mare, persoane necunoscute cară mobila din apartamente şi case. Mulţi locatari au pierdut încrederea că vor rămâne să trăiască în casele lor şi că li se va lăsa averea agonisită de o viaţă.

Din procuratura orăşenească, într-o noapte, a fost furată toată mobila. La 2 septembrie 1944, în casa nr. 26 de pe strada Svecinaia, a fost furată mobila şi alte obiecte din apartamentul lui Ohrimenko, împuternicit al narkomzagului din judeţul Chişinău, iar furtul a fost comis de şeful grupului de gospodărie a Direcţiei căii ferate Chişinău, Kondratenko (ultimul nume în document este scris de mână – Al. M.).

Organele miliţiei nu duc o luptă hotărâtă cu aceste crime, iar tov. Leahov trimite la Comitetul orăşenesc de partid informaţii că, chipurile, „în ultimele 24 de ore, în oraşul Chişinău n-a avut loc nici un fel de infracțiuni şi n-au fost înregistrate nici un fel de incidente”.

Lucrătorii NKVD au trimis posturi înarmate la un şir întreg de case goale ocupate de ei, de exemplu: chiar la apartamentul ocupat de secretarul comitetului orăşenesc de partid, tov. Chiriac, locţiitorul narkomului NKVD, tov. Orlov în persoană, a adus cu maşina o santinelă şi a instalat-o lângă casă, iar peste două zile a adus o santinelă suplimentară, primul din aceştia n-a fost schimbat şi n-a mâncat mai bine de 24 de ore.

Exemplul lucrătorilor NKVD l-au urmat alţi lucrători, cum sunt cei de la NCGB, Comisariatul militar orăşenesc, unităţile de grăniceri ale NKVD-ului. În felul acesta, numai în raionul Krasnoarmeisk au fost puse mai mult de 50 de santinele care să păzească apartamente goale.

Santinelelor li s-a ordonat să nu permită apropierea de apartamente şi să nu spună nimănui denumirea instituţiei care a ocupat clădirea şi numele conducătorului acestei instituţii. Consecinţa este următoarea: autorităţile raionale şi orăşeneşti nu au posibilitatea să intre în locuinţe şi să le examineze. Numai în raionul Lenin, 70 de case n-au fost examinate până în prezent şi n-avem nici o informaţie despre starea lor.

Din cauza acestei situaţii cu plăcuţele „OCUPAT DE NKVD” și a instalării santinelelor la locuinţele goale, în ochii populaţiei băştinaşe s-a creat o părere că, în afară de organele NKVD, nu există în oraş alţi reprezentanţi ai puterii sovietice.

De ocuparea ilegală a apartamentelor, punerea plăcuţelor „OCUPAT DE NKVD”, alungarea din apartamente a populaţiei băştinaşe, instalarea santinelelor şi ignorarea autorităţilor orăşeneşti sunt vinovați, în primul rând, narkomii adjuncți ai NKVD, tov. Seriojin şi Orlov, care ştiau despre acţiunile ilegale ale subalternilor, n-au luat nici o măsură şi au neglijat importanţa politică, n-au pedepsit vinovaţii, punând interesele lor personale şi interesele subalternilor mai presus de cele de stat.

Unii lucrători care s-au dedat la aceste activităţi ilegale nu au asigurat în primele zile ale venirii puterii sovietice în oraş (aşa e scris în document – Al. M.) păstrarea averii de stat: numai la staţia electrică orăşenească, ca rezultat al neasigurării pazei, la 25-26 august, populaţia a furat 2 tone de gaz şi 2 tone de ulei, iar în raionul Morii Roşii, la 3 septembrie, încă nu erau luate sub pază 150 tone de petrol, din care 8 tone au fost scurse în sol. Narkomul adjunct NKVD, tov. Leahov, a fost avertizat despre acest lucru, dar nu a întreprins măsuri pentru a organiza paza. Numai după ce a intervenit Comitetul Orăşenesc de partid a fost pusă pază, şi nu din partea forţelor NKVD, ci cu efortul şi forţele Sovietului orăşenesc.

Unii lucrători ai organelor şi unităţilor NKVD-ului admit acţiuni şi atitudini antisovietice faţă de populaţia locală, de exemplu: şeful Secţiei de miliţie nr. 4, Antonov, l-a trimis pe subalternul său, sergentul Astafiev, în raionul Secţiei de miliţie nr. 2 pentru a confisca fără nici un temei legal pianul cetăţenei Tomici (str. Gogol, nr. 4). Astafiev a ameninţat-o în prezenţa lucrătorului CR PC(b)M, şeful secţiei organizatorice a raionului Krasnoarmeisk, tov. Borzovoi, că pianul va fi confiscat cu ajutorul armelor, dacă Tomici nu-l va da de bună voie.

Învăţătorul Cerencov (locuitor, str. Ostrovski 18) a fost evacuat forţat din propriul apartament. De asemenea, i-a fost luat şi mobilierul. Acest lucru l-a făcut căpitanul Videaşev, şeful ITK al NKVD-ului. Pe cetăţeana Popa (str. Alexandrovskaia 155) lucrătorul NKVD-ului, Bolteanski, a evacuat-o forţat din apartament în bucătărie şi i-a luat mobila. Feciorul cet. Popa își face serviciul în Armata Roşie.

Pot fi prezentate mult mai multe exemple de acest fel, dar, din cauză că mulţi infractori refuză să comunice numele şi locul lor de serviciu, noi nu le prezentăm, dar exemplele aduse sunt suficiente pentru a trage concluzia că comportamentul unor lucrători ai organelor şi unităţilor NKVD-ului discreditează în ochii populaţiei băştinaşe puterea sovietică şi îi creează o imagine greşită, cu dispoziţii politice dăunătoare.

Toate acestea atestă faptul că organizaţia de partid a NKVD-ului RSSM şi secretarul ei de partid, tov. Kabluka, trec cu vederea încălcarea de către unii lucrători a legilor sovietice, nu îi acordă o importanţă politică principială şi nu îi pedepsesc pe vinovaţi. Aceasta vorbeşte despre nivelul scăzut al muncii partinico-politice în rândurile colaboratorilor narkomatului.

Biroul Comitetului Orăşenesc de partid a discutat la şedinţa sa închisă din 6 septembrie curent situaţia creată în oraş privind îndeplinirea hotărârii Sovietului orăşenesc al PC(b)M din 25 august 1944. După o scurtă informaţie pe tema respectivă, cei prezenţi la şedinţa biroului Comitetului Orăşenesc al PC(b)M – comisarul norodnic al afacerilor interne a RSSM, tov. Markeev, locţiitorul său, tov. Seriojin, şi secretarul Kabluka nu au conştientizat şi chiar au considerat drept neîntemeiată problema discutată la biroul Comitetului Orăşenesc de partid.

După luările de cuvânt a câtorva membri ai biroului Comitetului Orăşenesc, secretari ai comitetelor raionale ale PC(b)M, preşedinţi ai executivelor raionale, sub influenţa faptelor relatate, tov. Markeev, în cuvântarea sa, a declarat că problema este pusă corect şi la timp şi că el în calitate de narkom va lua cele mai drastice măsuri pentru instaurarea ordinii printre colaboratorii instituţiei sale.

În proiectul hotărârii s-a propus să fie exclus din rândurile partidului comunist (bolşevic) tov. Seriojin, care s-a adresat membrilor biroului spunând că el a conştientizat şi își recunoaşte greşelile şi că va lua toate măsurile pentru corectarea lor imediată şi că el, în calitate de comunist, trebuie să fie pedepsit pentru acţiunile sale. Tov. Seriojin i s-a aplicat mustrare aspră cu înscriere în fişa personală.

Biroul Comitetului Orăşenesc al PC(b)M a decis să organizeze o adunare extraordinară închisă de partid în organizaţia NKVD, pentru a discuta hotărârea biroului Comitetului Orăşenesc al PC(b)M.

Cu toate că la şedinţa biroului Comitetul Orăşenesc al PC(b)M tov. Markeev, Seriojin, Kabluka au recunoscut drept justă şi binevenită problema discutată la biroul Comitetului Orăşenesc de partid, în aceeaşi noapte, din ordinul tov. Markeev, a fost organizată o investigaţie a faptelor, a fost pusă la îndoială hotărârea biroului Comitetului Orăşenesc de partid, au început în toiul nopţii să meargă de la o casă la alta şi să-i ancheteze pe locatari privind problema nominalizată.

A doua zi, tov. Markeev a declarat că faptele nu s-au adeverit în proporție de 100 de procente şi că ei au fost defăimați la biroul Comitetului Orăşenesc.

Tov. Markeev a interzis secretarului organizaţiei de partid, tov. Kabluka, să organizeze o adunare de partid şi să aducă la cunoştinţa comuniştilor hotărârea (ultimul cuvânt este adăugat la textul dactilografiat – Al. M.) Comitetului Orăşenesc al PC(b)M.

Comunicându-vă cele relatate, Vă rugăm să puneţi în discuţie această problemă la şedinţa biroului CC al PC(b)M.

Secretarul Comitetului Orăşenesc al PC(b)M /semnat/ Selivanov

Preşedintele Sovietului Orăşenesc / semnat/ V. Vizitei

8 septembrie 1944, or. Chişinău

Când toată populaţia va conştientiza ce anume s-a întâmplat în 1940 şi apoi în 1944, nu se vor mai certa frate cu frate cu ură şi spume la gură despre ce limbă vorbim şi cine suntem.

Sursa: Alexandru MORARU, istoric-arhivist și publicist,
AOSPRM, F. 51, inv. 2 , d. 62