O ÎNTREBARE RĂMASĂ ÎNCĂ FĂRĂ RĂSPUNS: Câți țărani au fost împușcați în timpul răscoalei de la 1907?

Secretul istoric al Răscoalei de la 1907 din România

Foto: 1907 -Tablou de Octav Băncilă

Respectatul istoric și jurnalist  GEORGE DAMIAN  scrie că toată lumea știe că în timpul răscoalei de la 1907 au fost uciși 11.000 de țărani, dar că atunci când începem să căutăm sursele, nu prea ajungem la nici un capăt.

Documentele oficiale din timpul răscoalei (februarie – aprilie 1907) au fost centralizate de regele Carol I într-un dosar special: telegrame, rapoarte, procese verbale de la prefecți, jandarmi, armată, servicii de informații.

Dosarul acesta a intrat pe mâna istoricului comunist Mihai Roller* care a publicat o colecție de documente în 3 volume ”Răscoala țăranilor din 1907”, Editura de Stat, București, 1949.

Nu mai explicăm că Roller ar fi avut tot interesul să confirme cifra de 11.000 de împușcați.

Cifrele din documentele publicate de Roller: 421 morți, 112 răniți, 1751 arestați. Dintre arestați doar 433 au rămas încarcerați pentru anchetă, restul au fost eliberați.

În condițiile în care răscoala a durat aproape 6 săptămâni și a trecut din sat în sat cu ajutorul unor tovarăși de nădejde agitatori și provocatori din Rusia și Bulgaria, cifra de 421 de morți pare mică. Admitem că este cifra oficială,aflată în rapoartele autorităților.

Posibil să fi fost mai multe victime ale represiunii armate.Care să fi fost numărul lor real? Dublu? Triplu? De zece ori mai mare? Oricum nu se ajunge la 11.000 de morți.

Și este importantă cifra asta – de exemplu curentele regionalist-separatiste actuale o invocă permanent drept dovadă a cruzimii administrației de la București care nu a ezitat să căsăpească 11.000 dintre proprii cetățeni.

Ar fi nevoie de un studiu care să identifice sursa acestei cifre și aventura ei în timp, pentru că seamănă foarte mult cu celebra cifră a celor 60.000 de uciși de armată în decembrie 1989.

Sursa foto

Mitul ăsta al celor”11.000 de țărani uciși de armata română în 1907” este extrem de toxic și extrem de activ, periodic mai apare câte unul care să îl invoce drept dovadă a faptului că statul român este originar disfuncțional și criminal.

În același timp, fascinează vitalitatea acestui mit, capacitatea lui de reproducere de-a lungul timpului. Bun, nu se reproduce singur, sunt niște grupări de băieți și fete care îl reproduc – de fapt vorbim de vitalitatea grupărilor care au creat și care continuă să promoveze acest mit, parte a unui sistem mai complex.

• NOTĂ

Mihail Roller (n. 6 mai 1908, Buhuși, Bacău, România – d. 21 iunie 1958, București, România) a fost un istoric comunist evreu-român,fost director-adjunct al Institutului de Istorie a Partidului, șeful Secției de știință a Comitetului Central (CC) al PCR/PMR.

Prin activitatea sa ideologică, a influențat în mod sensibil istoriografia comunistă.

Biografia oficială publicată de Academia Română îl prezintă astfel:

”Fără a avea studii de specialitate, a semnat manuale de liceu și cursuri universitare. … A publicat studii și culegeri de documente, folosind munca altora”.

Mihail Roller a condus grupul de istorici care a redactat manualul școlar Istoria României, manual unic pentru clasa a VIII-a secundară, publicat la București, 1947.

În 1952 a apărut sub redacția lui Istoria RPR, manual pentru învățămîntul mediu. Aceste manuale au fost formulate conform noțiunilor marxist-leniniste de periodizare și evoluție socială. Roller a pus accentul pe influența predominantă slavă în formarea etnică a românilor.

CITIȚI ȘI:

• https://cersipamantromanesc.wordpress.com/rascoala-din-1907-minciuna-dintr-un-tablou-celebru-si-falsurile-din-cartile-comuniste-de-istorie

• https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/romania-in-anul-1907

Urmașii migratorilor unguri rescriu istoria, pretinzând că au ajuns în TRANSILVANIA încă din secolul al III-lea e.n.

Publicația maghiară https://24.hu, scrie că un expert maghiar care locuiește în SUA susține că ar fi descifrat inscripția de pe sfinxul de la Potaissa, care ar fi fost scrisă în secolul al III-lea e.n. în limba maghiară veche.

În ultima vreme, mai multe site-uri de știri arheologice, printre care Arkeonews și Heritage Daily, precum și o serie de portaluri maghiare de mare anvergură, au relatat despre ceea ce pare a fi o descoperire senzațională: descifrarea inscripției de pe sfinxul de la Potaissa.

Astfel, unii maghiari și-au permis să rescrie istoria pretinzând că strămoșii lor au ajuns în Ardeal în secolul al III-lea. 

Într-o nouă lucrare, un cercetător american de origine maghiară susține că a reușit să descifreze textul de pe o statuie de bronz descoperită la începutul secolului al XIX-lea, care ar data din secolul al III-lea d.I.Hr. și că limbajul acestuia ar fi în limba maghiară veche.

Potrivit cercetătorului maghiar, artefactul a fost găsit pe teritoriul României de astăzi, în fosta provincie romană Dacia, la Potaissa, locul unde se află Turda de astăzi, dar a fost pierdut ulterior în tumultul războiului de independență ungar din 1848-1849.

Deși statuia originală nu a fost găsită niciodată, un desen detaliat al acesteia ar fi supraviețuit și a fost studiat de mulți cercetători, potrivit publicației maghiare 24.hu.

Așa cum știm, o parte a teritoriului României de astăzi a fost cucerită de romani în anul 106 d.Hr. În secolul al III-lea, invaziile goților și ale altor popoare migratoare au slăbit imperiul, iar romanii s-au retras din regiune în jurul anului 270 d.Hr., după care Dacia a căzut sub stăpânirea a diverse triburi invadatoare.

Péter Révész, autorul maghiar al  unei lucrări recente, susține că grupuri de vorbitori de limbă maghiară trăiau deja în regiune în secolul al III-lea, ceea ce ar rescrie în mod fundamental istoria.

Un poem maghiar?

Într-o lucrare recentă publicată în prestigioasa revistă Mediterranean Archaeology and Archaeometry, Péter Révész de la Universitatea din Nebraska-Lincoln analizează enigmatica inscripție a sfinxului, concluzionând că textul este un poem scurt, dar neobișnuit – însă concluziile sale trebuie tratate cu mari rezerve.

Inscripția din jurul piedestalului statuii este scrisă într-un alfabet grecesc arhaic, dar valorile fonetice dau un text care nu are sens în limba greacă. Tocmai acest lucru a cauzat anterior probleme în descifrarea inscripției.

ARHEOLOGIE ȘI ARHEOMETRIE MEDITERANEANĂ

Peter Révész interpretează textul de la stânga la dreapta – invers – și crede că scribul a încercat să scrie ceva într-o altă limbă decât greaca, dar folosind alfabetul grecesc. În opinia sa, valorile fonetice înregistrează un vers scurt și ritmat în proto-ungară.

Transcrierea textului se traduce aproximativ în felul următor: Iată, închinăciune, iată faimosul leu (sfânt), care poate fi interpretat ca o poruncă de a se închina sfinxului.

„Literele pot părea enigmatice la început, dar odată ce observi oglindirea, caracterele devin ușor de recunoscut ca fiind litere ale alfabetului grecesc, unele dintre ele în forme mai arhaice”, a declarat cercetătorul pentru McClatchy News.

Potrivit lui Péter Révész, poemul descifrat este remarcabil, deoarece cultul sfinxului nu făcea parte din mitologia romană antică principală, care includea zeii și zeițele romane pe care mulți oameni le cunosc astăzi.

Révész consideră că statuia este unică prin faptul că este o mărturie a unei religii minoritare despre care s-au păstrat puține înregistrări în Imperiul Roman.

Statuia este un fals

Oricine este cât de cât familiarizat cu preistoria și istoria noastră lingvistică poate avea suspiciuni serioase în legătură cu acest studiu. Acesta ridică serioase semne de întrebare – cum a ajuns un text în limba maghiară din secolul al III-lea să fie scris în ceea ce este acum teritoriul României, când strămoșii maghiarilor trăiau încă în Orientul îndepărtat, în regiunea Ural-Aral-Marea Caspică.

În urma unor cercetări, se poate pune și mai mult la îndoială faptul că Péter Révész nu este lingvist, ci specialist în IT, și că a lucrat anterior la relația dintre limba sumeriană și cea maghiară și dintre minoică și maghiară.

Dr. Levente Nagy, șeful Departamentului de Filologie Romanică de la ELTE explică inscripția. Potrivit expertului, inscripția greacă de pe statuie poate fi într-adevăr citită invers, ca un poem maghiar despre un leu, dar există o problemă serioasă.

Textul, ca și sfinxul însuși, este un fals, iar figura probabil că nu a existat niciodată.

Povestea a început în februarie 1847, când ziarul Illustrirte Zeitung din Leipzig a publicat inscripția și un desen al statuii. Potrivit unui raport de la acea vreme, descoperirea a fost scoasă la iveală în timpul unor săpături în apropiere de Turda.

Vestea a provocat o mare agitație și entuziasm în cercurile profesionale maghiare de la acea vreme, iar textul a fost discutat la Academie câteva săptămâni mai târziu. Unul dintre cei mai proeminenți arheologi ai vremii, Luczenbacher, sau János Érdy, așa cum era cunoscut în limba engleză, a venit cu o soluție pentru inscripție, care era foarte asemănătoare cu cea pe care o rezolvă acum Péter Révész.

În același timp, János Érdy a declarat că obiectul nu era decât o invenție.

Un mare maestru al farselor

Povestea sfinxului din Potaissa a fost uitată multă vreme, marea majoritate a cercetătorilor maghiari și străini respingând statuia ca fiind un fals – deși existau unii cercetători care o considerau încă autentică.

Apoi, în anii 1980, arheologul român Nicolae Vlassa din Cluj a găsit descrierea și desenul original al obiectului în colecția lui József Kemény din Cluj, confirmând falsul.

Raportul despre sfinx a fost probabil trimis la ziarul din Leipzig de către József Kemény însuși, dar în colecția sa s-a păstrat o copie a manuscrisului pe care acesta îl trimis ziarului.

József Kemény a răspândit ulterior vestea că statuia a fost pierdută în timpul Războiului de Independență și că figura originală nu a putut fi găsită.

„Aici este secretul, căci József Kemény a fost cel mai mare falsificator al secolului al XIX-lea. Dacă există o sursă pe care o știm doar de la el, care a supraviețuit doar în copia sa, este 99,9% sigur că este un fals”, a declarat Levente Nagy.

Așadar, sfinxul original nu există pentru că nu a existat niciodată.

Se știe că József Kemény a executat cu regularitate falsuri și, printr-o logică inversă ciudată, a vizat în special națiunea română.

„De exemplu, a falsificat documente care dovedeau că românii s-au stabilit în Ținutul Secuiesc înaintea secuilor. Când cineva făcea apoi referire la documentul respectiv, Kemény își bătea joc de autor, știind foarte bine că documentul la care se referea nu era un original, ci propriul său fals”, a declarat Levente Nagy.

Sfinxul de la Potaissa, pe de altă parte, i-a favorizat pe maghiari, dovedind că grupuri de vorbitori de limbă maghiară au trăit în Dacia încă din secolul al III-lea.

„Era un maestru al glumelor. Deși au existat unii cercetători foarte reputați care au crezut că statuia este autentică, aceștia nu au investigat suficient de mult statuia Kemény”, a spus el.

Nu totul este o lucrare tehnică Cercetătorul consideră că locul de publicare a studiului recent este deosebit de jenant. Expertul spune că este o revistă de renume, cotată Q1, iar universitățile și activitatea academică în general sunt judecate pe baza publicării în astfel de reviste.

„Nu cred că ar trebui să fetișizăm atât de mult revistele străine, pentru că devalorizăm revistele naționale. Nu sunt sigur că acest studiu ar fi fost publicat în această formă într-o revistă maghiară de istorie, arheologie sau lingvistică”, a subliniat Levente Nagy.

Când au ajuns ungurii în Ardeal?

Aproape de sfârșitul secolului al IX-lea, ungurii apar în zona Europei Centrale și vor ajunge să pătrundă în secolele următoare și în zona Transilvaniei.

Această perioadă a fost caracterizată pe lângă expansiunea  ungurilor și de incursiunile triburilor pecenego-cumane și o puternică influență bizantină la Dunărea de Jos.

Pe fondul acestor evenimente, s-a desăvârșit procesul de etnogeneză românească, incursiunile  migratorilor și civilizația bizantină  contribuind la dezvoltarea unei vieți feudale specifice epocii medievale, subliniază revista historia.ro.

Așa se face că unul dintre cele mai fierbinți subiecte de discuție și cercetare a istoricilor, a fost  și continuă până în zilele noastre să fie reprezentat de ocuparea de către triburile maghiarilor a Transilvaniei sau Terra Ultrasilvanus, cum era cunoscut acest teritoriu  în Evul Mediu timpuriu.

SCINDAREA NOASTRĂ DE LA 1812

Ani la rând, pe parcursul a mai bine de două secole, Țările Române au fost teatru de război între armatele celor trei imperii: Otoman, Habsburgic și Țarist.

Elitele conducătoare ale Principatelor Române, românii în general, au fost excluși din procesul negocierilor diplomatice

În cadrul procesului derulării și finalizării Războiului ruso-turc din 1806-1812, elitele conducătoare ale Principatelor Române, boierimea autohtonă, românii în general au fost excluși din procesul negocierilor diplomatice și, drept urmare, am asistat la geneza Problemei basarabene, a cărei esență rezidă în scindarea Țării Moldovei în jumătate și stabilirea unui hotar arbitrar pe un râu interior – pe Prut.

La 1812, țarismul, în mod abuziv, a provocat pe harta politică a Europei un nou punct geopolitic vulnerabil, ce-și va aștepta până la 1918 soluționarea istorică, scrie istoricul Vlad MISCHEVCA de la Chișinău, în prestigioasa publicație online https://www.limbaromana.md.

De la 1812 încoace, în spațiul dintre Prut și Nistru avem o perpetuă dominație rusească, de aproape două secole, asupra unui teritoriu înstrăinat prin forța militară și negocieri diplomatice (inclusiv a diplomației secrete) în cadrul disputei sinuoasei Probleme Orientale. Prima răpire a Basarabiei în 1812 a fost urmată de cea de-a doua răpire (parțială) – în 1878, apoi de a treia anexare comunistă, din 1940, și de cea de a patra ocupație sovietică – din 1944. Drept că această îndelungată dominație străină a avut câteva scurte întreruperi, între 1918-1940, 1941-1944 și о relativă independență de la 1991 încoace.

După căderea Imperiului sovietic, având libertatea deplină de а ne expune considerațiile referitoare la acest eveniment de о importanță majoră pentru istoria modernă а românilor, există posibilitatea de a cerceta unele aspecte mai puțin cunoscute sau eronat interpretate în istoriografia dintr-un șir de țări europene, atât în trecut, cât și în prezent.

Istoricul basarabean Alexandru Boldur scria, încă la 1927, despre faptul că „Chestiunea Basarabiei începe din anul 1812 și intră ca parte componentă în istoria relațiilor româno-ruse. Ea este strâns legată de întreaga politică a Rusiei față de Principatele Române. Chestiunea Basarabiei este, în același timp, o chestiune română”, toate fiind legate, la rândul lor, de chestiunea Orientală.Totodată, Problema Basarabiei nu este numai de interes local, specific românesc, ci o problemă europeană.

Însă școala istorică sovietică a încercat să acrediteze ideea, în pofida adevărului istoric, că „problema basarabeană ca problemă internațională а apărut pe arena istoriei către începutul anului 1918 și а dispărut la mijlocul lui 1940”, aceasta semnificând, în viziunea sovieticilor, raporturile bilaterale dintre România și URSS privind litigiul teritorial față de Basarabia (așa-zisa „ocupație a Basarabiei”, în urma „agresiunii României regale împotriva tinerei republici sovietice și înstrăinarea unei părți a teritoriului său – Basarabiei Sovietice”. Aserțiunea dată, devenită axiomatică în „studiile” istoriografiei sovietice moldovenești (preluată și astăzi de istoricii ruși și de unii istorici din Occident), și-a găsit expresia cea mai detestabilă atunci când s-a afirmat că „Schimbul de Note sovieto-române din 26-28 iunie 1940 s-a încheiat cu rezolvarea pașnică și bazată pe dreptate а problemei Basarabiei…”

Epigonii actuali ai istoriografiei sovieto-ruse de la Moscova încearcă să demonstreze cum că: „În urma acțiunilor Uniunii Sovietice în iunie 1940, a fost restabilită (subl. n.) frontiera sovieto-română pe râurile Prut și Dunăre, stabilită încă de către hotărârile congresului de la Berlin din 1878 (?). Basarabia a fost eliberată (?) de sub ocupația română și s-a reunit (?) cu URSS.”   Din păcate, și unii istorici de la Chișinău, pretinzând a fi mai originali în demersurile „moldovenismului antiromânesc”, consideră că „chestiunea basarabeană, problema basarabeană” în relațiile internaționale, în relațiile sovieto-române a apărut în anul 1918… Începând cu anul 1917, „problema basarabeană” nu mai poate fi considerată o problemă a României ori Rusiei, ci în primul rând este o chestiune a Moldovei și a moldovenilor”. 

Or, nu această teză a fost vociferată și de către președintele rus Vladimir Putin, care a remarcat într-o declarație de a sa, la 12 septembrie 2012, cu privire la cei 200 de ani de la anexarea Basarabiei la Imperiul Ţarist că „Tratatul de pace de la București poate servi drept moment de bază pentru crearea statului moldovean modern”. Putin i-a spus deschis premierului moldovean (Vlad Filat), la întrevederea lor de la Soci, precum că Pacea de la București, din anul 1812: „a pus bazele statalității moldovenești”. Aserțiunile diplomației contemporane ale Federației Ruse sunt, în fond, niște replici vechi ale poziției Rusiei, expuse încă la 1878, când rușii ne-au mai spus „…nouă tuturor că Dumnezeu a făcut lumea la 1812 și că pentru Rusia numai aceea e drept ce s-a făcut de atunci încoace. Deci, fiindc-au anexat Basarabia la 1812, trebuie să (o) reanexeze astăzi…” 

Toate aceste raționamente sunt false, nu sunt și nici nu pot fi fondate, deoarece nu au la baza lor istorismul și principiul democratic al autodeterminării naționale, ci doar conceptul dreptului forței – forța cinismului și cinismul forței – unul din argumentele „legitimării” extinderii teritoriale а Imperiului Rus, preluat și ajustat ulterior de către ideologia marxist-leninistă, prin doctrina expansiunii comuniste (faimoasa teză а „exportului revoluției” etc.), e continuat astăzi de Rusia putinistă (antrenată în războaie și acțiuni agresive la adresa vecinilor săi).

Tratatul de la București, prin articolele 4 și 5, reconfirmând tratatele și convențiile anterioare, „nu le face altă modificație decât că puterea protectriță, adică epitropul, își însușește și unește către staturile sale jumătate din țara protejată, din averea orfanului, adică toată Moldova din stânga Prutului, în contra principiilor a orice drit (drept – n.n.) public și privat”. Iar starea Principatelor sub auspiciile protecției rosienești se mărgini, la fel ca și în zilele noastre, „numai în niște deșerte stipulații pe hârtie, care în faptă nu se păziră niciodată”. 

Astfel, avem încă o dovadă ca să afirmăm că este nevoie de a avea experți în sovietologie și rusistică, pentru că Problema basarabeană, rămânând actuală, necesită о abordare complexă, începând cu premisele ei de ordin politico-diplomatico-militar, ce-și găsesc explicația în cunoașterea raporturilor internaționale din Europa de Sud-Est sau, mai exact, а relațiilor ruso-otomane în contextul Chestiunii Orientale din perioada precedentă: secolele XVIII-XIX. În general, războaiele ruso-austro-otomane purtate pe teritoriul Principatelor Române au provocat pierderi teritoriale deosebit de dureroase (Oltenia, Bucovina, Basarabia) și au influențat evoluția lor politică și situația social-economică, inclusiv statutul internațional al Moldovei și Țării Românești.

Vom menționa, în acest context, că expansiunea politică și militară а Rusiei spre Balcani și eforturile Porții Otomane de a-și menține dominația în bazinul nordic al Mării Negre și în spațiul Carpato-Danubiano-Nistrean, conjugate cu pozițiile Marilor puteri europene, Franța și Anglia, au schimbat configurația frontierelor europene și s-au soldat cu grave consecințe pentru Principatul Moldovei, modelându-i traiectoria teritoriului pierdut pentru un secol.  

Cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, argumentează, pe bună dreptate, că anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinsă între Prut și Nistru a fost, mai curând, rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. 

Astfel, fără a tăgădui influența fanarioților din familia grecilor Moruzi sau a armeanului Manuc Bey asupra procesului negocierilor ruso‑turce, bunele oficii ale cărora rușii erau gata să le primească încă la începutul anului 1811, în schimbul posturilor înalte, decorațiilor și moșiilor,  totuși, factorii decisivi ce au determinat semnarea Tratatului de pace de la București au fost cei de natură geopolitică. Ministrul de război al Rusiei M.B. Barklay de Tolly avea să-i scrie lui Alexandru I la începutul anului 1812 că, „Pacea cu Turcia este, cu siguranță ,singura modalitate de a evita războiul cu Franța, pentru că, văzându-ne liberi pe flancul nostru stâng și pierzându-și influența asupra Turciei, Napoleon nu va dori să se expună întregii energii a națiunii ruse și a tuturor forțelor și resurselor, atât de înțelept desfășurate de Majestatea Voastră la granițele noastre. (…)

Pacea cu Turcia este, așadar, primul pas care trebuie făcut pentru a asigura succesul într-un război împotriva Franței”. Tratatul ruso-turc din 1812 nu a fost decât rezultatul unui compromis de ultimă oră între Imperiul Rus, care urmărea anexarea integrală a celor două Principate Române, și Imperiul Otoman, care „își apăra pozițiile, dar ca să iasă basma curată nu se sinchisea de împărțirea Moldovei”. 

De observat că după semnarea preliminariilor în luna mai a anului 1812, adică în faza decisivă a negocierilor, se reliefează încă un factor important în mersul tratativelor – influența externă (îndeosebi cea a Marii Britanii). Factorul preponderent în interesul manifestat de englezi în primele decenii ale secolului al XIX‑lea pentru acest colț al Europei, după cum sublinia Paul Cernovodeanu, a fost cel politic – evoluția Problemei Orientale în contextul rivalității acerbe ruso‑turce și a începutului mișcării de eliberare a populațiilor balcanice de sub dominația Porții, dând naștere la numeroase complicații de ordin diplomatic în care au fost amestecate toate Marile Puteri continentale .

Iată de ce, în ajunul inevitabilului conflict franco‑rus, Marea Britanie era cointeresată în eliberarea forțelor militare ale Rusiei imobilizate pe linia Dunării, în dezlegarea mâinilor libere țarismului pentru ca trupele ruse să poată fi îndreptate spre Neman, însă nu cu prețul unor mari cuceriri (mai ales în Caucaz). La 1812, rușii și-au evacuat trupele din Anapa, Poti și Ahalkalaki (care vor fi obținute de ruși ulterior, conform Păcii de la Adrianopol, în 1829), dar au rămas în Suhumi și Redut-Kale, controlând, de fapt, întreg litoralul Abhaziei, Megreliei și Guriei (cca 200 km din litoralul oriental al Mării Negre).

 Ezitarea Sultanului în ratificarea tratatului se explica în special din cauza articolelor referitoare la cedarea anumitor posesiuni asiatice ale Turciei. P. V. Ciceagov menționase că a fost surprins să afle că „domnul Stratford Canning, care ar fi trebuit să acționeze de comun cu noi, a folosit toată influența sa pentru a-l împiedica pe sultan să accepte aceste articole ale păcii. A uitat de pericolul real și general și s-a gândit doar la ce rău ar putea fi pentru India engleză dacă Rusia s-ar stabili în Caucaz. Aceasta este politica Angliei: cea mai mică umbră a unui pericol pentru coloniile sale o obligă să-și schimbe politica externă și să sacrifice beneficiile aliaților săi”. 

Constatăm, astfel, că în istoriografie predomină opinia că diplomației engleze i‑a revenit un rol important și, în fond, pozitiv în soluționarea conflictului ruso‑turc, contribuind la semnarea Păcii de la București.  Realismul a prevalat însă nicidecum în detrimentul pragmatismului britanic.

Diplomația europeană acreditată la Constantinopol și la St. Petersburg, în special englezul Stratford Canning și contele Constantino Ludolf (reprezentant al Regatului Celor Două Sicilii la Poartă), precum și omologul acestuia, Antonio Maresca Donnorso, duce de Sierra Capriola (reprezentantul Neapolului la Curtea imperială rusă),  au colaborat activ cu împuterniciții ruso-otomani trimiși la București pentru a elabora un text acceptabil pentru ambele părți.

 În această sinergie anglo-burbonă s-a evidențiat, pe lângă tânărul diplomat britanic Canning (1786-1890), și rolul lui Ludolf, care a sperat ca o „pace fără alianță”, singura posibilă, să permită țarului să-și îndrepte forțele armate de la Dunăre spre granițele de Vest ale Rusiei pentru a face față iminentei invazii napoleoniene asupra imperiului. 

Iată de ce Galib efendi, primul împuternicit al Porții la negocierile de la București, considera, în primăvara anului 1812, necesar de a evita pe orice cale provocarea Angliei.  De remarcat, în acest context, opinia istoricului francez Jacques Godechot cu privire la inferioritatea flotei franceze față de forțele navale ale Marii Britanii, după dezastrul de la Trafalgar (21 octombrie 1805), care consideră că aceasta și explică, în mare parte, „eșecul final al lui Napoleon”. 

Totodată, Franța urma să fie asigurată pe toate căile de „bunele intenții” ale Turciei față de ea, atât în prezent, cât și în viitor, „fiind de acord cu orice, exceptând ruperea raporturilor cu Anglia”.  De aceea, potrivit sfatului lui Galib efendi, cea mai bună ieșire din situația dificilă creată urma să fie trimiterea de urgență la Paris a unui delegat special, competent („sage, raisonnable, éloquente, capable de riposte, honette”), care ar prezenta personal împăratului Franței Napoleon Bonaparte (și nu prin serviciul ambasadorului francez de la Istanbul) poziția oficială a Imperiului Otoman. Aceste măsuri ar fi putut permite, după cum considera diplomatul otoman, „cel puțin să câștigăm timp, așteptând să vedem ce se va întâmpla în continuare, pentru a acționa conform circumstanțelor”. 

În final, drept concluzie importantă cu privire la poziția Marilor Puteri vizavi de negocierile ruso-turce, Galib efendi menționase că: „nici Austria, nici Franța nu sunt disponibile de a accepta un alt tratat de pace decât cel ce va garanta Imperiului Otoman integritatea sa teritorială”. 

Prin urmare, Alexandru I a putut să contracareze atacul francez pe teritoriul Rusiei, în timp ce sultanul a început să cunoască un inamic invizibil: ciuma. Kutuzov primise încă în ianuarie 1812 o scrisoare de la Baronul Hübsch, trimisul Danemarcei și Saxoniei la Constantinopol, în care era atenționat despre apariția unor focare de ciumă în capitala Imperiului Otoman. Primele simptome ale epidemiei au apărut în primăvară lui 1812, dar nimeni nu a putut prezice că această molimă se va răspândi în întreg imperiul și că va decima populația Constantinopolului până la sfârșitul anului. 

Astfel, vom constata că acesta a fost un război – Osmanlı-Rus Savașı – al celor trei sultani otomani (Selim III, Mustafa IV, Mahmud II) și al ambițiosului Alexandru I, în spatele cărora a dominat mult timp Napoleon I Bonaparte.

În concepția lui Alexandru I, ca și în aceea a șefilor U.R.S.S.-ului, cum bine a observat Gheorghe Brătianu, Basarabia nu a fost niciodată altceva decât un mijloc și nu un scop. Începând cu 1812, politica rusească țintea mult mai departe, s-a oprit pe Prut, împotriva voinței ei, fiind obligată de circumstanțe… 

Împăratul rus, la rândul său, dorind să‑și asigure flancul de sud al imperiului, spera să-i aibă pe otomani în calitate de aliați în ajunul iminentului conflict european împotriva Franței napoleoniene. Fapt ce a determinat moderarea în primăvara anului 1812 a pretențiilor sale inițiale.

După încheierea păcii, cronicarul Zilot Românul vine cu următoarea constatare: „Așadar, fără zăbavă, fu silit de încheie pacea, cu darea Basarabiei și a părții Moldovei până la apa Prutului să și iscăliră tractaturile (…) rămânând Țara Valahiei și Moldovei până în Prut tot cum au fost mai înainte, adică cu pravilile și priveleghiurile lor și cu domni orânduiți de la Poartă”.

 

 

 

 

Anexarea teritoriului Moldovei trans-Prutene, adică de la Est de Prut, nu înseamnă însă că ar fi existat o Țară a Moldovei „de Est”. Teritoriul moldovenesc cuprins între râurile Prut și Nistru nu a alcătuit până la 1812 o entitate teritorial-administrativă aparte sau separată a Principatului.

La o nouă răbufnire a crizei Orientale – în 1856, Rusia țaristă a fost învinsă, fiind impusă de „areopagul european” să reîntoarcă Principatului Moldovei o parte din Basarabia anexată: cca 10 288 km² (10 754 verste²) cu o populație de cca 127 451 oameni. 

Însă, la 1878, după 22 de ani de integrare și dezvoltare națională firească, această bucată de pământ a fost din nou anexată de către Rusia, conform deciziilor congresului de la Berlin.

Războaiele și conflictele armate continue, de rând cu crizele interne, de la începutul secolului al XX-lea și, mai ales, Primul Război Mondial (1914-1918) au pecetluit soarta Imperiului Otoman, determinându-i sfârșitul. În cele din urmă, Imperiul, ajungând în starea „omului bolnav al Europei”, așa cum fusese catalogat, a dispărut de pe harta lumii în 1922 (Mehmed VI Vaheddedin a fost ultimul sultan: 1918-1922, moare în exil în 1926). Din punct de vedere geostrategic, zona sa de influență interesa de secole atât Imperiul Ţarist, cât și puterile occidentale.

Imperiul Otoman, odată tricontinental, s-ar fi dezintegrat cu mult timp înaintea acestui moment tardiv dacă puterile occidentale nu l-ar fi menținut în viață în mod artificial, cu scopul de a avea o forță de contrapondere contra Rusiei – care, la acea dată, și-a sfârșit existența ca imperiu (în februarie 1917) și ulterior, în decembrie 1922, din Rusia Sovietică se formează URSS.

Reamintim că, imediat după lovitura de stat din octombrie 1917 (revoluția bolșevică), guvernul sovietic a renunțat la toate tratatele inegale, încheiate de Rusia țaristă, și a respins acordurile secrete anexioniste cu participarea sa, dându-le publicității. Adoptând „Decretul despre Pace”, la cel de al II-lea Congres al Sovietelor din Rusia din 26 octombrie (8 noiembrie) 1917, guvernul sovietic a proclamat denunțarea necondiționată și imediată a tuturor tratatelor secrete și elimina „diplomația secretă, din partea sa exprimând intenția fermă de a efectua toate negocierile absolut deschis în fața întregului popor”.³⁵ În acest Decret, scris de către V. I. Lenin, a fost dată și definiția Anexării unui teritoriu:

„Prin anexarea sau acapararea pământurilor străine Guvernul înțelege în conformitate cu conștiința juridică, în general, a democrației și claselor muncitoare, în special, orice alipire la un stat mare sau puternic a unui popor mic sau slab fără acordul precis, a dorinței acestui popor în mod clar și benevol exprimate, indiferent de faptul când o astfel de încorporare forțată s-a comis, și indiferent de cât de dezvoltată sau înapoiată este națiunea anexată forțat sau forțat reținută în interiorul granițelor statului dat. Indiferent, în cele din urmă, de faptul dacă națiunea trăiește în Europa sau în țări îndepărtate, de peste mări.” 

În Adresarea Guvernului sovietic din 11(24).11.1917, semnată de Comisarul Poporului al Afacerilor Externe se spunea că: „Consiliul Comisarilor Poporului din prima zi a existenței sale a declarat deschis că nu consideră poporul rus legat de vechile acorduri, încheiate în spatele poporului în favoarea claselor burgheze din Rusia și țările aliate.” 

Vom remarca, astfel, că și Tratatul de pace ruso-turc semnat la București, prin care s-a pecetluit la 16 (28) mai 1812 destinul Basarabiei, a avut o finalitate juridică tocmai peste 109 ani – la Moscova. Deoarece poziția statului sovietic (Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse – succesoarea Imperiului Rus) din acea perioadă, în problema tratatelor țariste, și-a găsit reflectarea în încheierea unor noi tratate cu țările din Orient.

Acest important tratat ruso-turc, semnat la Moscova (martie 1921), a fost identificat în procesul cercetărilor noastre consacrate comemorării a două sute de ani de la anexarea Basarabiei (2012) într-o culegere de documente mai puțin accesibilă a Departamentului administrativ al Comisarilor Poporului din URSS. Colecția de documente, publicată la Moscova în 1944, poartă notificarea „Pentru uz de serviciu” (Управление делами Совнаркома СССР. Для служебного пользования) și conține cele mai importante decrete, instrucțiuni, note, directive, decizii cu privire la viața politică, economică, culturală și ideologică – toate acestea formând imaginea statului sovietic în primii douăzeci de ani de existență.

Astfel, succesorii imperiilor Ţarist și Otoman – Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă și Marea Adunare Națională a Turciei – au semnat la Moscova, la 16 martie 1921, Tratatul ruso-turc de „prietenie și frăție”. Tratatul includea 16 articole și 4 anexe, fiind semnat din partea RSFSR de către Gheorghe V. Cicerin, Comisarul poporului pentru afaceri externe, și Jalal ad-Din Korkmasov (Дж. Коркмасов), iar din partea Turciei de către Yusuf Kemal-bey, Riza Nur și Ali Fuad-pașa. Tratatul a fost ratificat de VŢIK (ВЦИК) pe 20 iulie 1921 și de Marea Adunare Națională a Turciei (MANT) la 31 iulie 1921. Schimbul instrumentelor de ratificare s-a făcut pe 22 septembrie 1921 la Kars.

Tratatul, semnat la 16 martie 1921, stipula părților semnatare să nu recunoască niciun tratat de pace sau alte acte internaționale, în cazul în care ar fi impuse cu forța să adere la una dintre părți (articolul 1), anulându-se tratatele inegale ale guvernului țarist cu Turcia (articolul 6), fiind declarate nule orice fel de acțiuni și drepturi referitoare la regimul stabilit de aceste tratate (articolul 7). 

Este important că, din punct de vedere al dreptului internațional, Tratatul de la Moscova consemnase, în articolul VI, precum că părțile contractante consideră toate tratatele precedente, semnate de Imperiile Otoman și Ţarist, ca fiind anulate, acestea pierzându-și puterea juridică:

„Articolul VI

Ambele părți contractante recunosc că toate tratatele încheiate până în prezent între cele două țări nu corespund intereselor reciproce. Prin urmare, sunt de acord să recunoască aceste tratate drept reziliate și neavenite. Guvernul Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse declară, în particular, că consideră Turcia liberă de orice obligații financiare sau de alt gen în baza actelor internaționale încheiate anterior între Turcia și guvernul țarist.” 

„Articolul VII

Guvernul Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse, recunoscând capitulațiile incompatibile cu dezvoltarea națională liberă a tuturor țărilor, precum și punerea în aplicare deplină a drepturilor sale suverane, le consideră ca nule și pune capăt drepturilor și acțiunilor, care au vreo legătură cu acest regim.” 

A trebuit să treacă mai bine de un secol, pentru ca Rusia (deja cea sovietică) să recunoască oficial, chiar dacă indirect, nulitatea consecințelor Tratatului de Pace de la București din 1812; deși, cu trei ani mai devreme, populația Basarabiei și-a decis de sine stătător destinul prin Actul Unirii din 27 martie 1918, rezolvând, astfel, echitabil Problema basarabeană.

Însă diplomația sovietică din perioada interbelică (și nu doar) continua să considere cu aroganță, precum a declarat la 4 iulie 1930 ambasadorul URSS la Viena: „Punctul de vedere sovietic privind Basarabia rămâne neschimbat. Revendicările noastre nu se bazează, de fapt, pe argumente de natură etnică sau istorică, ci de natură juridico-internațională, economică, tehnică și socială. O putere poate revendica un teritoriu nu numai bazându-se pe argumente etnice și istorice…”(Sic!)

Reieșind din faptul că esența acestei probleme rezidă în existența hotarului pe talvegul râului Prut, aceasta fiind o problemă etno-politică a națiunii române – consecință a vechii chestiuni Orientale, cu impact internațional de lungă durată – ea dăinuie până-n prezent, așteptându-și soluționarea istorică. Conchidem că Anul 1812 a fost un an de cotitură, ce a provocat mutații geopolitice de lungă durată, cu implicații nefaste asupra procesului identitar al populației majoritare din Basarabia.

La o distanță de două sute de ani de când am devenit, din nefericire, vecini cu Rusia (1791-1991), în iunie 1991, Senatul Statelor Unite (Congresul 102, Sesiunea 1, Rezoluția Senatului 148) adoptase o Rezoluție „Pentru a exprima convingerea Senatului că Statele Unite trebuie să susțină dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova și Bucovina de Nord”, în care, printre altele, se stipula expres că: „Moldova a fost invadată în 1806 de către Armata Rusă și anexată de către Imperiul Rus în 1812 ca rezultat al Tratatului Ruso-Turc de la București” (Moldavia was invaded in 1806 by the Russian Army and annexed by the Russian Empire in 1812 as a result of the Russo-Turkish Treaty of Bucharest.).

Parlamentul tânărului stat Republica Moldova a dat o apreciere juridică tratatelor anexioniste, ce stipulaseră rășluirea Ţării Moldovei. În Declarația de Independență a Republicii Moldova, semnată la 27 august 1991, „actele de dezmembrare a teritoriului național de la 1775 și 1812” sunt considerate „ca fiind în contradicție cu dreptul istoric și de neam și cu statutul juridic al Ţării Moldovei, acte infirmate de întreaga evoluție a istoriei și de voința liber exprimată a populației Basarabiei și Bucovinei”. 

În prezent, este necesar nu doar simbolic să revenim ad initio – de acolo de unde am pornit sau altfel spus – să substituim ratificarea de la Wilno-1812 (a Tratatului de pace de la București, făcută de către Alexandru I) cu Actul de la Vilnius-2013 (când a fost parafat Acordul de Asociere a Republicii Moldova cu UE de către premierul Iurie Leancă și Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, Catherine Ashton) și să reamintim că nulitatea juridică a Tratatului ruso-turc din 1812 cade sub incidența Tratatului sovieto-turc, semnat la Moscova (1921).

Deoarece pasul nostru decisiv spre apropierea-aderarea la UE (pe data de 4 martie 2022, Republica Moldova a depus oficial cererea de aderare la Uniunea Europeană), este, în fond, o revenire întârziată în sânul civilizației tradiționale – europene, ce nu poate fi calificată doar ca un „premiu real” sau unul ipotetic, ci ca o legitimă restabilire a unei situații geopolitice, deși parțiale, rectificându-se urmările nefastului Tratat de pace ruso-turc din 1812, ce a fost ratificat la Wilno (Vilnius) acum mai bine de două secole… Chestiunea basarabeană fiind o problemă etno-politică rezolvată la 1918, dar care a fost redeschisă în urma reconfigurării geopolitice după cel de-Al Doilea Război Mondial, drept urmare, rămâne să mai dăinuie și în prezent.