CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O ANALIZĂ A PRINCIPALELOR DIVERSIUNI ȘI TEHNICI DE MANIPULARE LA CARE RECURGE PROPAGANDA RUSIEI GENOCIDARE

Anna Neplii : Pe culmile minciunii. Principalele diversiuni și tehnici de manipulare la care recurge propaganda Rusiei genocidare

În fiecare zi suntem supuși presiunii unui imens flux informațional. Inevitabil, în contextul actualei invazii rusești din Ucraina, impactul acestor talazuri informaționale asupra psihicului a crescut semnificativ. În consecință, s-au diversificat și metodele de propagandă. 

Chiar dacă nu te uiți deloc la televizor și nici nu citești site-urile media, tot auzi diverse informații și scenarii de la oamenii din jurul tău, în locurile aglomerate, pe rețelele de socializare sau în diverse alte circumstanțe.

De aceea este întotdeauna important să ne amintim că nu toate informațiile sunt corecte, asta deși, de mulți ani, ucrainenii s-au obișnuit să fie bombardați cu valuri și valuri de informații și, în consecință, cei mai mulți dintre ei sunt capabili să prelucreze și să analizeze, înainte de a le „consuma”, informațiile primite.

Cu toate acestea, în vremuri de război, psihicul uman își arată limitele și slăbiciunile, persoanele devin mult mai vulnerabile decât de obicei iar propaganda își crește presiunea, recurgând la un rețetar divers,scrie jurnalista ucraineană  Anna Neplii, jurnalist la publicația Kyiv Post, într-un articol publicat de https://www.podul.ro.

Metodele pe care le voi descrie mai jos au fost dezvoltate, inițial, pentru a fi utilizate împotriva inamicului de pe câmpul de luptă, dar în ultimii ani, publicul țintă au devenit civilii. În general, există trei tipuri de propagandă: Albă: nu permite denaturarea faptelor în scopuri politice, Gri: permite distorsiuni minore ale faptelor și Neagră: permite orice denaturare a realității în vederea atingerii obiectivelor.

În cele ce urmează voi analiza metodele la care recurge propaganda neagră, metode cu care oamenii se confruntă în fiecare zi astăzi. Evident, propaganda rusească folosește din plin toate aceste metodologii. 

1. Metoda „heringului putred”

Se alege o acuzație complet falsă și conformă cu partitura urmărită – important este ca acuzația să fie cât mai mizerabilă și mai scandaloasă. Scopul propagandei nu este, nici pe departe, confirmarea sau infirmarea respectivei acuzații, ci provocarea și regizarea de discuții aprinse în jurul acesteia. De îndată ce o acuzație devine subiect al dezbaterii publice, inevitabil apar susținători și oponenți, experți peste experți. Și indiferent de opiniile acestora, mai mult sau mai puțin autorizate, mai mult sau mai puțin conforme cu realitatea, toți cei amintiți vor rosti numele acuzatului din nou și din nou, punându-l în legătură cu aceeași acuzație abjectă și scandaloasă. Astfel, „heringul putred” este ”frecat” treptat de ”hainele” persoanei acuzate, până când, finalmente, duhoarea începe s-o urmeze pretutindeni.

2. Metoda „marii minciuni”

Această metodă constă în a servi audienței cotată cu gradul maxim de încredere (adică audienței captive) o minciună atât de mare și de nerușinată încât victimele să nici nu se mai gândească la veridicitatea enunțului. Scopul predilect al acestei metode este acela de a genera o undă de șoc, de a provoca o teamă puternică, care ulterior va influența opiniile cititorului sau ale telespectatorului pentru o lungă perioadă de timp, contrar oricăror argumente ce țin de logică, rațiune și bun simț. 

3. Metoda „dovezilor absolute”

În loc să prezinte dovezi și argumente logice în sprijinul tezelor rostogolite, propagandiștii prezintă publicului, în mod sistematic, numai și numai situația de care trebuie să fie convins. Această situație e prezentată la modul obsesiv ca fiind ceva de la sine înțeles, propagandiștii insistând că ideile prezentate de ei s-ar bucura de o mare susținere din partea populației. Asta pentru că psihicul uman reacționează la așa-zisa opinie a majorității, mulți ajungând să fie de acord cu ce li se prezintă doar pentru a aparține de această sferă pe care ei o consideră ”majoritară” și vor să i se alăture. O metodă clasică este aceea de a publica diverse tipuri de așa-zise sondaje de opinie care identifică anumite majorități și trenduri pe anumite probleme. Cifrele prezentate pot fi pur și simplu născocite în funcție de obiectivele propagandistice avute în vedere.

4. Metoda „eroului necunoscut”

Indiscutabil, orice război este crud, inuman și lipsit de sens pentru oamenii obișnuiți, prinși între ororile frontului, așa că, implicit, războiul provoacă și o rezistență remarcabilă a psihicului, rezistență care este dusă la extrem de grija pentru viețile celor dragi și pentru propria viață. Și frica joacă un rol esențial, desigur. Propaganda știe prea bine că această rezistență trebuie contracarată prin stârnirea unor alte emoții puternice. De aceea, pentru propagandă nu există o armată de invadatori sau ocupanți – există doar armate de eliberatori și salvatori. La urma urmei, singura modalitate de a învinge rezistența unei persoane la ideea de război este de a-i da iluzia unei lupte pentru valori morale înalte, care se presupune că ar justifica inumanitatea și atrocitățile războiului. 

5. Metoda „Goebbels” (sau repetiție multiplă)

Impunerea informației dorite are loc prin repetarea ei constantă și persistentă. Evident, se aplică principiul „o minciună repetă de o mie de ori devine adevărată”. Sau ”Murdăriți, murdăriți, până la urmă tot va rămâne ceva!”.

6. Metoda „jumătăților de adevăr”

În forma lor pură, minciunile rămân la suprafață și până la urmă pot fi respinse cu ușurință. Însă, dacă amesteci minciunile cu jumătăți de adevăruri și cu adevăruri marginale, irelevante pentru întreg, care însă par a susține ficțiunea în puncte-cheie, poți obține o eficientă armă destinată înrobirii mintale. În general, această metodă presupune rostogolirea a mai multor afirmații, dintre care unele sunt neapărat binecunoscute sau ușor de verificat, în timp ce altele, cele care contează cu adevărat pentru propagandă, sunt fie distorsionate, fie omise. Jumătățile de adevăr atrag un soi de noblețe falsă – nu e nevoie să le respingi și, cu cât este mai mare doza de adevăr fluturată prin fața cititorilor sau a telespectatorilor, cu atât este mai periculos întregul propagandistic revărsat.

7. Metoda „Horror” sau ”a răului celui mai mic”

Conform acestei metode, propaganda se joacă perfid cu mințile oamenilor, prezentându-le două rele: una este mare, neapărat înfricoșătoare și teribilă, iar cea de-a doua este puțin mai mică și, prin urmare, e intuitiv mai acceptabilă decât cea dintâi. Această metodă este folosită deseori pentru a controla opinia publică, cel mai adesea pentru a justifica acțiunile toxice sau de-a dreptul criminale ale unor indivizi sau ale unor state (în mod ideal, populația ar trebui să aleagă independent ”răul cel mai mic”, fără ca acesta să fie decis de propagandă, în mod premeditat). Metoda (cu multiplele sale variațiuni) presupune și o inversare a conceptelor de ”rău” și ”bine”. 

8. Metoda „40-60”

Această metodă premeditează bombardarea publicului țintă cu informații partajate astfel: 60% din informații respectă o oarecare veridicitate și argumentație, în timp ce 40% din content este dezinformare de cea mai joasă speță.  Un exemplu ilustrativ în acest sens a fost oferit de un post de radio nazist din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (o stație Goebbels, firește), care a fost destinat ascultătorilor britanici și americani. Mulți dintre aceștia credeau că ascultau presa britanică, aflând abia la finalul războiului că respectivul post de radio făcea parte din propaganda de război a lui Hitler.    

9. Metoda primului care lovește  

Vorbiți primii în fața oamenilor și de multe ori veți avea șansa de a vi se da dreptate în mod implicit. Psihologii avertizează că, atunci când o persoană primește informații contradictorii pe care nu le poate verifica, în multe cazuri ea va crede ceea ce a auzit prima oară. Mai mult, o schimbare a opiniei deja formate e foarte problematică în astfel de cazuri. De altfel, munca tuturor instituțiilor media se bazează pe acest principiu: pentru jurnaliști este important să transmită/publice informațiile mai repede decât concurenții lor, e esențial să fie primii.  Un efect al primei lovituri este vizat și în timpul scurgerilor de materiale compromițătoare. Printr-o astfel de mișcare, persoana care aduce acuzațiile pare a avea întotdeauna dreptate în timp ce acuzatul pare a fi cu siguranță vinovat. 

„Publicul preferă întotdeauna să creadă cel puțin 90% dintr-o acuzație nedovedită, mai degrabă decât să o respingă, chiar dacă o respingere e 100% justificabilă”, a spus Adolf Hitler.

10. Metoda atingerii efectului scontat printr-o așa-zisă ”prezență”

E un truc menit să introducă publicul într-o realitate paralelă pe care propaganda vrea să o arate. Metoda e folosită și de ”jurnaliștii” care mint că ar transmite de la locul diverselor bătălii, folosind acustică de front (împușcături, zgomote specifice unei confruntări armate) pentru a da impresia unei prezențe efective, fapt care îl face pe telespectator să se simtă în mijlocul unor evenimente care nu au loc, nebănuind că ceea ce i se servește e doar un truc. Această tehnică este folosită și la filmarea reclamelor. Sunt puse în scenă evenimente și diverse momente emoționale cu scopul atragerii cumpărătorilor, dar acestea nu au nici cea mai infimă legătură cu adevărul. De exemplu, actorii pretind sau sugerează că sunt „din popor”, fac pauze sau se bâlbâie superficial ca și cum și-ar ”proba” incertitudinea, pentru ca mai apoi să fie convinși de un produs ce e prezentat de parcă ar fi rupt din Rai. Metoda e primitivă, e-adevărat, dar rămâne foarte eficientă.  

11. Blocajul informațional

Metoda este de a elimina capacitatea inamicului de a-și declara și explica public pozițiile și acțiunile. Evident, acest tip de propagandă este indisolubil legat de impunerea unei dominații de factură informațională. Bunăoară, se creează un anumit vid asupra anumitor probleme, după care autoritățile oferă informații despre acestea într-un mod non-alternativ, pozând în pozitive și săritoare în ajutorul oamenilor, deși chiar ele au generat cenzura.

Desigur, metoda blocării informaționale este folosită cu predilecție și în campaniile electorale. Unele instituții media creează furori doar în apropierea candidatului dorit, adversarului nici nu i se oferă posibilitatea de a vorbi, de a răspunde la diversele atacuri.

Uneori îl prezintă pe adversar în unele imagini, dar nu îl lasă să vorbească, nu i se difuzează explicațiile. Pe fundal răsună doar cuvintele reporterului propagandist, comentând în conformitate cu partitura urmărită. În prezent, presa de stat din Rusia nu permite punctele de vedere exprimate în mod oficial de alte state. Și în general nu permite alte puncte de vedere decât cele ale Kremlinului. 

12. „Martorii oculari” ai evenimentului

Ideea este simplă: fie găsești martorii oculari „potriviți” care să-ți spună exact ce ai nevoie pentru a hrăni audiența, fie editezi trunchiat interviurile oferite de diverse persoane și ajungi la prezentarea unor ”realități” paralele cu orice realitate. În acest caz se folosește din plin metoda de creare a unei camere de rezonanță emoțională (cel mai mare efect au copiii care plâng, bătrânii furioși și tinerii cu dizabilități). Numele ”martorilor oculari” sunt cel mai adesea ascunse, alteori aveam de-a face cu numite fictive. Scopul este acela de a ajunge la subconștientul telespectatorului. Trișate cu emoții brute, filtrele psihicului pot fi înșelate, oamenii ajungând să-și însușească informații fără a identifica falsitatea acestora.  

13. ”Faptul împlinit” și ”adevărul” bătut în cuie 

 În acest caz dezinformarea este prezentată publicului ca un fapt împlinit. În fapt, se vizează obținerea consimțământului prin prezentarea de minciuni. Metoda este folosită în numeroase așa-zise ”știri”, în prezentarea rezultatelor sondajelor și ale diferitelor studii, dar și în domeniul publicitar. Tehnica e psihologică și se bazează pe faptul că oamenii gândesc cel mai adesea în stereotipuri de genul: nu există fum fără foc, iar dacă o spune presa, atunci așa este.De exemplu, repetarea expresiei „autoritatea partidului X crește rapid”  poate face ca o persoană să se simtă într-o anumită minoritate – drept urmare, ar putea dori să se alăture majorității de dragul unui confort interior. Efectul este sporit dacă sugestiile și indicațiile provin de la actori, politicieni, oameni de afaceri sau de la diverse alte persoane publice.

14. Rescrierea istoriei

Metoda se bazează pe distrugerea memoriei istorice colective a societății și presupune un impact pe termen lung. Unele persoane sunt capabile, sub influența propagandei, să renunțe la informațiile adevărate la care au ajuns pe baza experiențelor personale și să preia informațiile distorsionate ce le sunt insuflate din exterior. Sursele de manipulare includ cărți, mass-media, materiale provenite de la așa-zise ”cursuri”, producții de teatru și filme. Povestea este prezentată în subtextul potrivit, de cele mai multe ori fiind întoarsă cu susul în jos.

Regizorului britanic Ken Loch obișnuia să spună: „Este important ca istoria să fie scrisă de noi, pentru că cine scrie istorie controlează prezentul”.

15. Când comentatorul e rege și Dumnezeu 

Scopul este acela de a crea un context în care gândurile unei persoane să se îndrepte în direcția dorită de tine. De regulă, mesajul este prezentat dintr-un unghi definit cu strictețe, împreună cu interpretarea comentatorului, care servește telespectatorului o explicație rezonabilă a ceea ce se întâmplă. În această metodă de propagandă, comentatorul este rege și Dumnezeu, iar efectul și influența informațiilor depinde de mișcările sale, de timbrul vocii, de gesturi, de expresii faciale și de diverse alte nuanțe. De asemenea, este importantă o structurare corectă a textului, astfel încât mesajul să își certifice eficiența. 

16. „Opriți hoțul!”

Când un vinovat real simte că expunerea lui este aproape, se apucă să strige cel mai tare despre cele întâmplate, pentru a abate suspiciunea într-o altă direcție. Astfel, manipulatorul se pierde în mulțime, ba chiar se ascunde în aceeași barcă cu urmăritorii săi.

Publicitate

27/12/2022 Posted by | Propagandă rusă | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

INCENDIEREA MOSCOVEI ÎN 1812, O CRIMĂ ASCUNSĂ DE PROPAGANDA ISTORICĂ A RUSIEI

De ce au ars rușii Moscova în 1812?

În acest an, Rusia a sărbătorit 210 ani de la victoria în războiul împotriva Franței napoleoniene, cunoscut în Rusia sub numele de Războiul patriotic din 1812 (Отечественная война 1812 года).

Rușii au condamnat întotdeauna „atrocitățile invadatorilor”, printre care se numără și celebra incendiere a Moscovei de către Napoleon, chiar dacă francezicontinuă să susțină că rușii înșiși au dat foc capitalei lor.

Primele incendii de la Moscova au izbucnit odată cu intrarea pe 2 septembrie în oraș a avangardei armatei franceze comandate de mareșalului Murat. Până la 3 septembrie , în momentul ocupării Kremlinului de către Napoleon personal, flăcările cuprinseseră deja întregul oraș.

Incendiul a fost stins abia pe 6 septembrie, timp în care a distrus 6,5 mii din 9,1 mii clădiri de locuit și 122 din 329 de biserici. Versiunea oficială a istoriografiei ruse și sovietice atribuie actul criminal al incendierii Moscovei trupelor lui Napoleon, relatează http://ttolk.ru/articles/zachem_russkie_sozhgli_moskvu_v_1812_godu.

Profesorul Institutului de Istorie și Arhivistică al Universității Umaniste de Stat din Rusia, Mihail Davîdov, doctor în științe istorice, a descris astfel evoluția versiunii oficiale a incendiului :

„În Patria noastră, narațiunile istorice privitoare la incendiul de la Moscova s-au schimbat constant în funcție de situația politică. Pentru țarul Alexandru I era important să prezinte acest incendiu ca pe un act barbar comis de agresorii și ocupanții francezi pentru a-i discredita în ochii Europei luminate.

Apoi adevărul a triumfat treptat, după ce au fost date publicității notele executorului direct al ordinului de incendiere, care fusese dat de guvernatorul general rus Rostopcin.

Sub stăpânirea sovietică, în anii 20-30, poveștile propagandei istorice ruse nu s-au schimbat. dar după al doilea război mondial, Stalin a creat de fapt un cult al feldmareșalului Kutuzov, iar acest incendiu a fost declarat parte a planului său strategic.

Ulterior, versiunea nepatriotică a răspunderii rușilor pentru incendierea Moscovei a fost aspru criticată, însă marele istoric sovietic Eugene Tarle a găsit o cale de ieșire, subliniind că Napoleon a fost responsabilul moral pentru incendiu, pentru că dacă armata lui nu ar fi invadat în 1812, Moscova nu ar fi ars.

Versiunea franceză (la care istoricii țărilor civilizate au aderat) spune contrariul – rușii înșiși au ars Moscova aplicând tactica pământului pârjolit, așa cum au făcut în toate războaiele purtate pe teritoriul Rusiei și al URSS.

Pe scurt, această versiune care a putut fi citită și in ziarele franceze în toamna anului 1812, este din când în când este reluată și de mass-media modernă franceză.

Pe 14 septembrie, rușii au dat foc magazinelor, pieței și spitalelor, iar pe 16 septembrie s-a stârnit un vânt puternic.

Din ordinul guvernatorului general Fiodor Rostopcin, 300-400 de ticăloși, mulți dintre ei eliberați din închisori, au incendiat orașul simultan în cinci sute de puncte diferite.

Deoarece 5/6 din toate casele erau construite din lemn, incendiul s-a extins cu mare viteză generând cu adevărat un ocean de foc.

30.000 de ruși bolnavi și răniți care nu fuseseră evacuați au ars atunci de vii în acel incendiu catastrofal,

Aproximativ 100 de incendiatori au fost arestați și împușcați. Toți au spus că au acționat la ordinele guvernatorului general rus al Moscovei Rostopchin și a unui alt oficial de rang înalt.

Rușii nu au luat nimic cu ei și au conceput un plan teribil: au decis să-și distrugă capitala. Rostopcin este singurul vinovat pentru această atrocitate comisă de criminalii eliberați din închisori și pentru ordinul de a fi distruse toate mijloacele de stingere a incendiului.

Rușii au recunoscut parțial că ei au fost cei care au incendiat Moscova în septembrie 1812. În martie 1823, același Rostopcin declara presei franceze:

„Trăsătura principală a caracterului rus este dezinteresul. În numeroase conversații, comercianți, meseriași și oameni obișnuiți spuneau că Moscova nu trebuie să cadă în mâinile inamicului și că „ar fi mult mai bine dacă am da foc orașului”.

Se cunoaște cazul unui comerciant rus care a descoperit 17 soldați francezi beți adormiți în subsolul casei sale.

El s-a hotărât să astupe ieșirea și aerisirea subsolului și să-și dea foc propriei case, astfel că francezii au murit cel mai probabil sufocați din cauza fumului.

În literatura de atunci, nobilimea rusă a confirmat și că Moscova a fost arsă de concetățenii lor. Prințesa Natalia Narîșkina menționa în notele ei scrise în franceză :

Comercianții au dat foc pieței, iar focul s-a extins nestingherit pe străzi, construite mai ales cu case de lemn. Deja la miezul nopții, întregul orizont era cuprins de flăcări. Cine va crede că francezii au distrus orașul, care pentru ei era vital? Mulți dintre ei au murit în acea noapte cumplită, sufocați în fum sau arși de vii în flăcările focului. Nu exista niciun mijloc de stingere a incendiului, deoarece pompele și pompierii înșiși dispăruseră deja la ordinul guvernatorului general.

Împăratul Alexandru nu a spus niciodată nimic despre incendiul de la Moscova iar acest lucru i-a jignit pe acei oameni care credeau că luptă pentru o cauză fără egal în istoria Rusiei. Nici un singur cuvânt de încurajare sau de admirație sinceră și tandrețe. Cei care s-au sacrificat au fost dați cu indiferență uitării.

Dacă te uiți la istoria Rusiei, atunci nu este nimic surprinzător în auto-imolarea Moscovei și în faptul că păturile conducătoare nu au luat niciodată în considerare distrugerea proprietății supușilor lor (și nici pierderile de vieți omenești). De aici efemeritatea proprietății personale din această țară unde în caz de forță majoră, drepturile asupra acesteia se pierdeau (treceau statului).

Este imposibil de imaginat că guvernul francez ar fi putut să ia în calcul incendierea Parisului, atunci când germanii au intrat în acest oraș (atât în 1870, cât și în 1940).

În Rusia, lichidarea propriilor orașe în timpul retragerii a fost considerată o practică normală. De exemplu, în 1708, orașul Mogilev a fost ars din ordinul lui Petru I.

Ei bine, în Marele Război pentru Apărarea Patriei din 1941- 1945, această practică a fost adusă la perfecțiune de către elita stalinistă.

Activiștii de partid și sabotorii NKVD au aruncat în aer obiective strategice (poduri, căi ferate la grămadă cu infrastructura de susținere a vieții populației rămase să trăiască sub ocupație – centrale electrice, fabrici de alimente, conducte de apă etc., condamnându-o astfel la foamete și la o moarte cruntă.

Astfel, viitoarea sărbătoare a victoriei în războiul din 1812, ar trebui să fie și un prilej de omagiere a tragediei poporului rus abandonat atunci cu cinism de autorități.

22/12/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

 DEZVĂLUIREA UNOR MINCIUNI ȘI FALSURI PRIVITOARE LA HOLOCAUST

Foto: Muzeul Holocaustului din Illinois, SUA, al doilea ca mărime muzeu al Holocaustului din Statele Unite.

Aici nu numai că este onorată memoria milioanelor de oameni care au fost uciși în timpul Holocaustului, dar este salutat și curajul supraviețuitorilor care au trezit conștiința umanității lucrând neîncetat pentru a face lumină, dezvăluind coșmarul prin care au trecut, astfel încât nimeni să nu poată să spună vreodată că nu a știut.

Asta face și situl acestei prestigioase instituții https://www.ilholocaustmuseum.org/holocaust-misconceptions.

Conștienți că născocirile nu aduc nici un serviciu cunoașterii trecutului așa cum a fost el, cercetătorii acestui muzeu luptă neobosit pentru adevăr, în contradicție cu valul de minciuni ordinare cu care propaganda sionistă otrăvește mințile oamenilor si mutilează istoria ultimului secol pentru a smulge pe lângă compasiune pentru tragedia prin care a trecut poporul evreu şi sume indecente de bani.

Minciuni fetide pentru care nu şi-au cerut scuze omenirii niciodată așa zișii ”holocaustologi” şi de comisiile lor ! !

Iată câteva dintre minciunile scoase la iveală de Illinois Holocaust Museum :

  • Nu au fost 11 milioane de victime ale Holocaustului !

Numărul 11 milioane este un număr fictiv pe mai multe niveluri. „11 milioane de evrei” este recensământul populației care fusese menționat în cel de-al 16-lea exemplar al Protocolului Wannsee, note luate de Eichmann (20 ianuarie 1942), despre evrei.

  • Germanii nu fabricau săpun din grăsimea cadavrelor de evrei

Convingerea că germanii făceau săpun din grăsimea provenită de la cadavre umane își are originea in propaganda franceză din timpul Primului Război Mondial.

Afirmațiile conform cărora naziștii foloseau grăsimea din corpurile evreilor pentru a fabrica săpun au început să fie vehiculate în lagărele de concentrare germane încă din august 1942.

Cu toate acestea, oamenii de știință cred că aceste povești nu reprezintă altceva decât zvonuri, deoarece probe, cum ar fi facturile de transport, dovezile materiale prelevate de la fabricile de producție sau chitanțele pentru tranzacțiile economice, nu au fost niciodată găsite, în timp ce au existat dovezi pentru transporturile de păr uman și dinți de aur prelevate de la deținuții decedați in lagăre..

Mai mult, aceste zvonuri l-au tulburat pe membrul nazist de frunte și pe șeful SS Heinrich Himmler, deoarece planurile de exterminare ale naziștilor erau extrem de secrete.

După ce a auzit că rabinul din New York Stephen Wise a menționat în presa americană zvonurile despre acest săpun, Himmler i-a scris șefului Gestapo-ului pe 24 noiembrie 1942:  

”Având în vedere marea mișcare de emigrare a evreilor, nu mă mir că astfel de zvonuri ajung să circule în lume. Amândoi știm că există [în prezent] o mortalitate crescută în rândul evreilor puși la muncă. Trebuie să-mi garantați că cadavrele acestor evrei decedați sunt fie arse, fie îngropate și că absolut nimic altceva nu se poate întâmpla cu cadavrele acestora. Efectuați o investigație imediat peste tot dacă a avut loc vreun fel de utilizare abuzivă [a cadavrelor] de tipul celor enumerate la punctul 1, probabil împrăștiate în lume ca o minciună. După jurământul SS, trebuie să fiu informat cu privire la fiecare utilizare greșită de acest fel.

În timp ce cercetătorii și istoricii ignoră sau dezmint poveștile despre săpunul preparat cu grăsimea evreilor morți, unii supraviețuitori ai Holocaustului au prezentat mici calupuri de săpun albastre și verzi, susținând că au fost fabricate din grăsimea prelevată de la evreii asasinați de germani.

Zvonurile privind „săpunul uman” par să-și aibă originea în modul în care erau marcate calupurile de săpun, respectiv cu inițialele „R.I.F.”, o inscripție care a fost interpretată de unii ca prescurtare de la „Reichs-Juden-Fett”(grăsime evreiască de stat), sau „Rein-Juden-Fett” (grăsime evreiască pură).

Inscripția era imprimată în relief, folosind fontul german Blackletter, la care diferența dintre I și J, constă doar în lungimea literei.

În fapt, R.I.F. era prescurtarea de la Reichsstelle für industrielle Fettversorgung (Centrul Național pentru Aprovizionarea cu Grăsime Industrială), agenția guvernamentală germană responsabilă cu producția și distribuția de săpun și detergenți în vreme de război.

Săpunul R.I.F. era un surogat ieftin al săpunului de calitate, care nu conținea absolut nici un fel de grăsime de origine umană sau animală.

Cu toate acestea, cercetătorul principal Aaron Breitbart de la Centrul Simon Wiesenthal explica faptul că literele ar reprezenta prescurtarea pentru „Grăsime industrială a Reichului”.

Cu toate acestea, prizonierii evrei din lagăr credeau că „Eu” era un „J”, iar acronimul înseamnă „Pure Jewish Fat”. Când aceste bucăți de săpun au fost analizate, nu au apărut dovezi de existența ADN-ului uman, ceea ce înseamnă că acuzațiile legate de acest săpun nu erau altceva decât un zvon terifiant. 

NOTĂ: În 2006 Muzeul memorial Auschwitz–Birkenau menționa experimente ale naziștilor în vederea producției de săpun din cadavre umane la scară redusă. Aceste afirmații au fost infirmate de alți cercetători.

Michael Berenbaum, șef de proiect la United States Holocaust Memorial Museum (USHMM), declara în 1993, că: „nu există nici o dovadă că naziștii ar fi fabricat săpun din cadavre umane”, afirmație reluată și de cercetători de la Yad Vashem de la Ierusalim, care au declarat că naziștii nu au produs săpun din cadavrele deținuților evrei din lagărele germane de concentrare.

De asemenea, un purtător de cuvânt al centrului Yad Vashem a afirmat că „astfel de știri sunt o pură invenție, găzduită de media”. ( text original: Sources at Yad Vashem expressed disappointment at the radio report, calling the story a „pure invention that was given a stage by the media.”

De altfel, și în România ca de altfel și în restul țărilor beligerante, au circulat zvonuri privind presupusa proveniență din cadavre a săpunului R.I.F.

Prima referire scrisă cu privire la fabricarea săpunului din cadavre de evrei, a aparut în țara noastră în 1947, în cartea jurnalistului evreu Marius Mircu, “Pogromurile din Basarabia”.

Una din anexele lucrării este intitulată: XIV. R.J.F. (Reine Jüdisches Fett, p.68), material apărut anterior în ziarul “Unirea” an I, Nr.4, din 23 noiembrie 1945.

În afară de amănuntele binecunoscute, autorul preciza plin de imaginație:

S’au găsit și la noi în țară câteva bestii care să se gândească să fabrice săpun din grăsimea evreilor asasinați. În trenul celebru, care a transportat o parte din victimele măcelului dela Iași, din cauza căldurii extrem de mari, sângele și grăsimea morților schingiuiți acopereau podeaua unora din vagoane, în straturi apreciabile. Cei vii se bălăceau în sângele și grăsimea celor morți.

În unele vagoane, stratul de grăsime trecea de genunchii celor în picioare. La Roman, unde vagoanele au fost curățate, s’au găsit doi locuitori care au sustras câteva căldări cu grăsime amestecată cu sânge. Prinși de o santinelă, au declarat că vor să facă săpun. ”

De asemenea, face și câteva precizări privind “procesul tehnologic” de fabricație: Tehnicienii germani au făcut cercetări și calcule migăloase ca nimic să nu se piardă din victimele lor, totul să fie utilizat. S’au găsit note și socoteli stabilind valoarea în monetă germană a fiecărui cadavru. Cadavru, adică materialele diferite cuprinse într’un corp, din care savanții germani scoteau: 900 de creioane, 2000 de chibrituri, un cui de fier, var pentru spoit un coteț, etc. etc. ”

Marius Mircu povestește cum evreii au colectat toate bucățile de săpun R.I.F., care puse într-o cutie, cca. 1500 buc., au fost înmormântate în 15 noiembrie (1945, probabil, autorul vorbește de vineri, a zecea zi a lunii Kislev, anul 5706), în Cimitirul din Șos. Giurgiului din București, cu car mortuar și slujbă religioasă, în prezența mai multor rabini și oficialități ale comunității evreiești.

Astfel de acțiuni au fost organizate peste tot în țară, acolo unde existau mari comunități evreiești, în Fălticeni, Galați, Brăila, Târgoviște etc…, ulterior fiind ridicate monumente în memoria presupuselor victime transformate în săpun.

Astfel de monumente au fost raportate de exemplu la cimitire în Lugoj Târgoviște , cimitirul Sărata din Bacău , Focșani, ּBrăila etc. Nu este un fenomen specific României, astfel de monumente ridicate în memoria evreilor transformați în săpun există peste tot în Europa, în cimitirele evreiești.

Deși s-a dovedit că săpunul R.I.F. nu conține nici un fel de grăsime, pe fondul grozăviilor comise în Holocaust, zvonul despre săpunul evreiesc a rămas multă vreme viu în conștiințele oamenilor și a fost reluat periodic;(https://ro.wikipedia.org/wiki/S%C4%83pun_f%C4%83cut_din_gr%C4%83sime_uman%C4%83)

  • Norvegienii non-evrei nu au purtat in piept simboluri pentru a-și exprima solidaritatea cu  evreii din țara lor

Când naziștii au ocupat țara în iunie 1940, trăiau în Norvegia între 1.700 și 1.800 de evrei . Majoritatea acestora locuiau în capitala Oslo și toți, cu excepția a 200 deintre ei , erau cetățeni norvegieni. Noul guvern colaboraționist norvegian a respectat cererile germane și a implementat rapid o legislație anti-evreiască.

Au urmat curând late cereri mai brutale și, în noiembrie 1942, guvernul norvegian controlat de naziști a reținut și predat germanilor peste 700 de evrei, care ulterior, au fost deportați la Auschwitz.

Evreii rămași au fost trimiși de rezistența norvegiană pe căi ilegale în Suedia neutră.  

Cu toate acestea, purtarea unor insigne de solidaritate nu a avut nimic de-a face cu operațiunea de scoatere ilegală a evreilor din Norvegia și nici nu a fost un simbol de solidaritate cu evreimea norvegiană. În schimb, purtarea lor a reprezentat unul dintre numeroasele exemple de naționalism non-violent norvegian și de loialitate față de regele Haakon VII.

Mulți cercetători cred că prin purtarea acestor insigne norvegienii exprimau un sentiment de mândrie națională.

  • Evreii germani nu constituiau o mare parte din  populația Germaniei 

Când Hitler a devenit cancelar al Germaniei în 1933, populația evreiască globală era de aproximativ 15,3 milioane de persoane, din care proximativ 9,5 milioane trăiau pe continentul european, ceea ce făcea din Europa casa a peste 60% din totalul evreimii mondiale , chiar dacă evreii reprezentau doar 1,7% din totalul populației Europei.

Cea mai mare comunitate evreiască europeană trăia în Polonia, unde se aflau 3.250.000 de evrei, reprezentând 9,8% din populația acestei țări.

Germania însă avea numai aproximativ 565.000 de evrei, care reprezentau mai puțin de 1% din populația ei totală.

  • Adolf Hitler nu era  evreu 

Acest mit a rezistat de-a lungul timpului, la baza lui fiind zvonurile că bunicul lui Hitler ar fi fost evreu. Cu toate acestea, puțini istorici și cercetători cred că acest lucru este adevărat. Tatăl lui Hitler, Alois, a fost înregistrat ca un copil nelegitim fără tată, ceea ce înseamnă că Hitler nu a putut să prezinte certificatul de origine care era solicitat fiecărui cetățean german. Un alt zvon era că mama lui Alios, bunica lui Hitler, a lucrat în casa unui evreu bogat și că e posibil ca un fiu din din familia la care lucra să o lase însărcinată. Deși bunica lui Hitler a lucrat pentru o familie evreiască bogată, nicio dovadă nu sugerează că a fost însărcinată de cineva din familie. 

  • Mama lui Adolf Hitler nu a fost ucisă de un medic evreu

Au existat unii istorici care au susținut că ura lui Hitler față de evrei are legătură cu moartea mamei sale. Se crede că dr. Eduard Bloch, medicul evreu al familiei Hitler din Linz, Austria, a tratat cu incompetență cancerul de sân al Klarei Hitler, provocându-i moartea în decembrie 1907. Cu toate acestea, conform mărturiei proprii a lui Bloch la Oficiul pentru Servicii Strategice (OSS) în 1943, Hitler a crezut că boala mamei sale a fost tratată cât s-a putut mai bine și nu a avut nicio manifestare ostilă față de el. Bloch și-a amintit că, după moartea Klarei,mama sa, „[Hitler] a făcut un pas înainte și m-a luat de mână. Privindu-mi în ochi, el a spus: „Îți voi fi recunoscător pentru totdeauna”. Apoi s-a înclinat.”

În anii care au urmat, Hitler i-a trimis lui Bloch cărți poștale, urări calde de sărbători, cadouri cu operele sale de artă,și și-a exprimat îngrijorarea cu privire la bunăstarea lui Bloch după ce au fost implementate legile anti-evreiești după ce a devenit Führer. Bloch a remarcat că în 1937 Hitler a cerut unei delegații de naziști din Linz „vești despre mine. Eram încă în viață, mai lucram?” după care a adăugat: „’Dr. Bloch… este un ”Edeljude” – un evreu nobil. Dacă toți evreii ar fi ca el, nu ar fi nicio problemă evreiască.” Bloch a mărturisit în continuare că „Mi-au fost acordate favoruri, care sunt sigur că nu i s-au acordat niciun alt evreu în toată Germania sau Austria”.

Ulterior, superiorii din Berlin au îndrumat Gestapo-ul din Linz să scoată steaua galbenă de la apartamentul și cabinetul doctorului Bloch și au permis familiei sale să rămână în casă.

De asemenea, doctorul și membrii familiei sale au putut părăsi Austria în 1938, după Anschluss-(anexarea) acestei țări la Reichul german – deși nu li s-a permis să-și păstreze economiile de o viață, iar Gestapoul a confiscat toate cadourile și înscrisurile Bloch le primise de la Hitler.

  • Germanii nu fabricau săpun din grăsimea cadavrelor de evrei

Convingerea că germanii făceau săpun din grăsimea provenită de la cadavre umane își are originea in propaganda franceză din timpul Primului Război Mondial.

Afirmațiile conform cărora forțele naziste foloseau grăsimea din corpurile evreilor pentru a fabrica săpun au început să fie vehiculată în lagărele de concentrare germane încă din august 1942.

Cu toate acestea, oamenii de știință cred că aceste povești nu reprezintă altceva decât zvonuri, deoarece probe, cum ar fi facturile de transport, dovezile materiale prelevate de la fabricile de producție sau chitanțele pentru tranzacțiile economice, nu au fost niciodată găsite, în timp ce au existat dovezi pentru transporturile de păr uman și dinți de aur prelevate de la deținuții decedați in lagăre..

Mai mult, aceste zvonuri l-au tulburat pe membrul nazist de frunte și pe șeful SS Heinrich Himmler, deoarece planurile de exterminare ale naziștilor erau extrem de secrete.

După ce a auzit că rabinul din New York Stephen Wise a menționat în presa americană zvonurile despre acest săpun, Himmler i-a scris șefului Gestapo-ului pe 24 noiembrie 1942:  

”Având în vedere marea mișcare de emigrare a evreilor, nu mă mir că astfel de zvonuri ajung să circule în lume. Amândoi știm că există [în prezent] o mortalitate crescută în rândul evreilor puși la muncă. Trebuie să-mi garantați că cadavrele acestor evrei decedați sunt fie arse, fie îngropate și că absolut nimic altceva nu se poate întâmpla cu cadavrele acestora. Efectuați o investigație imediat peste tot dacă a avut loc vreun fel de utilizare abuzivă [a cadavrelor] de tipul celor enumerate la punctul 1, probabil împrăștiate în lume ca o minciună. După jurământul SS, trebuie să fiu informat cu privire la fiecare utilizare greșită de acest fel.

În timp ce cercetătorii și istoricii ignoră sau dezmint poveștile despre săpunul preparat cu grăsimea evreilor morți, unii supraviețuitori ai Holocaustului au prezentat mici calupuri de săpun albastre și verzi, susținând că au fost create din grăsimea prelevată de la evrei.

Zvonurile privind „săpunul uman” par să-și aibă originea în modul în care erau marcate calupurile de săpun, respectiv cu inițialele „R.I.F.”, inscripție care a fost interpretată de unii ca prescurtare de la „Reichs-Juden-Fett”(grăsime evreiască de stat), sau „Rein-Juden-Fett” (grăsime evreiască pură).

Inscripția era imprimată în relief, folosind fontul german Blackletter; la care diferența dintre I și J, constă doar în lungimea literei.

În fapt, R.I.F. era prescurtarea de la Reichsstelle für industrielle Fettversorgung (Centrul Național pentru Aprovizionarea cu Grăsime Industrială), agenția guvernamentală germană responsabilă cu producția și distribuția de săpun și detergenți în vreme de război.

Săpunul R.I.F. era un surogat ieftin al săpunului de calitate, care nu conținea absolut nici un fel de grăsime de origine umană sau animală.

Cu toate acestea, cercetătorul principal Aaron Breitbart de la Centrul Simon Wiesenthal explica faptul că literele ar reprezenta prescurtarea pentru „Grăsime industrială a Reichului”. Cu toate acestea, prizonierii evrei din lagăr credeau că „Eu” era un „J”, iar acronimul înseamnă „Pure Jewish Fat”. Când aceste bucăți de săpun au fost analizate, nu au apărut dovezi de existența ADN-ului uman, ceea ce înseamnă că acuzațiile legate de acest săpun nu erau altceva decât un zvon terifiant. 

NOTĂ: În 2006 Muzeul memorial Auschwitz–Birkenau menționa experimente ale naziștilor în vederea producției de săpun din cadavre umane la scară redusă. Aceste afirmații au fost infirmate de alți cercetători.

Michael Berenbaum, șef de proiect la United States Holocaust Memorial Museum (USHMM), declara în 1993, că: „nu există nici o dovadă că naziștii ar fi fabricat săpun din cadavre umane”, afirmație reluată și de cercetători de la Yad Vashem de la Ierusalim, care au declarat că naziștii nu au produs săpun din cadavrele deținuților evrei din lagărele germane de concentrare .

  • Regele Christian X al Danemarcei nu a purtat Steaua lui David pentru a protesta împotriva ordinelor ocupanților germani care obligau evreii danezi să poarte astfel de semne distinctive care îi identifica drept evrei, chiar dacă mulți din întreaga Europă credeau că a făcut-o.Cu toate acestea, regele Christian al X-lea și o mare parte a poporului danez erau împotriva ocupației germane și susținueau populația evreiască.

Unii istorici cred că naziștii nu au făcut acest lucru deoarece punerea în aplicare a obligativității portului Stelei Evreiești nu numai că ar fi adâncit solidaritatea daneză, ci și nemulțumirea daneză față de ideologia nazistă.

  • Evreii nu sunt o  rasă   

La sfârșitul secolului al XIX-lea, când teoria eugeniei a devenit populară, oamenii au fost clasificati în „rase”, fiecare având propriile trăsături neschimbabile, iar unele „rase” au fost considerate biologic, cultural și moral superioare altora. Mișcarea din 1943 de a clasifica evreii drept „rasă” în Statele Unite a făcut parte din această ideologie pseudo-științifică a eugeniei, care ulterior avea să se dovediească falsă.

Pentru naziștii care au promovat antisemitismul rasial, nu a contat dacă o persoană practica credința mozaică sau nu. Naziștii credeau că evreii aparțineau unei rase separate și aveau un „sânge evreiesc” distinct. Această convingere era falsă, pentru că nu există nicio diferență biologică între evrei și ne-evrei.

Fiecare lagăr de concentrare avea o cameră de gazare și  crematorii 

În timp ce unele lagăre aveau ambele mecanisme de exterminare , acest lucru nu a fost valabil pentru majoritatea lagărelor naziste. Până în 1945, naziștii înființaseră mii de lagăre de concentrare. Cu toate acestea, doar șase dintre acestea au fost create cu scopul de a fi centre de ucidere în masă.

Lagărele naziste echipate cu instalații de gazare pentru exterminarea în masă au fost Auschwitz-Birkenau, Belzec, Chelmno, Majdanek-Lublin, Sobibor și Treblinka. Au fost uciși în aceste lagăre, aproximativ 2.700.000 de evrei, împreună cu zeci de mii de romi, prizonieri de război sovietici, polonezi și alte victime.

  • Nu toți evreii din lagăre au primit numere tatuate  pe  brațe 

Toți cei închiși în sistemul de lagăre au primit un număr de inregistrare la prima intrare, care era atribuit nu numai pentru identificare. Aceste numere au fost cusute pe uniforme, de obicei împreună cu alte simboluri de clasificare, cum ar fi motivele arestării și originea națională. Doar la Auschwitz s-a practicat metoda tatuării numerelor de identificare la deținuți și nu toți cei închiși la Auschwitz au primit un tatuaj. 

  • Nu toți evreii au fost forțați să poarte insigna galbenă a Steaua lui David 

Danemarca ocupată de naziști a fost singura țară din Europa ocupată în care evreii nu au fost obligați să poarte insigna galbenă a Steaua lui David. De asemenea, evreii din centrul Poloniei ocupate de naziști nu purtau însemne cu steaua galbenă. În schimb, purtau purtau pe braț banderole albe cu o Stea a lui David albastră. 

  • Ce  a spus cu adevărat pastorul Niemoeller 

Martin Niemoeller fost pastor luteran care s -a remarcat ca unul dintre cei mai mari adversari ai neopăgânismului fascist.A rostit numeroase predici antifasciste în fața a mii de oameni, ceea ce a înfuriat autoritățile naziste.

Pentru convingerile sale a fost arestat de Gestapo și închis, în perioada 1937-1945, în lagărele de concentrare Sachsenhausen și Dachau.

A fost eliberat din detenție de către trupele britanice aflate sub comanda mareșalului Montgomery, iar după eliberare și-a exprimat regretul că nu a făcut mai mult pentru ajutorarea victimelor nazismului.

Din acest motiv, a fost unul dintre inițiatorii actului Stuttgarter Schuldbekenntnis („Declarația de vinovăție de la Stuttgart”), publicată la 19 octombrie 1945, prin care Biserica Evanghelică Germană recunoștea că nu și-a manifestat nicio opoziție față de regimul lui Hitler.

Printre citatele greșite din gândirea unor contemporani ai Holocaustului se numără și „mărturisirea vinovăției” pastorului luteran german Martin Niemoeller. Potrivit văduvei sale, Sybil Niemoeller, cuvintele sale exacte au fost acestea : 

Când naziștii au venit să îi ia pe comuniști, n-am scos o vorbă. Nu eram comunist.

Când i-au arestat pe social-democrați, am tăcut. Nu eram social-democrat.

Când au venit să îi ia pe sindicaliști, nu am protestat. Nu eram sindicalist.

Când au venit să îi ia pe evrei, nu m-am revoltat. Nu eram evreu.

Când au venit să mă ia pe mine, nu mai rămăsese nimeni care să-mi ia apărarea.”

26/11/2022 Posted by | CONTRAPROPAGANDĂ, ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: