CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ceangăii romano-catolici din Moldova și încercările propagandistice maghiare de a le falsifica istoria și însăși originile

 

 

Imagine similară

 

 

 

 

MOTTO:

“ Ne străduim sa internaționalizăm cauza autonomiei maghiare din Transilvania și din Secuime, problemele ceangăilor și așa mai departe.”(Laszlo Tokes).

 

 

  

  Catolicii moldoveni de astăzi sunt urmaşii ardelenilor români, în cea mai mare parte ţărani iobagi, care plecaţi în pribegie s-au aşezat în Moldova şi nu puţini în Muntenia.

 Creşterea neobişnuită a populaţiei catolice din Moldova a dus la apariţia a zeci de sate situate în bazinul mijlociu al Siretului cu accent pe Bacău, Neamţ şi laşi. Această plecare în pribegie apare abia după ce în câteva rânduri românii din Ardeal, scoşi în afara celor trei naţiuni medievale (unguri, saşi şi secui), s-au ridicat cerându-şi drepturile, la Bobâlna (1437),în 1514 sub Gheorghe Doja şi în 1784 cu Horea, Cloşca şi Crişan.

        Adânciţi în grozăviile legilor Tripartitului Werboczi românii erau la 1764 potrivit geografului austriac Hacquet “surghiuniţi de celelalte neamuri din Principat pe pământurile cele mai pustii şi părăsite,… fiecare sas sau ungur putând lua în stăpânire aceste locuri … gonindu-l pe acesta (românul) în munţi cu toată familia sa, unde nu găseşte decât stânci, sau chiar silindu-1 să iasă din ţară”.
Referitor la denumirea de “unguri” cu care moldovenii ortodocşi îi numeau pe românii transilvăneni, aceasta se datora, potrivit episcopului de Bacău, Stanislau Jezierski la 1763, faptului că erau catolici şi veneau din Ţara Ungurească (Transilvania), pe care o părăseau din cauza deposedărilor de pământ, restrângerii drepturilor şi creşterii obligaţiilor, dar mai ales a lipsei recunoaşterii naţionale.

Românii transilvăneni s-au adăugat comunităţilor catolice deja existente în Moldova medievală (secolul XIII), ca urmare a misionarismului Romei.

Istoria romano-catolicilor din Moldova este parte a istoriei poporului român .

Ei,catolicii moldoveni,se identific cu trăirile românilor de-a lungul secolelor, cu aspiraţiile, cu suferinţele şi cu realizările naţiunii române.

Pe teritoriul regiunii istorice Moldova,creștinii au existat încă din primele secole de răspândire a creștinismului,când comunitățile care s-au dezvoltat aici se aflau sub jurisdicția Papei (episcopul Romei).

După marea schismă,prezența romano-catolicilor în regiune istorică  Moldova este atestată de existența și funcționarea pe acest teritoriu a unor structuri ecleziastice după cum urmează:

Episcopia de Milcov (1227-1241), Episcopia de Siret (1371-1434),  Episcopia de Baia (1418-1523), Episcopia de Bacău (1391-1392) și (1607-1818) , Vicariatul Apostolic al Moldovei (1818-1884), Episcopia de Iași (1884-prezent), s-au aflat sub jurisdicția unor structuri ecleziastice din Transilvania, Italia, Polonia, Cehia sau Ungaria.

Din relatările misionarilor catolici,rezultă pe lângă poverile economice grele și birurile uriașe  plătite de românii transilvăneni, ceea ce îi determina pe țăranii români se refugieze în Moldova,era serviciul militar forțat, introdus de autoritățile austriece  având ca scop  sporirea efectivelor armatei imperiale.       

Trăind pe acest teritoriu,romano-catolicii moldoveni au fost victimele luptelor dintre marile puteri, au luptat alături de românii ortodocşi  în războaie pentru eliberare, unire şi neatârnare.

În localităţile cu populaţie exclusiv romano-catolică,precum şi în localităţile în care romano-catolicii convieţuiesc alături de românii ortodocşi,există monumente istorice ridicate în memoria celor ce şi-au jertfit viaţa pentru apărarea ţării,printre cei căzuţi   ladatorie al căror nume este înscris pe aceste monumente,sunt numeroşi români de religie romano-catolică,ceea ce demonstrează ei(cei denumiţi ceangăi) şi-au apărat ţara cu preţul vieţii dacă a fost necesar.

Toate acestea dovedesc ataşamentul catolicilor moldoveni faţă de idealurile poporului român cu care s-au identificat.

De-a lungul istoriei au existat numeroase încercări de a prezenta realitatea istorică într-un mod convenabil unor forţe ce nu slujesc interesul naţional, aceste încercări primind replica celor ce doresc ca adevărul să fie cunoscut şi adus la cunoştinţa publicului

                       

 

Certitudini științifice

 

Testele ADN au stabilit originea ceangailor.

Teste ADN efectuate pentru stabilirea originii etnice a ceangăilor au stabilit că din punct de vedere genetic (ca și al culturii tradiționale), romano-catolicii din Moldova (ceangăii) sunt români și sunt diferiți de unguri.

 Aceste teste au demonstrat că populația din Ungaria de azi, este de origine europeană, nu mongoloidă, că ungurii nu sunt înrudiți genetic cu triburile maghiare, hune, turcice sau cu populații vorbitoare de limbi fino-ugrice (finlandezi, estonieni), nici cu populații  din zona caucaziană sau cu iranienii, și că ungurii sunt descendenții populației europene care exista în Panonia și Bazinul Carpatic înainte de venirea triburilor migratoare, iar maghiarizarea a fost făcută de elitele aflate la conducere.

Ungurii contemporani nouă sunt un amestec de români, slavi, germani și țigani, maghiarizați lingvistic, ungurii de azi fiind din punct de vedere genetic cel mai mult apropiați de slavi și țigani.

 

            

Consemnări despre istoria romano-catolicilor din Moldova                       

 

 

• Domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir a consemnat despre catolicii din timpul său, că aceștia se declară catolici după neam și după religie.

În Divanul Ad-hoc al Moldovei, MihailKogălniceanu a apărat drepturile romano-catolicilor moldoveni respingând un proiect de lege care ar fi lăsat fără drepturi pe catolicii moldoveni.

CostacheNegria susținut drepturile catolicilor moldoveni afirmând aceștia“…împreună cu noi,de veacuri întregi,în toate zilele noastre de durere și amărăciune au tras și pătimit deopotrivă toate suferințele cu care a binevoit Domnul Dumnezeu a ne mustra, spre a ne aduce la înțelepciunea și dreptatea astăzi nouă trebuitoare…”.

Încă dela anul 1234,într-o scrisoare papală se menționează pe teritoriul episcopiei de Milcov,catolicii se amestecă cu valahii și  trec la credința lor, făcându-se un popor cu ei.

Aceeași mențiune, privitor la trecerea catolicilor la religia ortodoxă, o face și arhiepiscopul Marco Bandini în raportul întocmit de acesta la Bacău,la data de 02 martie 1648, document în care erau notate constatările făcute prilejul vizitei efectuate de înaltul prelat în localitățile catolice din Moldova.   

În anul 1763,episcopul de Bacău,Stanislau Jezierski a consemnat “…în toată Moldova numărul catolicilor nu sporește decât prin catolicii care vin din Transilvania…”și deoarece acești“catolici transilvăneni aparțin stăpânirii ungurești… moldovenii nu-i numesc catolici ci unguri…”.

Tot în anul 1763, Iosif Cambioli Prefectul Misiunii franciscane din Moldova,a consemnat “…de șapte ani încoace,numărul catolicilor noștri a crescut și crește în fiecare zi,nu pentru necatolicii ar trece la noi,ci pentru în Ungaria și maiales în  Transilvania a fost și este foamete și acum,de când s-a încheiat pacea între austrieci și prusieni,prind soldați cu forța și de aceea în această provincie au venit și vin într-una familii întregi și mare număr de tineret dela 14 ani în sus,fiindcă de la această vârstă îi înrolează în armată…”.

(Extras din lucrarea “Originea ceangăilor din Moldova”) – autor Dumitru Mărtinaș

 

 

 

Surse:

 

http://www.asrocatolic.ro/istorie.htm

ASOCIATIA ROMANO-CATOLICILOR “DUMITRU MARTINAS”-BACAU, ROMANIA.

Asociaţia „Dumitru Mărtinaş” este reprezentanta Romano-Catolicilor din regiunea istorică Moldova – România (românii denumiţi de literatura maghiară „ceangăi”; în maghiară „csangok”; în franceză Tchangos; în germană Tschangos; în engleză Changos)  

23/12/2019 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Românii în mileniul întunecat

Foto: Tabula Peutingeriana

 

 

 

Provincia Dacia, întemeiată de împăratul Traian, nu a fost părăsită în anul 271 e.n. de întreaga populaţie, fiind  evident că autorităţile romane au evacuat numai armata şi administraţia, la care s-au adăugat clasele instărite, în special cele din zonele urbane.

Procese similare s-au repetat întocmai şi în alte provincii ale Imperiului Roman. 

Continuitatea daco-romanilor la nordul Dunării este dovedită şi de Tabula Peutingeriana, o copie a unei hărţi romane, unica de altfe păstrată până în zilele noastre (foto sus) .

Harta, realizată după anul 330 d.Hr., an în care împaratul Constantin cel Mare muta capitala imperiului de la Roma în Bizanţ, o fostă aşezare pescărească de pe malul Bosforului, arată chiar şi dupa retragerea aureliană, nu mai puţin de 88 de localităţi cu rezonanţă daco-getă atât la nordul cât şi la sudul Dunării.

Importanta acesteia este cu atat mai mare cu cât, fără doar şi poate, Tabula Peutingeriana a fost o hartă realizata în scopuri comerciale, dovedind aşadar o strânsa legatură economică a romanilor cu populaţia rămasă în fosta provincie Dacia.

Curios este faptul ca istoricii greci si bizantini continua sa ii numeasca pe localnici daci sau geti, denumire folosita in Bizant pana aproape de secolul al X-lea, data la care incepe sa fie folosit termenul de valah.

Sunt mulţi istoricii care au scris sau ne-au lăsat să înțelegem că românii  nu au avut istorie în primul mileniu creştin, vorbind despre un mileniu întunecat, care pare să fi fost şters din trecutul poporului nostru, ceea ce este cu totul fals.

Dar cine are dreptul să afirme cu certitudine că acel popor despre care nu se pomenește în cronici, nu a existat, sau că ”a căzut din cer”?

Într-adevăr, istoria românilor este plină de lacune… Din punct de vedere arheologic, nu s-a cercetat sistematic nici măcar 3% din siturile arheologice cunoscute.

Iar dacă luăm în calcul multele situri nedescoperite încă, dar care există sigur în pământul României, vom coborî lejer cu cercetarea arheologică sistematică sub 1%.

Anume acest gol de informație istorică face trimitere în special la așa numitul Mileniu de Întuneric, perioada secolelor III-XIV, o perioadă despre care se spune că este extrem de săracă în documente care să vorbească despre istoria românilor, despre o eventuală continuitate, pornind de la geto-daci.

Avem prea puţine informaţii, şi de acest lucru au profitat unii din vecinii noştri.

Pentru unguri, Dacia era complet evacuată şi nu mai era nimeni când au venit ei, pentru ruşi sau ucrainieni nu era nimeni în Moldova, erau ei, şi acuma se întreabă cum dracu’ sunt atâţia români.

Grecii nu ştiu de unde au venit aromânii, sunt căzuţi din cer”, explică istoricul Neagu Djuvara.

Începând cu secolele XVIII-XIX, o serie de istorici austrieci şi maghiari au conceput aşa-numita “teorie imigraţionistă”, potrivit căreia toată populaţia latinofonă ar fi plecat din Dacia odată cu retragerea ordonată deîmpăratul Aurelian, de teama populaţiilor migratoare, în 271-274, şi ar fi revenit la nord de Dunăre abia în secolul XIII, ca ciobani nomazi.

“De ţărani nu se vorbeşte în istorie”

Astfel se explică faptul că, în documentele oficiale ale regatului maghiar, românii, denumiţi vlahi, nu apăreau decât din secolul XIII.

În plus, vlahii erau mai vizibili în spaţiul de la sud de Dunăre, deci în Peninsula Balcanică, unde erau menţionaţi de sursele bizantine chiar din secolul X (în Tesalia, Epir, Macedonia, Bulgaria).

În privinţa formării poporului român, tocmai din cauza acestei sărăcii de documente, s-au putut emite diferite ipoteze, multe dintre acestea fiind de-a dreptul falsuri neruşinate.

Dacă unii istorici maghiari sau austrieci au optat pentru teoria migraţiei românilor la nord de Dunăre din peninsula Balcanică, nici cei români nu s-au pus de acord: unii au ales Transilvania, alţii Oltenia, iar alţii centrul şi sud-vestul ţării, într-o arie ce cuprinde atât Transilvania, cât şi Oltenia, Banatul şi părţi din Serbia actuală.

Documentele vorbesc, în schimb, despre  populaţiile migratoare care au trecut pe aici.

Istoricul Xenopol spune că fosta Dacie, ocupată de populaţiile migratoare, a devenit pe rând „Goţia”, „Gepidia”, „Avaria”, „Cumania” şi argumentează că e normal ca documentele oficiale să-i amintească pe migratori şi nu pe autohtoni deoarece războinicii erau cei care atrăgeau atenţia, din cauza tulburărilor provocate.

Astfel, dacă vlahii nu au luat parte la evenimente politice, nici un apar în documente, iar ţinutul era denumit după numele celor care îl stăpâneau.

„De ţărani nu se vorbeşte în istorie. În istorie se vorbeşte de ăia care ţin frâna politică, ca să zic aşa, şi de ăia care sunt stăpânitori şi care, în general, în evul mediu, au fost invadatorii. Despre ei se vorbeşte, cei care sunt stăpânii pământului în momentul acela”, explică istoricul Neagu Djuvara.

„În al doilea rând, trebuie să facem puţină istorie comparată. Tot atât de obscure sunt cel puţin două locuri în Europa şi care sunt foarte cunoscute: Albania şi romanofonii din Elveţia, care sunt de limbă romanşă.

De ei, în 1000 de ani, şi în plin Occident, de aceşti oameni care vorbesc un dialect latin în Elveţia, nu există niciun cuvânt timp de 1000 de ani. Albanezii, de asemenea. Mai mult, vreo 1100 de ani.

Or, se ştie că pe vremea romanilor exista acest popor care refuzase romanitatea şi se ascundea prin munţi, deci exista, şi-l regăsim pe la 1200 tot acolo.

Nu au plecat şi s-au întors şi nu au fost paraşutaţi în Albania. Deci cazul cu Transilvania e cam acelaşi”, continuă el.

„Dacă veneau nişte păstori nu intrau în pădure cu oile”

Arheologic, s-a dovedit că teritoriul a fost populat şi după retragerea legiunilor şi administraţiei romane, iar arheologii români au arătat că nu există nicio dovadă la sud de Dunăre care să ateste că o întreagă populaţie s-a aşezat brusc acolo în secolul III.

Însă faptul că un teritoriu era populat nu însemna automat că locuitorii erau latinofoni.

Când apar pentru prima dată în documentele maghiare, după anul 1200, vlahii sunt localizaţi în păduri şi în regiunea Făgăraşului, denumită „ţara vlahilor”, ceea ce i-a determinat pe mulţi istorici să spună că, odată cu venirea migratorilor ce ocupă văile şi câmpiile libere, succesorii daco-romanilor s-au retras la munte sau în păduri.

Neagu Djuvara aduce argumentul păstrării numelor latine ale locurilor şi ale apelor:

„De unde au putut cunoaşte noii veniţi numele acelor râuri principale care sunt în Transilvania şi care sunt vechi de pe vremea romanilor, şi chiar înainte de vremea romanilor, cum sunt Crişul, Mureşul, Oltul?”.

„Nu numai în Transilvania au rămas vorbitori de latină, dar şi în Muntenia. Slavii s-au aşezat în locuri rodnice, de-a lungul râurilor, le-au dat ei un nume – Ialomiţa, Dâmboviţa, Prahova, Bistriţa, Milcov – dar acest grupaj de nume slave este înconjurat de râuri mai mari care au păstrat denominaţia cea veche, adică Argeşul, Oltul, Dunărea, Siretul, Prutul, Nistru. Toate astea sunt nume vechi.

Slavii s-au băgat între noi, în locuri fertile. Valahii s-au adăpostit în spatele unor imense păduri. Ăsta este adevărul istoric.

Deci românii erau în păduri, nu cum zic ei că erau veniţi de la sud de Dunăre, ca nişte păstori, că dacă veneau nişte păstori nu intrau în pădure cu oile”, continuă el.

„Aceşti romanizaţi nu s-au mişcat de la noi din ţară”

Cuvântul „vlah” îl desemna pe cel care vorbeşte latineşte:

„În Valahia, adică în Muntenia noastră de astăzi, ai cel puţin vreo două-trei mari regiuni care au fost botezate de slavi, de cumani sau de pecenegi, care dovedesc că e vorba de o imensă pădure: Codrul Vlăsiei (codrul în care sunt vlasii, pluralul lui vlahi). Judeţul Vlaşca tot asta înseamnă.

Deci aceşti vorbitori de română, adică rămăşiţele colonizării în Dacia, e clar că au rămas pe loc în tot cuprinsul, mai puţin în Moldova”, explică Neagu Djuvara.

„În Moldova cred că e o descindere de la munte în direcţia Nistrului pe vremea descălecatului (secolul XIV – n.r.). Moldova, dacă a fost locuită de daci şi în antichitate, între timp a fost bătută de toate vânturile şi acolo populaţia de limbă română cred că este venită mai târziu. Dar restul ţării este ocupată”, continuă istoricul.

„Nu-i adevărat să nu fie niciun document rămas din veacurile acelea, din veacul al IV-lea şi al V-lea s-au mai găsit vreo două morminte cu nume daco-romane, prin urmare nu plecase toată lumea”, mai spune el.

„Eu zic că aceşti ani de la 300 la 1300, nu că sunt foarte plini, dar e suficient de explicit că nu s-au mişcat aceşti romanizaţi de la noi din ţară.

Puţini, relativ ascunşi, dar erau”, explică Djuvara.

Un vid politic de aproape 1000 de ani

Pe de altă parte, există câteva documente care spun că existau români în fostul spaţiu al Daciei de pe la sfârşitul secolului IX.

 

„Românii au cunoscut, într-un fel, o ciudată întârziere istorică, pe care o plătim şi astăzi. E vorba şi de întârzierea zonei în care ne aflăm, Europa Răsăriteană faţă de Europa Occidentală.

Dar chiar şi în interiorul acestui spaţiu e o întârziere semnificativă, şi curioasă. Statele româneşti sunt create pe la 1300 sau după 1300.

Sunt ultimele state din Europa.

Una dintre explicaţii pentru întemeierea târzie a unor state ar putea fi faptul că aici a fost o zonă de trecere, un spaţiu deschis, unde migraţiile s-au prelungit până în secolul al XIII-lea.

„Eu cred că dacă există într-adevăr un complex, ăsta nu ne-a venit decât în veacul al XIX-lea, pentru că mai devreme populaţiile sau chiar învăţaţii sau boierimea nu puteau să facă asemenea socoteli că noi am venit mai târziu.

Eu cred că nu şi-au făcut un asemenea gând, chiar deloc.

În secolul XIX, într-adevăr, până să intrăm în istoria Europei, să fim independenţi, la 1877, să fim relativ uniţi la 1859, atunci am avut noi impresia că parcă ieşim dintr-un neant”, conchide istoricul Neagu Djuvara, citat de Andreea Dogar în www.efemeride.ro/golul-de-1000-de-ani-din-istoria-romanilor

 

 

 

 

 

07/10/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Din nou despre România din Bosnia

 

 

File:SAO BIH 1991 1992.png

La numai 30 de kilometri de capitala ţării balcanice Bosnia şi Herţegovina, oraşul Sarajevo, se află o regiune muntoasă cu numele Romanija, scris şi pronunţat aproape ca în limba română.

Nu numai că este o regiune întinsă, dar este şi cea mai mare din Republica Srpska, partea de federaţie a Bosniei locuită majoritar de sârbi ortodocşi.

Principalele oraşe cuprinse în ţinutul Romanija sunt Pale (capitala Republicii Srpska), Sokolac şi Han Pijesak.

 

 

 

 

 

 

Românija este locuită de vlahi, de rumâni sau morloci, de ciobani care vorbesc o limbă română veche, potrivit studiilor, similară celei vorbite în ţara noastră prin secolele X-XI.

O limbă conservată în aceste zeci de sate de către păstori, urmaşi, de fapt, ai primilor daci, colonizaţi de romani.

Fac parte din ramura istroromânilor, populaţii vorbitoare de limbă română veche, care se întind din Slovenia, prin Croaţia şi Bosnia, spre Macedonia.

Portul tradiţional este o combinaţie între cel al moţilor şi cel al macedonenilor, iar în limba curentă predomină „r”-ul.

 

Românija din Bosnia este fascinantă, are zeci de sate montane care se pierd pe culmile muntoase ale Dinaricilor. Au construit şi o mănăstire, Sf. Gheorghe, şi reprezintă una din cele mai respectate comunităţi din Republica Srpska.

Până în 1990, în perioada lui Tito, locuitorii nu aveau voie să spună că sunt români. Li se repeta că Romanija şi România nu au nimic în comun.

Cine spunea altceva era arestat şi putea primi chiar şi 10 ani închisoare.

Acum sunt mândri de faptul că „limba română” s-a născut mai întâi aici, şi mai târziu în spaţiul carpatic. Iubesc România noastră şi au venit des la noi în ţară.

În Pale există şi un club de fotbal cu numele de FK Romanija.

 

Mulți cercetători consideră că la înfiinţarea lor noile state balcanice apărute după năvălirile slavilor  erau bilingve la început.(Ştefan Starețu, medieval name and ethnicity: Serbs and Vlachs, Balcanica Posnaniensia XXII/1, Ius Valachicum I, Poznań – Bucharest 2015, p.82)

Vlahii vorbeau limba lor, asemănătoare cu limba română, dar și limba administrației locale (bulgară sau sârbă).

În Balcanii de Vest numărul vlahilor era atât de mare încât la invazia turcilor în Balcanii de Vest sârbii erau numiți și vlahi.

În balada lui Miloș Obilici despre Bătălia de la Kosovo Polje (1389) eroii sârbi sunt numiți vlahi fără vreun sens peiorativ (Anton Balota, Izvoarele Baladei Populare Românești [Sources Romanian folk ballads], (București: Ed. Saeculum I.O., 2005, p. 34).

Numărul vlahilor în Bosnia era și este atât de mare încât până și astăzi sunt cercetători care consideră că majoritatea sârbilor din Republica Srpska din actuala Bosnie sunt de origine vlahă, la fel ca majoritatea populației din Bosnia și Herțegovina (dar care au fost islamizați și slavizați). [lona Czamańska, Vlachs and Slavs in the Middle Ages and Modern Era, RES HISTORICA 41, 2016, p.19]

Cercetătorii au găsit numeroase nume de origine vlahă în Bosnia: Banjan, Balac, Bilbija, Boban, Bokan, Banduka, Bencun, Belen, Bender, Besara, Bovan, Čokorilo, Darda, Doman, Drečo, German, Gac, Gala, Jarakula, Kalin, Kešelj, Keser, Kočo, Kalaba, Kokoruš, Kosor, Lopar, Macura, Mataruga, PaĎen, Palavestra, Punja, RiĎan, Šola, Šolaja, Šabat, Šurla, Šatra, Škipina, Špira, Tubin, Taor, Tintor, s.a. [Mužić, Ivan (2010). Vlasi u starijoj hrvatskoj historiografiji (PDF) (in Croatian). Split: Muzej hrvatskih arheoloških spomenika. ISBN 978-953-6803-25-5.p.129]

După creștinarea slavilor a început un proces de asimilare a vlahilor din Balcanii de Vest.

Vlahii slavizați au participat activ la făurirea principatului Zeta (din nordul Muntenegrului de astăzi) și a principatului Hum (Zachlumia din Herțegovina).

Zeta a fost condusă o perioadă de o familie de origine vlahă (Balšić, Balša).

În Principatul Hum, vlahii au ajuns să fie bogați în urma comerțului cu produse rezultate din activitățile pastorale dar și din cărăușie.

Bogăția le-a permis ridicarea unor monumente funerare deosebite.

După ocuparea Bosniei, turcii i-au numit pe vlahii localnici “caravlahi”, negrul „cara” simbolizând nordul în limba turcă. (Ela Cosma (2008). Vlahii Negri. In: Silviu Dragomir despre identitatea morlacilor. Cluj Napoca: Editura Universității din Oradea. p. 124).

Turcii deosebeau în acest fel vlahii din Grecia față de cei din Bosnia și Dalmația. Vlahii slavizați au fost apoi islamizați în timpul ocupației turcești.

Au scăpat de islamizare vlahii din Dalmația, care erau numiți morlaci de către italienii dalmațieni prin traducerea numelui caravlah în greacă și apoi italiană: maurovlah/morovlah/morlacchi.

Procesul de desnaționalizare a caravlahilor/morlacilor și de asimilare apare și din transformarea sensului cuvintelor vlahi și morlaci care, din a doua jumătate a secolului XVI, nu mai desemnează naționalitatea.

Anumite familii sârbești (probabil și vlahii slavizați) treceau drept vlahi, deoarece termenul nu mai însemna naționalitatea, ci modul de viață transhumant, opus celui de agricultor.

In Dalmația, vlah înseamnă țăran; același sens, de țăran slav îl are și cuvântul morlac, până în sec. al XIX-lea.

Chiar și orășenilor de origine latină din Dalmația li se spune de către populația slavă vlasi.

Mahomedanii din Bosnia îi numesc vlahi pe creștini, mai ales pe țăranii creștini, iar croații catolici îi numeau vlahi pe sârbii ortodocși refugiați în Croația și Slavonia (Silviu Dragomir, Vlahii și morlacii. Studiu din istoria românismului balcanic, Ed. Imprimeria Bornemisa, 1924, p.82-91).

Tot în Bosnia trăiesc și țiganii românizați emigrați din Ţările române. Ţiganii românizați din Bosnia sunt urmașii băieșilor fugiți din robie în secolele XV-XVII. Ţiganii încă mai vorbesc limba română și pretind că sunt caravlahi.

Monumentele funerare ale vlahilor se găsesc în toate zonele în care au trăit ei, dar majoritatea se concentrează în Bosnia.

Harta necropolelor vlahe arată că densitatea cea mai mare a monumentelor este în partea de sud a Bosniei aproximativ în spațiul fostului principat Hum (Herțegovina).

Câteva necropole mai mici există şi  în Muntenegru, Croația și Serbia.

S-au făcut clasificări ale monumentelor funerare întrucât s-a găsit o mare varietate de forme.

După unele estimări sunt peste 70.000 de monumente funerare în 28 necropole – din care 22 în Bosnia și Herțegovina, 3 în Muntenegru, 2 în Croația și 3 în Serbia.

Monumentele sunt în marea lor majoritate fără inscripții dar cu bazorelieuri cu o mulțime de motive solare, florale și geometrice.

Aproape 300 au inscripții în greacă, latină și glagolitică (greacă modificată).
Foarte aproape de România, în Timoc în cimitirul din Negotin, dar și în cimitirul din satul Rajacke Pimnice de lângă granița cu Bulgaria sunt monumente funerare sub formă de stâlpi.

O problemă mai delicată a fost stabilirea originii monumentelor. Dintre cercetătorii din foata Iugoslavie care au studiat originea monumentelor funerare, croații au fost cei mai cinstiți arătând clar originea vlahă a acestora.

Sârbii, bosniacii și muntenegrenii au incercat diverse explicații arătâd că sunt vestigii ale bogomililor (paulicieni) sau vestigii ale bisericii bosniace.

Ideea că monumentele sunt ale bogomililor este un fals evident întrucât bogomilii interziceau semnul crucii.

Întrucât vlahii din Bosnia nu au o organizație activă, monumentele vlahilor au fost abandonate și în mare măsură vandalizate, dar în ultimul timp au fost asimilate culturii slave din Bosnia și au devenit obiective turistice de promovare a culturii ”slave”, scrie publicaţia

 http://www.ramnicuvalceaweek.ro/?p=37535

 

Dragostea pentru străvechiul pământ al Romanijei o cântă acum… sârbii. 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/11/24/in-lume-mai-exista-o-romanie-unde-se-afla-si-ce-reprezinta-aceasta-a-doua-romanie/

03/10/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: