CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

12 februarie 1814 – Primele proteste ale boierilor moldoveni din Basarabia țaristă împotriva politicii ocupanţilor ruşi. VIDEO

 

 

Prin semnarea la 16/28 mai 1812 a Păcii de la Bucureşti, Tratatul incheiat între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, prevedea printre altele (avea 16 articole publice şi 2 articole secrete), cedarea către Rusia a teritoriului dintre Nistru şi Prut, aparţinând Principatului Moldovei şi cetăţile Chilia, Ismail, Cetatea Albă, Tighina şi Hotin, cu o populaţie totală de 520.000 de locuitori.

Suprafaţa totală a Basarabiei este de 45.629,9 km pătraţi, iar in momentul anexării din 1812, populaţia sa era aproape în întregime românească, românii alcatuind, conform unui recensamânt din 1810, 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă.

 

 

Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878
Harta şi Stema Basarabiei ţariste 1826-1878

La 12 februarie 1814 apar primele proteste ale boierilor moldoveni din Basarabia țaristă împotriva politicii împăratului Rus în noua provincie anexată. 

Nobilimea basarabeană îi solicita ţarului rus: „Dă-ne buna vieţuire, dăruieşte-ne nestricare obiceiurilor şi a pravililor, miluieşte-ne cu mărime sufletului şi a iubirei tale de oameni şi dacă din oareşcare rîvnire a soartei noastre au agiuns la Împărătescul Vostru auz arătările ce s-au făcut de aici către ministerul, că moldovenii nu ar ave pravili şi că ar fi din fire porniţi întru urmări nepriincioasă, şi că ar trebui zaconuri pentru pedeapsa greşalilor lor, fii milostiv a vede că moldovenii sunt plini de credinţă.” 

În continuarea memoriului, nobilii cereau ca mitropolitul Basarabiei să fie primul membru al Divanului provinciei, „pentru că aceasta este fire şi lege Moldaviei”, şi „să să rînduiască şi ocîrmuitor politicesc a oblastii pămîntean din moldoveni credincios Împărăteştii Voastre Măriri, care să poată cunoaşte persoanile, pronomiile, pravilele noastre, şi împregiurările de aici, fiindcă lipsind aceste acum, înstreinîndu-se din zi în zi, izvodindu-să cele neobicinuite, ne înspăimîntează şi pe noi şi pe fraţii noştri.

Tot la 12 februarie 1814, boierii adresau o jalbă şi oberprocurorul Sfântului Sinod rus: „Toată obştia oblastului Basarabiei, toati niamurile, şi toati stările de aicea tineri şi bătrîni năzuim la apărarea luminărei voastre… să nu să dea ascultari nici la un fel de arătări din oari cui parti vor fi, nici să să dea hotărîri soartii noastre, pără nu să vor înfăţoşa deputaţii din partea obştii, cari vor avea încredinţarea arhipăstorului nostru mitropolit Gavriil, cuprinzătoare că de cătră obştii sint trimeşi şi cari fără multă prelungire să vor trimiti. 

Pentru a le răspunde celor ce mai vorbesc încă despre „actul progresist al unirii Basarabiei cu Rusia”, trebuie să facem o incursiune în perioada anilor 1812-1815, adică anii când, până la Congresul de la Viena al Sfintei Alianţe, românii mai sperau că vor rămâne totuşi împreună. Când, cu alte cuvinte, actul de forţă şi de injustiţie comis de Rusia nu fusese încă ratificat de marile puteri ale Europei.

Dar, după ce Rusia dăduse semnalul „salvării” Europei de pericolul napoleonian, ea a devenit un arbitru al Congresului care şi-a tăiat, fireşte, partea leului.

Să vedem acum cum se poate vorbi de o unire între Basarabia şi Rusia. Din punct de vedere etnic, bănuim. Atunci, să verificăm situaţia naţională a teritoriului în perioada anexării.

Rezultatul e stupefiant.

În momentul anexării din 1812, populaţia Basarabiei era aproape în întregime românească. După o statistică prezentată de Ştefan Ciobanu, în 1810 românii formau 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă. (1) Iar primul recensământ efectuat de ruşi aici, cel din 1817, a dat rezultatul de 86% români şi 14% alte naţionalităţi (ucrainieni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi), mare parte din acestea sosite deja în cei cinci ani care trecuseră de la anexare sau în perioada războiului ruso-turc ce a precedat-o. 

 Într-adevăr, aceasta a fost consecventa politică a tuturor guvernelor ruseşti, de a schimba prin colonizări de străini şi expulzări de autohtoni caracterul etnic pur românesc al teritoriului.

Pentru români, aşa cum se va vedea şi în continuare, pierderile erau imense şi ireparabile („mai mult de jumătate de ţară”), în schimb pentru ruşi noul teritoriu anexat nu reprezenta decât, după afirmaţia lui Rumeanţev, „o fâşie îngustă de ţară, care, fără a forma o provincie, se numeşte Basarabia.

Pierderea Basarabiei a fost totuşi de natură a zdruncina ultimele rămăşiţe ale fenomenului filorus din opinia publică română, foarte puternic la un moment dat. Această scădere catastofală a cotei Rusiei, „apărătoarea creştinătăţii”, a fost evidenţiată de istoricul sovietic Iordanski: „Pierderea Basarabiei… a elucidat definitiv în ochii patrioţilor români rolul împăratului rus şi adevăratele motive ale interesului nutrit de «cea mai mare dintre puterile creştine» faţă de cauza eliberării popoarelor asuprite din Orientul apropiat… de aceea, dezvoltarea ulterioară a mişcării naţionale s-a dovedit a nu depinde de Rusia, ci chiar în opoziţie cu ea, deoarece s-a subordonat nu impulsului dat de ţar, ci celui al marii revoluţii franceze.

Ca să ne convingem că acest sentiment s-a instaurat într-adevăr pe deplin, să consemnăm că în perioada imediat posterioară anexării, deşi iniţial au fost numeroase înscrieri, doar doi boieri s-au strămutat în Basarabia. Pentru acest lucru, sultanul chiar a mulţumit printr-un firman boierilor pentru credinţa arătată, care de fapt pentru Moldova era datina străveche. Căci flacăra puterii românilor începea să ardă cu vigoare, pe măsură ce turcii slăbeau.

Iar la 26 octombrie 1812, boierii moldoveni adresau, cu trimitere evidentă spre turci, „Anaforaua obşteştei adunări cătră Domnul Moldaviei Scarlat Alexandru Calimah voievod pentru înstrăinarea Besarabiei”, care reprezintă un memoriu de protest foarte viguros şi bazat pe date concrete indestructibile. De aceea vom reda mai jos un pasaj mai lung:

Întru deznădăjduirea întâmpinărei, sosind lumina mântuirii cu prefacerea pacei, văzând că din trupul Moldovei, partea cea mai bună, şi însufleţirea hranei – şi împuternicirea s-au deosebit, apoi ca nişte slugi credincioase înştiinţăm, că din întregimea Moldovei, lipsesc acum şese ţinuturi, adecă cel mai mare ţinut ce se numeşte Orheiul sau Lăpuşna, cel de al doile după dânsul al Sorocii, al 3 – Hotărnicenii, al 4 – Codrul, al 5 – Greceni, iar al 6 – ţinutul Iaşii, cea mai mare parte, căci acea remasă se socoteşte întru nemică; afară de ţinutul Hotinului, şi afară de Bugeagului, care deşi s-au dezlipit de la o vreme din trupul pământului Moldovii, dar tot întru aceiaşi stăpânire aflându-se a pre puternicii împărăţii, era îndemănarea şi adăpostirea pământenilor, în înlesnirea vieţuirei lor, şi întru a hranei îndestulare şi a vitelor păşune. Iară întru acest chip, toată partea aceea socotindu-se până în Prut, poate fi mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt tot câmpul şi inima ţării.” 

 În continuarea acestei mişcătoare treceri în revistă se solicita „să se mijlocească cătră curtea împărăţiei Rusiei spre a nu fi opriţi pământenii Moldaviei, nici acum – nici mai în urmă, a aduce de la moşiile lor de peste Prut – din pământul Moldavii Besarabia, pâine şi vite de pe acelea moşii, pentru întrebuinţarea caselor şi a politiei aceştia întru care lăcuim, şi să nu rămânem strâmtoraţi de a vieţuirei cele trebuincioase.” 

De asemenea, pe parcursul memoriului se mai găsesc expresii ca „sfâşiata Moldovă”, iar spre final se cerea restituirea pământului furat, „precum de la moşii şi strămoşii noştri am apucat întregimea Moldaviei.” (7)

În acelaşi an, aflând că ruşii au numit ca mitropolit al Basarabiei pe Gavriil Bănulescu-Bodoni, fostul exarh al principatelor în perioada ocupaţiei, boierii erau foarte abătuţi. Un martor ocular nota: „Boierii sunt cu atâta mai nemulţumiţi, cu cât trag de aici încheierea că Basarabia e pierdută de acum pentru totdeauna pentru Moldova, şi puţina nădejde a unei reîntoarceri a pierit.

Noi proteste aveau loc în 1815, cu ocazia deschiderii la Viena a Congresului Sfintei Alianţe. Cu acest prilej, mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, arăta: „Pentru Bucovina, Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa, şi noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un protest.” 

Mitropolitul a expediat o moţiune acestui Congres. El a fost sprijinit şi de domnul muntean Caragea, care a cerut protecţia prim-ministrului austriac Metternich. Răspunsul primit de la acesta, prin intermediul austriacului Gentz, era însă descurajator: „Principele Metternich este pe deplin convins că orice încercare de a face pe Rusia a retroceda Porţii teritoriul pe care dânsa l-a smuls în ultimul război, ar fi azi fără scop şi ţintă.

Iar la 16 iulie 1814, boierii din Moldova neocupată de ruşi, adresându-se turcilor, vorbeau despre paguba „strămoşeştilor noastre moşii, de la care am avut toată hrana vieţuirii casălor noastre” şi despre „strâmtorirea multă cu schimbarea hotarului.

Acelaşi subiect era abordat tot în 1814 de către Misiunea catolică a Moldovei: „Foametea sau lipsa e ce ne strâmtorează mai mult, şi (ne) e teamă că vom mai avea s-o suferim. Pricina de căpetenie e dezbinarea unei jumătăţi a ţării, şi anume a celei mai roditoare, dincolo de râul Prut, până la Nistru, pe care au luat-o ruşii în condiţiile păcii. De aici venise belşugul vitelor de orice fel, a grânelor, a cerei, a mierii şi, din vremea când au luat-o ruşii, au închis negoţul, aşa că nimic sau prea puţin lasă a ieşi pentru ceastălaltă Moldovă, şi aceea cu preţ foarte mare.

Şi ce aceasta încheiem prezentarea atitudinilor moldovenilor „liberi” pentru a trece Prutul şi a vedea cu câtă bucurie au primit basarabenii înşişi noua situaţie ce li se impusese. Acolo în aceste momente se petrecea un fenomen nou, sesizat de Leon Boga: „Abia după ce moldovenii se simţiră despărţiţi unii de alţii, la cei de pe malul stâng al Prutului se contură mai luminos icoana patriei, se aprinse mai vie dragostea de neam şi limbă.

Şi aici începeau să apară proteste, adresate autorităţilor centrale ruseşti, în care se arăta clar tot răul produs de brutala anexare.

De exemplu, în jalba adresată consiliului statului rusesc de către nobilimea basarabeană la 29 ianuarie 1814, se spunea:

Iată au trecut şaisprezece luni de când această Gubernii afierosită întru sloboda răpirii iubitorilor de rău căştig ocărmuitori, să tăngueşte sub giugul urmărilor celor răli şi ai priincioasii împuterniciri a unora din slujbaşii ocărmuirii Basarabiei.

Jalea şi panica populaţiei erau prezentate astfel: „Însuşi locuitorii ci se află lăngă Prut arată cugeţile lor spre a fugi la Moldavia ca să scapi di asprime ocărmuitorilor pămănteşti, precum şi sati întregi au fugit pentru cari oblăduire de aici ari ştiinţă întru acest chip dar în loc să îndemni cu plăcuta năzuire norodului megiaşit pentru cari este cuprindere şi enstrucţioani ci s-au dat di cătră gubernatorul şi poruncă ca să să silească spre înmulţime lăcuinţii gubernii. Ocârmuire aceasta au îndemnat să să întoarcă la Moldavie oamenii cari veniseră cu cugetări ca să să aşeze în Basarabia.

La 12 februarie 1814, într-o jalbă către „împărătescul Ministerium”, în care se menţiona: „Am arătat de faţă întristare noastră pentru arătare ce s-au făcut de aice cătră Ministrul Justiţăei, spre defăimare niamului moldovenesc, că nici am ave pravile, şi că, am fi din fire plecaţi spre răle urmări, şi s-au cerut zaconuri spre pedeapsa greşalelor niamului, cutremurându-ne, înspăimântându-ne, am nazuit mai înainte cătră picioarele pragului, ca să nu se îndure de credincioşii creştini năzuitori moldoveni, cari şi pravile au avut, şi credinţa lor ar fi fost sădită în inimile lor către prestolul Rusiei… pătimesc pravoslavnicii năzuitori a oblastului cu nişte streine urmări şi închipuiri călcătoare legiuirilor şi obiceiurilor firii noastre încât niamul jădăvesc prin poliţăe Chişinăului obideşte lege creştiniască cu multe atingiri pentru multe sfârşituri, împuternicindu-să asupra creştinilor, care nu cutezăm a le mai arăta pre larg.

Dar şi în alte obiceiuri pământeşti din zi în zi să urmeazî călcare şi să pricinuieştea întristare.” De aceea, „cerim ca să ni miluiască iubitoare de oameni împărăţăe a nu să strica legiuire obiceiurilor noastre întru ale ocârmuirii, şi a nu se hotăra zaconuri de pedeapsă pentru neamul boeresc precum s-au cerut, şi a fi arhipăstorul nostru mitropolit precum au fost din începutul fiinţăi Moldoviei întăiul şăzător în divanul ocârmuirii politiceşti, şi a ni să rândui un nacealnic politicesc a gubernii, pământean creştin temâtor de Dumnezeu, credincios a împărăţăei şi cunoscătoriu firii pravililor, şi tuturor împregiurărilor de aice, după cum este asămine cuviincioasă persoană, pământean a Moldoviei din cele mai întăi familii cu ispitită ştiinţă şi creştinătate şi cu îndestulă cărunteţă şi întălepciune, credincios a Împărăteştei Sale Măriri, exelenţăe sa Domnul gheneral maior şi cavaler Ilie Filipovici Catargiu. Aceasta este acum a obştiei din partea niamului rugăciuni spre liniştire sufletelor noastre şi în contenire călcării obiceiurilor.

Analizând toate aceste proteste ale boierimii, istoricul basarabean Iustin Frăţiman concluziona că „nu numai boierii rămaşi în Moldova erau contra alipirii Basarabiei cătră Rusia, ci contra acestui fapt au fost chiar şi boierii care au devenit supuşi ruşi, rămânând în Basarabia.” 

 Aceasta este şi convingerea noastră.

 

 

 

 

 

Sursa: 

Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

http://www.istoria.md/articol/435/Proteste_z%C4%83darnice_ale_administra%C5%A3iei_Moldovei

Reclame

12/02/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Expunerea coroanei maghiare a Sf.Ştefan la Cluj-Napoca, în anul centenarului Marii Uniri, este cel puţin o gafă, dacă nu o sfidare şi o provocare. VIDEO

 

 

Sfânta Coroană maghiară, falsul fundament al iredentismului Ungariei

 

Expunerea Coroanei Sf. Ștefan la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj, cu ocazia Zilei Naționale a României – care este și prima zi a anului centenar –  este, fără îndoială, o insultă, o obrăznicie diplomatică fără margini, pe care noi nu numai că o înghițim, dar o și plătim (Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei a plătit o asigurare de 50.000 de lei).

Indubitabil, sursa obrăzniciei maghiare își are fundamentul în indiferența sau indolența românească, într-un timp în care reperele identitare dispar încet-încet din conștiința națională.

Sfânta Coroană maghiară presupus catolică este de fapt ortodoxă, şi nu provine de la Roma, ci de la Constantinopol, fiind folosită în prezent de propaganda Gărzii Maghiare.

Actest simbol al Ungariei (prezent pe stemă, drapel şi monede), coroana în cauză este atribuită în mod eronat primului rege al Ungariei, canonizat ca Sfântul Ştefan în anul 1083.

În prezent ea este folosită ca simbol al unităţii maghiarilor de pretutindeni, fiind înconjurată de mituri susţinute de o propagandă fără nici o legătură cu realitatea.

Autorităţile de la Budapesta au nevoie de acest simbol găzduit în Parlamentul maghiar, pentru a susţine teoria unităţii teritoriilor aflate în trecut sub stăpânirea regatului medieval maghiar sau a Imperiului Habsburgic.

Deşi istoricii maghiari sunt aprigi în a contesta etnogeneza poporului român, totuşi istoricii români nu s-au prea aplecat asupra adevăratei origini a a acestui element central al iredentismului maghiar.

A făcut-o totuşi în anul 2003, istoricul maghiar Laszlo Peter, profesor de istorie a Ungariei în cadrul University College din Londra, când a publicat un studiu intitulat “Sfânta Coroană a Ungariei – Vizibil şi Invizibil”, în care a făcut o analiză detaliată a evoluţiei simbolurilor ataşate acesteia de-a lungul timpului, în funcţie de conjunctura politică.

Subliniind faptul că această coroană, poate cea mai importantă relicvă a Ungariei, nu a fost analizată suficient de mult pentru a pune capăt speculaţiilor referitoare la originea şi doctrina sa, Peter afirmă că, pornind de la o cercetare pur istorică, a ajuns la o serie de concluzii extrem de interesante, care nu pot fi separate de factorul politic.

 

 

 

 

Basilica St. Ștefan din Budapesta

 

Origine papală neconfirmată

 

Coroana Sfântului Ştefan este înconjurată de o seamă de legende, însă nici una din sursele istorice nu atestă clar faptul că primul rege al Ungariei ar fi primit coroana păstrată până în ziua de azi chiar de la Vatican.

O primă relatare referitoare la originea coroanei provine de la episcopul Hartvik care a scris în jurul anului 1100-1110 o biografie a regelui că “Papa” (fără să-l identifice) i-a trimis regelui Ştefan “binecuvântarea sa şi o coroană”.

O altă variantă a legendei, apărută în jurul anului 1200, susţine că regele Ştefan l-ar fi trimis pe episcopul Astrik de Esztergom la Roma solicitând o coroană, care i-a fost trimisă – lipsind însă o descriere a acesteia. “Legenda Sfântului Ştefan” – scrisă cel mai probabil în jurul anului 1083, data canonizării regelui, la aproape 50 de ani de la moartea sa – susţine că “în al cincilea an de la moartea tatălui său i-au adus o scrisoare papală cu binecuvântări şi alesul Domnului a fost pus rege şi a fost uns cu ulei şi a fost încoronat cu o diademă regală”.

 

Relatările cele mai apropiate de evenimentele din timpul vieţii Sfântului Ştefan nu fac posibilă identificarea coroanei existente în prezent cu cea trimisă de la Vatican. În plus, documentele păstrate în arhivele Sfântului Scaun nu fac nici un fel de referire la o astfel de trimitere.

 

Coroana maghiară catolică este coroană bizantină ortodoxă

 

Coroana Sfântului Ştefan este alcătuită din trei elemente, conform cercetătorilor maghiari: coroana greacă, coroana latină şi crucea. Coroana greacă este formată dintr-o diademă înaltă de 5,2 centimetri şi cu un diametru de 20,5 centimetri, fiind realizată din aur şi decorată cu mai multe reprezentări bizantine religioase şi laice.

Imaginea din faţă, realizată din email, îl reprezintă pe Iisus Hristos Pantokrator (Cel Atotputernic). Imaginea lui Iisus este încadrată de reprezentările Arhanghelilor Mihail şi Gabriel, urmate de cele ale martirilor Gheorghe şi Dumitru şi Cosmas şi Damian.

La spatele diademei greceşti se găseşte o reprezentare a împăraţilor bizantini Mihail Dukas al VII lea şi Constantin Porfirogenetul.

 

 

 

 

 

 

Lângă acestea este reprezentat regele maghiar Geza I, având alături o inscripţie în limba greacă “Lui Geza I, credinciosul rege al turcilor” – descriere confirmată de izvoarele bizantine contemporane care îi denumeau pe maghiari “turci”. Datele între care au domnit suveranii reprezentaţi pe “Coroana Sfântului Ştefan” – şi anume Mihail Dukas al VII lea (1071-1078) şi Geza I (1074-1077) – coincid, astfel că informaţiile privind pe adevăratul donator şi adevăratul recipient al coroanei se găsesc chiar pe obiectul care a devenit simbolul ideologiei ungariste.

Nu este nicidecum vorba de Papă şi Sfântul Ştefan, ci de bazileul Bizanţului şi “loialul” său rege Geza I, căsătorit cu o prinţesă bizantină în anul 1075. Istoriografia maghiară preferă să nu trateze tema relaţiilor de supunere ale primilor regi maghiari faţă de Bizanţ, afirmând cât mai vocal însă relaţia cu Biserica Catolică.

 

Aşa numita “coroană latină” nu reprezintă nimic, fiind de fapt un adaos ulterior, format din patru benzi de aur late de 5,2 centimetri ataşate la diadema bizantină şi unite pentru a forma o cupolă. Pe aceste benzi sunt reprezentaţi opt din cei doisprezece apostoli şi Iisus Hristos, iar literele şi stilul acestor reprezentări indică de asemenea un atelier bizantin de secol XI, însă adevărata funcţie a acestor patru benzi de aur pare să fi fost aceea de decorare a unui relicvariu sau altar.

Crucea din vârful coroanei maghiare ar fi fost adăugată în secolul al XIV-lea şi nu are nici o legătură cu restul ansamblului, lipirea ei stricând imaginea lui Iisus Hristos.

Specialiştii au apreciat că după dimensiuni şi stil, “coroana greacă” este de fapt o coroană femeiască, cel mai probabil intrând în propietatea casei regale maghiare o dată cu căsătoria regelui Geza I cu o prinţesă bizantină al cărei nume a rămas necunoscut.

 

Coroana – mai importantă ca regele

 

Paradoxal, cu toate că Sfânta Coroană e considerată cel mai important simbol al Ungariei, aşa cum arată şi autorul în studiul său, literatura de specialitate a ajuns la un consens în privinţa a două chestiunui: în primul rând, coroana care în prezent este păstrată în clădirea Parlamentului de la Budapesta, nu a aparţinut niciodată Sfântului Ştefan, iar în al doilea rând, ea a fost realizată din mai multe elemente provenite din regiuni diferite, asamblate ulterior (aceasta este formată din trei elemente: coroana greacă, coroana latină şi crucea).

Deşi mulţi cercetători susţin că ea fost realizată chiar în anul 1000, momentul încoronării regelui Ştefan, se pare că aceasta a primit forma actuală în jurul anului 1270.

 

Mai mult, în anul 1292, Andrei al III-lea “Veneţianul”(1290 – 1301), ultimul rege al dinastiei arpadiene, a fost primul care a susţinut că poartă chiar coroana Sfântului Ştefan. Practic, până atunci nu se pomeneşte nimic despre existenţa unei coroane, deşi în cele trei secole, la conducerea Ungarie s-au succedat mai multe generaţii. Studiul din 2003 concluzionează că, dacă în momentul încoronării, Ştefan I al Ungariei a primit într-adevăr o coroană din partea Papei, aşa cum spun unele cronici (existând posibilitatea ca binecuvântarea Papei să fi fost doar una simbolică ), în mod sigur aceasta nu este cea păstrată în prezent în Parlamentul ungar.

 

 

 

 

 

Primele mistificări

 

O altă chestiune interesantă este faptul că Ştefan I al Ungariei, conducătorul care a reuşit să organizeze aceast popor nomad şi să-l creştineze, a fost “venerat” de-a lungul timpului ca fiind primul reformator, deşi primele coduri legislative care îi portă numele au apărut la mai mulţi ani după moartea sa. În anul 1083, Ştefan I a fost canonizat, cu acordul Papei, de acest lucru profitând urmaşii săi care, în secolul XIII, au intorodus ideea de “sancti progenitores nostri”. Combinând mai multe elemente creştine şi păgâne, aceştia i-au atribuit dinastiei arpadiene o serie de atribute divine.

Ei doreau să înrădăcineze credinţa conform căreia, dacă Sfântul Ştefan a fost binecuvântat de Papă, dovada fiind coroana, el devine trimisul lui Dumnezeu pe pământ. Transferul coroanei însemna practic transferul acestui atribut către fiecare urmaş. Regii erau încoronaţi în Biserică, deoarece această ceremonie era echivalentul binecuvântării Papei.

Regii dinastiei arpadiene au înţeles faptul că falsa Sfântă Coroană era garantul puterii şi au folosit-o ca atare. Astfel se explică şi de ce Ungaria este un caz particular în această privinţă: cu toatre că această tradiţie a apărut mai târziu aici, ea a rezistat mai mult decât în orice stat din Europa.

 

Mitul a prins rădăcini şi a dus la o adevărată competiţie pentru posesia ei, deoarece noul rege era recunoscut doar dacă era încoronat cu această coroană. În anul 1301, Carol Robert de Anjou (foto), a devenit regele Ungariei sub numele de Carol I, dar a primit binecuvântarea doar în 1309.

Cu toate acestea, el nu a putut prelua tronul decât în anul 1310, moment în care a intrat în posesia coroanei. În 1458, Matei Corvin devine rege al Ungariei, dar nu este încoronat decât în 1464, după ce îi plăteşte împăratului Frederic al III-lea o mare sumă de bani şi răscumpără coroana.

Potrivit cronicarilor vremii, în anul 1309 Cardinalul Gentilis de Montefiori, delegatul Papei, ar fi afirmat că a constatat cu uimire că pentru maghiari, coroana e mai importantă ca regele. Citându-l pe unul din viceregii lui Matei Corvin, Mihaly Guti Orszagh, istoricul curţii scria în 1495 că, “atâta timp cât are Sfânta Coroană, chiar şi un bou trebuie tratat cu respect şi considerat rege sfânt”.

Astăzi, Sfânta Coroană este păstrată în Parlamantul de la Budapesta şi nu îl poate părăsi sub nici un motiv. De aceea a fost realizat un duplicat (nu o simplă copie), investit cu valoare simbolică similară şi care poate fi purtat prin Regatul Ungariei. Acest duplicat oficial este expus şi la Cluj.

Sacra Coroană a lui Stefan cel Sfânt nu reprezintă doar regalitatea maghiară ca instituţie, ci ea se confundă cu Ungaria însăşi! Ea este personificarea Ungariei Mari.

În accepţiunea medievală Teritoriile Coroanei Maghiare se întindeau din Ungaria propriu-zisă, şi asupra Serbiei, Croaţiei, Sloveniei şi Bosniei – spre sud (la un moment dat şi asupra Bulgariei), asupra Transilvaniei şi Cumaniei (la est de Carpaţi) – către răsărit – şi asupra Ucrainei Subcarpatice şi Galiţiei – către nord.

În timp pretenţiile nobilimii maghiare s-au restrâns, mai ales după bătălia de la Mohacs (1526) şi instaurarea Paşalâcului de la Buda (1541).

În condiţiile instituirii Austro-Ungariei în 1867 teritoriile Sfintei Coroane s-au restrâns la Ungaria şi Transilvania (anexată împreună cu Banatul şi Voivodina, Crişana cu Sătmarul şi Maramureşul, deşi a fost întotdeauna un voevodat, apoi un principat separat de Ungaria). În plus, Croaţia şi Slovenia formau o uniune sub aceiaşi coroană maghiară.

Prin urmare, Sacra Coroană a Sfântului Ştefan simbolizează în primul rând anexarea Transilvaniei de către Ungaria la 1867, iar expunerea ei la Cluj-Napoca în preajma centenarului, de la 1 Decembrie 2017 şi până la 24 Ianuarie 2018, în localul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, este cel puţin o gafă, dacă nu o sfidare şi o provocare.

Cui prodest?

 

 

 

 

SURSE:

Bucurestiivechisinoi.ro  

prin http://www.certitudinea.ro/articole/istorie/view/sfanta-coroana-maghiara-falsul-fundament-al-iredentismului-ungariei

 

https://www.ziardecluj.ro/prof-dr-alexandru-diaconescu-sacra-coroana-sfantului-stefan-are-o-semnificatie-simbolica-si-sentimentala-care-transcende-simpla-valoare-istorica-si-muzeala-unui-artefact

 

 

dosaresecrete.ro

Fr Constantin Alecse
Biserica.org

21/01/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Când Ambasada Rusiei la Chişinău mănâncă ce nu trebuie…

 

 

 

 

 

 

 

Pe site-ul Ambasadei Rusiei la Chişinău se putea citi o pagină intitulată  „Despre istoria intrării Basarabiei în componenţa Imperiului Rus (Notă informativă)”.

Aceasta este o notă  informativă pe care o lecturează diplomaţii ruşi când vin la post în Chişinău, este un text de propagandă sau o cercetare istorică?

În oricare dintre variante, avem o problemă gravă.

Textul debutează enunţând o prostie colosală – anume că actualul teritoriu al Basarabiei a făcut parte din provincia romană Dacia. Trecem mai departe şi aflăm că biata Moldovă a făcut parte din Rusia Kieveană, iar mai apoi din cnezatul Galiţia.

Ştiţi când au apărut românii în zonă? În secolul al XIII-lea când „a început popularea bazinului rîului Prut cu triburi valahe (româneşti, venite din Ungaria) (…) Eliminînd popoarele slave de pe rîul Siret şi aprofundîndu-se pe rîul Prut în partea de mijloc a Basarabiei, popoarele române niciodată nu s-au extins în partea de sud a Basarabiei”.

Aici e locul să ne amintim de nedumerirea istoricului Gheorghe Brătianu, formulată cam aşa: ruşii spun că românii sunt veniţi din Ungaria, ungurii spun că românii sunt veniţi din Bulgaria, bulgarii spun că românii sunt veniţi de oriunde, numai de la ei nu; şi totuşi – cum au apărut românii? Vom fi fost vreun caz unic în istorie de generaţie spontanee?

În esenţă se încearcă o motivare a ocupării Basarabiei de la 1812 şi sunt ocolite cu dibăcie o mulţime de documente, fiind citate doar cele care convin tezei ruseşti (autorul textului în cauză pur şi simplu uită că prin Tratatul de la Tilsit din 1807 Rusia a promis că se va retrage din principatele române, promisiune neonorată).

Se mai vorbeşte şi despre o aşa zisă „intrare benevolă a Cnezatului Moldova în componenţa Rusiei”şi despre faptul că „regiunea între râurile Prut şi Nistru, care ulterior a obţinut denumirea Basarabia, a intrat în componenţa Imperiului Rus (adică acest teritoriu a fost alipit de Rusia, nu „ocupat”)”.

Problema reală însă este alta…

„Nota informativă” în care ne este schilodită istoria datează din februarie 2013, dar nu am auzit de vreo reacţie din partea diplomaţiei române. Să fi pus şi Ambasada României la Chişinău pe site o notiţă, o ceva. (Dar staţi! Nu se poate, România respectă suveranitatea Republicii Moldova şi oricum, noi nu putem face ce fac ruşii).

Partea a doua a problemei: toţi cei care militează pentru „apropierea de Rusia”, se pot lămuri acum care este părerea diplomaţiei ruse faţă de istoria românilor accesând (https://moldova.mid.ru/web/moldova_md/istorie).

 

 

 

MAE rus despre istoria romanilor

 

 

 

Iată  ce năzdrăvănii ne serveşte în cele ce urmează AMBASADA FEDERAȚIEI RUSE ÎN REPUBLICA MOLDOVA:

„DESPRE ISTORIA INTRĂRII BASARABIEI ÎN COMPONENŢA IMPERIULUI RUS

(notă informativă)

În ultimul timp unii istorici, persoane publice şi politici de peste hotare la diverse conferinţe, în literatura ştiinţifică şi mass-media deseori spun că cu 200 de ani în urmă Rusia „pentru prima dată a furat/ocupat Basarabia”, „a furat pămînt românesc”, „a separat poporul român unic”, care „a sacrificat sute de mii de vieţi pentru independenţa ei”.

Mai mult decît atît, se declară că în Imperiul Rus se încerca rusificarea cu forţa a basarabenilor, privîndu-i de drepturile lor şi dezvoltarea culturală specifică, dar ei, chipurile, „au dat dovadă de rezistenţă, nu s-au lăsat sub influenţa slavă”. 

Analiza însă  conştiincioasă şi obiectivă a surselor istorice nu confirmă „tezele” expuse mai sus.

În sec.I-II p.e.n. acest teritoriu intra în componenţa provinciei romane Dacia, din sec.III pînă în X e.n. era o arenă permanentă a deplasării triburilor şi popoarelor şi era supusă ruinării periodice; în sec.X-XI – făcea parte din componenţa Rusiei Kievene, în sec.XII-XIII – în componenţa cnezatelor Galiţia şi Galiţia-Volînia. Cronicarul kievean Nestor spune că triburile slave ale luticilor şi tiverilor demult aveau localităţile şi oraşele lor pe Nistru pînă la mare şi Dunăre.

Letopiseţul Voskresensk din sec. XVI enumără oraşele ruse vechi, care existau în această regiune, inclusiv Novosiol, Belgorod (Acherman), Romanov Torg (Roman), Nemeci (Neamţ), Sociava (Suceava), Siret, Ban, Neciun, Hotin.

În a doua jumătate a sec.XIII, cînd cnezatul Galiţia-Volînia era slăbit de invazia mongolă, a început popularea bazinului rîului Prut  cu triburi valahe (româneşti).

Valahii, conduşi de Bogdan sau Dragoş, care locuiau înainte în Ungaria, în comitatul Maramureş (bazinul superior al Tisei), au apărut pe malul Prutului, au găsit aici încă mulţi ruşi şi s-au stabilit între dînşii pe rîul Moldova <…>

În sfîrşit aceşti oaspeţi s-au înmulţit atît de tare, încît le-au eliminat pe gazde şi, renovînd vechile noastre oraşe, au constituit un stat aparte, independent, numit Moldova <…>, unde limba noastră pînă în sec.XVII era nu numai bisericească, dar şi de judecată, după cum demonstrează hrisoavele autentice ale domnitorilor moldoveni”.

Eliminînd popoarele slave de pe rîul Siret şi aprofundîndu-se pe rîul Prut în partea de mijloc a Basarabiei, popoarele române niciodată nu s-au extins în partea de sud a Basarabiei (regiunile Acherman, Bender, Cahul, Ismail).

Aceste regiuni cu denumirea Bugeac rămîneau stepa tătarilor, aici locuiau nohaii, care erau sub puterea hanului din Crimeea.

Statul moldovenesc, care a apărut în prima jumătate a sec.XIV, ca un cnezat dependent de Ungaria, a obţinut independenţă în anul 1359. Din componenţa lui în sec.XIV şi XV făceau parte teritoriile regiunilor istorice ale Moldovei, Basarabiei şi Bucovinei.

În sec.XVI pămîntul moldovenesc a ajuns sub jugul turc, care a durat 300 de ani. La slăbirea şi distrugerea lui definitivă au contribuit războaiele ruso-turce din jumătatea a doua a sec.XVIII – începutul sec.XIX.

Regiunile de sud ale Basarabiei, care n-au intrat în Cnezatul Moldovenesc, erau treptat populate în locul tătarilor, care au plecat în Taurida, de cazaci zaporojeni, care în 1807 au luat supuşenia rusă şi au populat judeţele Cahul şi Chişinău, precum şi malul Prutului.

În 1809 aici au început să apară colonişti din Rusia, bulgari şi sârbi .

Între timp, conform păcii impuse Austriei după Austerlitz, Napoleon a devenit vecinul nemijlocit al Turciei. Ambasadorul francez la Istanbul H.F.Sebastiani i-a pus pe osmani în faţa alegerii – ori alianţa cu „genialul şi invincibilul” Napoleon, care consolida puterea lor în Balcani, ori cu abandonata de toţi „ratata” Rusia .

În acest context Rusia a decis să anticipeze evoluţia evenimentelor nefavorabilă pentru ea, ocupînd Benderul şi Ismailul. Generalul rus I.Mihelson, numit comandant suprem al Armatei de pe Dunăre, scria că aceste „garnizoane sînt slabe, iar depozitele sînt ticsite cu produse şi furaje.

Întîlnirea binevoitoare din partea populaţiei este asigurată. Iar tărăgănarea este echivalentă dacă nu cu moartea, atunci cu pierderea poziţiilor în Balcani <…> S-ar putea întîmpla că acum duşmanul încă nepregătit să se facă pregătit, că, beneficiind de timp, va reuşi să-i slăbească şi să-i distrugă pe cei slabi cu duhul, să zdruncine fermitatea sîrbilor şi să le facă cale francezilor. Acum ţinutul întinde mîna spre sceptrul Maiestăţii Voastre fără vărsare de sînge! Este însă cunoscută inventivitatea francezilor şi nu se poate conta că ei nu ne vor anticipa. Gîndurile lor la Moldova şi Valahia sînt evidente. Dacă noi nu le vom lua înainte pînă la malurile Dunării, atunci va fi greu de luptat”.

Totodată, Aleksandr I se străduia să-i potolească pe toate căile pe osmani: „ruşii vor ocupa cnezatele nu ca duşmani, fapt care va fi declarat de răuvoitori, dar cu unicul scop de a restabili vechile relaţii şi de a contracara intenţia lui Napoleon de a ataca Rusia din partea Dunării”. În rescripul lui Mihelson se vorbea despre „lipsa oricărei tentative asupra pămînturilor turceşti”.

La 16 octombrie 1806 generalul, care dispunea de forţe relativ modeste – 60 mii de oameni şi 300 de tunuri, a primit dispoziţia de a intra în Moldova. Frontiera a fost intersectată doar de 33 mii de soldaţi şi ofiţeri. Locuitorii i-au întîmpinat cu dangăte de clopote. S-au predat fără împotrivire cetăţile Hotin, Bender şi Chilia.

Din partea Rusiei n-a urmat declararea războiului, deoarece ţarul, care n-a semnat manifestul, care se cuvenea în acest caz, spera că ocuparea cnezatelor nu se va transforma în încăierare armată. La 18 (30) decembrie 1806 sultanul Selim III a declarat război Rusiei.

Printre acuzaţiile înaintate acesteia figura acapararea „pămînturilor musulmane” ale Crimeei şi Gudjustabului (Georgiei), ceea ce ca sens al acestei formulări trăda în realitate scopurile revanşarde ale Înaltei Porţi” „care se apăra”.

Potrivit mărturiilor istoricilor, practic toată populaţia Balcanilor s-a ridicat de partea Rusiei. Pe Dunăre de partea rusă luptau detaşamente de voluntari ale rebelilor sîrbi, bulgari, români cu numărul total în diverse perioade de la 10 la 20 mii de oameni.

Aceasta era reacţia firească la politica Rusiei, care întotdeauna s-a străduit să apere ferm drepturile „fraţilor de credinţă şi de sânge”.

Aceasta se referea inclusiv la moldoveni, care din vechime vedeau izbăvirea de jugul otoman sub acoperirea vulturului cu două capete. Petiţii pentru aceasta au fost şi pe timpurile lui Aleksei Mihailovici, Petru cel Mare, Ana Ioanovna, Ekaterina a Doua, în sfîrşit, cînd era Aksandr I de nenumărate ori.

În anul 1711 domnitorul Dimitrie Cantemir a semnat cu Petru I Tratatul de la Luţk  despre trecerea Moldovei în supuşenia Rusiei (atunci însă după plecarea armatei ruse dominaţia Turciei a fost restabilită).

Deşi în anii 1806-1807 Rusia singură ţinea piept lui Napolen Bonaparte în Prusia de Est şi din cauza aceasta pe Dunăre acţiona doar un contingent limitat de trupe ruse, care ceda numeric turcilor, la 24 iunie 1807, 21 de reprezentanţi ai elitei guvernante, marilor boieri şi înaltei preoţimi a Cnezatului Moldova, acţionînd din numele tuturor moldovenilor, i-au adresat împăratului Aleksandr I o petiţie de intrare a Moldovei în componenţa Rusie.

În aceasta se menţiona în particular: „Ai tăi sîntem noi, mare ţar şi împărat, şi nu avem încotro să întindem mîinile cu speranţă totală. Puterea ta a curmat suferinţele noastre mari”.

Urma îndemnul: „Distruge guvernarea nesuferită, care aduce subjugare acestui popor sărman, uneşte guvernarea acestui pămînt cu statul tău apărat de Dumnezeu prin avantajele tale folositoare, pe care tot puterea ta le-a afirmat pe acest pămînt. Să fie o turmă şi un păstor. Şi atunci vom spune – acesta este veacul de aur al stării noastre”.

Acesta era un act de  intrare benevolă a Cnezatului Moldova în componenţa Rusiei cu menţinerea în cadrul lui a legilor şi obiceiurilor vechi. Petiţia exprima intenţia generală în cnezat, „ţara de la mic la mare este de acord cu ea”, se menţiona în acest document.

Înfrîngerea trupelor ruseşti în bătălia de la Friedland din 14 iunie 1807 a impus Peterburgul să accepte propunerea lui Bonaporte de armistiţiu.

În schimb Napoleon a propus mediere în reglementarea paşnică a conflictului ruso-turc, iar în caz de eşec a promis să participe la acţiunile comune ale armatelor rusă şi franceză pentru eliberarea de sub jugul turc a creştinilor Imperiului Otoman în Europa.

„Napoleon însă îl ademenea pe Aleksandr cu mirajul procurării unor teritorii serioase, dar singur, în calitate de mediator, împingea Poarta împotriva oricăror concesii”.

În acest mod, armistiţiul necesar ambelor părţi servea doar drept amânare înainte de confruntări mult mai serioase, care erau inevitabile pentru Rusia după înfrîngerea monarhiei habsburgice în 1809.

Doar graţie victoriilor „baionetelor ruse” faţă de forţele superioare ale osmanilor şi artei compromisurilor, manifestată de diplomaţia rusă, s-a reuşit de a semna „Pacea de la Bucureşti” cu Înalta Poartă – tratat strategic, care a scutit armata Rusiei de războiul pe două fronturi, deoarece el a fost semnat la Bucureşti la 28 mai 1812, adică doar cu trei săptămîni pînă la invazia pe teritoriul rus a trupelor franceze şi ratificat deja în august 1812, cînd francezii se apropiau de Moscova.

Tratatul a stabilit frontiera ruso-turcă pe Prut şi Gîrla Chilia a Dunării pînă la vărsarea ei în Marea Neagră. În acest mod, Rusiei îi revenea Basarabia (suprafaţa 40 mii km.p.) cu cetăţile Bender, Acherman, Chilia şi Ismail şi partea de est a Bucovinei (judeţul Hotin cu cetatea Hotin). Moldova şi Valahia (teritoriul de pe malul drept al rîului Prut), ocupate de trupele ruse în timpul războiului, erau înapoiate Turciei, dar urmau să beneficieze de un anumit grad de independenţă”.

Ca rezultat al victoriei Rusiei asupra Porţii, consolidată în normele juridice internaţionale recunoscute pe acele timpuri prin tratatul din 16 mai 1812, regiunea între râurile Prut şi Nistru, care ulterior a obţinut denumirea Basarabia (gubernia Basarabia a fost creată în anul 1818), a intrat în componenţa Imperiului Rus (adică acest teritoriu a fost alipit de Rusia, nu „ocupat”).

 „Pacea de la Bucureşti” a exercitat o influenţă pozitivă asupra obţinerii independenţei de către slavii balcanici. Articolul 8 al acestui tratat pentru prima dată considera Serbia subiect al dreptului internaţional şi prevedea acordarea acesteia a drepturilor autonome.

După semnarea tratatului în documentele Ministerului rus al afacerilor Externe se indica direct că Rusia a început elaborarea doctrinei „prezenţei sale politice” în Balcani – planuri de „ocupaţie” militară sau „cucerire” a teritoriilor balcanice Rusia n-a avut niciodată. 

Or, Ambasada rusă şi MAE erau pur şi simplu inundate de petiţii din Balcani: să fie primiţi în supuşenie, să se strămute în Rusia, să se acorde asistenţă materială, bisericească şi de alt gen.

La 14 septembrie 1829, ca rezultat al ordinarului război ruso-turc (1828-1829), la Adrianopol a fost semnat un tratat, conform căruia toată gura Dunării a trecut la Rusia, iar frontiera între ambele state a trecut prin gîrla Sf.Gheorghe a Dunării.

Prin tratatul de la Hünkâr İskelesi din 28 iunie 1833 şi Convenţia de la Balta-Liman din 1 mai 1849 tratatul de la Adrianopol a fost confirmat. În acest mod, din 1829 pînă în 1856 toată Basarabia făcea parte din componenţa Imperiului Rus.

După înfrîngerea Rusiei în Războiul din Crimeea din anii 1853-1856, în conformitate cu Tratatul de la Paris din 30 martie 1856, ea a cedat vasalului Imperiului Osman – Cnezatului Moldova o parte din Basarabia de Sud cu suprafaţa de 9143 km.p. cu populaţia de circa 140 mii persoane, iar cealată parte a ei rămînea în componenţa Imperiului Rus.

Această situaţie s-a menţinut pînă la 3 martie 1878, când după zrdobirea armatelor turce în războiul ruso-turc din anii 1877-1878 conform Tratatului prleiminar de pace de la San-Stefano Basrabia de Sud a fost înapoiată din nou Rusiei.

Acest tratatat de pace a cauzat o opoziţie dură din partea marilor state europene, în primul rînd – a Austro-Ungariei, precum şi a României. Guvernul român deja la 9 martie 1878 a emis o notă specială, în care s-a străduit să demonstreze apartenenţa veche la România a judeţelor de sud ale Basarabiei, care au trecut de la ea la Rusia în 1856, dar Guvernul rus foarte argumentat, în baza surselor documentare, a infirmat tezele românilor.

Cu argumentele părţii ruse a fost de acord, printre altele, şi fostul Prim-ministru al României Nicolae Creţulescu, care a publicat în martie 1878 o broşură, în care a recunoscut revendicările Rusiei de a-i înapoia Basarabie de Sud şi a declarat că românii din 1856 n-au contribuit  la bunăstarea populaţiei de atunci şi de aceea nu pot considera Basarabia de Sud „apartenenţă naţională”.

Aceasta s-a confirmat şi prin starea de spirit a populaţiei Basrabie de Sud, care, începînd din ianuarie 1878, expedia Guvenrului rus numeroase note şi scrisori cu rugămintea de a reveni în supuşenia Rsuei şi prin delegaţii săi declara că „legile Guvernul (român), la dispoziţia căruia am avut neneorocirea să trecem, peste 20 de ani sistematic duc la moartea noastră naţională, morală şi materială <…> Românii ne omoară moral şi în baza legilor emise în exclusivitate pentru noi ne transformă în cerşetori”.

Chiar şi Congresul de la Berlin, convocat în iunie 1878 din iniţiativa Austro-Ungariei în scopul revizuirii Tratatatului de la San-Stefano, a confirmat acele prevederi ale tratatului, care se refereau la Basarabia şi în acest mod a dispus ca toată Basarabia să revină Rusiei. Faptul că după intrarea în componenţa Imperiului Rus teritoriul basarabean se dezvolta benefic doar confirmă că acesta a fost un proces firesc. Este notabil că chiar şi „Consiliul ţinutal” moldovenesc, format din iniţiativa „congresului militar-moldovenesc” proromân, la 21 noiembrie 1917 s-a pronunţat pentru devotament scopurilor revoluţiei ruse şi legătura puternică a Basarabiei cu „Patria revoluţionară” – Rusia şi a proclamat la 2 decembrie 1917 crearea Republicii Populare Moldoveneşti (RPM), care face parte din componenţa „Republicii Democratice Federative Ruse unice”.

Săbiciunea Rusie Sovietice, care n-a reuşit să vină în ajutor RPM, le-a permis trupelor române cu sprijinul albgardiştilor şi detaşamentelor lui Petliura să cotropească teritoriul Basarabiei pînă în ianuarie 1918. Potrivit mărturiei agentului consular francez la Chişinău, generalului Ch.Vuyemen, care se conţine în mesajul din 1917 la Paris, „opinia publică la Chişinău i-a susţinut slab pe români. Cînd ultimii au intrat în Basarabia, comportamentul lor se asemăna cu cel al cotropitorilor germani şi era însoţit de comiterea diferitelor violenţe”.

 

DEPARTAMENTUL ISTORIE ŞI DOCUMENTE

Februarie 2013

 

 

 

 

Sursa: http://historice.ro/sa-invatam-istoria-romanilor-de-la-ambasada-rusiei-in-chisinau/

28/11/2017 Posted by | POLITICA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: