Aberații istoriografice și lingvistice antiromânești: Ştefan cel Mare vorbea “limba moldovenească” şi aceasta ar fi fost “aproape aceeaşi limbă” care se vorbea în Muntenia.

“Eminescu, se pare, era român” iar Ştefan cel Mare vorbea “limba moldovenească” !

Lucian Boia: Ştefan cel Mare vorbea “limba moldovenească” şi aceasta ar fi fost “aproape aceeaşi limbă” care se vorbea în Muntenia. Se putea ca şi la noi – cum s-a întâmplat între Austria şi Germania – să se constituie o “naţiune moldovenescă” distinctă de “naţiunea muntenească”.

Aberaţiile în cauză au fost susţinute de “istoricul” Lucian Boia, fost propagandist PCR și autor falsificator la Editura Humanitas, consemnează http://www.napocanews.ro.

Lucian Boia scrie că mulți dintre scriitorii, oamenii politici și marile nume ale artei care au marcat istoria României în secolul al 19-lea aveau, cel puțin pe jumătate, origini străine: I. L. Caragiale „nu are nimic românesc, biologic”, Vasile Alexandri și Alexandru Dimitrie Xenopol aveau sânge grecesc, iar în cazul celui din urmă există și o origine evreiască, Nicolae Iorga era grec, Ion Mincu, autorul școlii neoromânești de arhitectură, era sârb”, au comentat cei doi.

Iată însă că și organul internaţionalei comuniste, revista “22” a GDS, a publicat cu entuziasm revoluţionar un foarte instructiv editorial al unui oarecare Dini G. Jónas,în care sunt lăudate ”zicerile”lui Boia:

”Adevăr istoric contra mitologie naţională

Unul dintre miturile cele mai înrădăcinate ale românilor, ridicat până şi la nivel de sărbătoare naţională, este cel al Unirii de la 1 decembrie 1918. Aceasta ar fi fost un act entuziast al întregului popor ardelean.

Care este însă adevărul istoric? Ni-l spune chiar reputatul istoric român, domnul profesor Lucian Boia, în cartea sa Primul război mondial, apărută la Editura Humanitas.

Cu obiectivitate și moderaţie, eminentul istoric arată cum un grup de intelectuali români, întruniţi la Alba Iulia, au decis unirea, fără să ţină seama de celelalte naţionalităţi ardelene. Care ar fi fost însă dorinţa lor reală? Probabil, influenţaţi de cultura maghiară, care înregistrase în ultimii ani progrese repezi printre ei, ar fi preferat să rămână în graniţele Ungariei, cu o largă autonomie, la egalitate cu celelalte naționalităţi conlocuitoare (sârbi, croaţi, slovaci etc.).

De altfel, aceşti intelectuali nu reprezentau, conform obiectivului recensământ maghiar din 1910, decât aproximativ o treime din populaţia oraşelor. Ceilalţi români, care trăiau la ţară, nici nu se gândeau la unire.

Autorul stabileşte apoi o serie de adevăruri istorice. El arată cum imperialistul Brătianu a cerut, pentru a intra în război, teritoriul până la Tisa. Apoi, cum catastrofala armată română a intrat repede (probabil în câteva zile) în derută, în contrast cu puternica armată austro-ungară, în care multiplele nationalităţi au arătat atâta entuziasm.

În sfârşit, cum injustul Tratat de la Trianon a răpit Ungariei şirul de trei oraşe din apropiere de frontieră, ca, de exemplu, cel denumit de localnici Sătmar, în maghiară Szatmar (nu denumirea oficială românească actuală de Satu Mare). Ce importanţă avea că zona înconjurătoare era pur românească, dacă oraşul principal era majoritar maghiar.”

Lucrarea domnului Boia ar trebui cât mai repede tradusă în limbile de circulaţie internaţională, ca şi în maghiară.

Dini G. Jónas”

Recent, Parlamentul de la Chişinău a luat decizia istorică de a oficializa limba română în R.Moldova, iar România a salutat acest pas foarte important, „pentru că restabileşte adevărul istoric legat de numele oficial al limbii din Republica Moldova.“

Aşa-numită limbă moldovenească nu există, este un construct artificial creat de Uniunea Sovietică şi folosit mai apoi de Rusia în scopuri propagandistice”, a spus ministrul afacerilor externe român Bogdan Aurescu, citat de TVR Moldova.

Istoria nu poate fi falsificată la nesfîrșit, chiar dacă purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, a replicat imediat pe contul său de Telegram:

„Ministrul român de Externe, Bogdan Aurescu, a declarat că limba moldovenească nu a existat niciodată, ea ar fi fost creată artificial în perioada sovietică. Nici domnul Bogdan Aurescu nu a existat niciodată, dar până la urmă a fost creat. Este posibil acum să-l numim o „construcţie artificială”?”

În continuare, conița în cauză a ținut să adauge, cu tupeul cunoscut al propagandiștilor de la Răsărit, că:

„În lingvistica istorică, există de mult timp un consens în privinţa limbilor moldovenească şi română. Ele sunt într-adevăr asemănătoare, dar sunt dialecte diferite. Limba moldovenească este o limbă veche a moldovenilor, este menţionată în lucrări din secolul al XVII-lea. În 1628, a fost publicată cartea savantului german I. Alsted „Comorile cronologiei”, în care moldoveneasca – lingua moldavorum – este menţionată în tabelul limbilor şi dialectelor Pământului. Există, de asemenea, referiri mai vechi la limba moldovenească, până în secolul al XVI-lea. Şi atunci nu exista limba română, exista limba română veche, care se numeşte mai corect, aşa cum consideră majoritatea cercetătorilor, limba valahă.

Limba română propriu-zisă s-a format abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea, după ce teologul român Samuil Micu-Klein a creat un set de reguli şi o gramatică. Mai mult decât atât, limba moldovenească, ca limbă a statalităţii moderne, este în mod organic un simbol al autoidentificării locuitorilor moldoveni, formată în interiorul graniţelor moderne din 1940.

Prin abandonarea limbii moldoveneşti, actualul regim de la Chişinău ridică întrebarea: a cui este acum Basarabia (care a fost ocupată de România până în 1940) şi cui aparţin pământurile de-a lungul Nistrului (care au făcut parte din Ucraina până în 1940)? În mod paradoxal, limba moldovenească este acum păstrată oficial doar în Transnistria. Dacă vor să rescrie numele limbii, atunci să se ţină de logica istorică şi să numească limba română moldovenească, şi nu invers”.

„Declarațiile reprezentantei oficiale a ministerului rus de externe reprezintă o ingerință în treburile interne ale Republicii Moldova. Este dreptul nostru suveran de a decide cum numim limba pe care o vorbim și nu acceptăm lecții de istorie,” s-a arătat într-un comentariu al MAEIE moldovenesc.

Rămâne totuși întrebarea: Cum să ne explicăm persistența unor astfel de scremete propagandistice, care se tot repetă din secolul al XIX-lea până în zilele noastre, cu o neabătută consecvență în rândurile unor neisprăviți din Ungaria și Rusia și a slugilor lor din țara noastră ?

Publicitate

O ANALIZĂ A PRINCIPALELOR DIVERSIUNI ȘI TEHNICI DE MANIPULARE LA CARE RECURGE PROPAGANDA RUSIEI GENOCIDARE

Anna Neplii : Pe culmile minciunii. Principalele diversiuni și tehnici de manipulare la care recurge propaganda Rusiei genocidare

În fiecare zi suntem supuși presiunii unui imens flux informațional. Inevitabil, în contextul actualei invazii rusești din Ucraina, impactul acestor talazuri informaționale asupra psihicului a crescut semnificativ. În consecință, s-au diversificat și metodele de propagandă. 

Chiar dacă nu te uiți deloc la televizor și nici nu citești site-urile media, tot auzi diverse informații și scenarii de la oamenii din jurul tău, în locurile aglomerate, pe rețelele de socializare sau în diverse alte circumstanțe.

De aceea este întotdeauna important să ne amintim că nu toate informațiile sunt corecte, asta deși, de mulți ani, ucrainenii s-au obișnuit să fie bombardați cu valuri și valuri de informații și, în consecință, cei mai mulți dintre ei sunt capabili să prelucreze și să analizeze, înainte de a le „consuma”, informațiile primite.

Cu toate acestea, în vremuri de război, psihicul uman își arată limitele și slăbiciunile, persoanele devin mult mai vulnerabile decât de obicei iar propaganda își crește presiunea, recurgând la un rețetar divers,scrie jurnalista ucraineană  Anna Neplii, jurnalist la publicația Kyiv Post, într-un articol publicat de https://www.podul.ro.

Metodele pe care le voi descrie mai jos au fost dezvoltate, inițial, pentru a fi utilizate împotriva inamicului de pe câmpul de luptă, dar în ultimii ani, publicul țintă au devenit civilii. În general, există trei tipuri de propagandă: Albă: nu permite denaturarea faptelor în scopuri politice, Gri: permite distorsiuni minore ale faptelor și Neagră: permite orice denaturare a realității în vederea atingerii obiectivelor.

În cele ce urmează voi analiza metodele la care recurge propaganda neagră, metode cu care oamenii se confruntă în fiecare zi astăzi. Evident, propaganda rusească folosește din plin toate aceste metodologii. 

1. Metoda „heringului putred”

Se alege o acuzație complet falsă și conformă cu partitura urmărită – important este ca acuzația să fie cât mai mizerabilă și mai scandaloasă. Scopul propagandei nu este, nici pe departe, confirmarea sau infirmarea respectivei acuzații, ci provocarea și regizarea de discuții aprinse în jurul acesteia. De îndată ce o acuzație devine subiect al dezbaterii publice, inevitabil apar susținători și oponenți, experți peste experți. Și indiferent de opiniile acestora, mai mult sau mai puțin autorizate, mai mult sau mai puțin conforme cu realitatea, toți cei amintiți vor rosti numele acuzatului din nou și din nou, punându-l în legătură cu aceeași acuzație abjectă și scandaloasă. Astfel, „heringul putred” este ”frecat” treptat de ”hainele” persoanei acuzate, până când, finalmente, duhoarea începe s-o urmeze pretutindeni.

2. Metoda „marii minciuni”

Această metodă constă în a servi audienței cotată cu gradul maxim de încredere (adică audienței captive) o minciună atât de mare și de nerușinată încât victimele să nici nu se mai gândească la veridicitatea enunțului. Scopul predilect al acestei metode este acela de a genera o undă de șoc, de a provoca o teamă puternică, care ulterior va influența opiniile cititorului sau ale telespectatorului pentru o lungă perioadă de timp, contrar oricăror argumente ce țin de logică, rațiune și bun simț. 

3. Metoda „dovezilor absolute”

În loc să prezinte dovezi și argumente logice în sprijinul tezelor rostogolite, propagandiștii prezintă publicului, în mod sistematic, numai și numai situația de care trebuie să fie convins. Această situație e prezentată la modul obsesiv ca fiind ceva de la sine înțeles, propagandiștii insistând că ideile prezentate de ei s-ar bucura de o mare susținere din partea populației. Asta pentru că psihicul uman reacționează la așa-zisa opinie a majorității, mulți ajungând să fie de acord cu ce li se prezintă doar pentru a aparține de această sferă pe care ei o consideră ”majoritară” și vor să i se alăture. O metodă clasică este aceea de a publica diverse tipuri de așa-zise sondaje de opinie care identifică anumite majorități și trenduri pe anumite probleme. Cifrele prezentate pot fi pur și simplu născocite în funcție de obiectivele propagandistice avute în vedere.

4. Metoda „eroului necunoscut”

Indiscutabil, orice război este crud, inuman și lipsit de sens pentru oamenii obișnuiți, prinși între ororile frontului, așa că, implicit, războiul provoacă și o rezistență remarcabilă a psihicului, rezistență care este dusă la extrem de grija pentru viețile celor dragi și pentru propria viață. Și frica joacă un rol esențial, desigur. Propaganda știe prea bine că această rezistență trebuie contracarată prin stârnirea unor alte emoții puternice. De aceea, pentru propagandă nu există o armată de invadatori sau ocupanți – există doar armate de eliberatori și salvatori. La urma urmei, singura modalitate de a învinge rezistența unei persoane la ideea de război este de a-i da iluzia unei lupte pentru valori morale înalte, care se presupune că ar justifica inumanitatea și atrocitățile războiului. 

5. Metoda „Goebbels” (sau repetiție multiplă)

Impunerea informației dorite are loc prin repetarea ei constantă și persistentă. Evident, se aplică principiul „o minciună repetă de o mie de ori devine adevărată”. Sau ”Murdăriți, murdăriți, până la urmă tot va rămâne ceva!”.

6. Metoda „jumătăților de adevăr”

În forma lor pură, minciunile rămân la suprafață și până la urmă pot fi respinse cu ușurință. Însă, dacă amesteci minciunile cu jumătăți de adevăruri și cu adevăruri marginale, irelevante pentru întreg, care însă par a susține ficțiunea în puncte-cheie, poți obține o eficientă armă destinată înrobirii mintale. În general, această metodă presupune rostogolirea a mai multor afirmații, dintre care unele sunt neapărat binecunoscute sau ușor de verificat, în timp ce altele, cele care contează cu adevărat pentru propagandă, sunt fie distorsionate, fie omise. Jumătățile de adevăr atrag un soi de noblețe falsă – nu e nevoie să le respingi și, cu cât este mai mare doza de adevăr fluturată prin fața cititorilor sau a telespectatorilor, cu atât este mai periculos întregul propagandistic revărsat.

7. Metoda „Horror” sau ”a răului celui mai mic”

Conform acestei metode, propaganda se joacă perfid cu mințile oamenilor, prezentându-le două rele: una este mare, neapărat înfricoșătoare și teribilă, iar cea de-a doua este puțin mai mică și, prin urmare, e intuitiv mai acceptabilă decât cea dintâi. Această metodă este folosită deseori pentru a controla opinia publică, cel mai adesea pentru a justifica acțiunile toxice sau de-a dreptul criminale ale unor indivizi sau ale unor state (în mod ideal, populația ar trebui să aleagă independent ”răul cel mai mic”, fără ca acesta să fie decis de propagandă, în mod premeditat). Metoda (cu multiplele sale variațiuni) presupune și o inversare a conceptelor de ”rău” și ”bine”. 

8. Metoda „40-60”

Această metodă premeditează bombardarea publicului țintă cu informații partajate astfel: 60% din informații respectă o oarecare veridicitate și argumentație, în timp ce 40% din content este dezinformare de cea mai joasă speță.  Un exemplu ilustrativ în acest sens a fost oferit de un post de radio nazist din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (o stație Goebbels, firește), care a fost destinat ascultătorilor britanici și americani. Mulți dintre aceștia credeau că ascultau presa britanică, aflând abia la finalul războiului că respectivul post de radio făcea parte din propaganda de război a lui Hitler.    

9. Metoda primului care lovește  

Vorbiți primii în fața oamenilor și de multe ori veți avea șansa de a vi se da dreptate în mod implicit. Psihologii avertizează că, atunci când o persoană primește informații contradictorii pe care nu le poate verifica, în multe cazuri ea va crede ceea ce a auzit prima oară. Mai mult, o schimbare a opiniei deja formate e foarte problematică în astfel de cazuri. De altfel, munca tuturor instituțiilor media se bazează pe acest principiu: pentru jurnaliști este important să transmită/publice informațiile mai repede decât concurenții lor, e esențial să fie primii.  Un efect al primei lovituri este vizat și în timpul scurgerilor de materiale compromițătoare. Printr-o astfel de mișcare, persoana care aduce acuzațiile pare a avea întotdeauna dreptate în timp ce acuzatul pare a fi cu siguranță vinovat. 

„Publicul preferă întotdeauna să creadă cel puțin 90% dintr-o acuzație nedovedită, mai degrabă decât să o respingă, chiar dacă o respingere e 100% justificabilă”, a spus Adolf Hitler.

10. Metoda atingerii efectului scontat printr-o așa-zisă ”prezență”

E un truc menit să introducă publicul într-o realitate paralelă pe care propaganda vrea să o arate. Metoda e folosită și de ”jurnaliștii” care mint că ar transmite de la locul diverselor bătălii, folosind acustică de front (împușcături, zgomote specifice unei confruntări armate) pentru a da impresia unei prezențe efective, fapt care îl face pe telespectator să se simtă în mijlocul unor evenimente care nu au loc, nebănuind că ceea ce i se servește e doar un truc. Această tehnică este folosită și la filmarea reclamelor. Sunt puse în scenă evenimente și diverse momente emoționale cu scopul atragerii cumpărătorilor, dar acestea nu au nici cea mai infimă legătură cu adevărul. De exemplu, actorii pretind sau sugerează că sunt „din popor”, fac pauze sau se bâlbâie superficial ca și cum și-ar ”proba” incertitudinea, pentru ca mai apoi să fie convinși de un produs ce e prezentat de parcă ar fi rupt din Rai. Metoda e primitivă, e-adevărat, dar rămâne foarte eficientă.  

11. Blocajul informațional

Metoda este de a elimina capacitatea inamicului de a-și declara și explica public pozițiile și acțiunile. Evident, acest tip de propagandă este indisolubil legat de impunerea unei dominații de factură informațională. Bunăoară, se creează un anumit vid asupra anumitor probleme, după care autoritățile oferă informații despre acestea într-un mod non-alternativ, pozând în pozitive și săritoare în ajutorul oamenilor, deși chiar ele au generat cenzura.

Desigur, metoda blocării informaționale este folosită cu predilecție și în campaniile electorale. Unele instituții media creează furori doar în apropierea candidatului dorit, adversarului nici nu i se oferă posibilitatea de a vorbi, de a răspunde la diversele atacuri.

Uneori îl prezintă pe adversar în unele imagini, dar nu îl lasă să vorbească, nu i se difuzează explicațiile. Pe fundal răsună doar cuvintele reporterului propagandist, comentând în conformitate cu partitura urmărită. În prezent, presa de stat din Rusia nu permite punctele de vedere exprimate în mod oficial de alte state. Și în general nu permite alte puncte de vedere decât cele ale Kremlinului. 

12. „Martorii oculari” ai evenimentului

Ideea este simplă: fie găsești martorii oculari „potriviți” care să-ți spună exact ce ai nevoie pentru a hrăni audiența, fie editezi trunchiat interviurile oferite de diverse persoane și ajungi la prezentarea unor ”realități” paralele cu orice realitate. În acest caz se folosește din plin metoda de creare a unei camere de rezonanță emoțională (cel mai mare efect au copiii care plâng, bătrânii furioși și tinerii cu dizabilități). Numele ”martorilor oculari” sunt cel mai adesea ascunse, alteori aveam de-a face cu numite fictive. Scopul este acela de a ajunge la subconștientul telespectatorului. Trișate cu emoții brute, filtrele psihicului pot fi înșelate, oamenii ajungând să-și însușească informații fără a identifica falsitatea acestora.  

13. ”Faptul împlinit” și ”adevărul” bătut în cuie 

 În acest caz dezinformarea este prezentată publicului ca un fapt împlinit. În fapt, se vizează obținerea consimțământului prin prezentarea de minciuni. Metoda este folosită în numeroase așa-zise ”știri”, în prezentarea rezultatelor sondajelor și ale diferitelor studii, dar și în domeniul publicitar. Tehnica e psihologică și se bazează pe faptul că oamenii gândesc cel mai adesea în stereotipuri de genul: nu există fum fără foc, iar dacă o spune presa, atunci așa este.De exemplu, repetarea expresiei „autoritatea partidului X crește rapid”  poate face ca o persoană să se simtă într-o anumită minoritate – drept urmare, ar putea dori să se alăture majorității de dragul unui confort interior. Efectul este sporit dacă sugestiile și indicațiile provin de la actori, politicieni, oameni de afaceri sau de la diverse alte persoane publice.

14. Rescrierea istoriei

Metoda se bazează pe distrugerea memoriei istorice colective a societății și presupune un impact pe termen lung. Unele persoane sunt capabile, sub influența propagandei, să renunțe la informațiile adevărate la care au ajuns pe baza experiențelor personale și să preia informațiile distorsionate ce le sunt insuflate din exterior. Sursele de manipulare includ cărți, mass-media, materiale provenite de la așa-zise ”cursuri”, producții de teatru și filme. Povestea este prezentată în subtextul potrivit, de cele mai multe ori fiind întoarsă cu susul în jos.

Regizorului britanic Ken Loch obișnuia să spună: „Este important ca istoria să fie scrisă de noi, pentru că cine scrie istorie controlează prezentul”.

15. Când comentatorul e rege și Dumnezeu 

Scopul este acela de a crea un context în care gândurile unei persoane să se îndrepte în direcția dorită de tine. De regulă, mesajul este prezentat dintr-un unghi definit cu strictețe, împreună cu interpretarea comentatorului, care servește telespectatorului o explicație rezonabilă a ceea ce se întâmplă. În această metodă de propagandă, comentatorul este rege și Dumnezeu, iar efectul și influența informațiilor depinde de mișcările sale, de timbrul vocii, de gesturi, de expresii faciale și de diverse alte nuanțe. De asemenea, este importantă o structurare corectă a textului, astfel încât mesajul să își certifice eficiența. 

16. „Opriți hoțul!”

Când un vinovat real simte că expunerea lui este aproape, se apucă să strige cel mai tare despre cele întâmplate, pentru a abate suspiciunea într-o altă direcție. Astfel, manipulatorul se pierde în mulțime, ba chiar se ascunde în aceeași barcă cu urmăritorii săi.

INCENDIEREA MOSCOVEI ÎN 1812, O CRIMĂ ASCUNSĂ DE PROPAGANDA ISTORICĂ A RUSIEI

De ce au ars rușii Moscova în 1812?

În acest an, Rusia a sărbătorit 210 ani de la victoria în războiul împotriva Franței napoleoniene, cunoscut în Rusia sub numele de Războiul patriotic din 1812 (Отечественная война 1812 года).

Rușii au condamnat întotdeauna „atrocitățile invadatorilor”, printre care se numără și celebra incendiere a Moscovei de către Napoleon, chiar dacă francezicontinuă să susțină că rușii înșiși au dat foc capitalei lor.

Primele incendii de la Moscova au izbucnit odată cu intrarea pe 2 septembrie în oraș a avangardei armatei franceze comandate de mareșalului Murat. Până la 3 septembrie , în momentul ocupării Kremlinului de către Napoleon personal, flăcările cuprinseseră deja întregul oraș.

Incendiul a fost stins abia pe 6 septembrie, timp în care a distrus 6,5 mii din 9,1 mii clădiri de locuit și 122 din 329 de biserici. Versiunea oficială a istoriografiei ruse și sovietice atribuie actul criminal al incendierii Moscovei trupelor lui Napoleon, relatează http://ttolk.ru/articles/zachem_russkie_sozhgli_moskvu_v_1812_godu.

Profesorul Institutului de Istorie și Arhivistică al Universității Umaniste de Stat din Rusia, Mihail Davîdov, doctor în științe istorice, a descris astfel evoluția versiunii oficiale a incendiului :

„În Patria noastră, narațiunile istorice privitoare la incendiul de la Moscova s-au schimbat constant în funcție de situația politică. Pentru țarul Alexandru I era important să prezinte acest incendiu ca pe un act barbar comis de agresorii și ocupanții francezi pentru a-i discredita în ochii Europei luminate.

Apoi adevărul a triumfat treptat, după ce au fost date publicității notele executorului direct al ordinului de incendiere, care fusese dat de guvernatorul general rus Rostopcin.

Sub stăpânirea sovietică, în anii 20-30, poveștile propagandei istorice ruse nu s-au schimbat. dar după al doilea război mondial, Stalin a creat de fapt un cult al feldmareșalului Kutuzov, iar acest incendiu a fost declarat parte a planului său strategic.

Ulterior, versiunea nepatriotică a răspunderii rușilor pentru incendierea Moscovei a fost aspru criticată, însă marele istoric sovietic Eugene Tarle a găsit o cale de ieșire, subliniind că Napoleon a fost responsabilul moral pentru incendiu, pentru că dacă armata lui nu ar fi invadat în 1812, Moscova nu ar fi ars.

Versiunea franceză (la care istoricii țărilor civilizate au aderat) spune contrariul – rușii înșiși au ars Moscova aplicând tactica pământului pârjolit, așa cum au făcut în toate războaiele purtate pe teritoriul Rusiei și al URSS.

Pe scurt, această versiune care a putut fi citită și in ziarele franceze în toamna anului 1812, este din când în când este reluată și de mass-media modernă franceză.

Pe 14 septembrie, rușii au dat foc magazinelor, pieței și spitalelor, iar pe 16 septembrie s-a stârnit un vânt puternic.

Din ordinul guvernatorului general Fiodor Rostopcin, 300-400 de ticăloși, mulți dintre ei eliberați din închisori, au incendiat orașul simultan în cinci sute de puncte diferite.

Deoarece 5/6 din toate casele erau construite din lemn, incendiul s-a extins cu mare viteză generând cu adevărat un ocean de foc.

30.000 de ruși bolnavi și răniți care nu fuseseră evacuați au ars atunci de vii în acel incendiu catastrofal,

Aproximativ 100 de incendiatori au fost arestați și împușcați. Toți au spus că au acționat la ordinele guvernatorului general rus al Moscovei Rostopchin și a unui alt oficial de rang înalt.

Rușii nu au luat nimic cu ei și au conceput un plan teribil: au decis să-și distrugă capitala. Rostopcin este singurul vinovat pentru această atrocitate comisă de criminalii eliberați din închisori și pentru ordinul de a fi distruse toate mijloacele de stingere a incendiului.

Rușii au recunoscut parțial că ei au fost cei care au incendiat Moscova în septembrie 1812. În martie 1823, același Rostopcin declara presei franceze:

„Trăsătura principală a caracterului rus este dezinteresul. În numeroase conversații, comercianți, meseriași și oameni obișnuiți spuneau că Moscova nu trebuie să cadă în mâinile inamicului și că „ar fi mult mai bine dacă am da foc orașului”.

Se cunoaște cazul unui comerciant rus care a descoperit 17 soldați francezi beți adormiți în subsolul casei sale.

El s-a hotărât să astupe ieșirea și aerisirea subsolului și să-și dea foc propriei case, astfel că francezii au murit cel mai probabil sufocați din cauza fumului.

În literatura de atunci, nobilimea rusă a confirmat și că Moscova a fost arsă de concetățenii lor. Prințesa Natalia Narîșkina menționa în notele ei scrise în franceză :

Comercianții au dat foc pieței, iar focul s-a extins nestingherit pe străzi, construite mai ales cu case de lemn. Deja la miezul nopții, întregul orizont era cuprins de flăcări. Cine va crede că francezii au distrus orașul, care pentru ei era vital? Mulți dintre ei au murit în acea noapte cumplită, sufocați în fum sau arși de vii în flăcările focului. Nu exista niciun mijloc de stingere a incendiului, deoarece pompele și pompierii înșiși dispăruseră deja la ordinul guvernatorului general.

Împăratul Alexandru nu a spus niciodată nimic despre incendiul de la Moscova iar acest lucru i-a jignit pe acei oameni care credeau că luptă pentru o cauză fără egal în istoria Rusiei. Nici un singur cuvânt de încurajare sau de admirație sinceră și tandrețe. Cei care s-au sacrificat au fost dați cu indiferență uitării.

Dacă te uiți la istoria Rusiei, atunci nu este nimic surprinzător în auto-imolarea Moscovei și în faptul că păturile conducătoare nu au luat niciodată în considerare distrugerea proprietății supușilor lor (și nici pierderile de vieți omenești). De aici efemeritatea proprietății personale din această țară unde în caz de forță majoră, drepturile asupra acesteia se pierdeau (treceau statului).

Este imposibil de imaginat că guvernul francez ar fi putut să ia în calcul incendierea Parisului, atunci când germanii au intrat în acest oraș (atât în 1870, cât și în 1940).

În Rusia, lichidarea propriilor orașe în timpul retragerii a fost considerată o practică normală. De exemplu, în 1708, orașul Mogilev a fost ars din ordinul lui Petru I.

Ei bine, în Marele Război pentru Apărarea Patriei din 1941- 1945, această practică a fost adusă la perfecțiune de către elita stalinistă.

Activiștii de partid și sabotorii NKVD au aruncat în aer obiective strategice (poduri, căi ferate la grămadă cu infrastructura de susținere a vieții populației rămase să trăiască sub ocupație – centrale electrice, fabrici de alimente, conducte de apă etc., condamnându-o astfel la foamete și la o moarte cruntă.

Astfel, viitoarea sărbătoare a victoriei în războiul din 1812, ar trebui să fie și un prilej de omagiere a tragediei poporului rus abandonat atunci cu cinism de autorități.