CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Tratatul de la Trianon este complementar Actelor Marii Uniri din 1918

Tratatul de la Trianon – un act internațional legitim, prin care s-a făcut  o mare dreptate poporului român | Ştiri locale de ultima ora, stiri video -  Ştiri Gorjeanul.ro

Pe 4 iunie 1920, la orele 16,30, a fost semnat la palatul MareleTrianon, care făcea parte din complexul Versailles de lângă Paris, Tratatul de la Trianon care a consfinţit în plan diplomatic Marea Unire a românilor din fostul Imperiu Austro-Ungar cu Ţara Mamă- ROMÂNIA.

Școala românească de astăzi abia dacă mai amintește elevilor despre evenimentul de acum un veac.

  • Tratatul de la Trianon. Era cel de-al patrulea tratat din seria celor elaborate la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), consemnând încheierea Primului Război Mondial și propunând aranjamente internaționale care urmau a se derula de atunci încoace. Toate aceste instrumente juridice internaționale au avut la bază o concepție despre felul în care ar fi trebuit să se desfășoarerelațiile între state – bilaterale, regionale, multilaterale – concepție expusă în Pactul Societății Națiunilor.
Delegația Ungariei la semnarea Tratatului de la Trianon.
Delegația Ungariei la semnarea Tratatului de la Trianon.
Tratatul de la Trianon, care consfinţeşte statul român modern, expus în  Bucureşti | Digi24
  • De altfel, părțile semnatare ale acestor tratate postbelice, cunoscute împreună sub denumirea de “Sistemul de la Versailles”, au agreat și înființarea unei organizații internaționale – Liga/Societatea Națiunilor (precursoarea Organizației Națiunilor Unite de astăzi) – care a intenționat să gestioneze raporturile dintre state, în conformitate cu dreptul internațional, scopul principal fiind menținerea păcii în Europa și în lume.
  • Tratatul de la Trianon conținea 101 articole, structurate în patru părți, conform unei organizări tematice. Prima parte (art.1-26) a inclus textul Pactului Ligii/Societății Națiunilor care, așa cum menționam, a fost deschizător al tuturor tratatelor Sistemului de la Versailles.
  • A doua parte (art.27-35) a desemnat frontierele Ungariei care sunt și actualele granițe ale statului vecin. Articolul 27 din Tratata precizat frontiera ungaro-română care este și astăzi granița între România și Ungaria. Acest segment al doilea al tratatului a fost în acest fel numerotat pentru că Ungariei atunci i-a fost recunoscutăindependența, devenind subiect al dreptului internațional ca entitate juridică distinctă. Știm că anterior fusese un teritoriu (chiar dacă se numea regat) al Imperiului Austro-Ungar, destrămat la sfârșitul conflagrației mondiale.
  • Partea a treia (art.36-78) s-a referit la aspectele europene, clauzele sale descriind cadrul raporturilor Ungariei cu statele învecinate, având o importanță deosebită pentru întreaga regiune a Europei Centrale, cu ramificații certe și pentru zona sud-est europeană. Tot aici au fost cuprinseproblemele foarte sensibile ale minorităților și cetățeniei, dar și proiecția dezvoltării comerțului, aspectele economico-financiare legate de statutul Ungariei, de stat succesor al dispărutului Imperiu Habsburgic, precum și chestiunile reparațiilor de război. Ultimele articole ale acestei părți prevedeau obligativitatea Ungariei de a restitui statelor vecine arhive, registre și titluri care aparținuseră adiministrațiilor teritoriilor încorporate de noile state naționale constituite/desăvârșite tot atunci în Europa Centrală.
  • Cea de-a patra parte a tratatuluia fost despre zonele africane și asiatice, unde Monarhia habsburgică a fost implicată prin angajamente juridice bilaterale sau internaționale.
  • Tratatul de la Trianon este complementar Actelor Marii Uniri din 1918, incluzând și Rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia (1 dec.1918). „Căderea imperiilor” (austro-ungar, țarist, otoman), la sfârșitul Primului Război Mondial, a fost rezultatul slăbiciunii lor structurale. Totodată, popoarele cuprinse în stăpânirea acestora au desfășurat o puternică luptă pentru autodeterminare națională și organizare proprie în state naționale.
Tratatul de la Trianon. Mesajul MAE la a 93-a aniversare | Ziua Veche
  • Acesta a fost unul dintre principiile fundamentale ale organizării păcii postbelice, pe care l-a susținut președintele S.U.A., Woodrow Wilson, dar chiar și revoluția rusă (1917). Fructificând atmosfera generată de acest context, românii din Basarabia, Bucovina, Transilvania și Banat și-au proclamat opțiunea autodeterminării naționale și despărțirea de Imperiul Rus și Imperiul Habsburgic, în perioada martie-decembrie 1918, concomitent cu hotărârile asumate democratic, de a se uni cu statul român modern. După deciziile populare de la Chișinău (27 martie 1918), Cernăuți (28 noiembrie 1918), Alba Iulia (1 dec.1918) a urmat legiferarea lor în Parlamentul României și decretarea Marii Uniri de către Regele Ferdinand. Aceste acte aveau un caracter politic și juridic intern, dar, conform procedurilor sistemului internațional modern, ele trebuiau să fie recunoscute prin tratate internaționale, deoarece desemnau nu doar un actor juridic (stat), dar îi puneau și granițele sub apărarea dreptului internațional.
  • Tratatul de la Saint-Germain (semnat de România în 10 dec.1919), Tratatul de la Neuilly (27 noiembrie 1919), Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) și Tratatul de la Paris (28 oct.1920) au fost instrumentele juridice internaționale care au confirmat procesul politico-juridic intern, de desăvârșire a unității național statale românești, i-au precizat granițele și le-au dat recunoaștere internațională. Revenind la Tratatul de la Trianon, acesta a continuat în plan internațional o procesualitate istorică națională și a completat-o cu recunoașterea juridică de către comunitatea internațională, un act absolut necesar pentru ca România post-1918să funcționeze legal în sistemul internațional. Nicolae Titulescu, unul dintre semnatarii Tratatului de la Trianon, în numele României, cunoscutul ministru al Afacerilor Străine al Guvernului de la București, a descris sugestiv acest aspect(1934): Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor, și îndeosebi celor din Ardeal, ca o consfințire a unei ordini de drept cu mult mai reduse decât aceea pe care veacuri de conviețuire și de suferințe comune au săpat-o în conștiința istorică a neamului nostru. De aceea, în chip firesc, în opinia noastră publică, Tratatul de la Trianon evocă mai curând ideea de completări, decât ideea unei amputări.” Ce am mai putea adăuga astăzi, la mai bine de un secol de la semnarea Tratatului de la Trianon, este că, dintre cele patru instrumente juridice internaționale menționate anterior, acesta s-a dovedit a fi cel mai “rezistent”la tulburările regionale și internaționale, deoarece granițele româno-ungare se mențin pe linia trasată în 4 iunie 1920.

(fragment din interviul acordat de prof. univ. dr. Vasile Pușcaș, specializarea istorie și relații internaționale, pentru Cotidianul – vezi interviu complet AICI -, realizator Ion Longin Popescu).

01/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CEANGAII ȘI FALSELE PROBLEME RIDICATE DE REVIZIONIȘTII UNGURI

“ Ne straduim sa internationalizam cauza autonomiei maghiare din Transilvania si din Secuime, problemele ceangailor si asa mai departe.”

(Laszlo Tokes, fost vicepresedinte al Parlamentului European).

O falsă problemă: “ceangăii” din Moldova.

 Între multiplele probleme apărute în existenţa românilor după revoluţia din decembrie 1989 se înscrie din nefericire şi falsa problemă a catolicilor, cu antecedente care vin din trecutul istoric, revendicarea de către unguri a romano-catolicilor moldoveni ca maghiari, sub denumirea de “ceangăi”, demonstrează fără dubiu faptul că minciuna şi falsificarea documentelor rămân şi astăzi direcţii de referinţă pentru politica externă ungară.
Cu toate că romano-catolicii din Moldova îşi afirmă din totdeauna identitatea românească, naţionalismul maghiar continuă să-i revendice.
Inovaţie lingvistică a istoriografiei maghiare termenul de “ceangăi-maghiari”, sau “maghiari-ceangăi”, (în franceza Tchangos, în ungureste csangos, în germana Tschangos, în engleza changos), este perceput ca o jignire de către populaţia romano-catolică din Moldova si a creat o falsă problemă etnică ce serveşte guvernului ungar în politica privind protecţia maghiarilor din afara hotarelor.
Bazată numai pe surse “istorice maghiare” falsa problemă a romano-catolicilor din Moldova, a devenit subiect de lucru pentru organismele europene cu atribuţii în domeniu, la iniţiativa guvernului maghiar care s-a folosit în acest sens de câteva asociaţii create artificial şi finanţate pe măsură.

Liderii acestora, un cerc limitat de persoane, care migrează de la o asociaţie la alta (Via Spei, Asociaţia Ceangăilor Maghiari din Moldova, Siret – Cleja, etc.), numărând în total câteva zeci de oameni, reprezintă fie “importuri din Ardeal”, fie persoane şcolite peste noapteîn centre universitare din Ungaria.
Lipsiţi de audienţă, dar având nevoie de o legitimare a acţiunilor întreprinse, au întocmit liste cu semnături pentru diverse ajutoare materiale, folosindu-le ulterior pentru a susţine solicitările de asistenţă educaţională şi religioasă în limba maghiară.
Necunoaşterea acestui aspect a indus astfel în eroare organismele europene cu atribuţii în domeniu care, prin rezoluţiile adoptate în anul 2001 au concluzionat în mod surprinzător, că “ceangăii” ar fi o “minoritate etnică” compactă ca areal geografic, altfel spus, închisă, izolată şi condamnată la dispariţie.

Căzute în această capcană organismele europene au acceptat aprioric „rolul salvator” al asociaţiilor pro-maghiare în privinţa aşa-zişilor “ceangăi” facilitând astfel neo-maghiarizarea catolicilor  moldoveni fapt ce ar putea conduce, în ultimă instanţă, la aberante soluţii teritoriale de tipul “pământuri ceangăieşti”. În acest fel nostalgia “Ungariei Mari” cunoaşte o interesantă metamorfoză adaptată indusiv realităţilor Europei de astăzi.

Precizare: despre așa-zișii ceangăi

Dar cine sunt “ceangăii”?

        Catolicii moldoveni de astăzi sunt urmaşii ardelenilor români, în cea mai mare parte ţărani iobagi, care plecaţi în pribegie s-au aşezat în Moldova şi nu puţini în Muntenia.

 Creşterea neobişnuită a populaţiei catolice din Moldova a dus la apariţia a zeci de sate situate în bazinul mijlociu al Siretului cu accent pe Bacău, Neamţ şi laşi. Această plecare în pribegie apare abia după ce în câteva rânduri românii din Ardeal, scoşi în afara celor trei naţiuni medievale (unguri, saşi şi secui), s-au ridicat cerându-şi drepturile, la Bobâlna (1437),în 1514 sub Gheorghe Doja şi în 1784 cu Horea, Cloşca şi Crişan.

        Adânciţi în grozăviile legilor Tripartitului Werboczi românii erau la 1764 potrivit geografului austriac Hacquet “surghiuniţi de celelalte neamuri din Principat pe pământurile cele mai pustii şi părăsite,… fiecare sas sau ungur putând lua în stăpânire aceste locuri … gonindu-1 pe acesta (românul) în munţi cu toată familia sa, unde nu găseşte decât stânci, sau chiar silindu-1 să iasă din ţară”.
Referitor la denumirea de “unguri” cu care moldovenii ortodocşi îi numeau pe românii transilvăneni, aceasta se datora, potrivit episcopului de Bacău, Stanislau Jezierski la 1763, faptului că erau catolici şi veneau din Ţara Ungurească (Transilvania), pe care o părăseau din cauza deposedărilor de pământ, restrângerii drepturilor şi creşterii obligaţiilor, dar mai ales a lipsei recunoaşterii naţionale.

Românii transilvăneni s-au adăugat comunităţilor catolice deja existente în Moldova medievală (secolul XIII), ca urmare a misionarismului Romei.
Deformata idee, frecvent vehiculată şi din nefericire însuşită de unii, potrivit căreia cel puţin după nume am fi maghiari, îşi are explicaţia în politica naţionalistă maghiară, care a avut ca apogeu Apariţia în 1898 sub controlul Ministeruluide Interne de la Budapesta a “Societăţii Centrale de Maghiarizare a Numelui”.

În virtutea regulamentului acestei societăţi, şi prin intermediul preoţilor catolici maghiari, românii primeau nume ungureşti deoarece “…prin maghiarizarea numelui de familie, adică prin botez naţional cel cu nume străin este primit în Societatea maghiară”.

Fapt istoric de necontestat susţinut de un document oficial, care nu a avut niciodată un echivalent românesc, politica de maghiarizare a numelor constituie un important filon de inspiraţie şi pentru liderii politici ai Ungariei de astăzi.
Ce machiavelism mai mare poate exista dacă ieri ne goneau de pe pământul nostru, iar astăzi ne botează “ceangăi-maghiari” şi ne cheamă înapoi cu certificate de “nobleţe maghiară”!?. Este ca şi cum între victimă şi călău se creează dintr-o dată o asemenea iubire încât victima sărută mâna celui care tocmai i-a furat casa şi pământul.
Pentru că după 1990 au început să apară o serie de emisari ai Budapestei, care solicită nici mai mult nici mai puţin, ca noi, urmaşii pribegilor de ieri, să spunem că suntem maghiari. Botezându-ne “ceangăi”, adică un fel de maghiari corciţi, au devenit dintr-o dată extrem de grijulii faţă de soarta noastră şi declarându-ne o populaţie arhaică lipsită de intelectuali, transformă religia noastră într-un subiect care induce ideea că ceea ce este catolic este automat şi ungur.
De aici şi până la transformarea catolicilor într-o minoritate etnică aşa cum o face raportul finlandezei – Titty Isohookana-Asunmaa -, nu este decât un pas. Care s-a făcut trebuie să recunoaştem, şi pe fondul ignoranţei clasei noastre politice, sau cel puţin al unei părţi, la care se adaugă serioase carenţe în domeniul politicii noastre externe şi nu în ultimul rând, al administraţiilor judeţene care nu au sprijinit localităţite catolice.
Formulările din raportul menţionat sunt cel puţin surprinzătoare în condiţiile în care anterior redactării lui au existat reacţii ale unor comunităţi catolice (în localitatea Cleja din judeţul Bacău 1995 şi 1997) când populaţia a respins pe bună dreptate tentativele U.D.M.R. şi asociaţiilor maghiare de a le denatura identitatea românească.

Dezavuaţi de populaţia catolică, astăzi, cei câţiva lideri pro-maghiari s-au concentrat în 2-3 localităţi, unde îşi au domiciliul, transformând locuinţele proprii în “şcoală şi biserică”, ţinând cursuri şi oficiind serviciul religios în limba maghiară.
Absolut “originală” soluţia este de fapt ilegală, încălcând atât legislaţia privind organizarea învăţământului cât şi dreptul canonic.

Profitând de precaritatea dotării existente în unele şcoli din mediul rural, în special în domeniul calculatoarelor, aceşti lideri înghesuie în câteva spaţii improprii, copii cu vârste şi pregătiri diferite, ademenindu-i şi condiţionând serviciile oferite de învăţarea limbii maghiare. Se încalcă astfel toate normele metodologice, pedagogice şi organizatorice necesare a fi respectate pentru autorizarea unei instituţii de învăţământ, în conformitate cu legistaţia românească şi europeană.
Alături de cele câteva calcutatoare şi manuale primite de la Budapesta, deseori în zonă îşi fac apariţia şi preoţi maghiari din Transilvania şi Ungaria, care în aceleaşi spaţii oficiază serviciul religios în limba maghiară.

Potrivit dreptului canonic, preoţii străini care vin şi oficiază în aceste localităţi, încalcă autoritatea Episcopiei de laşi, în condiţiile în care nu au acceptul episcopului de Iaşi.  Aceste reglementări sunt general valabile în toată lumea catolică.
Considerăm că readucerea în discuţie a problemei şcolilor în limba maghiară în satele catolice din Moldova este lipsită de temeinicie, susţinătorii acestei idei raportându-se la un fals precedent încercând să găsească o legitimare istorică, acolo unde ea nu există.

 În mod concret este vorba de iniţiativa din anii 1950 impusă de puterea sovietică de la Moscova autorităţilor comuniste româneşti de a introduce în Moldova şcoli în limba maghiară.
În contextul istoric de atunci, motivaţiile autorităţilor comuniste faţă de înfiinţarea şcolilor în limba maghiară, au fost cât se poate de originale, în conformitate cu idealul internaţionalismului de factură sovietică. Nereuşind să-şi apropie comunităţile catolice prin instituţia ecleziastică, regimul comunist nu a ezitat să-i încadreze pe catolici într-un mod nedrept, în categoria unei minorităţi etnice făcând astfel un serviciu imens naţionalismului maghiar.
Autorităţile comuniste au ignorat însă tocmai părerea celor pentru care au înfiinţat aceste şcoli maghiare, anume romano-catolici din Moldova, care nu au ezitat să ceară în mod firesc înlocuirea acestora cu şcoli româneşti. Experimentul impus din afară care nu ţinea cont de identitatea românească a populaţiei romano-catolice din Moldova, a fost sortit eşecului.
Privind retrospectiv, această argumentaţie este evident că problema romano-catolicilor din Moldova are profunde determinări politice exterioare României, astfel încât tentativele de reactualizare generează aceleaşi reacţii şi atitudini de respingere în rândul comunităţilor catolice.

În acest context relevante pentru identitatea românească a catolicilor din Moldova sunt excelentele relaţii de convieţuire cu ortodocşii, între ei neexistând niciodată probleme interconfesionale sau conflicte.

Stau mărturie atât căsătoriile cât şi convieţuirea în aceleaşi localităţi şi, mai nou, vizita Suveranului Pontif în România la invitaţia Întâiului Stătător al Bisericii Ortodoxe Române.
Intensitatea mereu crescândă a acestor acţiuni provocatoare a solicitat din partea noastră găsirea unor instrumente prin intermediul cărora comunităţile catolice din Moldova să-şi poată afirma, pentru a nu ştiu câta oară, identitatea românească.
În condiţiile în care filo-maghiarii, aşa cum de altfel am menţionat, au înfiinţat o serie de asociaţii ce au ca fondatori aceeaşi 10-20 de oameni fără a se supune niciodată unei dezbateri publice pentru a cunoaşte susţinerea de care se bucură (sic’), în 17 martie 2001, 1000 de catolici delegaţi de 40 de comunităţi din Moldova, în şedinţă publică, au pus bazele Asociaţiei Romano-Catolicilor “Dumitru Mărtinaş”.

Adunarea Generală s-a constituit într-o mult aşteptată ocazie, în care, în mod public, participanţii şi-au afirmat încă o dată originea românească şi au protestat împotriva celor care doresc să-şi atingă scopurile lor politice pe seama romano-catolicilor.
Printr-un vot unanim Asociaţia a fost mandatată să promoveze identitatea românească a romano-catolicilor din Moldova, anulând ipostaza folosirii lor în favoarea unor interese străine.
Pentru aceasta, prima iniţiativă a Comitetului de Coordonare a constituit-o iniţierea unei corespondenţe cu Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, pe adresa căreia a fost trimis un material reprezentativ privind adevărata stare de fapt.

Din păcate, nici până astăzi forul european nu a dat un răspuns demersului nostru, iar rezoluţiile adoptate ulterior nici măcar nu le-a luat în calcul.
În pofida acestei experienţe triste, membrii comunităţii noastre îşi exprimă speranţa că vocea lor va fi auzită şi ascultată de organismele europene, iar pe viitor deciziile care îi privesc vor fi adoptate cu respectarea principiilor şi normelor care guvernează comunitatea europeană.

Spunem aceasta cu referire clară la principiul Uniunii Europene “unitate în diversitate” întrucât şi noi reprezentăm o componentă românească a familiei europene, de religie romano- catolică. în ultimă instanţă, făcând parte din marea comunitate catolică europeană, ca români reprezentăm o punte peste imaginara linie culturală trasată de Samuel Huntington.

Această precizare doreşte să anuleze ideea că dincolo de hotarele actuale ale catolicismului maghiar pot exista şi chiar există catolici de altă etnie, respectiv români. “Pământeni catolici”, cum îi numea în Sfatul Ţării la 1857 Costache Negri sau “răzeşi catolici” potrivit lui Mihail Kogălniceanu, catolicii din Moldova, care s-au privit întotdeauna ca români, au devenit, mai ales în ultimii 10 ani, un subiect viu de discutat, fără voia lor.

Mai mult decât atât, peste noapte, un parlamentar maghiar ales pe listele U.D.M.R. în judeţul Bihor s-a autoproclamat în Parlamentul României, reprezentantul catolicilor din Moldova, în condiţiile în care circumscripţia sa electorală se află la peste 600 km faţă de Moldova.
Informăm că romano-catolicii din Moldova şi-au exprimat opţiunile electorale la fel ca toţi românii, astfel încât formaţiunea politică de care aparţine parlamentarul respectiv (U.D.M.R.) nu a obţinut nici un loc în legislativul României la nici una din alegerile democratice din l990 până astăzi.În concluzie:

– “Ceangăii” nu există: există doar români romano-catolici, ei nu sunt o minoritate etnică pentru că limba maternă a catolicilor moldoveni este limba română, obiceiurile, portul popular, cultura populară a acestora, sunt specifice naţiunii române.
– Catolicii din Moldova au fost şi sunt români, iar apartenenţa lor la religia romano-catolică nu dă dreptul nimănui să-i revendice.

Prezentarea lor ca maghiari are motivaţii politice străine de identitatea acestora.

– Nu se poate vorbi de o discriminare a catolicilor din Moldova de către majoritatea ortodoxă, în condiţiile în care şi unii şi alţii sunt români şi convieţuiesc în bună pace.
– Himera “Ungariei Mari” nostalgie a liderilor maghiari de astăzi este străină catolicilor din Moldova.
– Este necesară o atitudine fermă din partea statului român referitoare la amestecul străin în problema catolicilor.

Certitudini științifice

Testele ADN au stabilit originea ceangailor.

Teste ADN pentru stabilirea originii etnice a ceangăilor au stabilit că din punct de vedere genetic (ca și al culturii tradiționale), romano-catolicii din Moldova (ceangăii) sunt români și sunt diferiți de unguri.

        Aceste teste au stabilit că populația din Ungaria de azi, este de origine europeană nu mongoloidă, ungurii nu sunt înrudiți genetic cu triburile maghiare, hune, turcice sau cu populații vorbitoare de limbi fino-ugrice (finlandezi, estonieni), nici cu populații  din zona caucaziană sau cu iranienii ci că ungurii sunt descendenții populației europene ce exista în Panonia și Bazinul Carpatic înainte de venirea triburilor migratoare iar maghiarizarea a fost facută de elitele aflate la conducere.

        Ungurii sunt un amestec de români, slavi, germani și țigani, maghiarizați lingvistic, ungurii de azi fiind din punct de vedere genetic cel mai mult apropiați de slavi și țigani.

Cei interesați de conținutul acestor documente și articole pot accesa adresele de mai jos:

    1) Diversitatea cromozomială în Europa (în limba engleză) – aici
2) Genetica umană în Europa – populaţia ungurească  veche (în limba engleză) – aici
3) Istoria populaţiei africane din punct de vedere al variaţiei cromozomiale (în limba engleză) – aici
4) Ungurii nu au descendenţă asiatică (în limba engleză) – aici
5) Migraţia populaţiilor (în limba engleză) – aici
6) Polimorfismul cromozomial la populaţia ungară (în limba engleză) – aici
7) Polimorfismul cromozomial la populaţia ungară (în limba engleză) – aici
8) Genetica umană în India – afinităţi cu populaţia ungariei (în limba engleză) – aici
9) Genetica populaţiilor balcanice – Bulgaria (în limba engleză) – aici
10) Grupurile etnice din Transilvania (în limba engleză) – aici

Video in LIMBA ROMANA:ORIGINEA ETNICA A UNGURILOR ,SECUILOR SI CEANGAILOR pe baza testelor ADN :  AICI

  SURSA: ASOCIATIA ROMANO-CATOLICILOR “DUMITRU MARTINAS”-BACAU, ROMANIA.

25/10/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ştefan cel Mare vorbea româneşte, dar ce limbă credea el că vorbea ?

Portretul lui Ștefan cel Mare din Tetraevanghelul de la Humor (1473) - 24  PH Arte

Istoricul Lucian Boia de la Bucureşti s-a declarat convins că Ştefan cel Mare vorbea moldoveneşte şi că „dacă i-am fi spus că e român, n-ar fi înţeles ce spunem”.

Ce limbă vorbea Ştefan cel Mare şi ce limbă credea voievodul că vorbea?

Sunt întrebări la care nu se poate răspunde simplu şi asta din mai multe motive.

Foto: Portretul lui Ștefan cel Mare din Tetraevanghelul de la Humor (1473).

Principala problemă este reprezentată de faptul că nu avem un text scris integral în limba populară vorbită în vremea lui Ştefan cel Mare, scrie istoricul George Damian în  adev.ro/nnlszu preluat de https://www.timpul.md.
Cancelaria domnească redacta documentele ţării în limba slavonă, limba oficială a vremii. Nici acest lucru nu ar trebui să ne mire: în Europa occidentală contemporană cu voievodul Moldovei limba oficială era latina, deşi la sfârşitul veacului al XV-lea îşi făceau loc în cultura scrisă limbile popoarelor europene.

Primul document în limba română păstrat până în zilele noastre este scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung, datată în anul 1521, la doar 17 ani de la moartea lui Ştefan cel Mare.

Eliminarea confuziilor

Problema ridicată de afirmaţia istoricului Lucian Boia este complicată suplimentar de planurile diferite pe care se poartă disputa asupra perechii român-moldovean. 

De multe ori este creată o confuzie (intenţionată sau nu): termenul de moldovean se poate referi la un cetăţean al statului medieval Moldova, locuitor al regiunii istorice Moldova din actuala Românie, cetăţean al Republicii Moldova sau poate desemna un individ care îşi asumă construcţia sovietică a unei identităţi etnice şi naţionale promovată de Uniunea Sovietică începând din anul 1924.

 Suprapunerea acestor planuri denotă rea-voinţă cu intenţii politice sau ignorarea surselor istorice. Când vorbim de identitatea etnică medievală a românilor ne izbim de alte complicaţii şi confuzii.

Pentru perioadele vechi lipsesc documentele create de români, iar documentele scrise de români mai apoi sunt redactate sute de ani în limba slavonă sau limba latină.

Mai mult, cei care scriau aceste documente nu o făceau pentru a ne lămuri nouă dilemele din ziua de azi – hârtia era scumpă şi ştiutorii de carte puţini, iar documentele scrise aveau scopuri practice (în general atestarea proprietăţilor).

Nu putem decât să tragem cu ochiul printre perdelele istoriei şi să încercăm să bănuim cam cum gândeau strămoşii noştri acum 500 de ani.

Documentul polonez şi poreclele moldovenilor

În arhivele Poloniei este păstrat tratatul încheiat între Ştefan cel Mare şi regele Poloniei în anul 1485, tratat care poartă menţiunea „ex valahico in latinum versa est” – „a fost tradus din valahă în latină”.

De ce au ales diecii polonezi să denumească „valahă” limba în care a fost redactat un tratat cu Ştefan cel Mare? 

Dacă voievodul Moldovei ar fi fost pătruns de o identitate moldovenească fermă ar fi trebui să fie folosită denominarea de „limbă moldovenească”. 

Polonezii contemporani cu Ştefan cel Mare cunoşteau destul de bine realităţile: moldovean se referea la identitatea politică, însă identitatea lingvistică şi etnică era „valahă” – sau mai bine zis românească, „valah” fiind numele dat românilor de străini. 

Ar trebui să încercăm să răspundem la întrebarea ce limbă vorbea Ştefan cel Mare şi contemporanii săi din Moldova medievală?

Ce cuvinte foloseau şi conform căror reguli? Este greu de răspuns la această întrebare câtă vreme nu va fi descoperit un document din acele vremuri scris integral în limba vorbită de popor.

Însă documentele de cancelarie ale lui Ştefan cel Mare, deşi sunt redactate în limba slavonă, conţin totuşi o serie de cuvinte în limba populară, transcrise cu alfabet chirilic.

Avem astfel numeroase nume de sate şi locuri precum: Găureni, Poiana de la Pârâu, Galbeni, Miculeşti, Căcăceni, Deocheaţi, Toporăuţi, la Movile, Urdeşti, Uşiţa, Roşioara, Urseşti, Măzăreşti, prisaca Vrabia, Vultureşti, Cioreşti etc.

Tot în documentele slavone apar numeroase nume de boieri, ale căror porecle ne furnizează o amplă colecţie de substantive folosite în limba populară din vremea lui Ştefan cel Mare:

Lână Rugină, Petru Puiul, Giurgiu Blidarul, Ion Munteanu, Moişă Filosoful, Petru Oţelescul, Mândrea, Candrea fiul lui Greul, Creţu, Iuga Grasul, Zbierea pârcălab, Fătu, Marcu Bălaur, Vâlcu Purcelescul, Mihul Lungul, Giurgea Căcărează, Radul Cârlig, Ion Frunteş, Mihul Ciocan, Ivan Ciumalea, Urîta fiica Malei nepoata lui Giurgiu Piatră, Giurgiu Puţeanul etc.

Avem astfel o serie de substantive comune pe care le înţelegem fără nici un fel de probleme la 500 de ani de la consemnarea lor în scris, plus o serie de elemente gramaticale precum declinarea substantivelor ceea ce mă îndreptăţeşte să spun că în cazul inventării unei maşini a timpului un moldovean din vremea lui Ştefan cel Mare s-ar înţelege fără probleme cu un oltean contemporan cu noi, mai ales în ceea ce priveşte lexicul de bază.

Ştefan cel Mare vorbea româneşte – sau cel puţin s-ar fi înţeles cu un român – dar ce limbă credea el că vorbea?

Tătarul şi legea românească

La 8 februarie 1470 Ştefan cel Mare emitea în Suceava un document extrem de interesant, din care redau în rândurile următoare un fragment de interes pentru discuţia de faţă:

(…) am dat această carte a noastră tătarului şi robului nostru care au fugit de la noi şi din ţara noastră în Ţara leşească, anume Oană tătarul, şi copiilor lui, pentru aceea ca el să vină de la sine înapoi (…) iar de robie să fie iertat (…) aşa cum stau şi trăiesc în ţara noastră toţi românii după legea românească (…) şi să nu dea şi să nu plătească niciodată nimic după legea robilor şi a tătarilor, nici coloade, nici dare să nu plătească nici unui boier al său, la care va trăi atunci. Iar cine îi va pârî pentru orice faptă (…) ei să nu plătească nici o ajutorinţă mai mult, ci numai să plătească după legea românească, cum este legea românească, iar mai mult de aceasta să nu dea, ci să fie în ţara noastră după legea românească.

Fragmentul necesită câteva explicaţii suplimentare, dincolo de evidenţa eliberării unui rob tătar.

În original, „legea românească” este redată prin „voloskîm zakonom”, dacă vrem să fim extrem de precişi „legea valahă”.

Expresia nu este o confuzie sau o greşeală, este repetată în document de patru ori. Este un document intern, Ştefan cel Mare nu se adresa vreunui principe european căruia, pentru a nu-l zăpăci într-o epocă a geografiei precare, ar fi trebuit să-i vrobească de „Valahia Minor”. 

Fiind vorba de un document intern, Ştefan cel Mare (care se intitulează la început „domn al Moldovei”) ar fi putut folosi netulburat expresia „legea moldovenească” – însă a preferat „legea vlahă” sau „legea românească”. 

În cazul de faţă, când discutăm despre „legea românească” în opoziţie cu „legea robilor” şi „legea tătarilor” este vorba de setul de reguli (impozite, norme juridice) care se aplica unei anumite categorii sociale, categorie socială care se suprapunea unei identificări etnice – legea românilor (persoane libere) opusă legii tătarilor (persoane cu statut de robi).

„Voloskîm zakonom” a lui Ştefan cel Mare de la 1470 aminteşte de „zakonom vlahom” a lui Ştefan Duşan care se aplica românilor de la sudul Dunării în anii 1334-1346, dar şi de „jus valahicum” din Transilvania, aflat în viogoare până târziu în secolul al XVIII – răspândirea şi comunitatea lingvistică a grupurilor cărora li se aplicau aceste norme jurdice îndreptăţindu-ne să folosim termenul de „legea românilor”.


Moldovean vorbitor de limbă română

În lucrarea „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” cronicarul Miron Costin lămureşte cât se poate de clar diferenţele între identitatea lingvistică, identitatea etnică şi identitatea politică. În termenii actuali, cetăţenia era moldovenească, însă locuitorii Moldovei medievale erau români care vorbeau limba română. 

În introducerea lucrării amintite, Miron Costin enunţă scopul efortului său: „Începutul ţărilor acestora şi a neamului moldovenescu şi muntenescu, şi cîţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume şi români şi pînă astăzi, de unde şunt şi de ce seminţie, de cînd şi cum au descălecat aceste părţi de pămîntu…”

Deşi boier moldovean, Miron Costin se considera având aceeaşi origine etnică şi vorbind aceeaşi limbă cu românii din Transilvania şi Ţara Românească. 

„Şi aşa neamul acesta de carele scriem, al ţărilor acestora (Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românilor din Ardeal), numele vechiu şi mai direptu iaste rumân, adică râmlean, de la Roma, tot acest nume au ţinut şi ţin pînă astădzi..”, subliniază cronicarul.

„Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vreme, cu vacuri, cu primenele au şi dobîndescu şi alte nume, iară acela carile iaste vechiu nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumân. Cum vedem că, măcar că ne răspundem acum moldoveni, iară nu întrebăm: „ştii moldoveneşte?”, ce „ştii româneşte?” pre limba latinească… Şi aşa iaste acestor ţări şi ţărîi noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numile cel direptu de moşie, iaste rumân, cum să răspundu şi acum toţi aceia din ţările ungureşti lăcuitori şi muntenii ţara lor şi scriu şi răspundu în graiul: Ţara Românească” – acesta fiind fragmentul definitoriu pentru identitatea lingvistică a locuitorilor Moldovei, fragment ignorat cu bună ştiinţă de promotorii teoriei moldoveniste.

Este greu de spus cu siguranţă că Ştefan cel Mare avea aceeaşi concepţie cu Miron Costin asupra identităţii moldoveneşti, între ei este o diferenţă de mai bine de 150 de ani.

Însă nu putem exclude acest lucru fără să ne punem mai multe întrebări şi mai ales nu se poate afirmă cu siguranţă că Ştefan cel Mare se credea moldovean vorbitor de limbă moldovenească.


08/07/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: