La 22 iunie 1941 România a început o bătălie justă din punct de vedere moral și juridic, pentru recuperarea teritoriilor acaparate prin forță și abuz de Uniunea Sovietică cu sprijinul Germaniei naziste

România nu a atacat Uniunea Sovietică în 22 iunie 1941, ci a răspuns la agresiunea sovietică începută în 28 iunie 1940.

Istoriografia română a declarat ziua de 22 iunie 1941 drept ziua în care țara noastră a început bătălia pentru eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, teritorii care fuseseră răpite României prin ultimatumul sovietic de la 28 iunie 1940. Mai mult, ordinul viitorului Mareșal Antonescu a fost considerat drept începutul unei bătălii juste, atât din punct de vedere moral, cât și juridic, pentru recuperarea unor teritorii pierdute prin forță și abuz.

Cu toate acestea, în Rusia și în spațiul ex-sovietic, dar și în Occident, continuă să se susțină o variantă a istoriei în care România este portretizată ca un stat care a comis o agresiune împotriva unui stat suveran, asociindu-se în acest sens cu Germania nazistă. Această teorie a ajuns să fie vânturată și prin spațiul public românesc, mai ales după apariția fenomenului „demitizării” istoriei, dar și pe fondul avansului în societate a ideologiei stângiste, internaționaliste.

Dar care este adevărul? A fost România un stat agresor prin actul de la 22 iunie 1941? Pentru a lămuri cititorii în privința acestui aspect foarte important, am ales să cităm un fragment din volumul „Armata, Mareșalul și evreii”, semnat de Alex Mihai Stoenescu, Ediția 1, Editura Rao, 1998. Pentru ușurința lecturii am eliminat explicațiile notelor de subsol, păstrând doar referința la acestea.

„Împrejurările geopolitice ale raptului teritorial comis de U.R.S.S. împotriva României în iunie 1940 sînt de notorietate. Se impune însă ca acestea să fie amintite – fără a cerceta în profunzime mecanismul complex creat de diplomația Pactului din 23 august 1939 în scopul izolării complete a României – pentru a explica acel context încare s-au derulat evenimentele ce fac obiectul prezentului studiu.Pregătirile diplomatice începuseră cu multă vreme în urmă. Un moment „cheie” în evoluțiile politice a fost semnarea primului Protocol adițional secret la Pactul sovieto-german de neagresiune (23 august 1939), în cuprinsul căruia „Partea Sovietică accentuează interesele sale în Basarabia”.

Pe fundalul victoriilor germane înFranța, la 23 iunie 1940 – a doua zi după capitularea Franței -, Molotov îi comunică lui Schulenburg pretențiile Moscovei în legătură cu Basarabia și îi menționează că guvernul sovietic intenționează „soluționarea pe cale pașnică, însă este decis să întrebuințeze forța în caz că guvernul român refuză o înțelegere pașnică”. Pretențiile sovietice se extindeau „și asupra Bucovinei, care are o populație ucraineană”.

Concomitent cu activitatea diplomatică, U.R.S.S. desfășura ample dislocări de trupe la frontierele române, în ultima decadă a lunii iunie, în districtele militare Liov, Kiev și Odessa se aflau dislocate — conform datelor serviciilor de specialitate ale armatei române – 3-5 divizii infanterie, 10-11 divizii cavalerie, 10-11 brigăzi C.L., 9-10 brigăzi aviatice. Situația era de natură să îngrijoreze guvernul român, drept pentru care ambasadorul României la Moscova a primit instrucțiuni, în ziua de 26 iunie, să comunice ambasadorului Reichului că „în cercurile militare românești situația este considerată ca foarte serioasă, căci nimeni nu-și poate explica prezența a 24 divizii sovietice la granițele noastre și nici pregătirea efectuată pe teren de aceste trupe”, astfel de pregătiri nefăcîndu-se„decît în ajunul unor operații ofensive” .

Era vorba, în primul rînd, de capacitarea spionajului și a diversiunii, încare forța militară sovietică se sprijinea pe ajutorul larg al minoritarilor din Basarabia.

Cu consimțamîntul Germaniei — Ribbentrop comunicase acceptul german la 25 iunie – și al Italiei, la 26 iunie, Molotov remite lui Gheorghe Davidescu, ministrul României la Moscova, după ora 22.00 prima notă ultimativă prin care „guvernul U.R.S.S. propune guvernului regal al României:

1. să înapoieze cu orice preț U.R.S.S. Basarabia;

2. să transmită U.R.S.S. partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată” , așteptînd răspunsul părții române în cursul zilei de 27 iunie.

În ciuda intenselor pregătiri ale sovieticilor – de altminteri, prompt sesizate de factorii responsabili români – regele Carol al II-lea nota în jurnalul său că știrea ultimatumului „m-a trăsnit ca o lovitură de măciucă și m-a revoltat în cel mai înalt grad”.

Dar consemnarea regelui trebuie interpretată ca o meschinărie ieftină, pentru că numai de surpriză nu se poate vorbi cu întregul siste democratic intern prăbușit și cu sistemul de alianțe căzut în fantasmagorie.

Consultarea reprezentanților statelor Axei la București va genera ideea acceptării ultimatumului sovietic, idee ce se va adopta la Consiliul de Coroană,convocat în 27 iunie la orele 12.00, datorită conjuncturii externe complet nefavorabile României. Carol al II-lea notează referitor la aceasta:

„Ceea ce face pozitia noastră mult mai gravă este că n-avem siguranța pe granițele Ungariei și Bulgariei și riscăm o situație foarte critică dacă vom fi atacati pe trei fronturi”.Se impune a adăuga faptul că în aceeași zi guvernul maghiar înainta directorului Departamentului Politic German un memorandum în care se arăta că „Ungaria dorește sau mai degrabă intenționează să realizeze îndeplinirea revendicărilor ei justificate cu privire la România …”

Tot la 27 iunie ministrul Bulgariei la Berlin prezintă și el un memorandum prin care dorea să afle punctele de vedere ale guvernului german „cu privire la satisfacerea ulterioară a revendicărilor Bulgariei”.

În consecință, guvernul român va formula un răspuns prin care „declară că este gata să procedeze imediat și înspiritul cel mai larg, la discuțiunea amicală și de comun acord, a tuturor problemelor emanînd de la guvernul sovietic”.

Răspunsul român nu a fost de natură să mulțumească guvernul sovietic, în seara zilei de 27 iunie,Gheorghe Davidescu transmitea la București faptul că Molotov i-a comunicat lui Schulenburg că „guvernul sovietic nu este dispus a se prelungi termenul și că, în lipsa unui răspuns pozitiv, trupele sovietice își vor începe operațiunile la miezul nopții”, pentru ca în cursul nopții de 27/28 iunie să-i fie remisă cea de-a doua notă ultimativă prin care se cerea guvernului român ca „în decurs de 4 zile, începînd de la ora 14.00, după ora Moscovei, la 28 iunie să se evacueze teritoriul Basarabiei și Bucovinei de trupe române”, acesta fiind simultan ocupat de Armata Roșie.

De asemenea, se cerea ca încă din prima zi, 28 iunie, „trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuți, Chișinău, Cetatea Albă. Răspunsul părții române era așteptat „nu mai târziu de 28 iunie, ora 12.00 ziua”.

Sfătuit de miniștrii Axei să cedeze, izolat în plan intemational de intensa activitate diplomatică sovieto-germană, guvernul român a fost nevoit să accepte condițiile dure impuse de Moscova. Imediat după ora 14.00, în ziua de 28 iunie, trapele sovietice au trecut Nistrul ocupînd – pînă la 3 iulie – Basarabia și nordul Bucovinei. Din primele zile de la prezentarea notelor ultimative au ieșit în evidență două aspecte. In primul rînd a fost vorba de ritmul rapid de înaintare al trupelor sovietice, care atinseseră cu elementele motorizate rîul Prut la 30 iunie, în loc de 3 iulie, ora 13.00, după cum se convenise. Trupele sovietice au avut o atitudine ostilă, deschizînd focul,luînd prizonieri și dezarmînd unitățile române întilnite, capturând material de război în valoare de 2 750 900 803 lei și sechestrând trenurile de evacuare.

Un al doilea aspect a avut în vedere depășirea cadrului teritorial fixat pe harta care însoțea nota ultimativă – „un teritoriu din Vechiul Regat”.

Ministrul român la Moscova i-a arătat lui Molotov că problema Herței „agravează considerabil situația, dat fiind că trupele sovietice au intrat adînc în teritoriul Vechiului Regat al României”.

Molotov a replicat că problema va fi în atentia comisiei de la Odessa, deși „rezolvarea ei i se pare dificilă”. Ulterior – cu toate că Berlinul s-a declarat de acord cu nemulțumirea României – guvernul sovietic a precizat că„nu consimte la schimbarea liniei «acceptate» în Bucovina”.

În consecință, derularea evenimentelor, așa cum a fost ea prezentată sintetic mai sus, permite formularea unei concluzii importante pentru încadrarea exactă a atitudinii României și a armatei sale în cursul perioadei 1939-1941:

Presiunile și acțiunile militare exercitate de Moscova s-au constituit într-un act de agresiune, asemănător celor împotriva Austriei și Cehoslovaciei, făcute de Germania, chiar dacă au fost acoperite de înțelegeri, acorduri și cedări în fața unui ultimatum.

Gheorghe Tătărescu nota la l mai 1943:

„Tactica Kremlinului a considerat în chip permanent chestiunea Basarabiei ca un izvor de agitație internațională,ca o problemă destinată să fie actualizată după nevoile politicii externe a Sovietelor. Guvernul Uniunii Sovietice recunoscuse totuși unirea Basarabiei în 1929, cînd semnează la Moscova Protocolul pentru punerea anticipată în vigoare a pactului Briand-Kellogg, care stabilea renunțarea la actele de război a statelor semnatare, și în 1933,cînd semnează la Londra pactele pentru definirea agresorului. El recunoscuse din nou unirea Basarabiei cu România prin intrarea Sovietelor în Societatea Națiunilor”.

Mult mai important este însă faptul că între 1918 și 1941, U.R.S.S. a încălcat în permanență legile internaționale, provocînd 197 incidente de frontieră, cu deschiderea focului, omorând 31 de grăniceri români și rănind 22.

In raportul înaintat de Corpul grănicerilor către Marele Stat Major în 1942 se sublinia:

„Nu trebuie uitat și posteritatea (trebuie) să știe că, timp de 23 de ani, la frontiera cu Uniunea Sovietică nu a fost liniște, nici pace. Acolo, bravii grăniceri au înfruntat zi de zi provocările mîrșave și atacurile lașe ale bolșevicilor”.

În timpul procesului său, mareșalul Ion Antonescu a înaintat Tribunalului Poporului un memoriu (15 mai 1946) în care făcea și următoarea afirmație:

”Nu pot fi socotit agresor, fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din 1940 iunie, cînd Rusia a fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decît o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om, cînd este surprins fără sprijin și nu este în măsura de ase apăra”.

Deși aserțiunea mareșalului era exactă, în coordonatele sale generale, ea se oprea totuși la jumătatea drumului. Ș ianume, agresorul a fost indubitabil U.R.S.S. în 1940, dar trecerea Nistrului din ordinul mareșalului, de data asta împotriva unui stat aflat în alianță cu Marea Britanie și sprijinit de S.U.A., dincolo de granițele statului, nu va putea fi niciodată calificată altfel decît ca agresiune. De altfel, României i s-a declarat război de către maril edemocrații occidentale numai după acest act. Pînă atunci, România era considerată țară ocupată, deși ea purta război, însă doar pe teritoriul Basarabiei.

Dar la fel de clară este și situația de stat agresat în care se afla România în 1940, prin încălcarea prevederilor Convenției pentru definirea agresiunii (Londra, 3 iulie 1933) și Conventiei pentru definirea agresiunii, semnată între România, U.R.S.S., Cehoslovacia, Turcia și Iugoslavia, la 4 iulie 1933.

România a ratificat convențiile și a depus instrumentele de ratificare la Moscova, la 16 octombrie 1933, primul,și la 17 februarie 1934, al doilea.

Atît prima cît și a doua convenție stipulau la articolul 3:

„Nici un considerent de ordin economic, politic, militar sau de altă natură nu poate servi drept scuză sau justificare pentru agresiunea prevăzută la articolul 2″, iar articolul 2, alin. 2, mentiona:„în consecință, va fi considerat drept agresor într-un conflict internațional, sub rezerva acordurilor în vigoare între părțile în conflict, statul care, primul, va comite una din următoarele acțiuni: /…/ 2. invadează cu forțele sale armate, cu sau fără declarație de război, teritoriul unui alt stat”.

Anexele celor două convenții (cu text identic) detaliază astfel articolul 3:

(Semnatarii – n.m.) „Declară că nici un act de agresiune în sensul articolului 2 al zisei Convenții nu va putea fi justificat de vreuna din circumstanțele următoare:

A. Situația internă a unui stat, de exemplu:Structura politică, economică sau socială; lipsurile pretinse în organizarea administrativă; tulburări provenite din cauza grevelor, revoluțiilor, contrarevoluțiilor sau războiului civil.

B. Comportarea internațională a unui stat, de exemplu: Violarea sau pericolul de violare a drepturilor sau intereselor materiale sau morale ale unui stat străin sau ale cetățenilor săi; ruperea relațiilor economice sau diplomatice; boicoturi financiare sau economice, controverse cu privire la obligațiile economice, financiare sau de altă natură fată de statele străine; incidente de frontieră care nu formează nici unul din cazurile de agresiune prevăzute în articolul 2″.

Citind cu atenție ambele note ultimative trimise României de către U.R.S.S. se poate constata ușor încălcarea acestor convenții; termenele fixe de reactie, tonul dur și trecerea la acțiuni diversioniste, provocări și propagandă pentru război s-au constituit în amenințare cu folosirea forței, iar prin depășirea prevederilor înțelegerii convenite sub amenințare, în folosirea efectivă a forței, ocuparea de teritoriu străin și agresiune.

În această privință, mareșalul Antonescu avea perfectă dreptate, „în dimineața zilei de 29 iunie, cînd rușii au intrat în Herța, comandantul garnizoanei, căpitanul român Boroș, și-a permis să atragă atentia că sînt într-un teritoriu din Vechea Românie neprevăzut în ultimatum. Această «mare îndrăzneală» pe care și-a permis-o bravul căpitan Boroș a fost «răsplătită» de către ruși cu omorîrea lui, a încă doi ostași și cu rănirea gravă a sublocotenentului Dragomir.

Este momentul să mentionăm aici că între cei doi ostași ce-au căzut aici, era și sergentul T.R. Bercovici din Dorohoi./…/ în legătură cu acest moment, din telegrama nr. 5 871 a Armatei a 3-a expediată la data de 29 iunie 1940, ora 10, mai aflăm că rușii la ora 12 așteptau răspunsul comandantului de corp de armată de la Cernăuți, unde fusese trimis un car de luptă după ordine noi”.

Mai mult decît atît, în afară de ocuparea tinutului Herța, care nu era prevăzută în ultimatum, Uniunea Sovietică a trecut și la alte agresiuni armate, după termenul așa-numitului acord:

„Demersurile făcute de guvernul român la Moscova pentru a obtine retragerea trupelor sovietice din localitatea Herta, ocupată de tancurile sovietice la 29iunie 1940, au fost respinse de sovietici.

în timp ce la București se făceau eforturi diplomatice pentru retragerea liniei de demarcatie în această localitate, trupele sovietice din zonă încercau zilnic să ocupe noi teritorii din nordul Moldovei și în sudul Bucovinei, dînd naștere la numeroase incidente, așa cum au fost cele din Covul de Sus și Sadău sau cele din sectorul Siret-Tereblecea-Sinăutii de Jos – Dersca. Trupele sovietice au provocat un incident între 26 – 28 octombrie 1940, în urma căruia s-au instalat în ostroavele Salangic, Dalerul Mare și Dalerul Mic, la sud de brațul Chilia. Ocuparea acestor ostroave a avut loc în urma unor scurte lupte în care sovieticii au atacat cu forte superioare și în care românii au avut morti și prizonieri. La 5 noiembrie trupele sovietice au ocupat ostrovul format din brațul Măsura și canalul Gura Stari-Stambul care controla ieșirea la Mare”.

Dar chiar documentele sovietice tratează ocuparea teritoriilor românești drept act de război: Raportul actiunilor trupelor Frontului de Sud la eliberarea (sic!) Basarabiei și Bucovinei de Nord, întocmit de mareșalul Timoșenko, la capitolul V se prevedea: „înștiințarea trupelor despre punerea în stare de război a fost făcută de către Starul Major al Regiunii în răstimp de 15 minute prin consiliile militare ale armatelor și prin comandantii marilor unități și unităti subordonate nemijlocit. Direcțiile privind concentrarea trupelor spre linia frontierei aufost date pe 10.6.40 de la orele 15.04 pînă la 21.45″.[…]

Prin semnarea Actului final de la Helsinki (1975) și a celui al Conferinței de la Paris (1990), România a recunoscut statu-quo-ul frontierelor, dar încadrarea juridică a agresiunii U.R.S.S. v împotriva României are importanță pentru a delimita exact în timp raportul agresor-agresat, astfel că istoriografia românească este îndreptățită să afirme că războiul sovieto-român s-a declanșat la data de 28 iunie 1940 și nu la 22 iunie 1941.

Perioade lungi de non beligeranță între inamici, între agresiune și ripostă au mai existat în istoria modernă a războaielor, în funcție de capacitatea celui agresat de a riposta.

Japonia a atacat U.R.S.S. în 1938, iar aceasta a ripostat în 1945, pentru că, dacă nu se acceptă acest interval, înseamnă că, la 8 august 1945,U.R.S.S. a încălcat prevederile Tratatului de neutralitate încheiat la 13 aprilie 1945 cu Japonia și a efectuat un act de agresiune, ceea ce ar face din Insulele Kurile în mod clar un teritoriu japonez ocupat ilegal de Rusia!

În privința stării de beligeranță instaurate la sfîrșitul lunii iunie 1940 între U.R.S.S. și România, Convenția privitoare la deschiderea ostilităților – Haga, 18 X 1907 – articolul l precizează:

„Puterile contractuale recunosc că ostilitățile între ele nu trebuie să înceapă fără un avertisment prealabil neechivoc, ce va avea forma unei declarații de război motivată, fie aceea a unui ultimatum cu declarație de război condiționata”.

Rusia era parte semnatară a acestei convenții.

Publicitate

VIITORUL UNIRII REPUBLICII MOLDOVA CU ROMÂNIA VĂZUT DIN PERSPECTIVA PREZENTULUI. O PĂRERE SUBIECTIVĂ

Despre Republica Moldova (și România) în anul 2023. Considerații subiective

În urma evenimentelor care au început să se întâmple de la finalul anului 2021 (momentul în care s-a pus problema iminenței unui atac al Rusiei asupra Ucrainei), a început să se vorbească din ce în ce mai des că „după Ucraina urmează Moldova”.

De atunci, numele Republicii Moldova revine aproape zilnic în presa românească și internațională în legătură cu războiul din Ucraina, iar în ultimele zile chiar mai mult decât până acum, constată istoricul Radu Mârza într-un articol publicat de https://www.contributors.ro.

Puțină istorie

Nu poate nimeni contesta faptul că multe secole, teritoriul de astăzi al Republicii Moldova a făcut parte dintr-un context cultural românesc. Poate cu excepția teritoriilor de dincolo de Nistru – dar și acolo e o discuție. Acest teritoriu a făcut parte din Țara Moldovei, fiind jumătatea ei răsăriteană. În acest context, teritoriul în discuție a avut parte de o istorie bogată și variată ca consecințe politice, etnice, lingvistice, culturale.

La 1813, Basarabia este ocupată de Imperiul Rusesc și rămâne parte a acestuia până la începutul anului 1918 când, ca o consecință a prăbușirii imperiului și a Primului Război Mondial, Basarabia se unește în mod legitim cu România și rămâne parte a acesteia până în vara anului 1940. În urma ultimatumului sovietic din 28 iunie 1940, Basarabia împreună cu Bucovina de Nord sunt cedate Uniunii Sovietice.

După un an, ca urmare a celebrului ordin dat de mareșalul Ion Antonescu, Români, vă ordon, treceți Prutul!, armata română – implicată în planul Barbarossa alături de Germania nazistă și aliații acesteia, trece Prutul și eliberează teritoriile ocupate de sovietici.

După marea bătălie de la Stalingrad, Armata Roșie preia inițiativa și contraatacă. România a pierdut, din nou, aceste teritorii care revin în componența U.R.S.S.

Tratatul de pace de la Paris din 1947 consfințește realitatea de pe teren. Basarabia devine, în mare parte, Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, în timp ce Bucovina de Nord este încorporată în R.S.S. Ucraineană.

În anii 1945-1991, procesul de rusificare început în secolul al XIX-lea este reluat și accelerat, odată cu procesul de comunizare și sovietizare.

În contextul prăbușirii U.R.S.S. și al unui surprinzător de viguros proces de redeșteptare a identității naționale românești, la 27 august 1991 Republica Moldova își proclamă independența, iar o zi mai târziu aceasta este recunoscută de România.

Au fost atunci voci care au observat graba cu care România regimului Iliescu a recunoscut independența Moldovei și care au atras atenția că această grabă nu a fost dictată de sentimente naționale românești, ci a fost un gest destinat să închidă practic orice viitor al reunificării.

Din anul 1991 și până acum, Republica Moldova este un stat independent, vecinul de răsărit al României. Un vecin cu care România are relații foarte bune. Din păcate, tranziția de la Pax sovietica la lumea democratică și prosperă a Europei este foarte lungă și dureroasă pentru Republica Moldova, dar drumul pe care aceasta îl urmează în prezent este încurajator.

De ce a fost necesar acest excurs istoric?

A fost necesar pentru a înțelege ce este astăzi Republica Moldova.

Câteva cifre: teritoriul de astăzi al Moldovei a fost, timp de cinci secole, parte a Țării Moldovei adică, așa cum arătam mai sus, parte dintr-un context cultural românesc. Apoi timp de un secol a fost gubernie a Imperiului Rusesc.

Apoi 22 de ani parte a României. Anii războiului nici nu merită luați în considerare ca „vremuri normale”.

A urmat aproape o jumătate de secol în care Basarabia a fost republică socialistă sovietică. În acest timp, populația ei a cunoscut o anumită dinamică. Ea a fost diversă și în epocile medievală și premodernă, dar în timpul secolului țarist s-a produs o puternică rusificare, făcută prin mijloace administrative și prin colonizări de populație rusofonă și de altă origine (mai… neașteptată, germană, chiar franceză etc.), aceasta din urmă motivată economic. Aceste colonizări au avut importante consecințe demografice, culturale și lingvistice.

Pe bună dreptate arăta Lucian Boia într-o carte despre Primul Război Mondial, contestată de mulți, că pentru Consiliul de Coroană care urma să decidă de partea cui să intre România în război în anul 1914, din punct de vedere național Basarabia ar fi fost o prioritate mai urgentă decât Transilvania, dar până la urmă intrarea în război a fost determinată de faptul că Rusia era aliată cu Anglia și Franța.

Între anii 1918-1940, elementul românesc s-a consolidat dincolo de Prut, dar după 1945 a suferit puternice lovituri din partea unei administrații sovietice care a practicat noi măsuri administrative de rusificare și mai ales a practicat deportări brutale de populație locală și a încurajat așezarea unor elemente străine, mai ales etnici ruși. Enclava Transnistria este un exemplu interesant din acest punct de vedere.

Prin cele de mai sus vreau să spus că, trecând secolele, teritoriul de astăzi al Republicii Moldova nu este un teritoriu ”înghețat”, monolitic, ideal din punct de vedere al elementului românesc, ci unul care a devenit mai divers, mai colorat din punct de vedere demografic și cultural. Unul în care elementul rus este puternic atât din punct de vedere etnic și lingvistic, cât și cultural și politic.

În general, societatea din Republica Moldova este – eu așa am înțeles lucrurile – una polarizată și complicată. Există persoane care susțin identitatea românească, altele care vorbesc românește (așa zicem noi), dar susțin că vorbesc moldovenește.

Există numeroși etnici ruși care trăiesc acolo deja de 50 de ani, poate de 150 de ani și se simt atașați de patria (?) lor (nimic anormal în asta). Există familii în care un soț se simte român și se uită la TVR sau TV Moldova, celălalt este și el român dar se uită la posturi TV rusești și nu vrea să audă de România, Uniunea Europeană și NATO.

Sunt, desigur, multe familii mixte, româno-ruse / moldoveano-ruse / româno-ucrainene etc. etc. Din acest punct de vedere, lucrurile sunt foarte foarte complicate și, în același timp, interesante.

O idee care revine periodic în spațiul românesc este aceea a unirii Republicii Moldova cu România.

La modul ideal, acest lucru ar fi fost posibil – eventual – prin 1991-1992 (vezi mai sus), dar atunci nu s-a dorit la nivel politic în nici una dintre țări și, mai ales, nu era posibil din motive geostrategice (opoziția Rusiei).

Apoi, mai este și problema spinoasă și greu de rezolvat a Transnistriei. În anii următori, România a intrat pe drumul integrării euro-atlantice, a devenit membră a NATO și a Uniunii Europene și, în acest cadru, unirea este imposibilă.

Câteva întrebări trebuie puse la rece

Cine vrea unirea? Vrea cineva unirea? Care ar fi avantajele ei și mai ales care ar fi dezavantajele?

Este un exercițiu de imaginație și de politică și de economie pe care este bine să-l facă fiecare dintre noi, dar mai ales entuziaștii. Repet, Republica Moldova nu este un ”teritoriu românesc” care din greșeală nu este acum parte a României, ci este un stat independent cu un profil etnic, cultural și lingvistic foarte complicat. Astăzi nu poți veni să fluturi lozinci idealiste ca și cum Republica Moldova este un uriaș covor roșu care abia așteaptă să se unească cu România. Din păcate, lucrurile nu sunt atât de simple și nu vor fi simple multă vreme.

În primul rând, ideea (idealistă a) unirii este doar una din cele câteva opțiuni politice pe care le are Republica Moldova. Așa cum arătam mai sus, mulți vorbitori de limbă română nu sunt nici ei pentru unire. (Este adevărat, și unioniștii și cei rezervați, ba chiar și vorbitorii de limbă rusă s-au grăbit să-și ia cetățenie românească și pașapoarte de Uniunea Europeană).

Nu poți construi – nici măcar la modul teoretic – un scenariu al unirii împreună cu un grup moldovean unionist care nu dispune de o majoritate convingătoare (sondajele de opinie vorbesc de-a lungul timpului de o susținere de 35-55%). Ultimul (cred) sondaj de opinie în această privință, dat publicității în decembrie 2022, vorbește despre 35% moldoveni care ar vota pentru și 47% împotrivă.

În România, susținerea pentru unire ar fi de 74%. La modul realist, sunt atât de mulți de ”dacă”, încât nici nu mai ajungem la argumente economice, politice sau culturale.

Dar în ambele țări discuția despre unire are o puternică notă de idealism. În acest moment, România și Republica Moldova nu se pot uni chiar dacă cele două țări ar dori 100% acest lucru, pentru că România este membră a UE și NATO. Paradoxal, tocmai aici se găsesc răspunsuri pozitive pentru cei care ar agrea această idee (vezi mai jos).

Apoi, mai este Rusia. Nu cred că sunt realiste (sper!) amenințările pe care tot felul de figuri încruntate de la Kremlin le adresează Moldovei, inclusiv în ultimele zile, dar realist este a nu trece cu vederea locuitorii vorbitori de limbă rusă, care nu sunt puțini și care nu sunt deloc seduși de ideea unirii cu România nici măcar dacă ar vedea în spatele acesteia Uniunea Europeană. Dimpotrivă.

Să nu ignorăm faptul că, în urma unei ipotetice uniri, România ar primi ”cadou” o minoritate rusă de câteva sute bune de mii de persoane, o minoritate ușor de manipulat, cu un mare potențial de coagulare și care nu ar avea nici un fel de sentimente pozitive pentru România, ci pentru fratele mai mare de la Răsărit.

Să nu uităm de Transnistria, care din punct de vedere teritorial este parte a Republicii Moldova, dar care din punct de vedere politic, militar și chiar și etnic și cultural este un teritoriu afiliat Rusiei. Faptul că Republica Moldova nu controlează acest teritoriu care este parte componentă a ei este o piedică importantă în fața oricăror sincere și lăudabile speranțe euro-atlantice.

Nu în ultimul rând, aspectele economice. În acest moment, Republica Moldova este în mare dificultate economică. Este mai mult consumator decât producător.

Este o țară subfinanțată cronic, are mari dificultăți în aprovizionarea cu electricitate și gaz, în schimb este un producător de vinuri și dulciuri de foarte bună calitate. Dar acest aspect pozitiv nu compensează nici pe departe problemele ei cronice.

Mai este și problema depopulării, o bună parte din forța de muncă activă și care ar putea să pună umărul la creșterea economică a țării și la progresul societății se găsește la muncă în străinătate. Dar, desigur, o guvernare de bună calitate ar putea schimba, pe termen mediu și lung, lucrurile.

Prin aceste ultime considerații nu vreau să se înțeleagă că „sunt vândut propagandei rusești” sau alte asemenea idei, ci pur-și-simplu că sunt realist în anul 2023 și nu idealist în vreun an 1859 sau 1918.

Trăim într-o lume reală…

… și nu într-o lume ideală a unei Românii Mari. Moștenirea politică, economică, culturală, chiar și militară a Uniunii Sovietice este una foarte greu de dus atât de către moștenitori (în cazul de față Republica Moldova), cât și de către vecinii binevoitori de la vest (România, Uniunea Europeană). Dar, așa cum arătam mai sus, o bună guvernare poate schimba radical lucrurile.

Pe lângă întrebările la rece, poate prea la rece formulate mai sus, trebuie să mărturisesc că de dincolo de Prut vin multe semne dătătoare de optimism. Apariția în politică a Maiei Sandu și faptul că a fost aleasă președinte a Republicii Moldova este un semnal extraordinar de pozitiv.

Apariția ei într-un spațiu care suferea de o anumită rigiditate este providențială (și spun asta având în general oroare de cuvintele mari). Este un om politic de o simplitate și cu o carismă pe care nu le găsești în România și cu o prestație de înaltă ținută. Faptul că Maia Sandu este președintele Republicii Moldova tocmai acum este un lucru extraordinar.

Fără să duc lucrurile în derizoriu, muzica (Zdob și Zdub, O-Zone), vinurile și bomboanele ”Bucuria” sunt și ei (ele), alături de Maia Sandu (și alți câțiva oameni politici moldoveni) niște ambasadori ai unui viitor normal, chiar optimist.

”Trenulețul” a lui Zdob și Zdub și frații Advahov este o melodie contagioasă prin ritmurile ei săltărețe și prin umorul pe care îl degajă, dar poate fi ”citită” și ca manifest politic.

Recent, un student al Facultății de Istorie și Filosofie de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj a fost premiat la Universitatea Central-Europeană din Viena pentru un referat despre ”Trenulețul” ca exemplu de diplomație culturală.

Există uniri și uniri

Unul din principiile pe care se construiește Europa noastră este prosperitatea. Nu doar prosperitatea noastră, a membrilor Uniunii Europene, ci și a vecinilor noștri – Republica Moldova, Ucraina și alte state. Așadar, în direcția prosperității trebuie să lucreze acei factori care privesc cu bunăvoință și cu sentimente naționale înspre Republica Moldova și primul lucru pe care ar trebui să-l facă, înainte de a se isteriza la TV, de a flutura tricoloruri și de a scrie cu spray lozinci pe ziduri, este să se întrebe: eu ce am făcut și ce pot să fac pentru Republica Moldova? Statul român și cetățenii săi pot ajuta în foarte multe feluri.

Dacă este să fie un viitor comun al României și al Republicii Moldova, acela este Uniunea Europeană, în care, încet-încet, punctele de frontieră cad și oamenii circulă liberi în căutarea unei vieți mai bune, în căutare de educație și locuri de muncă.

În urmă cu trei decenii, primii membri ai Uniunii Europene începeau să circule liber dintr-o țară într-alta. De când România este membră UE, cetățenii români circulă și ei liber prin țările Uniunii, deși rămâne în continuare neîmplinirea legată de Schengen.

De mai bine de zece ani, cetățeni români din Oradea sau Arad își cumpără case în primele sate de după frontiera cu Ungaria și se mută acolo, continuând să lucreze în România, iar elevii și studenții români frecventează licee și universități din alte țări membre. Libertatea și posibilitățile sunt neîngrădite (mai puțin controlul de frontieră de la Borș, Episcopia Bihor, Curtici și Nădlac) și cred cu toată tăria că acesta este viitorul care trebuie imaginat privind spre Prut.

Ar fi o unire mult mai deplină.

Regimul comunist din România și poziția sa tradatoare în chestiunea Basarabiei cotropite de ”eliberatorii”sovietici

Poziția regimului comunist din România în chestiunea Basarabiei

Perioada deplinei docilități

Instalarea comunismului în România și transformarea țării într-un stat-satelit al Uniunii Sovietice au făcut ca, pentru aproape două decenii după evenimentele din august 1944, problema Basarabiei și a Nordului Bucovinei să fie practic abandonată de regimul de la București, scrie doctorul în istorie Ion CONSTANTIN în prestigioasa revistă https://www.limbaromana.md.

Îndată după ocuparea de către trupele sovietice a teritoriilor românești de la est de Prut și integrarea lor în ansamblul republicilor unionale din imperiu, guvernul român a interzis orice referire la Basarabia, cuvântul în sine devenind „tabu”, inclusiv în conversațiile particulare. Toate cărțile, articolele și studiile referitoare la acest subiect au fost retrase din circulație.

România va fi supusă ocupației militare directe, care va dura până în 1958, după ce în 1955 țara este încadrată în Tratatul de la Varșovia. Integrarea se va produce și pe plan economic, prin tratatul din mai 1945 și, apoi, prin aderarea la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, întemeiat în 1949.

În primii ani de „democrație populară”, politica externă a României s-a caracterizat printr-o deplină docilitate față de Uniunea Sovietică, satelizarea sa diplomatică fiind totală, ca și a celorlalte țări comuniste „frățești.

În februarie 1948, guvernul de la București încheia cu URSS un tratat de „prietenie, colaborare și asistență mutuală” valabil pe douăzeci de ani, urmat de înțelegeri asemănătoare cu Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia și Ungaria, semnate toate în cursul anului 1948.

În aceste condiții, Bucureștiul nu era în măsură să exercite suveranitatea în aproape nici un domeniu. Conducerea României era riguros controlată de ofițerii de informații sovietici infiltrați semideschis în toate instituțiile importante ale țării, inclusiv la cel mai înalt nivel³. Moscova avea la dispoziție, de asemenea, tot soiul de agenți semioficiali din România, formați prin recrutări locale în instituțiile militare și ale securității, precum și angajații români motivați economic ai Sovromurilor, agențiilor comerciale sovietice și chiar ai armatei sovietice.

Acești agenți se bucurau de „privilegii extrateritoriale” și de beneficii materiale „care adesea le depășeau pe acelea ale conducătorilor comuniști”, făcând problematică loialitatea acestora față de centrul românesc al PCR.

Controlul politic sovietic se exercita în primul rând asupra instituțiilor coercitive ale statului – armată, serviciul de securitate și miliția –, cât și asupra liderilor partidului, printr-o rețea de ofițeri și agenți sovietici infiltrați în instituțiile de stat și în jurul liderilor acestora.

Primul pas pentru preluarea controlului a fost constituirea în URSS a Diviziei „Tudor Vladimirescu” (1943) și a Diviziei „Horia Cloșca și Crișan” (1945), cu contigente masive de comisari sovietici. Un lot important de agenți sovietici se va constitui ulterior din rândul ofițerilor care făceau stagii de pregătire în URSS.

Aceștia „erau o pradă ușoară pentru serviciile sovietice de spionaj. După revenirea în țară în cadrul armatei, ei mențineau legăturile cu consilierii sovietici care, fără excepție, erau implicați în activități de spionaj pe teritoriul României, în serviciul agențiilor sovietice.

Ei comunicau fără translator, astfel că transmiterea informațiilor se făcea fără dificultate”. Ofițerilor pregătiți la Moscova li se solicita să accepte oficial subordonarea față de sovietici prin semnarea unor angajamente de loialitate, devenind vulnerabili la șantaj în cazul în care și-ar fi reconsiderat conduita.

Mai târziu, Moscova a început să le acorde și cetățenia sovietică acestor agenți, oferind astfel o posibilitate cvasilegitimă pentru a interveni direct, în cazul în care ar fi fost demascați ca spioni împotriva propriei țări.

În această perioadă, tot ce s-a publicat despre istoria României trecea printr-o aspră cenzură, fiind admise numai scrieri menite să justifice „drepturile” URSS și să glorifice puterea acaparată de comuniști. Au apărut pamflete și narațiuni de factură polițistă, scrise de cele mai multe ori de autori neromâni (Ion Ludo, Frank, Popoviciu), care au creat o falsă imagine asupra istoriei românești.

Este epoca în care istoricii staliniști, în frunte cu Mihail Roller, afirmau că Basarabia a fost cedată la 1812 de către Turcia direct Rusiei și că unirea provinciei în 1918 cu România nu a fost altceva decât o răpire care s-a perpetuat prin complicitatea aliaților occidentali. Roller a condus grupul de istorici care a redactat manualul școlar sovieto-român Istoria României.

Manual unic pentru clasa a VIII-a secundară, publicat la Editura de Stat în 1947. În anii următori au apărut, sub redacția lui Roller, mai multe ediții ale lucrării Istoria Republicii Populare Române, care nu reprezentau altceva decât traduceri ale unor compilații de istorie făcute la Moscova pentru uzul românilor.

Pentru breasla istoricilor, a fost o perioadă extrem de dificilă. „Penibili au fost mai ales anii de început ai noii lumi – scrie istoricul David Prodan în Memoriile sale. În noile posturi de răspundere, de control, oameni de serviciu, laboranți, foste slugi, oameni pătați, vulnerabili, obligați la exces de zel pentru propria salvare…

La acest nivel riscai la fiecare pas să cazi în «greșeală» sau trebuia să fii judecat, și numai pentru a fi ținut sub presiune, și numai pentru a simți puterea regimului… Puteai fi acuzat și judecat în taină, puteai fi urmărit, încărcat de cel care se străduia să se salveze pe sine sau îți vâna locul.

(Se) putea să ți se aducă fără să știi vini grave, cu grave consecințe. Puteai fi încondeiat, fără să știi, cu cea mai gravă acuzație din toate: ai nesocotit partidul! O perioadă grea de răsturnare de valori, de agitație, de umiliri, inerentă marilor răsturnări”.

Scrierile istorice apărute în România în perioada stalinistă, cât și un deceniu după aceea, erau tributare mimetismului și obedienței totale față de tezele neștiințifice susținute de istoriografia sovietică. Elocventă în acest sens este o simplă comparație între modul în care erau prezentate în Marea Enciclopedie Sovietică din 1950 și Dicționarul Enciclopedic Român, din 1962, relațiile româno-ruse. Considerațiile formulate de istoriografia din RPR privind problema basarabeană se rezumau la reproducerea tale quale a tezelor istoriografiei sovietice.

Chiar după ce stalinismul a fost condamnat oficial în URSS, iar divergențele româno-sovietice începuseră a ieși la iveală, istoriografia din țara noastră se mai menține în inerția stalinistă pentru aproape un deceniu. Tratatul de Istoria României, apărut în 1961, de exemplu, prelua teza mai veche a lui Roller, potrivit căreia Moldova ar fi fost la origine parte integrantă a unui voievodat de Halici. În legătură cu acest flagrant neadevăr, istoricul Alexandru Boldur va interveni, în 1962, la conducerea politică a României, din păcate fără rezultat.

Starea de lucruri din domeniul istoriografiei române din acea vreme era arătată într-o notă informativă a directorului Institutului de Istorie a partidului de pe lângă CC al PCM – filială a Institutului Marxism-Leninismului de pe lângă CC al PCUS, Semion I. Afteniuk, adresată CC al PCM, la 11 noiembrie 1970:

„În documentele Partidului Comunist Român din anii 20-50, în lucrările istoricilor marxiști din România au fost puse bazele unei tratări științifice corecte a problemelor esențiale ale relațiilor româno-sovietice din anii 1918-1944.

În particular, era condamnată participarea României regale la intervenția militară împotriva țării Sovietelor, cotropirea Basarabiei de către armata regală, politica colonială a României în ținutul ocupat, linia politică antisovietică, promovată de guvernele regatului chiar până la ieșirea României din război de partea Germaniei hitleriste împotriva Uniunii Sovietice, a fost dată o apreciere înaltă luptei oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților pentru reunirea cu Patria Sovietică și susținerea acesteia de către poporul sovietic și guvernul Uniunii Sovietice, a fost salutată eliberarea Basarabiei în anul 1940 și reunirea ei cu URSS, a fost apreciată pozitiv formarea RASS Moldovenești și a RSSM Unionale”.

Schimbări în istoriografie după moartea lui Stalin

Moartea lui Stalin în martie 1953 nu avea să aducă schimbări imediate în ceea ce privește discursul istoriografic oficial, dar au fost create condițiile pentru ca acestea să se producă, într-un ritm destul de lent, ce-i drept, în anii următori. Se vor ivi începând cu anii 1955-1956, când în breasla ideologilor partidului și a istoricilor regimului se discuta deja despre reconsiderarea istoriei lui Roller, iar la Moscova se pregătea condamnarea cultului personalității lui Stalin.

Congresul al II-lea al PMR (decembrie 1955) a adus unele schimbări semnificative de abordare a discursului istoric, inclusiv în ceea ce privește atribuțiile instituțiilor ce aveau competențe în domeniul scrierii istoriei. Începe declinul rollerismului, iar adversarii acestuia nu ezită să-l critice pe fondatorul său pentru „greșelile trecutului, iar el își face apărarea prin autocritica permisă de partid dar folosită pro domo.

Este perioada în care „spiritul Genevei” începea să se facă simțit în lumea diplomatică și definea un nou mod de desfășurare a raporturilor internaționale dintre „cei mari”: SUA, URSS, Marea Britanie, Franța. Noul discurs politic privind coexistența pașnică aduce o „diminuare a încrâncenării în limbajul istoric. Occidentul nu mai este privit doar ca un dușman etern ci și ca un partener de dialog, știința istorică occidentală nu era numai imperialistă dar și deținătoarea unei experiențe valoroase.

Chiar dacă schimbările au o mare doză declarativă, ele se fac din ce în ce mai mult simțite”. Așa cum observă cercetătorul Vasile Pascu, discursul istoric a evoluat „de la tipicul stalinist, plin de reproș și ură împotriva stăpânirii de clasă și a Occidentului – la un discurs ușor naționalist, valorizator al moștenirii istorice, trecut însă prin filtrul marxist-leninist.

Oricum, perioada se încheia printr-o debarasare de clișeele ridicole ale anilor ’50, se stabileau legături mai concrete cu istoriografia «imperialistă» și se trecea la recuperarea (totuși marxistă) a unor istorici consacrați înainte de 23 august 1944…”.

Potrivit informării mai sus menționate a Institutului de Istorie a partidului de pe lângă CC al PCM, „devierea” științei istorice române de la „tratarea marxistă” a problemelor „esențiale” ale relațiilor sovieto-române s-a produs abia după plenara CC al PCR din 30 noiembrie-5 decembrie 1961, fapt reflectat în conținutul unor lucrări istorice și manuale de istorie. Ca exemplu al acestei „schimbări”, istoricul chișinăuian amintit evoca diversele ediții ale manualului de „Istorie a României” pentru clasa a XI-a, cât și alte lucrări.

Astfel, în manualul editat în anul 1960 (Istoria României. Manual pentru Clasa XI, București, 1960), s-a constatat „pe bună dreptate că guvernul regal român, plin de ură împotriva statului Sovietic, a cotropit în anul 1918 Basarabia, a dizolvat, făcând uz de forță, Sovietele revoluționare și a anexat acest ținut (p. 275).

În iunie 1940, se spune în continuare, la propunerea guvernului Sovietic România a întors Basarabia țării Sovietice (p. 234). În carte se dă o apreciere veridică luptei oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților români, care s-a desfășurat la sfârșitul anului 1917 – începutul anului 1918 și nu a încetat până în momentul eliberării ținutului de ocupanți, se relatează despre susținerea oamenilor muncii din Basarabia în această luptă de către poporul sovietic, de către guvernul acestuia și de către forțele progresiste ale României, precum și despre alte fapte ale solidarității internaționale”.

În edițiile ulterioare ale aceluiași manual ocuparea Basarabiei Sovietice de către România regală în anul 1918, „retrocedarea” acesteia Uniunii Sovietice în anul 1940 și alte aspecte ale relațiilor româno-ruse în anii 1918-1940 sunt „apreciate cu totul altfel”. Astfel, în același manual, reeditat în 1965 și având aceiași autori (Dumitru Almaș, Gh. Georgescu-Buzău, Aron Petric), ca și manualul din 1960, „de acum nu se mai spune despre faptul că România boierească a procedat la un act de cotropire, trimițându-și armatele în Basarabia la sfârșitul anului 1917 – începutul anului 1918, nu se mai amintește despre rezistența opusă agresorilor de către populația Basarabiei, despre participarea internaționaliștilor români la această luptă; oricât ar fi de straniu, materialul despre invazia armatelor române în Basarabia este plasat în sub-compartimentul – «Influența Marii Revoluții Socialiste din Octombrie asupra mișcării muncitorești din România» (p. 279-280).

Din manual a dispărut materialul despre lupta de 22 de ani a oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților și susținerea acestei lupte de către poporul sovietic, de către guvernul său, de către Partidul Comunist Român, iar despre eliberarea Basarabiei în anul 1940 se spune după ce se amintește de pactul sovietic german de neagresiune (august 1939) în felul următor: «În iunie 1940, în urma notelor ultimative, trimise de către guvernul URSS și primite de către guvernul României, teritoriile Basarabiei și Bucovinei de Nord au intrat în componența statului Sovietic» (p. 326).

Apoi, fără a da o caracterizare sau apreciere acestui eveniment, urmează fraza: «În această perioadă Partidul Comunist Român conducea lupta oamenilor muncii împotriva fascismului, pentru apărarea intereselor lor vitale» (tot acolo)”.

După cum se consemna în nota informativă a lui S. I. Afteniuk, „la fel sunt tratate aceste evenimente și în alte lucrări”. Dacă în primul volum al Dicționarului enciclopedic, apărut în 1962, este scris: „În ianuarie 1918 guvernul burghezo-moșieresc al României a ocupat Basarabia” (p. 308), în volumul patru, apărut în 1966, citim: „La începutul lunii ianuarie 1918 Basarabia a intrat în componența statului Român” (p. 203).

În cartea Schițe de istorie a României, editată în anul 1967 în limbile rusă, engleză, franceză, germană, română, putem citi:

„La începutul lunii ianuarie 1918 Basarabia a intrat în componența statului român… în iunie 1940, în urma cererii formulate de către guvernul sovietic în notele ultimative, adresate guvernului român, Basarabia și partea de Nord a Bucovinei au intrat în componența URSS” (p. 36, 44). Într-un mod asemănător sunt prezentate aceste fapte în lucrările colective fundamentale de istorie a României, apărute la București în anul 1970.

„Dezghețul hrușciovist” încurajează intelectualitatea română din RSS Moldovenească

După dispariția lui Stalin și accederea lui N. Hrușciov în funcția de secretar general al PCUS, se înregistrează o destindere a politicii regimului sovietic, atât în plan internațional, cât și intern.

În cuvântarea sa de la Congresul al XX-lea al PCUS despre cultul lui I. Stalin și consecințele acestuia (24 spre 25 februarie 1956), noul lider sovietic se desolidariza, printre altele, și de metodele violente aplicate de predecesorul său față de naționalitățile sovietice.

Erau reabilitate, în totalitate sau parțial, popoare deportate în masă și se anunța o politică de descentralizare economică, administrativă și culturală. Șovinismul velikorus, promovat și susținut deschis de I. Stalin în special după 1945, era declarat ca venind în contradicție cu internaționalismul proletar, cu alte cuvinte periclita coeziunea popoarelor Uniunii Sovietice²¹.

Noul curs politic inaugurat în URSS a conferit posibilitatea unei oarecare ridicări a nivelului științific în domeniul istoriografiei, renunțarea la naționalismul rus excesiv promovat în timpul lui Stalin și reîntoarcerea la un discurs „mai revoluționar” și ideologizant, ceea ce a însemnat însă și o mai mare indulgență față de patriotismul popoarelor din republicile unionale ale imperiului.

Aceste orientări corespundeau rolului mai pregnant pe care noua „conducere colectivă” sovietică îl conferea istoriei ca instrument de realizare a obiectivelor ideologice și de propagandă.

Renașterea discursului și a temelor revoluționar-ideologice în istoriografie a fost una dintre trăsăturile definitorii ale epocii hrușcioviene. Excesele naționalismului rus dispar din scrierile istorice, care tratează cu predilecție acum teme referitoare la „prietenia între popoarele sovietice”.

Prin stimularea acestei orientări, regimul urmărea realizarea unei legături mai strânse între popoarele din URSS și Partidul Comunist. De această politică a profitat intelectualitatea românească din RSSM, care, în condițiile cadrului mai larg creat pentru afirmarea creației proprii „moldovenești”, a putut promova, într-o oarecare măsură, valori culturale românești.

Cea mai arzătoare problemă a acestei intelectualități viza demascarea „moldovenismului stalinist”. O ocazie deosebit de prielnică s-a ivit în octombrie 1955, când la Chișinău se desfășoară Congresul lingviștilor sovietici, la care se declară că nu există argumente suficiente pentru a susține că limba „moldovenească” ar fi diferită de cea română.

Se adoptă, de asemenea, o rezoluție susținută de peste 700 de academicieni, profesori și studenți, prin care se propune deschiderea unei librării de carte românească în capitala RSSMoldovenești (librăria „Drujba” în perioada sovietică). În anul următor, după Congresul Internațional al lingviștilor (Florența), la care italianul C. Tagliavini afirma că unica diferență dintre limba „moldovenească” și română era alfabetul rusesc, doi filologi sovietici din Moscova, K. Budagov și S. Bernstein, au înaintat CC al PCM o scrisoare în care argumentau că limba vorbită pe teritoriul RSSM era parte integrantă a limbii naționale românești, invocând și afirmația lui Tagliavini.

Scrisoarea a fost prezentată numai lucrătorilor Institutului de Istorie, Limbă și Literatură al Academiei de Științe din RSSM, publicarea acesteia fiind strict interzisă.

Perioada anilor 1955-1960 a avut o importanță deosebită pentru păstrarea identității naționale a românilor din RSSM. Astfel, după discuții largi ale lingviștilor în presa de specialitate, inițiate în 1955 și continuate în următorii doi ani, s-a reușit convingerea factorilor de decizie că era necesar să se renunțe la unele norme ale limbii „moldovenești” impuse în perioada stalinistă.

Schimbările în acest domeniu nu au putut fi duse, însă, până la capăt. Kremlinul a fost totdeauna conștient de pericolul pe care patriotismul local al populației majoritare din RSSM îl poate reprezenta pentru integritatea URSS, avându-se în vedere vecinătatea cu România. De aceea, „moldovenilor li s-a acceptat să-și exprime caracterul lor național ca moldoveni, dar niciodată ca români”.

Regimul nu precupețea nici un efort pentru a alimenta în continuare aberantul mit „moldovenesc”. Teoriile bazate pe acest mit aveau ca obiectiv fundamental contestarea dreptului istoric de netăgăduit al României asupra unei părți din teritoriul său, Basarabia, concomitent cu afirmarea „legitimității” și justificarea acțiunilor anexioniste ale imperiilor țarist și sovietic asupra aceluiași spațiu.

În principal, istoricilor și lingviștilor le revenea ingrata sarcină de a demonstra ceea ce, de fapt, nu putea fi demonstrat. S-a încercat, într-un efort absurd și diabolic, să se rupă din contextul spiritualității românești figuri reprezentative ale tradiției culturale, cum erau cronicarii moldoveni din secolele XVI-XVII sau Dimitrie Cantemir, plasați alături de „eroii revoluționari” Frunze și Kotovski.

În 1958, unul dintre istoricii de bază ai Partidului Comunist din Moldova, I. Grosul, vorbea la conferința comună de la Chișinău a istoricilor din România și a celor din RSS Moldovenească despre „relațiile moldo-româno-ruso-ucrainene” din trecut, „ca și când primele două denumiri s-ar exclude una pe alta”.

Participarea istoricilor români la reuniunea comună de la Chișinău semnifica faptul că ei nu renunțaseră încă la conceptele generale elaborate de istoriografia sovietică, în problema relațiilor româno-sovietice. Acest lucru se va întâmpla ceva mai târziu, așa cum vom arăta în cele ce urmează.

Primele simptome ale neînțelegerilor româno-sovietice

Perioada de incertitudine deschisă în întreaga Europă de răsărit, ca urmare a dispariției lui Stalin, s-a exprimat în cazul României prin apariția primelor simptome ale neînțelegerilor cu Moscova, ce nu puneau, însă, în pericol „soarta socialismului” și nici interesele sovietice în zonă. Referindu-se la împrejurările apariției acestor „divergențe”, istoricul american Robert King arăta că „atunci când controlul sovietic slăbea, iar liderii comuniști locali își formaseră o bază indigenă a puterii, au început să apară manifestările naționale”.

Într-o lucrare consacrată istoriei Partidului Comunist Român, același cercetător identifică patru factori care au determinat succesul României în relația cu URSS, aici intrând perioada când la conducerea partidului s-a aflat atât Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât și Nicolae Ceaușescu:

1) schimbarea politicii URSS în raport cu țările satelit;

2) stabilitatea versus instabilitatea de la vârful puterii sovietice după moartea lui Stalin;

3) contextul internațional în care au evoluat relațiile Est-Vest, aceasta permițând conducerii PMR/ PCR să aibă o serie de inițiative încurajatoare;

4) abilitatea conducerii de la București de a rezista presiunii sovietice.

Primele manifestări cu iz național apărute în cadrul partidului comunist din România se explică și prin schimbările produse în componența etnică a acestuia. Dacă în primii ani postbelici, elemente etnice neromânești – cum erau Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu ș.a. – dominau PCR (PMR, din 1948), după dispariția dictatorului de la Moscova și îndeosebi după retragerea trupelor sovietice, pe măsura pierderii speranței că mai „vin americanii!”, un număr tot mai mare de etnici români intră în PCR. Faptul n-avea să rămână fără urmări.

Ca urmare a presiunii de jos, se configurează treptat la nivelul conducerii PMR concepția aplicării marxism-leninismului la condițiile concret-istorice din țară. La Congresul al II-lea al PMR din 1955 s-a vorbit, pentru prima oară, despre calea românească de construire a socialismului, despre adaptarea marxismului la cerințele locale și s-a insistat asupra respectării principiilor de suveranitate, egalitate și neamestec în treburile interne.

Încă înainte de Congresul al XX-lea al PCUS (februarie 1956), conducătorii de la București se opuneau perseverent tendințelor Moscovei de integrare a României în CAER, de transformare a sa într-un hinterland agricol, furnizor de materii prime pentru Uniunea Sovietică și alte țări socialiste.

Pentru liderul comuniștilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej, destalinizarea anunțată la Moscova a însemnat acutizarea luptei pentru putere în PMR și începutul unui proces de ieșire a României de sub umbrela sovietică. În urma adoptării unei noi linii de către PCUS în cadrul celui de-al XX-lea Congres, liderul de la București a înțeles că menținerea dogmei staliniste în RPR (și, prin aceasta, securitatea regimului său!) trebuia să fie dublată de o distanțare treptată de Kremlin.

Dej și-a susținut punctul de vedere referitor la „Raportul” lui Hrușciov într-o ședință secretă, ce a avut loc după doar câteva zile de la Plenara CC al PMR din martie 1956. Bucurându-se de un auditoriu lărgit (3 000 de membri de partid), Dej a făcut referire la gruparea „sănătoasă” a PMR, care fusese învingătoare încă din 1952 asupra facțiunii staliniste.

Cu alte cuvinte, „Noi nu avem pe cine reabilita!”, susținea liderul de la București, convins fiind că „raportul secret al lui Hrușciov a fost o greșeală politică majoră, care dăunează ideologiei marxist-leniniste”.

Retragerea trupelor sovietice și a consilierilor

Revoluția maghiară din 1956 „pare să fie momentul în care conducerea PCR a început distanțarea de URSS și deschiderea către lume”. Pe data de 31 octombrie 1956, doar cu câteva zile înainte ca forțele sovietice să înăbușe revolta maghiară, Comitetul Central al PCR i-a dat indicații prim-ministrului de la vremea respectivă, Gheorghe Stoica, ca – în cadrul următoarei reuniuni a Tratatului de la Varșovia din noiembrie-decembrie de la Moscova – să facă presiuni privind retragerea trupelor și a consilierilor (consultanților) sovietici.

Susținând încă o dată argumentul din 1955, potrivit căruia prezența trupelor sovietice avea rolul de a produce disensiuni pe plan intern, transformând România într-o țintă ușoară a atacurilor politice din afară, CC a dorit să reamintească Moscovei că „nu considera necesară staționarea trupelor sovietice pe teritoriul său” și a sugerat posibilitatea „rechemării consultanților sovietici prezenți în diferite instituții”. Impunerea acestor argumente era un demers delicat într-un context în care conducerea sovietică tocmai se pregătea pentru o intervenție cu forțe militare în Ungaria.

În cele din urmă, o mulțime de factori printre care se numărau, cu siguranță, obiectivele de politică externă ale liderului sovietic, faptul că prezența trupelor acționa ca un paratrăsnet pentru insatisfacția populară, impactul militar secundar asupra unui potențial conflict Est-Vest și costurile semnificative ale invaziei din Ungaria, unde sovieticii înregistraseră 2 260 de victime (669 de morți, 1 540 de răniți și 51 de dispăruți), erau argumente suficiente pentru a influența Moscova.

Prin afirmarea sprijinului față de Moscova în urma intervenției militare sovietice în Ungaria, Gheorghiu-Dej urmărea să își demonstreze fidelitatea față de URSS, o tactică prin care câștiga atât încrederea liderului de la Kremlin (necesară propriei securități), cât și posibile concesii privind o desprindere treptată de stăpânul sovietic.

De altfel, manifestațiile de la Budapesta i-au întărit convingerea lui Dej că o politică de autonomie a României în interiorul „lagărului” era necesară pentru însăși supraviețuirea regimului de la București.

Tendința de lărgire a independenței în cadrul strategiei generale de politică externă avea la bază dorința lui Gheorghiu-Dej și a anturajului său de a feri țara de curente de opoziție, intensificate pe valul celui de-al XX-lea Congres al PCUS, manifestate îndeosebi în Polonia și Ungaria, care prezentau o amenințare reală a puterii sale incontrolabile. Speriați de revoluția din țara vecină, liderii români au știut să profite de aceasta în interesul întăririi puterii lor.

De teama că liberalizarea socialismului la unii vecini va merge atât de departe, încât putea să provoace o reacție în lanț în România, Gheorghiu-Dej și echipa sa, de la sfârșitul anului 1956, au urmărit crearea unor mecanisme de contracarare a influenței nu numai ungare și poloneze, ci și sovietice, totodată, deseori sub lozinca eradicării urmărilor cultului personalității.

În urma vizitei sale în capitala ungară, la 22-25 noiembrie 1956 (unde fusese trimis împreună cu Emil Bodnăraș și Walter Roman pentru a ajuta la restabilirea unui regim pro-sovietic, sub conducerea lui János Kádár), Gheorghiu-Dej a hotărât desprinderea din brațele „ursului sovietic”, căci, a argumentat el, „dacă nu facem o cotitură de 180 de grade în relațiile noastre cu sovieticii suntem pierduți”. În viziunea lui Dej, distanțarea de Uniunea Sovietică trebuia să fie realizată treptat, pentru a nu-i stârni furia: „nici să nu sărim peste cal, nici să nu învârtim sabia lui Damocles în vânt”.

În urma înăbușirii prin intervenție armată a revoltei ungare, în octombrie 1956, Moscova dă pentru „liniștirea” opiniei publice internaționale un comunicat referitor la „apropiata retragere” a trupelor sovietice din așa-zisele „țări de democrație populară”. Începând din ianuarie 1957 și până în aprilie 1958, într-o serie de scrisori pentru conducerea PCR, în care inițiativa era prezentată ca aparținându-le sovieticilor, Kremlinul și-a exprimat acordul să își retragă consultanții.

La Congresul al XX-lea al comuniștilor sovietici, cât și un an după aceea, în iulie 1957, cu prilejul discuției cu un grup de ziariști din Ungaria, Hrușciov a declarat deschis că nu este deloc necesar ca fiecare țară socialistă să-și dezvolte neapărat toate ramurile economiei, că trebuie să existe o diviziune a muncii între țările socialiste și că România nu are nevoie să dezvolte propria industrie grea.

De remarcat că declarația liderului sovietic venea la puțin timp după ce delegația României la cea de a 8-a conferință a CAER de la Varșovia (18-22 iunie 1957) exprimase hotărârea de „a nu participa sub nicio formă la acest aranjament pur imperialist”.

După evenimentele ce avuseseră loc în Polonia și Ungaria, pentru Hrușciov o întoarcere la stalinism era imposibilă și inoportună. Vechiul concept al dominației și controlului total trebuia să fie înlocuit cu practica influențelor sovietice indirecte în problemele interne ale statelor „lagărului socialist”.

În aceste împrejurări, în iunie-iulie 1958 are loc retragerea trupelor sovietice din România, premise pentru aceasta fiind stabilitatea internă, poziția geopolitică a țării și anumite garanții pe care Moscova le avea cu privire la menținerea conducerii de la București în sfera de influență sovietică.

Pentru URSS, retragerea trupelor sale din România era partea integrantă a pachetului de măsuri de dezarmare, adresate atunci Occidentului.

La adoptarea hotărârii s-a ținut seama de faptul că România este înconjurată numai de țări socialiste, inclusiv Iugoslavia, nemembră a vreunui bloc, care nu era privită ca un potențial inamic militar. Retragerea trupelor sovietice din România a fost sincronizată cu adoptarea măsurilor de întărire a capacității de apărare a armatei sale, precum și acordarea guvernului român a unui credit pe termen lung de 40 mil. ruble.

Retragerea trupelor sovietice din România a reprezentat o acțiune chemată să aibă, înainte de toate, un efect politico-propagandistic. În Declarația Comitetului Politic Consultativ al țărilor participante la Organizația Tratatului de la Varșovia, din 24 mai 1958, ea a fost prezentată ca o nouă demonstrație a politicii iubitoare de pace a țărilor socialiste.

Evenimentul a reprezentat un mare succes diplomatic, militar și strategic pentru România. Referitor la acest moment, Hrușciov va consemna în Memoriile sale (a căror autenticitate este acceptată cu rezerve):

„La puțin timp după moartea lui Stalin, am fost în România și am vorbit cu tovarășul Bodnăraș. El era un bun prieten al Uniunii Sovietice… și se bucura de atenția și încrederea noastră absolută.

Fără nicio introducere, el mi-a pus următoarea întrebare: «Ce-ar fi dacă v-ați retrage trupele din România? Ce părere aveți în legătură cu aceasta?» Trebuie să mărturisesc că prima mea reacție la această propunere n-a fost prea inteligentă… «Ce vreți să spuneți? Cum ați ajuns la aceasta?» Atunci, el mi-a spus, printre altele: «În definitiv, România se învecinează numai cu țări socialiste, iar dincolo de Marea Neagră sunt doar turcii, nimeni altcineva.» «Și ce e cu turcii?», am întrebat eu. «Păi, ei sunt totuși într-un fel vecinii noștri, aflați în apropiere. Ei ar putea, în caz de nevoie, să ne vină în ajutor… Ei controlează Bosforul și Dardanelele; deci, dușmanul ar putea în orice moment să aducă trupe de invazie în Marea Neagră și să intre în România.

De asemenea, românii și-au mai schimbat părerile. Ei spun: Nu vrem să fim bănuiți de dvs. că ne menținem în lagărul socialist numai prin faptul că pe teritoriul nostru se află staționate trupele dvs.

Noi suntem în lagărul socialist deoarece credem în construirea socialismului și suntem convinși de justețea politicii marxist-leniniste, iar poporul român ne recunoaște drept conducătorul său și ne sprijină pe deplin». Am fost mai mult decât mulțumit de această explicație a motivelor care se aflau la baza propunerii de a se retrage trupele sovietice.

Eu am fost convins că tovarășii români credeau sincer când ei își afirmau devotamentul față de construcția socialismului”. Această „convingere” a lui Hrușciov era întemeiată, desigur, în primul rând, pe „eficacitatea” organelor represive ale Securității conduse de cadre de spionaj sovietice, ca și pe pozițiile puternice ocupate de agenții URSS în Armata Română, în urma restructurărilor din 1956.

Sovieticii compensează retragerea trupelor prin rețelele de informații, iar regimul printr-un nou val de arestări

Pentru a contrabalansa pierderea influenței militare directe, în urma retragerii trupelor și a reducerii numărului oficial de consultanți și experți, Kremlinul a trebuit să se bazeze din ce în ce mai mult pe agenții și rețelele de informații clandestine, iar în acest sens Moscova dispunea de o rezervă numeroasă de recruți plasați în diverse instituții și segmente ale societății.

Prima generație de rețele și agenți sovietici includea pe foștii membrii ai Cominternului și veteranii războiului civil din Spania; foști prizonieri de război (POW), recrutați în timpul detenției la sovietici și apoi întorși în 1944, împreună cu Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, cetățeni sovietici rezidenți și persoane rezidente în zonele de graniță româno-sovietică.

Au fost constituite noi rețele formate din ofițeri de armată și de informații (precum și din activiști de partid), instruiți în URSS începând cu anul 1945 și ulterior numiți în funcții de conducere, precum și din angajați români ai organizațiilor sovietice din România. Pentru a-și atinge scopurile, sovieticii puteau acționa în România, prin diverse grupuri de sprijin formate din agenți infiltrați în mai toate sferele puterii (guvern, Comitetul Central al PMR și ministere) și care puteau suplini tot ceea ce Kremlinul realizase până la retragerea armatei și a consilierilor din România.

Pe plan intern, pentru a compensa retragerea trupelor sovietice și a oferi dovezi concrete de loialitate conducerii de la Moscova, precum și pentru a menține controlul partidului, Gheorghiu-Dej a aprobat introducerea unor măsuri drastice de securitate internă. Astfel, în perioada 1958-1960, asistăm la o nouă campanie de arestări, urmăriri, critici la adresa intelectualilor „negativiști”.

În aceste împrejurări, când în România opresiunea comunistă se declanșa din nou la cote inimaginabile, Onisifor Ghibu se adresa președintelui Consiliului de Miniștri al URSS, Nikolai Bulganin și secretarului general al PCUS, Nikita Hrușciov, cerând „lichidarea radicală a tuturor contractelor și anomaliilor monstruoase create de politica acestui temerar falsificator al marxism-leninismului (I.V. Stalin – n.n.) și autor al imensei tragedii de astăzi a Rusiei și a omenirii”.

De asemenea, în memoriu se solicita să se procedeze de urgență „nu numai la retragerea trupelor sovietice din teritoriile în care ele au fost așezate de la 1944 încoace, ci și din toate acele teritorii în care ele au fost introduse prin minciună, fraudă și teroare, între anii 1939, respectiv 1945”. Pe baza unei riguroase documentări istorice, O. Ghibu cerea practic retrocedarea de către URSS a teritoriilor românești răpite în 1940: Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herța. Pentru acest fapt, ilustrul luptător național avea să-și piardă din nou libertatea.

RSS Moldovenească devine o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României

Retragerea trupelor sovietice din România a fost urmată de o serie de contramăsuri ale Moscovei, care au afectat și mai mult relațiile Bucureștiului cu Chișinăul. Aproape imediat, Moscova a închis granița dintre RPR și RSSM, iar contactele politice și culturale directe, considerate acum ca „deviaționism naționalist”, au fost întrerupte.

Așa cum rezultă din desfășurarea celei de-a 9-a Plenare a CC al PC din RSSM (septembrie 1959), scriitorii, lingviștii, antropologii și etnologii moldoveni care îndrăzniseră să recunoască similarități cu cultura română au fost acuzați de „propagandă naționalistă”, iar unii dintre ei au plătit chiar cu viața.

Anul 1959 a fost ultimul în care Chișinăul s-a referit la relațiile sale cu Bucureștiul ca fiind „deosebit de apropiate”. Relevant în această privință este raportul de activitate al Institutului de istorie al Academiei de Științe a RSSM pentru anul 1962, care menționa că în perioada 1959-1962 legăturile științifice cu istoricii și arheologii din RPR, pe linia schimbului interacademic, organizării unor simpozioane în comun, participării la expediții arheologice, „s-au redus substanțial”.

Ca o reflectare a declinului tot mai pronunțat în sfera raporturilor bilaterale sovieto-române, relațiile Institutului de istorie de la Chișinău cu comunitatea științifică din România au coborât la cea mai joasă cotă. În schimb, „s-au îmbunătățit întrucâtva” contactele științifice cu savanții de la Academia de Științe a Republicii Populare Ungare. În același timp, accentele colaborării externe a RSS Moldovenești se vor deplasa tot mai vizibil spre „strângerea relațiilor cu Bulgaria frățească”.

Această „schimbare de optică” în politica relațiilor externe promovată de Chișinău, în defavoarea raporturilor cu România, dar cu accent pe cele cu RP Ungară și RP Bulgară, corespundea perfect strategiei urmărite de conducerea sovietică. Ca mijloc de eliminare a influenței românești peste Prut, Moscova s-a asigurat ca Ungaria și Bulgaria să mențină „cele mai apropiate” relații cu Chișinăul.

Din acel moment, RSS Moldovenească devenea tot mai mult o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României. Fapt semnificativ, din 1959, relațiile dintre RSS Moldovenească și Republica Populară Mongolă au fost „mult mai strânse” decât cele cu România.

Simptomele neînțelegerilor se transformă în acțiuni politice concrete

Odată cu retragerea trupelor sovietice din România, simptomele mai vechi ale conflictului potențial dintre București și Moscova încep să se transforme în acțiuni politice concrete, noua echipă conducătoare a statului și guvernului, în frunte cu Ion Gh. Maurer, pășind repede, cu binecuvântarea lui Gh. Gheorghiu-Dej, pe calea unei politici orientate în direcția inițierii de legături economice cu Occidentul.

La cristalizarea acestei poziții naționaliste și antisovietice a contribuit desigur și un anume sentiment românesc tradițional antirusesc, datorat „dominației Rusiei asupra Principatelor Române în întreaga perioadă a secolului al XIX-lea, de la anexarea Basarabiei, în 1812, până la 1940”. În cadrul unor manifestări oficiale este denunțată „poziția incorectă” a URSS și a altor parteneri este-europeni. Așa cum releva Ion Rațiu, „în unele ocazii, guvernul român închidea ochii sau chiar sprijinea demonstrații populare împotriva ocupației rusești”.

Din punctul de vedere al sovieticilor, raporturile dintre Moscova și București au început să se deterioreze la sfârșitul anilor 1950, situația având ca substrat pe lângă problemele politico-economice și pe cele privind teritoriile românești ocupate de URSS.

Nu întâmplător, cu ocazia celei de-a IX-a Conferințe muncitorești pan-germane, ce a avut loc la Leipzig, în ziua 7 martie 1959, N.S. Hrușciov declara: „Se știe că o parte a actualului teritoriu al Republicii Sovietice Moldovenești a fost cotropită de regele român, iar la timpul respectiv a fost din nou reunită cu teritoriul sovietic.

Dar între Uniunea Sovietică și Republica Populară Română nu se pune problema frontierelor, deoarece ambele noastre țări sunt țări socialiste și se conduc de interese comune, merg spre același țel – spre comunism, dar aceasta nu înseamnă că în rândurile unei anumite părți a populației din România nu sunt oameni care consideră că Moldova este o parte a României”.

„Noi, sublinia liderul de la Kremlin, nu trecem cu vederea faptul că asemenea stări de spirit pot apare. Dar în același timp noi considerăm că pentru noi, comuniștii, problema granițelor nu este o problemă principală și în această problemă nu pot exista conflicte între țările socialiste”. Interpretând problema granițelor de pe poziții marxist-leniniste, N. Hrușciov arăta că, odată cu victoria comunismului la scară mondială, vechile noțiuni despre frontiere vor dispărea, rămânând doar niște linii de demarcare „etnografice”, statornicite istoricește, așa cum se întâmpla în URSS.

Discursul lui Hrușciov la conferința de la Leipzig a fost dat publicității de agenția Tass la 27 martie 1959, dar în presa de la București pasajul referitor la chestiunea frontierelor în Europa postbelică nu a fost publicat. Pentru prima dată, conducerea de la București cenzura o cuvântare a liderului sovietic.

În cotidianul PMR, „Scânteia”, se menționa doar că „în cuvântarea sa N.S. Hrușciov s-a ocupat în mod deosebit de problema frontierelor”, arătând că problema frontierelor în țările socialiste „nu este o problemă principială” și că între acestea „nu pot exista conflicte din cauza ei”.

Liderul comuniștilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej a încercat să-i „explice” ambasadorului sovietic la București, A.A. Epișev, de ce nu s-a publicat această parte din discursul lui Hrușciov, dar se înțelege că lămuririle sale n-au fost prea convingătoare pentru oficialii sovietici.

Referitor la acest moment de disensiune cu sovieticii în chestiunea frontierelor, primul secretar al CC al PMR va arăta următoarele în ședința Biroului Politic al CC, din 26-27 februarie 1963: „Altă problemă este poziția față de granițe. Se apucă (N. Hrușciov – n.n.) și vorbește la Berlin (la Leipzig – n.n.) că cu Polonia s-a înțeles, dar cu România a mai rămas un balast cu Transilvania. Noi atât am vorbit cu Epișev: ce ați zice voi dacă sub pretextul acesta am deschide discuția despre Basarabia și Bucovina de Nord, ar fi just ca în loc să combatem aceste tendințe, să reluăm această discuție? Sigur n-ar fi just. Atunci voi de ce ridicați astfel de problemă? Dar cine ți-a dat mandat să faci asta? Mie niciodată nu mi-a reproșat”⁶¹.

Problema frontierelor postbelice a fost reluată de N.S. Hrușciov la Consfătuirea de la București a reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești, din iulie 1960. „Ce ar fi, se întreba primul secretar al CC al PCUS, dacă astăzi, între țările socialiste, problema s-ar pune în felul acesta: suntem cu toții comuniști, să facem un schimb de păreri și să vedem, poate că frontierele dintre țările noastre nu sunt chiar atât de just stabilite. Să stăm de vorbă. Știți, tovarăși, în acest caz nimeni nu ar rămâne cu păr pe cap, ne-am lua la ceartă și n-am rezolva aceste probleme.

Nu voi numi acum țările, nu voi spune ce țară are pretenții față de altele, toate țările au câte o pretenție la alta, la două sau la trei țări. Dar esența acestei probleme este un fleac, care nu valorează nici cât o ceapă degerată. Vă voi spune mai mult. Să luăm un exemplu. În Uniunea Sovietică există un sistem unic socialist, format din 15 republici unionale. Dacă am aduna Comitetele Centrale ale tuturor republicilor unionale și le-am spune: tovarăși, atunci, când s-au stabilit hotarele dintre republici au fost comise greșeli, ar trebui să discutăm, să vedem dacă sunt just trasate, iar dacă nu sunt juste, haideți să le corectăm. Tovarăși, ar ieși așa o ciorovăială, încât am descompune partidul”⁶².

Hrușciov era informat despre „ingratitudinea” românilor

Niciuna dintre țările „lagărului socialist” nu a reacționat atunci față de aceste declarații ale lui Hrușciov în chestiunea frontierelor. Și totuși, liderul de la Kremlin a reținut poziția aparte pe care o avea România între celelalte țări socialiste. În Memoriile sale, consemna că în acea perioadă era informat despre „ingratitudinea” românilor.

Ca urmare, conducerea PCUS ar fi adresat liderilor PMR o scrisoare prin care se încerca „refacerea bunelor relații”. În scrisoare se spunea: „Chiar dacă nu ne agreați, fapt este că istoria ne-a făcut vecini, iar voi sunteți alături de noi.

Privind retrospectiv la perioada monarhiei române, este foarte surprinzător să constați că țara voastră a dus o politică inamicală față de Uniunea Sovietică; dar acum, când România este o țară socialistă, nu mai există vreun motiv ca noi să nu avem relații frățești”.

Mai menționează că în iunie 1960 a participat la al III-lea Congres al PMR (devenit apoi Congresul al VIII-lea al PCR), având, cu această ocazie, discuții deschise cu liderii români, care nu i-ar fi dat însă un răspuns sincer, relațiile cu ei continuând să se înrăutățească. „La manifestări oficiale, tovarășii români se comportau ca frați ai noștri, propaganda lor internă era însă tot mai mult îndreptată împotriva noastră”, scria Hrușciov.

Statisticile arată că la sfârșitul anului 1960, influența sovietică în lume atingea punctul culminant, pe care niciodată nu-l va mai realiza în perioada următoare. Astfel, dacă în 1945 țările aflate sub influența sovietică reprezentau un procent de 9% în lume, la sfârșitul anului 1960 ele constituiau un procent de 12%. Între noile state intrate sub influența sovietică se aflau în primul rând fostele colonii ale marilor puteri, antrenate în lupta anticolonială.

După 1960, relațiile dintre Kremlin și București se vor înrăutăți continuu, datorită, în primul rând, insistențelor sovieticilor de a transforma CAER-ul într-un organism economic supranațional, în cadrul căruia nordul urma să producă mărfuri industriale, iar sudul să furnizeze materii prime și agricole. Reacția conducerii de la București s-a manifestat încă de la Congresul al III-lea al PMR (20 – 28 iunie 1960), care a dat o formulare și mai clară principiilor comunismului național, proclamând din nou dreptul țării de a se industrializa în mod rapid.

La sfârșitul anului 1960, o delegație a PMR participa la Consfătuirea Partidelor Comuniste și Muncitorești de la Moscova, care, prin Declarația adoptată, stabilea principiile cu privire la colaborarea țărilor socialiste pe baza respectului reciproc, a suveranității și a dreptului fiecărei țări de a-și elabora propria politică națională.

Liderii românii observă jocul lui Hrușciov la „două capete”

Presiunile asupra românilor, pentru a-i lămuri asupra „avantajelor” integrării economice, s-au intensificat în anii 1962-1963, fiind exercitate direct de Hrușciov și de alți lideri ai țărilor lagărului socialist, în cadrul diferitelor consfătuiri ale CAER sau prin intermediul economiștilor și publicațiilor de profil.

Primele „deosebiri de păreri” între conducerea de la Moscova și cea de la București în chestiunea adâncirii cooperării în cadrul CAER au apărut în anul 1962, la conferința de la Moscova, din 6-7 iunie, când propunerile sovietice privind formarea unui „organ unic, suprastatal, de planificare” și a unor structuri transnaționale pe ramuri au fost receptate de partea română ca „niște atacuri la adresa suveranității naționale”, mai ales că exista experiența nu prea îndepărtată a sovromurilor.

În pofida opoziției ferme a României față de modelul sovietic de reorganizare a CAER, Hrușciov va relua cu alte ocazii propunerile sale, „ceea ce va menține sub o presiune constantă conducerea RPR, creând o stare de puternică nervozitate în relațiile dintre cele două state”.

La mai puțin de două săptămâni după eșecul inițiativelor sale în cadrul CAER, N.S. Hrușciov însoțit și de primul secretar al CC al PCM, Ivan I. Bodiul, a efectuat o vizită în România, în perioada 18-25 iunie 1962, pe parcursul căreia nu și-a putut stăpâni starea de profundă nemulțumire față de liderii români, cărora le-a reproșat o serie de stări de lucruri din domeniul economic: faptul că „la voi se taie purceii la 25 de kg” (în RSS Moldovenească greutatea medie a unui porc îngrășat și vândut statului era de… 84 kg), că nu se semăna porumbul „în pătrat” sau de ce România cumpără tehnologii din Vest și vrea să aibă industrie, ca să fie independentă etc.

 La un moment dat, în tren, auzind la difuzor un cântec popular moldovenesc, Bodiul a exclamat: „E de la noi, din Moldova!”, la care Gheorghiu-Dej a intervenit și, pe un ton firesc, a spus că melodia este de la el, din Bârlad.

Bodiul a insistat asupra versiunii sale, iar Dej, în continuare, calm, a arătat că „limba română și cea moldovenească sunt una și aceeași limbă, românii și moldovenii sunt una și aceeași națiune”.

Roșu „ca racul”, Bodiul i-a explicat lui Hrușciov, care nu a intervenit în discuție, că „sunt două limbi, una sub influență latină, alta sub influență slavă, că poporul moldovenesc este altceva decât poporul român”.

În context, Dej a făcut o serie de reproșuri la adresa conducerii de la Chișinău, arătând că „românii din Basarabia nu au școli, n-au ziare în limba română, alfabetul latin este înlocuit cu cel chirilic”. Semnificativă pentru deosebirea de opinii în chestiunile discutate, confruntarea de atunci, ca și altele de mai târziu, „nu a avut însă efecte pozitive”⁷².

Conducătorii români încep să observe că liderul sovietic face un joc duplicitar și diversionist în legătură cu problemele teritoriale ale statelor socialiste, în ansamblul lor, și ale României, în particular. Hrușciov obișnuia să discute cu diverse prilejuri, într-o țară sau alta despre aceste chestiuni, lansând provocări prin tot soiul de inițiative, mai curând improvizații, trezind nedumerire, neîncredere și suspiciuni referitoare la politica și atitudinea reală a Sovietelor față de confrații de „lagăr”. Era tot mai evident că Hrușciov se lansase într-un „joc provocator la două capete – în chestiunea Basarabiei și în cea a Transilvaniei, totodată”.

Semnificativ este că, în Memoriile sale și-a expus poziția partizană față de Ungaria, susținând că „Transilvania fusese întotdeauna ungurească, că limba și cultura maghiară sunt predominante acolo” și că „românii întorseseră totul cu susul în jos în tentativa de a eradica tot ceea ce mai rămăsese unguresc în regiune”. Insinuând că românii erau naționaliști-extremiști, Hrușciov a pretins că „făceau spume la gură” când susțineau că „Transilvania era provincie românească din timpuri străvechi” .

De remarcat că astfel de opinii, arareori exprimate public sau atât de explicit, reflectau poziția constantă sovietică, de la crearea Rusiei bolșevice și până la colapsul URSS, în 1991.