CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Regimul comunist din România și poziția sa tradatoare în chestiunea Basarabiei cotropite de ”eliberatorii”sovietici

Poziția regimului comunist din România în chestiunea Basarabiei

Perioada deplinei docilități

Instalarea comunismului în România și transformarea țării într-un stat-satelit al Uniunii Sovietice au făcut ca, pentru aproape două decenii după evenimentele din august 1944, problema Basarabiei și a Nordului Bucovinei să fie practic abandonată de regimul de la București, scrie doctorul în istorie Ion CONSTANTIN în prestigioasa revistă https://www.limbaromana.md.

Îndată după ocuparea de către trupele sovietice a teritoriilor românești de la est de Prut și integrarea lor în ansamblul republicilor unionale din imperiu, guvernul român a interzis orice referire la Basarabia, cuvântul în sine devenind „tabu”, inclusiv în conversațiile particulare. Toate cărțile, articolele și studiile referitoare la acest subiect au fost retrase din circulație.

România va fi supusă ocupației militare directe, care va dura până în 1958, după ce în 1955 țara este încadrată în Tratatul de la Varșovia. Integrarea se va produce și pe plan economic, prin tratatul din mai 1945 și, apoi, prin aderarea la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, întemeiat în 1949.

În primii ani de „democrație populară”, politica externă a României s-a caracterizat printr-o deplină docilitate față de Uniunea Sovietică, satelizarea sa diplomatică fiind totală, ca și a celorlalte țări comuniste „frățești.

În februarie 1948, guvernul de la București încheia cu URSS un tratat de „prietenie, colaborare și asistență mutuală” valabil pe douăzeci de ani, urmat de înțelegeri asemănătoare cu Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia și Ungaria, semnate toate în cursul anului 1948.

În aceste condiții, Bucureștiul nu era în măsură să exercite suveranitatea în aproape nici un domeniu. Conducerea României era riguros controlată de ofițerii de informații sovietici infiltrați semideschis în toate instituțiile importante ale țării, inclusiv la cel mai înalt nivel3. Moscova avea la dispoziție, de asemenea, tot soiul de agenți semioficiali din România, formați prin recrutări locale în instituțiile militare și ale securității, precum și angajații români motivați economic ai Sovromurilor, agențiilor comerciale sovietice și chiar ai armatei sovietice.

Acești agenți se bucurau de „privilegii extrateritoriale” și de beneficii materiale „care adesea le depășeau pe acelea ale conducătorilor comuniști”, făcând problematică loialitatea acestora față de centrul românesc al PCR.

Controlul politic sovietic se exercita în primul rând asupra instituțiilor coercitive ale statului – armată, serviciul de securitate și miliția –, cât și asupra liderilor partidului, printr-o rețea de ofițeri și agenți sovietici infiltrați în instituțiile de stat și în jurul liderilor acestora.

Primul pas pentru preluarea controlului a fost constituirea în URSS a Diviziei „Tudor Vladimirescu” (1943) și a Diviziei „Horia Cloșca și Crișan” (1945), cu contigente masive de comisari sovietici. Un lot important de agenți sovietici se va constitui ulterior din rândul ofițerilor care făceau stagii de pregătire în URSS.

Aceștia „erau o pradă ușoară pentru serviciile sovietice de spionaj. După revenirea în țară în cadrul armatei, ei mențineau legăturile cu consilierii sovietici care, fără excepție, erau implicați în activități de spionaj pe teritoriul României, în serviciul agențiilor sovietice.

Ei comunicau fără translator, astfel că transmiterea informațiilor se făcea fără dificultate”. Ofițerilor pregătiți la Moscova li se solicita să accepte oficial subordonarea față de sovietici prin semnarea unor angajamente de loialitate, devenind vulnerabili la șantaj în cazul în care și-ar fi reconsiderat conduita.

Mai târziu, Moscova a început să le acorde și cetățenia sovietică acestor agenți, oferind astfel o posibilitate cvasilegitimă pentru a interveni direct, în cazul în care ar fi fost demascați ca spioni împotriva propriei țări.

În această perioadă, tot ce s-a publicat despre istoria României trecea printr-o aspră cenzură, fiind admise numai scrieri menite să justifice „drepturile” URSS și să glorifice puterea acaparată de comuniști. Au apărut pamflete și narațiuni de factură polițistă, scrise de cele mai multe ori de autori neromâni (Ion Ludo, Frank, Popoviciu), care au creat o falsă imagine asupra istoriei românești.

Este epoca în care istoricii staliniști, în frunte cu Mihail Roller, afirmau că Basarabia a fost cedată la 1812 de către Turcia direct Rusiei și că unirea provinciei în 1918 cu România nu a fost altceva decât o răpire care s-a perpetuat prin complicitatea aliaților occidentali. Roller a condus grupul de istorici care a redactat manualul școlar sovieto-român Istoria României.

Manual unic pentru clasa a VIII-a secundară, publicat la Editura de Stat în 1947. În anii următori au apărut, sub redacția lui Roller, mai multe ediții ale lucrării Istoria Republicii Populare Române, care nu reprezentau altceva decât traduceri ale unor compilații de istorie făcute la Moscova pentru uzul românilor.

Pentru breasla istoricilor, a fost o perioadă extrem de dificilă. „Penibili au fost mai ales anii de început ai noii lumi – scrie istoricul David Prodan în Memoriile sale. În noile posturi de răspundere, de control, oameni de serviciu, laboranți, foste slugi, oameni pătați, vulnerabili, obligați la exces de zel pentru propria salvare…

La acest nivel riscai la fiecare pas să cazi în «greșeală» sau trebuia să fii judecat, și numai pentru a fi ținut sub presiune, și numai pentru a simți puterea regimului… Puteai fi acuzat și judecat în taină, puteai fi urmărit, încărcat de cel care se străduia să se salveze pe sine sau îți vâna locul.

(Se) putea să ți se aducă fără să știi vini grave, cu grave consecințe. Puteai fi încondeiat, fără să știi, cu cea mai gravă acuzație din toate: ai nesocotit partidul! O perioadă grea de răsturnare de valori, de agitație, de umiliri, inerentă marilor răsturnări”.

Scrierile istorice apărute în România în perioada stalinistă, cât și un deceniu după aceea, erau tributare mimetismului și obedienței totale față de tezele neștiințifice susținute de istoriografia sovietică. Elocventă în acest sens este o simplă comparație între modul în care erau prezentate în Marea Enciclopedie Sovietică din 1950 și Dicționarul Enciclopedic Român, din 1962, relațiile româno-ruse. Considerațiile formulate de istoriografia din RPR privind problema basarabeană se rezumau la reproducerea tale quale a tezelor istoriografiei sovietice.

Chiar după ce stalinismul a fost condamnat oficial în URSS, iar divergențele româno-sovietice începuseră a ieși la iveală, istoriografia din țara noastră se mai menține în inerția stalinistă pentru aproape un deceniu. Tratatul de Istoria României, apărut în 1961, de exemplu, prelua teza mai veche a lui Roller, potrivit căreia Moldova ar fi fost la origine parte integrantă a unui voievodat de Halici. În legătură cu acest flagrant neadevăr, istoricul Alexandru Boldur va interveni, în 1962, la conducerea politică a României, din păcate fără rezultat.

Starea de lucruri din domeniul istoriografiei române din acea vreme era arătată într-o notă informativă a directorului Institutului de Istorie a partidului de pe lângă CC al PCM – filială a Institutului Marxism-Leninismului de pe lângă CC al PCUS, Semion I. Afteniuk, adresată CC al PCM, la 11 noiembrie 1970:

„În documentele Partidului Comunist Român din anii 20-50, în lucrările istoricilor marxiști din România au fost puse bazele unei tratări științifice corecte a problemelor esențiale ale relațiilor româno-sovietice din anii 1918-1944.

În particular, era condamnată participarea României regale la intervenția militară împotriva țării Sovietelor, cotropirea Basarabiei de către armata regală, politica colonială a României în ținutul ocupat, linia politică antisovietică, promovată de guvernele regatului chiar până la ieșirea României din război de partea Germaniei hitleriste împotriva Uniunii Sovietice, a fost dată o apreciere înaltă luptei oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților pentru reunirea cu Patria Sovietică și susținerea acesteia de către poporul sovietic și guvernul Uniunii Sovietice, a fost salutată eliberarea Basarabiei în anul 1940 și reunirea ei cu URSS, a fost apreciată pozitiv formarea RASS Moldovenești și a RSSM Unionale”.

Schimbări în istoriografie după moartea lui Stalin

Moartea lui Stalin în martie 1953 nu avea să aducă schimbări imediate în ceea ce privește discursul istoriografic oficial, dar au fost create condițiile pentru ca acestea să se producă, într-un ritm destul de lent, ce-i drept, în anii următori. Se vor ivi începând cu anii 1955-1956, când în breasla ideologilor partidului și a istoricilor regimului se discuta deja despre reconsiderarea istoriei lui Roller, iar la Moscova se pregătea condamnarea cultului personalității lui Stalin.

Congresul al II-lea al PMR (decembrie 1955) a adus unele schimbări semnificative de abordare a discursului istoric, inclusiv în ceea ce privește atribuțiile instituțiilor ce aveau competențe în domeniul scrierii istoriei. Începe declinul rollerismului, iar adversarii acestuia nu ezită să-l critice pe fondatorul său pentru „greșelile trecutului, iar el își face apărarea prin autocritica permisă de partid dar folosită pro domo.

Este perioada în care „spiritul Genevei” începea să se facă simțit în lumea diplomatică și definea un nou mod de desfășurare a raporturilor internaționale dintre „cei mari”: SUA, URSS, Marea Britanie, Franța. Noul discurs politic privind coexistența pașnică aduce o „diminuare a încrâncenării în limbajul istoric. Occidentul nu mai este privit doar ca un dușman etern ci și ca un partener de dialog, știința istorică occidentală nu era numai imperialistă dar și deținătoarea unei experiențe valoroase.

Chiar dacă schimbările au o mare doză declarativă, ele se fac din ce în ce mai mult simțite”. Așa cum observă cercetătorul Vasile Pascu, discursul istoric a evoluat „de la tipicul stalinist, plin de reproș și ură împotriva stăpânirii de clasă și a Occidentului – la un discurs ușor naționalist, valorizator al moștenirii istorice, trecut însă prin filtrul marxist-leninist.

Oricum, perioada se încheia printr-o debarasare de clișeele ridicole ale anilor ’50, se stabileau legături mai concrete cu istoriografia «imperialistă» și se trecea la recuperarea (totuși marxistă) a unor istorici consacrați înainte de 23 august 1944…”.

Potrivit informării mai sus menționate a Institutului de Istorie a partidului de pe lângă CC al PCM, „devierea” științei istorice române de la „tratarea marxistă” a problemelor „esențiale” ale relațiilor sovieto-române s-a produs abia după plenara CC al PCR din 30 noiembrie-5 decembrie 1961, fapt reflectat în conținutul unor lucrări istorice și manuale de istorie. Ca exemplu al acestei „schimbări”, istoricul chișinăuian amintit evoca diversele ediții ale manualului de „Istorie a României” pentru clasa a XI-a, cât și alte lucrări.

Astfel, în manualul editat în anul 1960 (Istoria României. Manual pentru Clasa XI, București, 1960), s-a constatat „pe bună dreptate că guvernul regal român, plin de ură împotriva statului Sovietic, a cotropit în anul 1918 Basarabia, a dizolvat, făcând uz de forță, Sovietele revoluționare și a anexat acest ținut (p. 275).

În iunie 1940, se spune în continuare, la propunerea guvernului Sovietic România a întors Basarabia țării Sovietice (p. 234). În carte se dă o apreciere veridică luptei oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților români, care s-a desfășurat la sfârșitul anului 1917 – începutul anului 1918 și nu a încetat până în momentul eliberării ținutului de ocupanți, se relatează despre susținerea oamenilor muncii din Basarabia în această luptă de către poporul sovietic, de către guvernul acestuia și de către forțele progresiste ale României, precum și despre alte fapte ale solidarității internaționale”.

În edițiile ulterioare ale aceluiași manual ocuparea Basarabiei Sovietice de către România regală în anul 1918, „retrocedarea” acesteia Uniunii Sovietice în anul 1940 și alte aspecte ale relațiilor româno-ruse în anii 1918-1940 sunt „apreciate cu totul altfel”. Astfel, în același manual, reeditat în 1965 și având aceiași autori (Dumitru Almaș, Gh. Georgescu-Buzău, Aron Petric), ca și manualul din 1960, „de acum nu se mai spune despre faptul că România boierească a procedat la un act de cotropire, trimițându-și armatele în Basarabia la sfârșitul anului 1917 – începutul anului 1918, nu se mai amintește despre rezistența opusă agresorilor de către populația Basarabiei, despre participarea internaționaliștilor români la această luptă; oricât ar fi de straniu, materialul despre invazia armatelor române în Basarabia este plasat în sub-compartimentul – «Influența Marii Revoluții Socialiste din Octombrie asupra mișcării muncitorești din România» (p. 279-280).

Din manual a dispărut materialul despre lupta de 22 de ani a oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților și susținerea acestei lupte de către poporul sovietic, de către guvernul său, de către Partidul Comunist Român, iar despre eliberarea Basarabiei în anul 1940 se spune după ce se amintește de pactul sovietic german de neagresiune (august 1939) în felul următor: «În iunie 1940, în urma notelor ultimative, trimise de către guvernul URSS și primite de către guvernul României, teritoriile Basarabiei și Bucovinei de Nord au intrat în componența statului Sovietic» (p. 326).

Apoi, fără a da o caracterizare sau apreciere acestui eveniment, urmează fraza: «În această perioadă Partidul Comunist Român conducea lupta oamenilor muncii împotriva fascismului, pentru apărarea intereselor lor vitale» (tot acolo)”.

După cum se consemna în nota informativă a lui S. I. Afteniuk, „la fel sunt tratate aceste evenimente și în alte lucrări”. Dacă în primul volum al Dicționarului enciclopedic, apărut în 1962, este scris: „În ianuarie 1918 guvernul burghezo-moșieresc al României a ocupat Basarabia” (p. 308), în volumul patru, apărut în 1966, citim: „La începutul lunii ianuarie 1918 Basarabia a intrat în componența statului Român” (p. 203).

În cartea Schițe de istorie a României, editată în anul 1967 în limbile rusă, engleză, franceză, germană, română, putem citi:

„La începutul lunii ianuarie 1918 Basarabia a intrat în componența statului român… în iunie 1940, în urma cererii formulate de către guvernul sovietic în notele ultimative, adresate guvernului român, Basarabia și partea de Nord a Bucovinei au intrat în componența URSS” (p. 36, 44). Într-un mod asemănător sunt prezentate aceste fapte în lucrările colective fundamentale de istorie a României, apărute la București în anul 1970.

„Dezghețul hrușciovist” încurajează intelectualitatea română din RSS Moldovenească

După dispariția lui Stalin și accederea lui N. Hrușciov în funcția de secretar general al PCUS, se înregistrează o destindere a politicii regimului sovietic, atât în plan internațional, cât și intern.

În cuvântarea sa de la Congresul al XX-lea al PCUS despre cultul lui I. Stalin și consecințele acestuia (24 spre 25 februarie 1956), noul lider sovietic se desolidariza, printre altele, și de metodele violente aplicate de predecesorul său față de naționalitățile sovietice.

Erau reabilitate, în totalitate sau parțial, popoare deportate în masă și se anunța o politică de descentralizare economică, administrativă și culturală. Șovinismul velikorus, promovat și susținut deschis de I. Stalin în special după 1945, era declarat ca venind în contradicție cu internaționalismul proletar, cu alte cuvinte periclita coeziunea popoarelor Uniunii Sovietice21.

Noul curs politic inaugurat în URSS a conferit posibilitatea unei oarecare ridicări a nivelului științific în domeniul istoriografiei, renunțarea la naționalismul rus excesiv promovat în timpul lui Stalin și reîntoarcerea la un discurs „mai revoluționar” și ideologizant, ceea ce a însemnat însă și o mai mare indulgență față de patriotismul popoarelor din republicile unionale ale imperiului.

Aceste orientări corespundeau rolului mai pregnant pe care noua „conducere colectivă” sovietică îl conferea istoriei ca instrument de realizare a obiectivelor ideologice și de propagandă.

Renașterea discursului și a temelor revoluționar-ideologice în istoriografie a fost una dintre trăsăturile definitorii ale epocii hrușcioviene. Excesele naționalismului rus dispar din scrierile istorice, care tratează cu predilecție acum teme referitoare la „prietenia între popoarele sovietice”.

Prin stimularea acestei orientări, regimul urmărea realizarea unei legături mai strânse între popoarele din URSS și Partidul Comunist. De această politică a profitat intelectualitatea românească din RSSM, care, în condițiile cadrului mai larg creat pentru afirmarea creației proprii „moldovenești”, a putut promova, într-o oarecare măsură, valori culturale românești.

Cea mai arzătoare problemă a acestei intelectualități viza demascarea „moldovenismului stalinist”. O ocazie deosebit de prielnică s-a ivit în octombrie 1955, când la Chișinău se desfășoară Congresul lingviștilor sovietici, la care se declară că nu există argumente suficiente pentru a susține că limba „moldovenească” ar fi diferită de cea română.

Se adoptă, de asemenea, o rezoluție susținută de peste 700 de academicieni, profesori și studenți, prin care se propune deschiderea unei librării de carte românească în capitala RSSMoldovenești (librăria „Drujba” în perioada sovietică). În anul următor, după Congresul Internațional al lingviștilor (Florența), la care italianul C. Tagliavini afirma că unica diferență dintre limba „moldovenească” și română era alfabetul rusesc, doi filologi sovietici din Moscova, K. Budagov și S. Bernstein, au înaintat CC al PCM o scrisoare în care argumentau că limba vorbită pe teritoriul RSSM era parte integrantă a limbii naționale românești, invocând și afirmația lui Tagliavini.

Scrisoarea a fost prezentată numai lucrătorilor Institutului de Istorie, Limbă și Literatură al Academiei de Științe din RSSM, publicarea acesteia fiind strict interzisă.

Perioada anilor 1955-1960 a avut o importanță deosebită pentru păstrarea identității naționale a românilor din RSSM. Astfel, după discuții largi ale lingviștilor în presa de specialitate, inițiate în 1955 și continuate în următorii doi ani, s-a reușit convingerea factorilor de decizie că era necesar să se renunțe la unele norme ale limbii „moldovenești” impuse în perioada stalinistă.

Schimbările în acest domeniu nu au putut fi duse, însă, până la capăt. Kremlinul a fost totdeauna conștient de pericolul pe care patriotismul local al populației majoritare din RSSM îl poate reprezenta pentru integritatea URSS, avându-se în vedere vecinătatea cu România. De aceea, „moldovenilor li s-a acceptat să-și exprime caracterul lor național ca moldoveni, dar niciodată ca români”.

Regimul nu precupețea nici un efort pentru a alimenta în continuare aberantul mit „moldovenesc”. Teoriile bazate pe acest mit aveau ca obiectiv fundamental contestarea dreptului istoric de netăgăduit al României asupra unei părți din teritoriul său, Basarabia, concomitent cu afirmarea „legitimității” și justificarea acțiunilor anexioniste ale imperiilor țarist și sovietic asupra aceluiași spațiu.

În principal, istoricilor și lingviștilor le revenea ingrata sarcină de a demonstra ceea ce, de fapt, nu putea fi demonstrat. S-a încercat, într-un efort absurd și diabolic, să se rupă din contextul spiritualității românești figuri reprezentative ale tradiției culturale, cum erau cronicarii moldoveni din secolele XVI-XVII sau Dimitrie Cantemir, plasați alături de „eroii revoluționari” Frunze și Kotovski.

În 1958, unul dintre istoricii de bază ai Partidului Comunist din Moldova, I. Grosul, vorbea la conferința comună de la Chișinău a istoricilor din România și a celor din RSS Moldovenească despre „relațiile moldo-româno-ruso-ucrainene” din trecut, „ca și când primele două denumiri s-ar exclude una pe alta”.

Participarea istoricilor români la reuniunea comună de la Chișinău semnifica faptul că ei nu renunțaseră încă la conceptele generale elaborate de istoriografia sovietică, în problema relațiilor româno-sovietice. Acest lucru se va întâmpla ceva mai târziu, așa cum vom arăta în cele ce urmează.

Primele simptome ale neînțelegerilor româno-sovietice

Perioada de incertitudine deschisă în întreaga Europă de răsărit, ca urmare a dispariției lui Stalin, s-a exprimat în cazul României prin apariția primelor simptome ale neînțelegerilor cu Moscova, ce nu puneau, însă, în pericol „soarta socialismului” și nici interesele sovietice în zonă. Referindu-se la împrejurările apariției acestor „divergențe”, istoricul american Robert King arăta că „atunci când controlul sovietic slăbea, iar liderii comuniști locali își formaseră o bază indigenă a puterii, au început să apară manifestările naționale”.

Într-o lucrare consacrată istoriei Partidului Comunist Român, același cercetător identifică patru factori care au determinat succesul României în relația cu URSS, aici intrând perioada când la conducerea partidului s-a aflat atât Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât și Nicolae Ceaușescu:

1) schimbarea politicii URSS în raport cu țările satelit;

2) stabilitatea versus instabilitatea de la vârful puterii sovietice după moartea lui Stalin;

3) contextul internațional în care au evoluat relațiile Est-Vest, aceasta permițând conducerii PMR/ PCR să aibă o serie de inițiative încurajatoare;

4) abilitatea conducerii de la București de a rezista presiunii sovietice.

Primele manifestări cu iz național apărute în cadrul partidului comunist din România se explică și prin schimbările produse în componența etnică a acestuia. Dacă în primii ani postbelici, elemente etnice neromânești – cum erau Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu ș.a. – dominau PCR (PMR, din 1948), după dispariția dictatorului de la Moscova și îndeosebi după retragerea trupelor sovietice, pe măsura pierderii speranței că mai „vin americanii!”, un număr tot mai mare de etnici români intră în PCR. Faptul n-avea să rămână fără urmări.

Ca urmare a presiunii de jos, se configurează treptat la nivelul conducerii PMR concepția aplicării marxism-leninismului la condițiile concret-istorice din țară. La Congresul al II-lea al PMR din 1955 s-a vorbit, pentru prima oară, despre calea românească de construire a socialismului, despre adaptarea marxismului la cerințele locale și s-a insistat asupra respectării principiilor de suveranitate, egalitate și neamestec în treburile interne.

Încă înainte de Congresul al XX-lea al PCUS (februarie 1956), conducătorii de la București se opuneau perseverent tendințelor Moscovei de integrare a României în CAER, de transformare a sa într-un hinterland agricol, furnizor de materii prime pentru Uniunea Sovietică și alte țări socialiste.

Pentru liderul comuniștilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej, destalinizarea anunțată la Moscova a însemnat acutizarea luptei pentru putere în PMR și începutul unui proces de ieșire a României de sub umbrela sovietică. În urma adoptării unei noi linii de către PCUS în cadrul celui de-al XX-lea Congres, liderul de la București a înțeles că menținerea dogmei staliniste în RPR (și, prin aceasta, securitatea regimului său!) trebuia să fie dublată de o distanțare treptată de Kremlin.

Dej și-a susținut punctul de vedere referitor la „Raportul” lui Hrușciov într-o ședință secretă, ce a avut loc după doar câteva zile de la Plenara CC al PMR din martie 1956. Bucurându-se de un auditoriu lărgit (3 000 de membri de partid), Dej a făcut referire la gruparea „sănătoasă” a PMR, care fusese învingătoare încă din 1952 asupra facțiunii staliniste.

Cu alte cuvinte, „Noi nu avem pe cine reabilita!”, susținea liderul de la București, convins fiind că „raportul secret al lui Hrușciov a fost o greșeală politică majoră, care dăunează ideologiei marxist-leniniste”.

Retragerea trupelor sovietice și a consilierilor

Revoluția maghiară din 1956 „pare să fie momentul în care conducerea PCR a început distanțarea de URSS și deschiderea către lume”. Pe data de 31 octombrie 1956, doar cu câteva zile înainte ca forțele sovietice să înăbușe revolta maghiară, Comitetul Central al PCR i-a dat indicații prim-ministrului de la vremea respectivă, Gheorghe Stoica, ca – în cadrul următoarei reuniuni a Tratatului de la Varșovia din noiembrie-decembrie de la Moscova – să facă presiuni privind retragerea trupelor și a consilierilor (consultanților) sovietici.

Susținând încă o dată argumentul din 1955, potrivit căruia prezența trupelor sovietice avea rolul de a produce disensiuni pe plan intern, transformând România într-o țintă ușoară a atacurilor politice din afară, CC a dorit să reamintească Moscovei că „nu considera necesară staționarea trupelor sovietice pe teritoriul său” și a sugerat posibilitatea „rechemării consultanților sovietici prezenți în diferite instituții”. Impunerea acestor argumente era un demers delicat într-un context în care conducerea sovietică tocmai se pregătea pentru o intervenție cu forțe militare în Ungaria.

În cele din urmă, o mulțime de factori printre care se numărau, cu siguranță, obiectivele de politică externă ale liderului sovietic, faptul că prezența trupelor acționa ca un paratrăsnet pentru insatisfacția populară, impactul militar secundar asupra unui potențial conflict Est-Vest și costurile semnificative ale invaziei din Ungaria, unde sovieticii înregistraseră 2 260 de victime (669 de morți, 1 540 de răniți și 51 de dispăruți), erau argumente suficiente pentru a influența Moscova.

Prin afirmarea sprijinului față de Moscova în urma intervenției militare sovietice în Ungaria, Gheorghiu-Dej urmărea să își demonstreze fidelitatea față de URSS, o tactică prin care câștiga atât încrederea liderului de la Kremlin (necesară propriei securități), cât și posibile concesii privind o desprindere treptată de stăpânul sovietic.

De altfel, manifestațiile de la Budapesta i-au întărit convingerea lui Dej că o politică de autonomie a României în interiorul „lagărului” era necesară pentru însăși supraviețuirea regimului de la București.

Tendința de lărgire a independenței în cadrul strategiei generale de politică externă avea la bază dorința lui Gheorghiu-Dej și a anturajului său de a feri țara de curente de opoziție, intensificate pe valul celui de-al XX-lea Congres al PCUS, manifestate îndeosebi în Polonia și Ungaria, care prezentau o amenințare reală a puterii sale incontrolabile. Speriați de revoluția din țara vecină, liderii români au știut să profite de aceasta în interesul întăririi puterii lor.

De teama că liberalizarea socialismului la unii vecini va merge atât de departe, încât putea să provoace o reacție în lanț în România, Gheorghiu-Dej și echipa sa, de la sfârșitul anului 1956, au urmărit crearea unor mecanisme de contracarare a influenței nu numai ungare și poloneze, ci și sovietice, totodată, deseori sub lozinca eradicării urmărilor cultului personalității.

În urma vizitei sale în capitala ungară, la 22-25 noiembrie 1956 (unde fusese trimis împreună cu Emil Bodnăraș și Walter Roman pentru a ajuta la restabilirea unui regim pro-sovietic, sub conducerea lui János Kádár), Gheorghiu-Dej a hotărât desprinderea din brațele „ursului sovietic”, căci, a argumentat el, „dacă nu facem o cotitură de 180 de grade în relațiile noastre cu sovieticii suntem pierduți”. În viziunea lui Dej, distanțarea de Uniunea Sovietică trebuia să fie realizată treptat, pentru a nu-i stârni furia: „nici să nu sărim peste cal, nici să nu învârtim sabia lui Damocles în vânt”.

În urma înăbușirii prin intervenție armată a revoltei ungare, în octombrie 1956, Moscova dă pentru „liniștirea” opiniei publice internaționale un comunicat referitor la „apropiata retragere” a trupelor sovietice din așa-zisele „țări de democrație populară”. Începând din ianuarie 1957 și până în aprilie 1958, într-o serie de scrisori pentru conducerea PCR, în care inițiativa era prezentată ca aparținându-le sovieticilor, Kremlinul și-a exprimat acordul să își retragă consultanții.

La Congresul al XX-lea al comuniștilor sovietici, cât și un an după aceea, în iulie 1957, cu prilejul discuției cu un grup de ziariști din Ungaria, Hrușciov a declarat deschis că nu este deloc necesar ca fiecare țară socialistă să-și dezvolte neapărat toate ramurile economiei, că trebuie să existe o diviziune a muncii între țările socialiste și că România nu are nevoie să dezvolte propria industrie grea.

De remarcat că declarația liderului sovietic venea la puțin timp după ce delegația României la cea de a 8-a conferință a CAER de la Varșovia (18-22 iunie 1957) exprimase hotărârea de „a nu participa sub nicio formă la acest aranjament pur imperialist”.

După evenimentele ce avuseseră loc în Polonia și Ungaria, pentru Hrușciov o întoarcere la stalinism era imposibilă și inoportună. Vechiul concept al dominației și controlului total trebuia să fie înlocuit cu practica influențelor sovietice indirecte în problemele interne ale statelor „lagărului socialist”.

În aceste împrejurări, în iunie-iulie 1958 are loc retragerea trupelor sovietice din România, premise pentru aceasta fiind stabilitatea internă, poziția geopolitică a țării și anumite garanții pe care Moscova le avea cu privire la menținerea conducerii de la București în sfera de influență sovietică.

Pentru URSS, retragerea trupelor sale din România era partea integrantă a pachetului de măsuri de dezarmare, adresate atunci Occidentului.

La adoptarea hotărârii s-a ținut seama de faptul că România este înconjurată numai de țări socialiste, inclusiv Iugoslavia, nemembră a vreunui bloc, care nu era privită ca un potențial inamic militar. Retragerea trupelor sovietice din România a fost sincronizată cu adoptarea măsurilor de întărire a capacității de apărare a armatei sale, precum și acordarea guvernului român a unui credit pe termen lung de 40 mil. ruble.

Retragerea trupelor sovietice din România a reprezentat o acțiune chemată să aibă, înainte de toate, un efect politico-propagandistic. În Declarația Comitetului Politic Consultativ al țărilor participante la Organizația Tratatului de la Varșovia, din 24 mai 1958, ea a fost prezentată ca o nouă demonstrație a politicii iubitoare de pace a țărilor socialiste.

Evenimentul a reprezentat un mare succes diplomatic, militar și strategic pentru România. Referitor la acest moment, Hrușciov va consemna în Memoriile sale (a căror autenticitate este acceptată cu rezerve):

„La puțin timp după moartea lui Stalin, am fost în România și am vorbit cu tovarășul Bodnăraș. El era un bun prieten al Uniunii Sovietice… și se bucura de atenția și încrederea noastră absolută.

Fără nicio introducere, el mi-a pus următoarea întrebare: «Ce-ar fi dacă v-ați retrage trupele din România? Ce părere aveți în legătură cu aceasta?» Trebuie să mărturisesc că prima mea reacție la această propunere n-a fost prea inteligentă… «Ce vreți să spuneți? Cum ați ajuns la aceasta?» Atunci, el mi-a spus, printre altele: «În definitiv, România se învecinează numai cu țări socialiste, iar dincolo de Marea Neagră sunt doar turcii, nimeni altcineva.» «Și ce e cu turcii?», am întrebat eu. «Păi, ei sunt totuși într-un fel vecinii noștri, aflați în apropiere. Ei ar putea, în caz de nevoie, să ne vină în ajutor… Ei controlează Bosforul și Dardanelele; deci, dușmanul ar putea în orice moment să aducă trupe de invazie în Marea Neagră și să intre în România.

De asemenea, românii și-au mai schimbat părerile. Ei spun: Nu vrem să fim bănuiți de dvs. că ne menținem în lagărul socialist numai prin faptul că pe teritoriul nostru se află staționate trupele dvs.

Noi suntem în lagărul socialist deoarece credem în construirea socialismului și suntem convinși de justețea politicii marxist-leniniste, iar poporul român ne recunoaște drept conducătorul său și ne sprijină pe deplin». Am fost mai mult decât mulțumit de această explicație a motivelor care se aflau la baza propunerii de a se retrage trupele sovietice.

Eu am fost convins că tovarășii români credeau sincer când ei își afirmau devotamentul față de construcția socialismului”. Această „convingere” a lui Hrușciov era întemeiată, desigur, în primul rând, pe „eficacitatea” organelor represive ale Securității conduse de cadre de spionaj sovietice, ca și pe pozițiile puternice ocupate de agenții URSS în Armata Română, în urma restructurărilor din 1956.

Sovieticii compensează retragerea trupelor prin rețelele de informații, iar regimul printr-un nou val de arestări

Pentru a contrabalansa pierderea influenței militare directe, în urma retragerii trupelor și a reducerii numărului oficial de consultanți și experți, Kremlinul a trebuit să se bazeze din ce în ce mai mult pe agenții și rețelele de informații clandestine, iar în acest sens Moscova dispunea de o rezervă numeroasă de recruți plasați în diverse instituții și segmente ale societății.

Prima generație de rețele și agenți sovietici includea pe foștii membrii ai Cominternului și veteranii războiului civil din Spania; foști prizonieri de război (POW), recrutați în timpul detenției la sovietici și apoi întorși în 1944, împreună cu Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, cetățeni sovietici rezidenți și persoane rezidente în zonele de graniță româno-sovietică.

Au fost constituite noi rețele formate din ofițeri de armată și de informații (precum și din activiști de partid), instruiți în URSS începând cu anul 1945 și ulterior numiți în funcții de conducere, precum și din angajați români ai organizațiilor sovietice din România. Pentru a-și atinge scopurile, sovieticii puteau acționa în România, prin diverse grupuri de sprijin formate din agenți infiltrați în mai toate sferele puterii (guvern, Comitetul Central al PMR și ministere) și care puteau suplini tot ceea ce Kremlinul realizase până la retragerea armatei și a consilierilor din România.

Pe plan intern, pentru a compensa retragerea trupelor sovietice și a oferi dovezi concrete de loialitate conducerii de la Moscova, precum și pentru a menține controlul partidului, Gheorghiu-Dej a aprobat introducerea unor măsuri drastice de securitate internă. Astfel, în perioada 1958-1960, asistăm la o nouă campanie de arestări, urmăriri, critici la adresa intelectualilor „negativiști”.

În aceste împrejurări, când în România opresiunea comunistă se declanșa din nou la cote inimaginabile, Onisifor Ghibu se adresa președintelui Consiliului de Miniștri al URSS, Nikolai Bulganin și secretarului general al PCUS, Nikita Hrușciov, cerând „lichidarea radicală a tuturor contractelor și anomaliilor monstruoase create de politica acestui temerar falsificator al marxism-leninismului (I.V. Stalin – n.n.) și autor al imensei tragedii de astăzi a Rusiei și a omenirii”.

De asemenea, în memoriu se solicita să se procedeze de urgență „nu numai la retragerea trupelor sovietice din teritoriile în care ele au fost așezate de la 1944 încoace, ci și din toate acele teritorii în care ele au fost introduse prin minciună, fraudă și teroare, între anii 1939, respectiv 1945”. Pe baza unei riguroase documentări istorice, O. Ghibu cerea practic retrocedarea de către URSS a teritoriilor românești răpite în 1940: Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herța. Pentru acest fapt, ilustrul luptător național avea să-și piardă din nou libertatea.

RSS Moldovenească devine o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României

Retragerea trupelor sovietice din România a fost urmată de o serie de contramăsuri ale Moscovei, care au afectat și mai mult relațiile Bucureștiului cu Chișinăul. Aproape imediat, Moscova a închis granița dintre RPR și RSSM, iar contactele politice și culturale directe, considerate acum ca „deviaționism naționalist”, au fost întrerupte.

Așa cum rezultă din desfășurarea celei de-a 9-a Plenare a CC al PC din RSSM (septembrie 1959), scriitorii, lingviștii, antropologii și etnologii moldoveni care îndrăzniseră să recunoască similarități cu cultura română au fost acuzați de „propagandă naționalistă”, iar unii dintre ei au plătit chiar cu viața.

Anul 1959 a fost ultimul în care Chișinăul s-a referit la relațiile sale cu Bucureștiul ca fiind „deosebit de apropiate”. Relevant în această privință este raportul de activitate al Institutului de istorie al Academiei de Științe a RSSM pentru anul 1962, care menționa că în perioada 1959-1962 legăturile științifice cu istoricii și arheologii din RPR, pe linia schimbului interacademic, organizării unor simpozioane în comun, participării la expediții arheologice, „s-au redus substanțial”.

Ca o reflectare a declinului tot mai pronunțat în sfera raporturilor bilaterale sovieto-române, relațiile Institutului de istorie de la Chișinău cu comunitatea științifică din România au coborât la cea mai joasă cotă. În schimb, „s-au îmbunătățit întrucâtva” contactele științifice cu savanții de la Academia de Științe a Republicii Populare Ungare. În același timp, accentele colaborării externe a RSS Moldovenești se vor deplasa tot mai vizibil spre „strângerea relațiilor cu Bulgaria frățească”.

Această „schimbare de optică” în politica relațiilor externe promovată de Chișinău, în defavoarea raporturilor cu România, dar cu accent pe cele cu RP Ungară și RP Bulgară, corespundea perfect strategiei urmărite de conducerea sovietică. Ca mijloc de eliminare a influenței românești peste Prut, Moscova s-a asigurat ca Ungaria și Bulgaria să mențină „cele mai apropiate” relații cu Chișinăul.

Din acel moment, RSS Moldovenească devenea tot mai mult o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României. Fapt semnificativ, din 1959, relațiile dintre RSS Moldovenească și Republica Populară Mongolă au fost „mult mai strânse” decât cele cu România.

Simptomele neînțelegerilor se transformă în acțiuni politice concrete

Odată cu retragerea trupelor sovietice din România, simptomele mai vechi ale conflictului potențial dintre București și Moscova încep să se transforme în acțiuni politice concrete, noua echipă conducătoare a statului și guvernului, în frunte cu Ion Gh. Maurer, pășind repede, cu binecuvântarea lui Gh. Gheorghiu-Dej, pe calea unei politici orientate în direcția inițierii de legături economice cu Occidentul.

La cristalizarea acestei poziții naționaliste și antisovietice a contribuit desigur și un anume sentiment românesc tradițional antirusesc, datorat „dominației Rusiei asupra Principatelor Române în întreaga perioadă a secolului al XIX-lea, de la anexarea Basarabiei, în 1812, până la 1940”. În cadrul unor manifestări oficiale este denunțată „poziția incorectă” a URSS și a altor parteneri este-europeni. Așa cum releva Ion Rațiu, „în unele ocazii, guvernul român închidea ochii sau chiar sprijinea demonstrații populare împotriva ocupației rusești”.

Din punctul de vedere al sovieticilor, raporturile dintre Moscova și București au început să se deterioreze la sfârșitul anilor 1950, situația având ca substrat pe lângă problemele politico-economice și pe cele privind teritoriile românești ocupate de URSS.

Nu întâmplător, cu ocazia celei de-a IX-a Conferințe muncitorești pan-germane, ce a avut loc la Leipzig, în ziua 7 martie 1959, N.S. Hrușciov declara: „Se știe că o parte a actualului teritoriu al Republicii Sovietice Moldovenești a fost cotropită de regele român, iar la timpul respectiv a fost din nou reunită cu teritoriul sovietic.

Dar între Uniunea Sovietică și Republica Populară Română nu se pune problema frontierelor, deoarece ambele noastre țări sunt țări socialiste și se conduc de interese comune, merg spre același țel – spre comunism, dar aceasta nu înseamnă că în rândurile unei anumite părți a populației din România nu sunt oameni care consideră că Moldova este o parte a României”.

„Noi, sublinia liderul de la Kremlin, nu trecem cu vederea faptul că asemenea stări de spirit pot apare. Dar în același timp noi considerăm că pentru noi, comuniștii, problema granițelor nu este o problemă principală și în această problemă nu pot exista conflicte între țările socialiste”. Interpretând problema granițelor de pe poziții marxist-leniniste, N. Hrușciov arăta că, odată cu victoria comunismului la scară mondială, vechile noțiuni despre frontiere vor dispărea, rămânând doar niște linii de demarcare „etnografice”, statornicite istoricește, așa cum se întâmpla în URSS.

Discursul lui Hrușciov la conferința de la Leipzig a fost dat publicității de agenția Tass la 27 martie 1959, dar în presa de la București pasajul referitor la chestiunea frontierelor în Europa postbelică nu a fost publicat. Pentru prima dată, conducerea de la București cenzura o cuvântare a liderului sovietic.

În cotidianul PMR, „Scânteia”, se menționa doar că „în cuvântarea sa N.S. Hrușciov s-a ocupat în mod deosebit de problema frontierelor”, arătând că problema frontierelor în țările socialiste „nu este o problemă principială” și că între acestea „nu pot exista conflicte din cauza ei”.

Liderul comuniștilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej a încercat să-i „explice” ambasadorului sovietic la București, A.A. Epișev, de ce nu s-a publicat această parte din discursul lui Hrușciov, dar se înțelege că lămuririle sale n-au fost prea convingătoare pentru oficialii sovietici.

Referitor la acest moment de disensiune cu sovieticii în chestiunea frontierelor, primul secretar al CC al PMR va arăta următoarele în ședința Biroului Politic al CC, din 26-27 februarie 1963: „Altă problemă este poziția față de granițe. Se apucă (N. Hrușciov – n.n.) și vorbește la Berlin (la Leipzig – n.n.) că cu Polonia s-a înțeles, dar cu România a mai rămas un balast cu Transilvania. Noi atât am vorbit cu Epișev: ce ați zice voi dacă sub pretextul acesta am deschide discuția despre Basarabia și Bucovina de Nord, ar fi just ca în loc să combatem aceste tendințe, să reluăm această discuție? Sigur n-ar fi just. Atunci voi de ce ridicați astfel de problemă? Dar cine ți-a dat mandat să faci asta? Mie niciodată nu mi-a reproșat”61.

Problema frontierelor postbelice a fost reluată de N.S. Hrușciov la Consfătuirea de la București a reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești, din iulie 1960. „Ce ar fi, se întreba primul secretar al CC al PCUS, dacă astăzi, între țările socialiste, problema s-ar pune în felul acesta: suntem cu toții comuniști, să facem un schimb de păreri și să vedem, poate că frontierele dintre țările noastre nu sunt chiar atât de just stabilite. Să stăm de vorbă. Știți, tovarăși, în acest caz nimeni nu ar rămâne cu păr pe cap, ne-am lua la ceartă și n-am rezolva aceste probleme.

Nu voi numi acum țările, nu voi spune ce țară are pretenții față de altele, toate țările au câte o pretenție la alta, la două sau la trei țări. Dar esența acestei probleme este un fleac, care nu valorează nici cât o ceapă degerată. Vă voi spune mai mult. Să luăm un exemplu. În Uniunea Sovietică există un sistem unic socialist, format din 15 republici unionale. Dacă am aduna Comitetele Centrale ale tuturor republicilor unionale și le-am spune: tovarăși, atunci, când s-au stabilit hotarele dintre republici au fost comise greșeli, ar trebui să discutăm, să vedem dacă sunt just trasate, iar dacă nu sunt juste, haideți să le corectăm. Tovarăși, ar ieși așa o ciorovăială, încât am descompune partidul”62.

Hrușciov era informat despre „ingratitudinea” românilor

Niciuna dintre țările „lagărului socialist” nu a reacționat atunci față de aceste declarații ale lui Hrușciov în chestiunea frontierelor. Și totuși, liderul de la Kremlin a reținut poziția aparte pe care o avea România între celelalte țări socialiste. În Memoriile sale, consemna că în acea perioadă era informat despre „ingratitudinea” românilor.

Ca urmare, conducerea PCUS ar fi adresat liderilor PMR o scrisoare prin care se încerca „refacerea bunelor relații”. În scrisoare se spunea: „Chiar dacă nu ne agreați, fapt este că istoria ne-a făcut vecini, iar voi sunteți alături de noi.

Privind retrospectiv la perioada monarhiei române, este foarte surprinzător să constați că țara voastră a dus o politică inamicală față de Uniunea Sovietică; dar acum, când România este o țară socialistă, nu mai există vreun motiv ca noi să nu avem relații frățești”.

Mai menționează că în iunie 1960 a participat la al III-lea Congres al PMR (devenit apoi Congresul al VIII-lea al PCR), având, cu această ocazie, discuții deschise cu liderii români, care nu i-ar fi dat însă un răspuns sincer, relațiile cu ei continuând să se înrăutățească. „La manifestări oficiale, tovarășii români se comportau ca frați ai noștri, propaganda lor internă era însă tot mai mult îndreptată împotriva noastră”, scria Hrușciov.

Statisticile arată că la sfârșitul anului 1960, influența sovietică în lume atingea punctul culminant, pe care niciodată nu-l va mai realiza în perioada următoare. Astfel, dacă în 1945 țările aflate sub influența sovietică reprezentau un procent de 9% în lume, la sfârșitul anului 1960 ele constituiau un procent de 12%. Între noile state intrate sub influența sovietică se aflau în primul rând fostele colonii ale marilor puteri, antrenate în lupta anticolonială.

După 1960, relațiile dintre Kremlin și București se vor înrăutăți continuu, datorită, în primul rând, insistențelor sovieticilor de a transforma CAER-ul într-un organism economic supranațional, în cadrul căruia nordul urma să producă mărfuri industriale, iar sudul să furnizeze materii prime și agricole. Reacția conducerii de la București s-a manifestat încă de la Congresul al III-lea al PMR (20 – 28 iunie 1960), care a dat o formulare și mai clară principiilor comunismului național, proclamând din nou dreptul țării de a se industrializa în mod rapid.

La sfârșitul anului 1960, o delegație a PMR participa la Consfătuirea Partidelor Comuniste și Muncitorești de la Moscova, care, prin Declarația adoptată, stabilea principiile cu privire la colaborarea țărilor socialiste pe baza respectului reciproc, a suveranității și a dreptului fiecărei țări de a-și elabora propria politică națională.

Liderii românii observă jocul lui Hrușciov la „două capete”

Presiunile asupra românilor, pentru a-i lămuri asupra „avantajelor” integrării economice, s-au intensificat în anii 1962-1963, fiind exercitate direct de Hrușciov și de alți lideri ai țărilor lagărului socialist, în cadrul diferitelor consfătuiri ale CAER sau prin intermediul economiștilor și publicațiilor de profil.

Primele „deosebiri de păreri” între conducerea de la Moscova și cea de la București în chestiunea adâncirii cooperării în cadrul CAER au apărut în anul 1962, la conferința de la Moscova, din 6-7 iunie, când propunerile sovietice privind formarea unui „organ unic, suprastatal, de planificare” și a unor structuri transnaționale pe ramuri au fost receptate de partea română ca „niște atacuri la adresa suveranității naționale”, mai ales că exista experiența nu prea îndepărtată a sovromurilor.

În pofida opoziției ferme a României față de modelul sovietic de reorganizare a CAER, Hrușciov va relua cu alte ocazii propunerile sale, „ceea ce va menține sub o presiune constantă conducerea RPR, creând o stare de puternică nervozitate în relațiile dintre cele două state”.

La mai puțin de două săptămâni după eșecul inițiativelor sale în cadrul CAER, N.S. Hrușciov însoțit și de primul secretar al CC al PCM, Ivan I. Bodiul, a efectuat o vizită în România, în perioada 18-25 iunie 1962, pe parcursul căreia nu și-a putut stăpâni starea de profundă nemulțumire față de liderii români, cărora le-a reproșat o serie de stări de lucruri din domeniul economic: faptul că „la voi se taie purceii la 25 de kg” (în RSS Moldovenească greutatea medie a unui porc îngrășat și vândut statului era de… 84 kg), că nu se semăna porumbul „în pătrat” sau de ce România cumpără tehnologii din Vest și vrea să aibă industrie, ca să fie independentă etc.

 La un moment dat, în tren, auzind la difuzor un cântec popular moldovenesc, Bodiul a exclamat: „E de la noi, din Moldova!”, la care Gheorghiu-Dej a intervenit și, pe un ton firesc, a spus că melodia este de la el, din Bârlad.

Bodiul a insistat asupra versiunii sale, iar Dej, în continuare, calm, a arătat că „limba română și cea moldovenească sunt una și aceeași limbă, românii și moldovenii sunt una și aceeași națiune”.

Roșu „ca racul”, Bodiul i-a explicat lui Hrușciov, care nu a intervenit în discuție, că „sunt două limbi, una sub influență latină, alta sub influență slavă, că poporul moldovenesc este altceva decât poporul român”.

În context, Dej a făcut o serie de reproșuri la adresa conducerii de la Chișinău, arătând că „românii din Basarabia nu au școli, n-au ziare în limba română, alfabetul latin este înlocuit cu cel chirilic”. Semnificativă pentru deosebirea de opinii în chestiunile discutate, confruntarea de atunci, ca și altele de mai târziu, „nu a avut însă efecte pozitive”72.

Conducătorii români încep să observe că liderul sovietic face un joc duplicitar și diversionist în legătură cu problemele teritoriale ale statelor socialiste, în ansamblul lor, și ale României, în particular. Hrușciov obișnuia să discute cu diverse prilejuri, într-o țară sau alta despre aceste chestiuni, lansând provocări prin tot soiul de inițiative, mai curând improvizații, trezind nedumerire, neîncredere și suspiciuni referitoare la politica și atitudinea reală a Sovietelor față de confrații de „lagăr”. Era tot mai evident că Hrușciov se lansase într-un „joc provocator la două capete – în chestiunea Basarabiei și în cea a Transilvaniei, totodată”.

Semnificativ este că, în Memoriile sale și-a expus poziția partizană față de Ungaria, susținând că „Transilvania fusese întotdeauna ungurească, că limba și cultura maghiară sunt predominante acolo” și că „românii întorseseră totul cu susul în jos în tentativa de a eradica tot ceea ce mai rămăsese unguresc în regiune”. Insinuând că românii erau naționaliști-extremiști, Hrușciov a pretins că „făceau spume la gură” când susțineau că „Transilvania era provincie românească din timpuri străvechi” .

De remarcat că astfel de opinii, arareori exprimate public sau atât de explicit, reflectau poziția constantă sovietică, de la crearea Rusiei bolșevice și până la colapsul URSS, în 1991.

03/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Uniunea Sovietică a recunoscut că Basarabia aparținea României și că întotdeauna a dorit să o ocupe

Foto: 28 iunie 1940- Zi de doliu național. României i-au fost răpite de imperiul sovietic Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța.

Uniunea Sovietică a recunoscut că Basarabia aparținea României și că întotdeauna a dorit să o anexeze

„Uniunea Sovietică a recunoscut anterior că Basarabia aparținea României și că întotdeauna a dorit să o ocupe. Totuși, termenul de ocupație nu este adecvat. Este mai degrabă o anexare a unei părți din teritoriul României de atunci, în baza memorandumului secret al Pactului Molotov–Ribbentrop. Este un act tragic din istoria secolului XX, iar rana este foarte adâncă.” Declarația aparține analistului rus Leonid Mlecin şi a fost făcută în cadrul unei emisiuni la „Echo Moskvî” evocate de https://timpul.md.

„E grea istoria pentru acest teritoriu (Basarabia – n. red.). După anexare, când a început colectivizarea forțată, ostașii sovietici nu mai găseau nici măcar mâncare când treceau pe acolo. A urmat o foamete strașnică. Se mâncau unii pe alții. Mi s-a explicat o istorie când soția își mânca soțul împreună cu fiica și ruga soldații sovietici să nu le ia cadavrul ca să este al lor”, mai susține analistul rus.

„Atunci, conducerea Moldovei era fricoasă și se temea să se adreseze după ajutor. Stalin nici măcar nu a dorit să primească delegația din Moldova când a venit să ceară ajutor.

Sunt acțunile lui Stalin care ne-a certat cu jumătate de Europa și inclusiv pe noi unii cu alții”, a mai adăugat analistul rus Leonid Mlecin.

28/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Trupele ruse de ocupație în Principatele Române: 1806-1812

Ani la rând, pe parcursul a mai bine de două secole, Țările Române au fost teatru de război între armatele celor trei imperii: Otoman, Habsburgic și Țarist.

Războaiele ruso-turce și ruso-austro-turce semnifică confruntarea celor trei mari imperii pentru rezolvarea Problemei Orientale – chestiune internațională care însumează un set de probleme ce țin de domeniul geopoliticii din perioada sf. sec. XVII – încep. sec. XX, vizând posesiunile europene ale Turciei, controlul asupra strâmtorilor Mării Negre, în contextul intensificării luptei de eliberare națională a popoarelor balcanice ,scrie istoricul Vlad MISCHEVCA în prestigioasa publicație https://www.limbaromana.md.

Devenind o problemă a echilibrului european, ea capătă contururi diplomatice bine definite deja în timpul negocierilor Păcii de la Karlowitz (1699), când se atestă reculul Imperiului Otoman și Austria devine o putere balcanică, iar Rusia lui Petru I – putere europeană.

De evoluția raporturilor Marilor Puteri, angajate timp de mai bine de două secole în rivalitatea politico-militaro-economică în sud-estul Europei, sunt legate nemijlocit rapturile teritoriale și pierderile umane și materiale suferite de Țările Române (inclusiv geneza Chestiunii basarabene la 1812).

Impactul acestor războaie asupra destinului românilor a fost pe deplin înțeles și descifrat de către Mihai Eminescu, cel care a scris în publicistica sa politică, la 1878:

„Sunt două sute de ani de când Rusia înaintează mereu spre miază-zi; luptele ei orientale sunt o întreagă istorie și acela care nu cunoaște această istorie, ori care o cunoaște și nu ține seamă de ea, nu este un bărbat politic și nu are dreptul de a lua parte hotărâtoare la viața politică” (Eminescu 2008: 243).

În general, privind în retrospectivă istoria raporturilor ruso-otomane, putem menționa că începând cu stabilirea relațiilor diplomatice dintre ruși și turci la 31 august 1492, pe timpul lui Baiazid II Veli și Ivan III, vreme de sute de ani au fost purtate un șir de războaie și campanii militare ce însumează, conform unor calcule mai noi, 47 de ani (adică cca 11% din tot timpul relațiilor bilaterale ruso-otomane de 430 de ani – până la 1922, când a fost, pe de o parte, desființat Sultanatul și, pe de altă parte, creată URSS).

Conform statisticii militare, numai de la începutul secolului al XVIII-lea armata rusă a pierdut 582 mii de oameni. Propriu-zis, șirul războaielor regulate își ia începutul doar de la sfârșitul secolului al XVII-lea (1676-1681; 1686-1699), iar cronologic, cele mai lungi războaie (timp de 17 ani și 4 luni) s-au derulat în secolul al XVIII-lea: 1710-1713; 1735-1739; 1768-1774; 1787-1791 (Похлебкин 1992).

Pierderile totale ale Rusiei în conflictele militare din secolul al XVIII-lea, conform calculelor lui B. Urlanis, au alcătuit aproximativ 550 mii de oameni uciși și răniți, dintre care 200 de mii revin războaielor ruso-turce. Aceste pierderi umane sunt comparabile cu cele pe care le-a suferit și Imperiul Otoman în toate războaiele sale purtate în secolul al XVIII-lea: 600 mii.

De remarcat că cifra totală doar a celor căzuți pe câmpul de luptă în timpul tuturor războaielor purtate de statele europene în secolul al XVIII-lea (când Europa a cunoscut 37 de războaie) s-a estimat la 1,5 milioane de oameni, iar numărul jertfelor acestor conflagrații se ridică până la 5,2 milioane de oameni (Урланис 1960: 58, 61, 63, 406, 526).

S-a afirmat că, în războiul din 1806-1812 cu Turcia, numărul morților în armata rusă a ajuns la 100 de mii (dintre care mai mult de două treimi au fost cei care au murit de boli)1. În armata Imperiului Rus doar în anul 1811 circa 3 000 de oameni au fost uciși sau considerați dispăruți, 38 500 au murit, 7 400 au dezertat, între 32 și 65 mii de oameni se aflau în mod constant în spitale (Шведов 1987: 124).

Un fapt istoric care a fost eludat de istoriografia sovietică este că în răstimpul unui singur deceniu (1804-1814), Rusia lui Alexandru I a purtat 10 războaie, adică exact cât Franța lui Napoleon (Троицкий 1994: 175). Nici până atunci, nici după, țarismul n-a fost atât de belicos ca în anii 1805-1812. În răstimp de numai opt ani, Rusia a purtat opt războaie: în 1805, 1806-1807 și 1812 cu Franța; în 1806-1812 cu Imperiul Otoman; în 1804-1813 cu Iranul; în 1807-1812 cu Anglia (care, deși nu a înregistrat nicio confruntare militară, a adus mari prejudicii economice); în 1808-1809 – cu Suedia; în 1809 – cu Austria, dintre care ultimele cinci operațiuni militare derulate concomitent (Троицкий 1988: 20).

Aceste războaie țineau Rusia într-o încordare financiară permanentă, periclitând, implicit, întreaga economie. Către 1808 deficitul bugetar a atins suma de 126 milioane de ruble, iar peste un an – deja 157 milioane, principala cauză fiind creșterea cheltuielilor pentru înarmare. În 1807, Ministerului Forțelor Terestre i-au fost alocate 43 milioane de ruble, iar în 1808 pentru armată se alocă 53 milioane, în 1809 – 65 milioane, 1810 – 92 milioane, iar în 1811 – 114 milioane ruble (Бородино 1987:16).

Mai recent au fost publicate alte cifre, și mai mari – doar într-un singur an dublându-se cheltuielile pentru armată: 1807 – de la 63 402 000 ruble asignate până la 118 525 000 (în 1808); 1809 – 112 279 000; 1810 – 127 936 000; 1811 – 122 414; 1812 – 160 843 (Понасенков 2018: 215). În același ritm creștea și numărul militarilor înrolați în armata imperiului, astfel încât, la 1812, efectivul trupelor rusești constituia 975 000 de oameni (Столетие 1902: 203-204).

Războaiele continue din 1805 până în 1815 – adesea câte două sau trei războaie purtate simultan în diferite teatre de operațiuni – au necesitat Rusiei un efort economic fără precedent, nemaiîntâlnit de la Războiul de Nord al lui Petru I.

Recrutările se produceau anual. În 1805, armata terestră număra 340 000 de oameni, fără a-i include și pe cei 100 000 de diverse trupe din garnizoane și 110 000 de cazaci. În 1806, țarismul a fost nevoit să recurgă la mobilizarea miliției, măsură care nu fusese practicată de la invazia lui Carol al XII-lea (110 000 de țărani de stat au fost chemați la oaste). În 1809, în armata rusă erau 733 000 de oameni (Керсновский 1992).

În general, soldatul rus era supus unor mari privațiuni fizice și morale. Numărul de bolnavi, morți și dezertori a variat de la 80 la 110 mii de persoane pe an. Acoperirea unei astfel de penurii și formarea de noi unități a necesitat o creștere bruscă a recrutării. În plus, până la 10% dintre recruți nu ajungeau la destinație, deoarece nu puteau rezista fizic schimbărilor bruște ale modului de viață, se îmbolnăveau, mureau pe drum sau fugeau. Pentru a păstra sănătatea recruților în 1809, au fost create centre speciale de recrutare (așa-zisele „depouri de recrutare”) (Шведов 1987: 124).

Dintre toate războaiele purtate de ruși și turci pe teritoriul Principatelor Române, războiul din anii 1806-1812 a avut cel mai dezastruos rezultat pentru români, deoarece a generat Problema basarabeană. Noi am fost și mai suntem încă, timp de mai bine de două secole, sub impactul unui război nedrept și a unei păci oribile (din acel de pomină Annus horribilis, lat.) – a celei de la București (1812): când s-a trasat hotarul pe trupul viu al Țării Moldovei, pe râul Prut.

Această conflagrație ruso-turcă, ce poate fi numită „Războiul care ne-a înghițit”, declanșată în toamna anului 1806, se prelungise până în anul 1812, fiind o povară economică și un efort militar greu de suportat pentru Principatele Române. Totodată, ambele imperii, au suferit mari pierderi materiale și jertfe umane, încercând de mai multe ori să încheie un tratat de pace, cu atât mai mult că Imperiul Rus se afla în fața unei confruntări iminente cu Imperiul napoleonian.

Pentru a convinge Poarta Otomană să revină la „colaborarea” cu Rusia, țarismul a recurs la un act violent de agresiune – ocuparea militară, în noiembrie-decembrie 1806, a Moldovei și a Țării Românești, pe care, după declararea oficială a războiului de către Poartă, la 18 (30) decembrie 1806 (Петров 1885: 124) (conform altor surse: la 24 decembrie /5 ianuarie 1807 – stil nou), le-a considerat ca teritorii „cucerite prin forța armei”.

Războiul ruso-turc din 1806-1812 а fost cel mai lung litigiu armat dintre cele două mari imperii, derulat în mare parte pe pământul Principatelor Române și la sud de Dunăre. Conform calculelor efectuate de Alexei Agachi, de la 1 ianuarie 1808 și până la 2 octombrie 1812, când trupele ruse s-au retras din Principate, numai pentru întreținerea spitalelor militare rusești Moldova а plătit 4 042 890 de lei, iar Țara Românească – 4 047 226 de lei. În realitate, sumele au fost și mai mari. Or ostașii ruși se comportau în spitale ca niște vandali, distrugând totul, cheltuielile de reparație fiind suportate iarăși de Țările Române.

Pe lângă întreținerea spitalelor, rușii au supus Principatele și la alte plăți și mai împovărătoare. În 1807, bunăoară, veniturile vistieriei Moldovei au fost de 1 981 072 de lei, din care s-au cheltuit pentru armata rusă 1 399 758 de lei, adică 70,7% din total. Din 1805 și până în 1811, mărimea impozitelor а crescut de două-trei ori, în unele cazuri chiar de patru ori. Iar o încercare de totalizare a utilizării resurselor Principatelor Române de către Rusia în anii de ocupație 1806-1812 poate fi evaluată la circa „220 114 490 lei fără nicio exagerare” (Apud Agachi 2008: 356, passim).

Totodată, generalul rus de origine franceză Alexandre Langeron afirmase că Rusia în acel război a „cheltuit mai mult de 200 de milioane de ruble pentru cele șapte campanii” (Călători străini 2004: 360).

După cum mazilirea domnilor fanarioți, Al. Moruzi și C. Ypsilanti, n-a fost unica și principala cauză care a determinat decizia din timp planificată a guvernului țarist, tot așa și readucerea lor la cârma Principatelor n-a fost, și nici nu putea fi, factorul preponderent care să contribuie la ameliorarea raporturilor ruso-otomane, la rezolvarea tuturor chestiunilor ce țineau de supremația rusă în zona Balcanilor și a Mării Negre.

Astfel, revocarea lor de către Poarta Otomană a servit doar ca motiv formal pentru introducerea armatei țariste de la Nistru (cu un efectiv de aproximativ 33 000 de oameni) (Балканские исследования 1997: 174) în Principate și realizarea scopurilor strategice ale Imperiului Rus.

Istoricul militar A.N. Petrov remarcase2 că acest război ruso-turc s-a început într-o perioadă de ruptură completă între Rusia și Franța și a fost cauzat inclusiv de presiunea reală a lui Napoleon asupra Turciei, a continuat în perioada alianței ruso-franceze, în conformitate cu Tratatul de la Tilsit și s-a încheiat în timpul unei noi rupturi, definitive a Rusiei cu Franța, în ajunul chiar izbucnirii Războiului Patriotic din 1812.

Astfel de perturbații în situația politică externă au influențat puternic, în primul rând, scopurile războiului: adică, dacă înainte de Tilsit, se urmărea forțarea Porții asupra executării exacte a tratatelor anterioare, avantajând Rusia; după Tilsit – se cerea insistent stabilirea noii granițe dintre Rusia și Poarta Otomană de-a lungul Dunării, adică achiziționarea de către ruși a Principatelor Moldovei și Țării Românești; în al doilea rând, cu privire la modul de acțiuni militare: în faza inițială, în timpul Campaniei lui Michelson din toamna anului 1806 (războiul a fost declanșat de către Rusia fără vreo declarație formală), acest război, conform expresiei metaforice a ducelui de Richelieu, a avut caracterul unei ocupații pașnice, fără sânge, a cetăților turcești; în continuare, în timpul Campaniei lui Michelson din 1807, el a obținut caracterul unui război defensiv; iar apoi se transformă într-un armistițiu pe termen lung; iar în 1809 și 1810 (în Campaniile lui Prozorovski, Bagration și Kamenski) preia caracterul unui război ofensiv, cu lupte pe malul drept al Dunării; și, în cele din urmă, în 1811, în Campania lui Kutuzov, condițiile politice au obligat din nou Rusia să se întoarcă la apărare, dar la o apărare ce a dat rezultate atât de sesizabile încât nici campaniile precedente, duse cu forțe de două ori mai mari, nu le-au putut da. Obținându-se capturarea întregii armate a vizirului și semnarea unei păci „onorabile” la București, în mai 1812, când Rusia avea cel mai mult nevoie de aceasta.

Într-adevăr, în acest război rușii au fost nevoiți să se confrunte și să piardă mult timp și efort cu asediul cetăților otomane de pe Dunăre – acestea devin de cel puțin 18 ori subiectul acțiunilor trupelor rusești: Ismail (de două ori), Giurgiu (de două ori), Brăila (de două ori), Macin, Chirsova, Silistra (de două ori), Bazargic, Razgrad, Turtucaia, Rusciuc (de două ori), Șiștov, Turnu și Nicopole.

Motivul principal al acestei împotmoliri în fața cetăților dunărene a fost slăbiciunea forțelor armatei ruse, fiind de remarcat faptul că, în primul rând: din cele 18 ori când acele cetăți au servit drept obiect al acțiunilor armatei ruse, acestea s-au soldat cu 13 reușite și 5 eșecuri. În al doilea rând: dintre cele 13 succese trebuie menționate 7 cazuri de predare a cetăților turcești fără luptă (în mai-octombrie 1810 – Turtucaia, Razgrad, Șiștov, Rusciuc și Giurgiu, Turnu, Nicopole; ultimele 6 cetăți fiind cedate sub influența presiunii morale produse de victoria contelui N.M. Kamenski al 2-lea de la Batin, la 26 august 1810).

De rând cu cele 6 atacuri de fortăreață reușite au fost și cinci eșecuri. Printre succese se numără:

a) capturarea Macinului la 14 august 1809;

b) capturarea Chirsovei la 20 august 1809;

c) capturarea Ismailului la 14 septembrie 1809;

d) capturarea Brăilei la 21 noiembrie 1809: cetatea a cedat aproape fără luptă, întrucât aceasta din urmă a constat doar în respingerea atacurilor slabe ale turcilor;

e) capturarea Silistrei la 30 mai 1810,

f) capturarea Bazargicului la 22 mai 1810.

Deci din 6 atacuri reușite ale cetăților, unul – Bazargic a fost luat prin asalt, unul – Brăila aproape fără luptă și patru (Macin, Chirsova, Ismail și Silistra prin bombardament).

Atacurile nereușite asupra cetăților din acest război includ:

a) Asediul Ismailului de către Meyendorff, din martie până în iunie 1807. Motivul eșecului rușilor de la Ismail este considerat lipsa mijloacelor de trupe armate și de artilerie de asediu, precum și lipsa de pregătire strategică;

b) atacul nereușit asupra Giurgiului la 4 martie 1809;

c) atacul nereușit asupra Brăilei din 20 aprilie 1809; d) ridicarea asediului Silistrei la 14 octombrie 1809; e) două atacuri nereușite asupra Rusciucului (6 iulie și 22 iulie 1810). Eșecul asaltului de la Rusciuc a fost cauzat de pregătirea insuficientă, atât strategică, cât și tactică a trupelor ruse.

În acești șase ani de război (au avut loc numeroase negocieri de pace, fiind încheiate armistiții temporare) la conducerea trupelor țariste s-au succedat șapte comandanți-șefi ai Armatei Dunărene (numită inițial în documentele epocii „Moldavskaya armiya”), dintre care doi au fost comandanți interimari (cel de-al optulea – P.V. Ciceagov, a preluat postul de comandant-șef de la M.I. Kutuzov, deja după semnarea tratatului de pace)3.

Este foarte important pentru cercetarea acestui război și impactul lui asupra populației Principatelor Române de evaluat efectivul trupelor țariste de ocupație. De remarcat că, în primii patru ani de război efectivul armatei ruse era în permanentă creștere: de la 33 000 de ostași intrați în Moldova în anul 1806 până la 80 000, în anul 1807.

Armata de la Dunăre însuma, în august 1809, 146 259 de oameni și 64 064 de cai pentru trupele ruse4. Iar la începutul anului 1810 atinge deja cifra de cca 180 000 de oameni (!).

Drept că, spre sfârșitul războiului, câteva divizii ruse au fost transferate din Principatele Române spre Nistru. Astfel, armată terestră, imobilizată la Dunăre, însuma către 1 aprilie 1812 – circa 52 mii de oameni și 241 de tunuri (Кутузов 1952:859).

A.N. Petrov indicase că întreaga componență a armatei de la Dunăre, în martie 1809, atât a trupelor active, cât și a celor de rezervă, s-a extins la 124 de batalioane de infanterie, 95 de escadroane de cavalerie, fără cele 2 escadroane de rezervă și șase semi-escadroane, 7 companii de baterii, 5 de cavalerie, 5 de asediu, 3 de pontoane și 3 companii pioniere, cu 27 de regimente de cazaci.

Numărul total al armatei ajungând la 80 000 de oameni. Armata turcă avea, de asemenea, până la 80 000 de oameni sub arme, împărțiți în forțe active, până la 40 000 de oameni, care se aflau în zona frontului european de la Adrianopol la Dunăre; o altă armată, de asemenea, de până la 40 000 de oameni, a fost dislocată în garnizoanele cetăților otomane (Петров 1887a: 205).

Situația politică din Europa înaintase rușilor necesitatea să sfârșească, cât mai urgent posibil, războiul cu turcii. În 1810, trupele ruse sub comanda lui Kamenski al 2-lea (1776-1811) s-au apropiat din nou de Dunăre și au forțat-o cu scopul unor operații pe teritoriul Bulgariei.

Contele Kamenski al 2-lea, având sub arme peste 80 000 de oameni, a apărut ca o furtună pe malul drept al Dunării, a luat în stăpânire Silistra și Bazargicul, s-a epuizat în eforturi infructuoase lângă Șumla, a suferit o înfrângere sângeroasă atacând Rusciucul (3 155 morți și 5 360 răniți), s-a răzbunat asupra turcilor lângă Batin (26 august 1810), cucerise Rusciucul și Giurgiu (capitulează la 15.09.1810), Șiștov (orașul a fost ars de ruși), Turnu și Nicopole (capitulează la 15.10.1810), a făcut o escapadă reușită la Lovcea și s-a retras în Țara Românească) (Михайловский-Данилевский 1843: 153; Петров 1887b: 148-149, 152).

Lăsând să ierneze doar trei divizii mai la sud de Dunăre (a 22-a în Nicopole, a 8-a în Rusciuc, a 10-a în Silistra), comandantul-șef a dispus cazarea pentru iarnă a celorlalte șase divizii rusești în: Hotin (18-a), Iași (12-a), Focșani (11-a), Ismail (15-a), București (9-a), Craiova (16-a) (Петров 1887b: 159).

Armata rusă de la Dunăre, numărând atât necombatanții, cât și bolnavii, însuma către 12 februarie 1810, conform listelor: 156 681 combatanți; 12 372 non-combatanți – împreună 169 063 persoane și încă 11 577 de ordonanțe. În total 180 630 de oameni (Ibidem: 437).

Mihailovski-Danilevski a arătat că doar o singură campanie – Campania militară din 1810 – a costat scump armata rusă: 12 934 de persoane moarte în spitale; numărul de decese nemijlocit în regimente și în timpul transportării – 7 000 de persoane; uciși – 6 811; prizonieri – 150; răniți – 9 527. În total – 36 422 de persoane. Pierderile turcilor sunt necunoscute. Rușii au capturat 750 de tunuri, 350 de stindarde, sceptre și buzdugane, 5 nave cu vâsle și cu vele, arme, obuze și provizii (Михайловский-Данилевский 1843: 93).

Drept că, deja în ianuarie 1811, 26 000 de recruți au sosit în Armata Moldovenească, înlocuind pierderile suferite de ruși în anul trecut (Ibidem: 153).

Odată cu începutul anului 1811, relațiile de aliat care-l legaseră pe împăratul Alexandru I de Napoleon de pe vremea Păcii de la Tilsit s-au răcit complet. Disputele privind comerțul extern și Ducatul Oldenburg s-au agravat, prefigurând o ruptură iminentă între Rusia și Franța. Pregătirile lui Napoleon pentru război erau deja aproape terminate. Împăratul Alexandru I a crezut că acesta va izbucni chiar în 1811 și, prin urmare, deși era necesar să forțeze Poarta să încheie pace, dar incomparabil mai important era nevoie de a dispune de o armată puternică împotriva lui Napoleon.

Așteptându-se la o „invazie a Occidentului” asupra Rusiei, împăratul Alexandru I a decis să ducă un război defensiv împotriva Porții și să reducă, astfel, Armata Moldovenească la jumătate. Dintre cele nouă divizii care o alcătuiau, el a ordonat trimiterea a cinci la Nistru, lăsând doar patru pe Dunăre ordonând, totodată, să nu se cedeze turcilor niciun pas din teritoriul ocupat de Rusia (Ibidem: 137).

La 22 ianuarie 1811, contele N.M. Kamenski a primit înaltul rescript cu privire la desfășurarea unui război defensiv, iar executarea voinței monarhului însemna că componența Armatei Moldovenești se reducea la diviziile: a 8-a a lui Essen, a 10-a a lui Inzov, a 16-a a lui Zass și a 22-a a contelui de Saint-Priest, dislocate la Rusciuc și Nicopole; iar alte cinci divizii: a 9-a a lui A.A. Suvorov, a 11-a a lui Raevski, a 12-a a lui Voinov, a 15-a a lui Markov, a 18-a a lui Șcerbatov urmau să se îndrepte spre Nistru. Deși scopul real al marșului lor a fost păstrat într-un secret „impenetrabil” și mișcarea a fost efectuată sub pretextul alimentării cu hrană, înaltul vizir a aflat despre adevăratul motiv al întoarcerii lor din Țara Românească (Ibidem: 139).

Napoleon urmărea atent mișcările trupelor armate ale „aliatului” său și deja în scrisoarea adresată lui Alexandru I, de la Paris din 6 aprilie (stil nou) 1811, i-a reproșat că:

„Mi-au scris de la București că cinci divizii, după ce au plecat din Moldova și Țara Românească, s-au îndreptat spre Polonia și că doar 4 divizii ale trupelor Majestății Voastre Imperiale au rămas pe Dunăre… Trupele rusești au plecat de la granița, unde prezența lor era necesară pentru a trece acolo unde Majestatea Voastră nu are dușmani. Acest lucru m-a determinat să iau și eu măsuri de precauție” (Богданович 1859: 460-461).

Împăratul Franței, pe bună dreptate, considera că: „În temeiul Tratatului de la Tilsit, v-ați angajat să întoarceți Moldova și Țara Românească Turciei, dar, în schimb, ați anexat aceste zone imperiului dumneavoastră. Țara Românească și Moldova reprezintă o treime din Turcia europeană: o astfel de achiziție uriașă, după ce ați stabilit stăpânirea dvs. pe Dunăre, a epuizat și s-ar putea spune chiar că a distrus Turcia, care era permanent în alianță cu mine. Cu toate acestea, în ciuda faptului, în loc să solicit îndeplinirea condițiilor Tilsitului, eu, cu dezinteres complet, fiind ghidat numai de prietenia cu Majestatea Voastră Imperială, am fost de acord să fie anexate aceste regiuni bogate la Rusia; Dar dacă nu aș fi sigur de puterea uniunii noastre, atunci orice campanii, oricât de nefericite ar fi pentru mine, nu m-ar fi obligat să-mi sacrific vechii aliați” (Ibidem: 453)5.

Armata încredințată lui Kutuzov, în aprilie 1811, era formată din 46 240 de oameni (având 180 de tunuri de câmp și 38 de tunuri de asediu) și se afla dislocată în Craiova, Nicopole, Silistra și la gurile Dunării (Ibidem: 156). Astfel, situația internațională îi impunea pe ruși să caute să obțină un sfârșit rapid al războiului și o pace onorabilă, fapt ce l-a făcut pe Alexandru I să adopte decizia ca o parte semnificativă a Armatei Moldovenești (așa era numită această armată rusă în documentele oficiale rusești) să fie deplasată peste Nistru, lăsând la dispoziția lui Kutuzov în primăvara 1811 doar patru divizii, și să se treacă în defensivă (Кутузов 1952: XI).

Din raportul lui Kutuzov către Alexandru I, remis din București la 7 aprilie 1811, cu privire la componența Armatei Moldovenești, reiese câți oameni avea, dintre cei care pot fi în rândurile efective și acțiuni conform ultimelor rapoarte în diviziile 8, 10, 16 și 22 de infanterie, în diviziile 6 și 7 de cavalerie. Datele rezumative privind cifra numerică a armatei în funcție de genul lor arătau că infanteria avea 26 722 oameni, cavaleria obișnuită – 8 836, cavaleria neregulată – 4 917, artileria – 4 157, în total 44 632 persoane (Ibidem: 306).

Armata rusă de la Dunăre însuma, către aprilie 1811, în total: 70 batalioane de infanterie, 80 escadroane de cavalerie, 5 companii de artilerie de asediu, 5 baterii, 4 companii de cavalerie, patru companii pionere, două companii de pontoane, 14 regimente de cazaci, două batalioane de panduri, 300 de croați (Ibidem:311). Kutuzov subliniase, la 7 aprilie 1811, în scrisoarea către ministrul de război că: „Linia noastră defensivă, apărată de patru divizii, începe, s-ar putea spune, de la Belgrad și continuă până la Nistru, ocupând aproximativ o mie de verste de-a lungul coturilor Dunării” (Ibidem).

Către primăvara anului 1812, Imperiul țarist se vedea nevoit să-și minimalizeze pretențiile, în condițiile în care amenințarea franceză se precipita, iar situația de pe frontul Dunărean continua să rămână incertă pentru ambele părți. Curtea Imperială realizase încă din 1811 că va trebui să renunțe la Țara Românească și la o parte din teritoriul Principatului Moldovei; astfel, înainte de semnarea armistițiului și începerea convorbirilor de la Giurgiu, în scrisorile trimise de Kutuzov marelui vizir Ahmed pașa (în octombrie 1811) se propunea stabilirea hotarului mai întâi pe Milcov, apoi pe Siret, ca până la urmă să se accepte talvegul Prutului (Mischevca 2016: 252-260).

Istoricul rus M.I. Bogdanovici considera că atunci când Napoleon era gata să invadeze granițele Rusiei, Armata Moldovenească (Dunăreană) sub comanda generalului Kutuzov era formată din diviziile de cavalerie: 6 și 7; infanterie: 8, 9, 10, 15, 16 și 22; cu excepția a opt batalioane din divizia a 9-a, și era compusă din 87 000 de oameni (Богданович 1859: 59).

La granițele de sud-vest și nord-vest ale Rusiei se aflau forțele compuse din Armata Dunăreană și Corpul Finlandez (în total 108 000 de oameni), majoritatea cărora, la încheierea unui acord cu Suedia și a unui tratat de pace cu Turcia, erau destinate operațiilor pe flancuri și în spatele armatei lui Napoleon (Шведов 1987: 124).

Armata Dunăreană către luna iunie 1812 avea, de facto, 59 500 oameni; deși conform listelor prescrise urma să fie 70 200 oameni. Principalele forțe, întreprinzând marșul spre Volânia, pentru o regrupare generală (24 august), erau compuse din 46 de batalioane și 56 escadroane (cca 33 000 oameni)6. E. N. Ponasenkov este de părerea că Armata Dunăreană a amiralului P.V. Ciceagov s-a deplasat în Volânia cu 57 526 oameni (Понасенков 2018: 323).

Pentru românii din dreapta Prutului plecarea ultimilor trupe rusești în toamna anului 1812 a fost un prilej de bucurie, manifestată din plin în public. Drept mărturie elocventă a atitudinii românilor față de armata de ocupație către sfârșitul acestui război stă însăși reacția populației din octombrie 1812, când au plecat ultimele trupe din Principate: „… nu se putea descrie bucuria de care fu cuprinsă poporațiunea Bucureștilor, când văzu că este mântuită de jugul rușilor.

Chipul în care poporul își manifesta mulțumirea na putut să fie pe placul consulului rus L. Kirico – păpuși în uniformă de ruși și umplute cu paie fură plimbate prin oraș, stropite cu noroi și apoi arse. Această bucurie ținu trei zile, în timpul cărora orașul fu frumos luminat și pretutindeni se slobozeau focuri din puști și pistoale” (Rosetti 1909: 87).

Țara Moldovei, „întru această epocă de șase ani, călcându-se de oști nesfârșite rosienești”, după cum scriau boierii moldoveni întro anaforă către domnul Scarlat Al. Callimachi la 2 octombrie 1812, „și făcându-se priveliștea războiului”, iar moldovenii „slujind, muncind cu mâinile și cu dobitoacele, cu păgubire din toate părțile, până la îngenuncherea sa” – până la urmă răsplata a fost raptul ținuturilor: Greceni, Codru, Hotărniceni, Orhei, Soroca, Hotin, parte din Iași și Basarabia propriu-zisă (Bugeacul), teritoriu ce cuprindea o suprafață de 45 630 km2, cu 7 400 km2 mai mult decât ceea ce rămăsese sub oblăduirea domnului Moldovei (Nistor 1991: 179). Radu Rosetti, la 1914, menționa (Rosetti 1914: 50) că Moldova dintre Prut și Nistru avea o întindere de 45 600 km2, iar cea dintre Prut și munți numai 38 221 km2.

Autocrația țaristă a deosebit… din trupul Moldovei, – precum deplângeau boierii pământeni înstrăinarea patrimoniului național în acel an tragic, – partea cea mai bună, și însuflețirea hranei și împuternicirea, îndemânarea și adăpostirea pământenilor, în înlesnirea viețuirii lor, și întru a hranei îndestulare și a vitelor pășune… poate… mai mult decât jumătate de țară,
într-un cuvânt, tot câmpul și inima țării (Uricariul 1857: 345-346).

Note:

1 https://www.rusempire.ru/rossijskaya-imperiya/vojny- rossijskoj-imperii/461-russko-turetskaya-vojna-1806-1812.html

2 Петров 1885; 1887a; 1887b. Vezi recenzia desfășurată: Рецензия генерал-лейтенанта Г.А. Леера на А.Н. Петров, «Война России с Турцией 1806-1812 гг., СПб.: Типография «Артиллерийского Журнала», 1888, c. 47.

3  Ciceagov P.V. <Чичагов Павел Васильевич> (1767-1849), amiral, în anii 1807-1811 ministru maritim. La sfârșitul lunii aprilie 1812 pleacă spre București (sosește pe data de 6 (18) mai), fiind numit oficial Comandant șef al Armatei Dunărene, amiral al Flotei Mării Negre și guvernator al Principatelor.

4 Arhiva Națională a Republicii Moldova, F. 1, inv. 1, d. 1245, f. 120.

5 Scrisoarea lui Napoleon – Paris, 28 februarie (stil nou) 1811.

6 Шведов 1987: 125-126, calculat conform listelor din RGVIA – Arhiva militar-istorică rusă de stat din Moscova.

Referinţe bibliografice:

Agachi 2008 = Al. Agachi, Ţara Moldovei și Ţara Românească sub ocupaţia militară rusă (1806–1812), Ediţia a 2-a revăzută și completată, Chișinău, Pontos, 2008

Arhiva Națională a Republicii Moldova, F. 1, inv. 1, d. 1245, f. 120

Călători străini 2004 = Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, Vol. I. București, 2004

Eminescu 2008 = Mihai Eminescu, Între Scylla și Charybda. Opera politică, Ed. a 2-a, Chișinău, Litera Internaţional, 2008

Mischevca 2016 = V. Mischevca, Geneza problemei basarabene – 1812, București-Brăila, 2016

Nistor 1991 = I. Nistor, Istoria Basarabiei, Chișinău, 1991

Rosetti 1914 = Radu Rosetti, Acțiunea politicii rusești în țările române povestită de organele oficiale franceze. Ed. a IIa, București, 1914

Rosetti 1909 = R. Rosetti, Arhiva senatorilor din Chișinău, vol. IV, București, 1909

Uricariul 1857 = Uricariul, vol. IV, Iași, 1857

Балканские исследования 1997 = Балканские исследования, Вып. 18, Александр I, Наполеон и Балканы, М., 1997

Богданович 1859 = М. И. Богданович, История Отечественной войны 1812 года, том 1, СПб., 1859

Бородино 1987 = Бородино, 1812. Юбилейное изд. Отв. ред. П.А. Жилин, М., Мысль, 1987

Керсновский 1992 = А. А. Керсновский, История русской армии: в 4-х томах. Т. 1., М., Голос, 1992. Disponibil: http://militera.lib.ru/h/kersnovsky1/06.html

Кутузов 1952 = Кутузов М. И. Сборник документов / Ред. Л. Г. Бескровный, Т. III, Москва, 1952

Михайловский-Данилевский 1843 = Михайловский-Данилевский А. И., Описание турецкой войны в царствование императора Александра I с 1806 по 1812 г., Ч. 2, СПб., 1843

Петров 1885 = А. Петров, Война России с Турцией (1806-1812 гг.), Т. 1, СПб., 1885

Петров 1887a = А.Н. Петров, Война России с Турцией 1806-1812 гг. Т. II, CПб., 1887

Петров 1887b = А.Н. Петров, Война России с Турцией 1806-1812 гг. Т. III, CПб., 1887

Понасенков 2018 = Е. Н. Понасенков, Первая научная история войны 1812 года, 2-е изд., M., 2018

Похлебкин 1992 = В. В. Похлебкин, Воевали 47 летиз 500. În: ziarul „Известия”, 2.10.1992

Столетие 1902 = Столетие Военного министерства, Т. 1. СПб., 1902

Троицкий 1988 = Н.А. Троицкий, 1812. Великой год России, М., Мысль, 1988

Троицкий 1994 = Н.А. Троицкий, Александр I и Наполеон, М., Высшая школа, 1994

Урланис 1960 = Б. Ц. Урланис, Войны и народонаселение Европы, М., 1960

Шведов 1987 = С. В. Шведов, Комплектование, численность и потери русской армии в 1812 году (К 175-летию Отечественной войны 1812 г.). În: „История СССР”, 1987, № 4

18/04/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: