CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

16 mai 2018 : Se împlinesc 206 ani de la semnarea „Păcii de la Bucureşti”, în urma căreia se încheia războiul ruso-turc început în anul 1806 şi Imperiul Ţarist cotropea Basarabia. VIDEO

 

Harta Principatului Moldova şi cea a teritoriului său dintre Prut si Nistru care a fost anexat hoţeşte la 1812  de Rusia

Astăzi, 16 mai 2018 (28 mai SV), se împlinesc 206 ani de la semnarea „Păcii de la Bucureşti”, în urma căreia se încheia războiul ruso-turc început în anul 1806.

În urma acestei păci, ţinutul dintre Prut şi Nistru care aparţinea Principatului Moldova), a fost anexat de Rusia, devenind o provincie a Imperiului țarist (succesiv krai în 1812, oblast în 1828 apoi gubernie în 1871).

Asupra acestui ţinut, administraţia rusă a extins numele de Basarabia, dat anterior numai părţii de sud a acestuia.

Pe o veche carte bisericească, mâna tremurândă a unui preot basarabean a scris, spre a rămâne pentru generaţiile viitorare:

,,În 1812, ca să se ştie, a pus muscalu piatră de hotar la Prut şi a rupt biata noastră Moldovă în două”. 

Încă în timpul războiului, ţarul Alexandru I al Rusiei, primise de la Napoleon I , împăratul Franţei, un fel de ,,cec în alb”, prin care avea calea liberă ca în caz de victorie să ocupe principatele dunărene, Valahia şi Muntenia.

Evenimentele petrecute în cursul răzoiului şi la sfârşitul lui nu au fost favorabile, încât Rusia să-şi realizeze acest deziderat, astfel încât în cele din urmă ea s-a mulţumit şi cu partea răsăriteană a Moldovei, cu teritoriul dintre Prut şi Nistru, teritoriu ce se va numi, începând din 1813, Basarabia.

Acest teritoriu românesc, trecut sub stăpânire rusească, avea o suprafaţă de 45.630 kmp şi o populaţie de 482.630 de locuitori, cinci cetăţi, 17 oraşe şi 695 sate.

Din cei aproape 500.000 de locuitori, românii basarabeni reprezentau peste 86 la sută!

Cedarea Basarabiei ruşilor era cea de a doua mare ticăloşie pe care turcii au săvârşit-o faţă de poporul român. Prima s-a petrecut în 1775, când ei au cedat Austriei Bucovina(Ţara de Sus).

Nici Bucovina şi Nici Basarabia nu erau teritorii turceşti, fiindcă nici Moldova şi nici Ţara Românească nu au fost niciodată transformate în paşalâcuri (provincii) turceşti, aşa cum s-a întâmplat cu ţările sud-dunărene, sau cu Ungaria.

Semnificativ este şi faptul că în manifestul ţarului Alexandru I, adresat nobilimii ruse, cu ocazia ocupării Basarabiei, nu se făcea nici o referire la vreun drept istoric al Rusiei asupra acestui teritoriu, ci se referea doar la ,,noua provincie”, în care nobilimea rusă era îdemnată să se stabilească, urmând să primească moşii întinse, cu pământ roditor, păduri, iazuri cu peşte, herghelii numeroase, cirezi de vite şi turme de oi.

Vom aminti, de asemenea, că Congresul de Pace de la Viena, din 1814-1815, de după războaiele napoleoniene, a fixat graniţele de apus ale Rusiei pe actualele teritorii ale Finlandei şi Poloniei, fără nici o referire la Basarabia, ceea ce denotă că diplomaţia rusă nu era prea convinsă de statorncia hotarului Rusiei de Prut.

Ocupaţia rusă va dura însă mai bine de o sută de ani, adică de atunci din 1812, când ,,a pus muscalu piatră de hotar la Prut” şi până în 1918, când Sfatul Ţării de la Chişinău a hotărât că Republica Democratică Molovenească (Basarabia) ,,ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiilor că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”.

Din 1812 deci, ,,ţara numită Basarabia şi locuită în principal de valahi, a fost alipită Rusiei”. Aşa se află scris în lucrarea întitulată ,,Descrierea etnografică a popoarelor Rusiei”(Description ethnographique des peuples de la Russie), srisă de T. De Pauly, apărută la Sankt-Petersburg, în 1862.

Doar după câţiva ani de la ocuparea Basarabei, în 1817, o ststistică rusească consemna o realitate incontestabilă, anume că majoritatea covârşitoare a populaţiei noii provincii ruse, aproximativ 86 la sută, era formată din români şi doar 6,5 la sută din ruşi, ucraineni şi ruteni.

Datele de mai sus au fost întărite şi de cele scrise de guvernatorul rus al Basarabiei, Timkovski, într-un raport din 1827:

,,Populaţia Basarabiei se compune din două categorii de locuitori: moldovenii autohtoni şi vagabonzii care reuşesc să se strecoare încoace. Tot ce e mai criminal în Rusia, caută să-şi facă drum aici, în speranţa că se vor putea ascunde de crimele lor”.

La scurt timp după ocupare, ruşii au început un puternic proces de deznaţionalizare şi de strămutare a populaţiei româneşti, dublat de o masivă colonizare a altor populaţii(ruşi, bulgari, găgăuzi, germani etc.).

Acestea au început repede să dea roade, astfel că într-un timp relativ scurt populaţia autohtonă a Basarabiei s-a redus la 66,4 la sută.

Cu toate acestea, în lucrarea ,,Lista localităţilor din imperiul rus”, editată la Sankt-Petersburg, în 1862, se consemnează că ,,românii sunt cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ai Basarabiei”.

Teribilul proces de rusificare a populaţiei româneşti dintre Prut şi Nistru, ca şi urmările sale nefaste pentru aceasta, a fost recunoscută şi de unii istorici ruşi. N.N. Durnovo în lucrarea sa întitulată ,,Politica panslavistă rusă”, apărută la Moscova, în 1908, consemnează:

,,Poporul basarabean, mulţumită rusificării silnice, e transformat într-o hoardă de robi muţi şi ignoranţi. Acestui popor i s-a interzis să înveţe limba sa natală în şcoli, i s-a interzis să se roage lui Dumnezeu în graiul părinţilor săi, sute de mii de deseatine din pământul său au fost împărţite coloniştilor ruşi, bulgari şi germani şi aceasta numai de a-l sili să-şi părăsească ţara. Numaiîntr-un singur an, 885 de familii ţărăneşti basarabene au trebuit să plece în Siberia spre a o coloniza. Bieţii oameni îşi lasă holdele roditoare pentru că nu mai pot trăi în ţara lor”.

Procesul de strămutare a românilor basarabeni şi de colonizare a străinilor în Basarabia a continuat şi în primii ani de după războiul ruso-turc din 1806-1812, când au fost aduse aici 2.487 de familii, cu 10.218 suflete, din care 1.479 de familii au fost bulgari şi găgăuzi(populaţie de orgine turco-cumană trecută la creştinism).

Acţiunea de colonizare a Basarabiei a continuat şi în anii următori, astfel că până în 1827 au fost înfiinţate 42 de colonii bulgăreşti şi găgăuze, la care s-au mai adăugat alte 24 de colonii germane.

În ce priveşte rusificarea silnică, de care vorbeşte N.N.Durnovo, aceasta a continuat, cu toată împotrivirea dârză a românilor basarabeni.

Astfel, în 1867, limba română a fost scoasă din toate programele de învăţământ ale şcolilor, fiind înlocuită cu limba rusă.

După doar câţiva ani, Basarabia a fost declarată gubernie rusească, fiind trimişi aici cei mai aprigi ,,specialişti în rusificare”.

Între ei şi episcopul Pavel Lebedev (1871-1882), care a început o adevărată prigoană faţă de tot ce mai era românesc: a desfiinţat catedra de limbă română din cadrul Seminarului Teologic din Chişinău, a închis vechea tipografie eparhială, înfiinţată în 1813, de către mitropolitul Gavriil Gavrilescu-Bodoni; au fost alungaţi din parohii toţi preoţi români, fiindcă nu ştiau să oficieze sfânta liturghie în limba rusă, şi s-au înfiinţat ,,stranele ruse” în fiecare biserică românească, în care se vorba şi se cânta numai în limba rusă etc.

Două secole de umilinţă, deznaţionalizare, rusificare, sovietizare, comunizare, foamete organizată, deportări, lagăre de concentrare… Convulsiile „geopolitice” în care se zbate astăzi R. Moldova îşi au începutul în acel „tratat de pace” din 1812. 

Cu toate acestea, conştiinţa naţională a românilor basarabeni nu a putut fi nici înfrântă, nici spulberată.

În sufletul lor ei trăit cu convingerea că au fost, sunt şi vor rămâne români, iar ,,Basarabia noastră este o ţară românească tocmai ca şi celelalte ţări de peste Prut, locuite de fraţii noştri”.

De aceea, convingerea lor a fost întotdeauna fermă şi neclintită:

,,Noi socotim că mântuirea neamului nostru este numai în unirea tuturor fiilor noştri într-o singură ţară. Noi de la străini nu mai aşteptăm nimic, toată nădejdea ne-o punem în viaţa la un loc cu toţi fraţii noştri români…Noi vrem o Românie a tuturor românilor”.

 

 

 

 

Aflaţi mai mult accesând:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/05/17/razboiul-ruso-turc-din-1806-1812pacea-de-la-bucuresti-din-1812-si-consecintele-lui-nefaste-asupra-tarilor-romane/

 

http://www.rgnpress.ro/rgn_18/categorii/analize-interviuri/27707-2018-05-16-08-35-21.html

 

 

 

Reclame

16/05/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

12 februarie 1814 – Primele proteste ale boierilor moldoveni din Basarabia țaristă împotriva politicii ocupanţilor ruşi. VIDEO

 

 

Prin semnarea la 16/28 mai 1812 a Păcii de la Bucureşti, Tratatul incheiat între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, prevedea printre altele (avea 16 articole publice şi 2 articole secrete), cedarea către Rusia a teritoriului dintre Nistru şi Prut, aparţinând Principatului Moldovei şi cetăţile Chilia, Ismail, Cetatea Albă, Tighina şi Hotin, cu o populaţie totală de 520.000 de locuitori.

Suprafaţa totală a Basarabiei este de 45.629,9 km pătraţi, iar in momentul anexării din 1812, populaţia sa era aproape în întregime românească, românii alcatuind, conform unui recensamânt din 1810, 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă.

 

 

Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878
Harta şi Stema Basarabiei ţariste 1826-1878

La 12 februarie 1814 apar primele proteste ale boierilor moldoveni din Basarabia țaristă împotriva politicii împăratului Rus în noua provincie anexată. 

Nobilimea basarabeană îi solicita ţarului rus: „Dă-ne buna vieţuire, dăruieşte-ne nestricare obiceiurilor şi a pravililor, miluieşte-ne cu mărime sufletului şi a iubirei tale de oameni şi dacă din oareşcare rîvnire a soartei noastre au agiuns la Împărătescul Vostru auz arătările ce s-au făcut de aici către ministerul, că moldovenii nu ar ave pravili şi că ar fi din fire porniţi întru urmări nepriincioasă, şi că ar trebui zaconuri pentru pedeapsa greşalilor lor, fii milostiv a vede că moldovenii sunt plini de credinţă.” 

În continuarea memoriului, nobilii cereau ca mitropolitul Basarabiei să fie primul membru al Divanului provinciei, „pentru că aceasta este fire şi lege Moldaviei”, şi „să să rînduiască şi ocîrmuitor politicesc a oblastii pămîntean din moldoveni credincios Împărăteştii Voastre Măriri, care să poată cunoaşte persoanile, pronomiile, pravilele noastre, şi împregiurările de aici, fiindcă lipsind aceste acum, înstreinîndu-se din zi în zi, izvodindu-să cele neobicinuite, ne înspăimîntează şi pe noi şi pe fraţii noştri.

Tot la 12 februarie 1814, boierii adresau o jalbă şi oberprocurorul Sfântului Sinod rus: „Toată obştia oblastului Basarabiei, toati niamurile, şi toati stările de aicea tineri şi bătrîni năzuim la apărarea luminărei voastre… să nu să dea ascultari nici la un fel de arătări din oari cui parti vor fi, nici să să dea hotărîri soartii noastre, pără nu să vor înfăţoşa deputaţii din partea obştii, cari vor avea încredinţarea arhipăstorului nostru mitropolit Gavriil, cuprinzătoare că de cătră obştii sint trimeşi şi cari fără multă prelungire să vor trimiti. 

Pentru a le răspunde celor ce mai vorbesc încă despre „actul progresist al unirii Basarabiei cu Rusia”, trebuie să facem o incursiune în perioada anilor 1812-1815, adică anii când, până la Congresul de la Viena al Sfintei Alianţe, românii mai sperau că vor rămâne totuşi împreună. Când, cu alte cuvinte, actul de forţă şi de injustiţie comis de Rusia nu fusese încă ratificat de marile puteri ale Europei.

Dar, după ce Rusia dăduse semnalul „salvării” Europei de pericolul napoleonian, ea a devenit un arbitru al Congresului care şi-a tăiat, fireşte, partea leului.

Să vedem acum cum se poate vorbi de o unire între Basarabia şi Rusia. Din punct de vedere etnic, bănuim. Atunci, să verificăm situaţia naţională a teritoriului în perioada anexării.

Rezultatul e stupefiant.

În momentul anexării din 1812, populaţia Basarabiei era aproape în întregime românească. După o statistică prezentată de Ştefan Ciobanu, în 1810 românii formau 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă. (1) Iar primul recensământ efectuat de ruşi aici, cel din 1817, a dat rezultatul de 86% români şi 14% alte naţionalităţi (ucrainieni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi), mare parte din acestea sosite deja în cei cinci ani care trecuseră de la anexare sau în perioada războiului ruso-turc ce a precedat-o. 

 Într-adevăr, aceasta a fost consecventa politică a tuturor guvernelor ruseşti, de a schimba prin colonizări de străini şi expulzări de autohtoni caracterul etnic pur românesc al teritoriului.

Pentru români, aşa cum se va vedea şi în continuare, pierderile erau imense şi ireparabile („mai mult de jumătate de ţară”), în schimb pentru ruşi noul teritoriu anexat nu reprezenta decât, după afirmaţia lui Rumeanţev, „o fâşie îngustă de ţară, care, fără a forma o provincie, se numeşte Basarabia.

Pierderea Basarabiei a fost totuşi de natură a zdruncina ultimele rămăşiţe ale fenomenului filorus din opinia publică română, foarte puternic la un moment dat. Această scădere catastofală a cotei Rusiei, „apărătoarea creştinătăţii”, a fost evidenţiată de istoricul sovietic Iordanski: „Pierderea Basarabiei… a elucidat definitiv în ochii patrioţilor români rolul împăratului rus şi adevăratele motive ale interesului nutrit de «cea mai mare dintre puterile creştine» faţă de cauza eliberării popoarelor asuprite din Orientul apropiat… de aceea, dezvoltarea ulterioară a mişcării naţionale s-a dovedit a nu depinde de Rusia, ci chiar în opoziţie cu ea, deoarece s-a subordonat nu impulsului dat de ţar, ci celui al marii revoluţii franceze.

Ca să ne convingem că acest sentiment s-a instaurat într-adevăr pe deplin, să consemnăm că în perioada imediat posterioară anexării, deşi iniţial au fost numeroase înscrieri, doar doi boieri s-au strămutat în Basarabia. Pentru acest lucru, sultanul chiar a mulţumit printr-un firman boierilor pentru credinţa arătată, care de fapt pentru Moldova era datina străveche. Căci flacăra puterii românilor începea să ardă cu vigoare, pe măsură ce turcii slăbeau.

Iar la 26 octombrie 1812, boierii moldoveni adresau, cu trimitere evidentă spre turci, „Anaforaua obşteştei adunări cătră Domnul Moldaviei Scarlat Alexandru Calimah voievod pentru înstrăinarea Besarabiei”, care reprezintă un memoriu de protest foarte viguros şi bazat pe date concrete indestructibile. De aceea vom reda mai jos un pasaj mai lung:

Întru deznădăjduirea întâmpinărei, sosind lumina mântuirii cu prefacerea pacei, văzând că din trupul Moldovei, partea cea mai bună, şi însufleţirea hranei – şi împuternicirea s-au deosebit, apoi ca nişte slugi credincioase înştiinţăm, că din întregimea Moldovei, lipsesc acum şese ţinuturi, adecă cel mai mare ţinut ce se numeşte Orheiul sau Lăpuşna, cel de al doile după dânsul al Sorocii, al 3 – Hotărnicenii, al 4 – Codrul, al 5 – Greceni, iar al 6 – ţinutul Iaşii, cea mai mare parte, căci acea remasă se socoteşte întru nemică; afară de ţinutul Hotinului, şi afară de Bugeagului, care deşi s-au dezlipit de la o vreme din trupul pământului Moldovii, dar tot întru aceiaşi stăpânire aflându-se a pre puternicii împărăţii, era îndemănarea şi adăpostirea pământenilor, în înlesnirea vieţuirei lor, şi întru a hranei îndestulare şi a vitelor păşune. Iară întru acest chip, toată partea aceea socotindu-se până în Prut, poate fi mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt tot câmpul şi inima ţării.” 

 În continuarea acestei mişcătoare treceri în revistă se solicita „să se mijlocească cătră curtea împărăţiei Rusiei spre a nu fi opriţi pământenii Moldaviei, nici acum – nici mai în urmă, a aduce de la moşiile lor de peste Prut – din pământul Moldavii Besarabia, pâine şi vite de pe acelea moşii, pentru întrebuinţarea caselor şi a politiei aceştia întru care lăcuim, şi să nu rămânem strâmtoraţi de a vieţuirei cele trebuincioase.” 

De asemenea, pe parcursul memoriului se mai găsesc expresii ca „sfâşiata Moldovă”, iar spre final se cerea restituirea pământului furat, „precum de la moşii şi strămoşii noştri am apucat întregimea Moldaviei.” (7)

În acelaşi an, aflând că ruşii au numit ca mitropolit al Basarabiei pe Gavriil Bănulescu-Bodoni, fostul exarh al principatelor în perioada ocupaţiei, boierii erau foarte abătuţi. Un martor ocular nota: „Boierii sunt cu atâta mai nemulţumiţi, cu cât trag de aici încheierea că Basarabia e pierdută de acum pentru totdeauna pentru Moldova, şi puţina nădejde a unei reîntoarceri a pierit.

Noi proteste aveau loc în 1815, cu ocazia deschiderii la Viena a Congresului Sfintei Alianţe. Cu acest prilej, mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, arăta: „Pentru Bucovina, Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa, şi noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un protest.” 

Mitropolitul a expediat o moţiune acestui Congres. El a fost sprijinit şi de domnul muntean Caragea, care a cerut protecţia prim-ministrului austriac Metternich. Răspunsul primit de la acesta, prin intermediul austriacului Gentz, era însă descurajator: „Principele Metternich este pe deplin convins că orice încercare de a face pe Rusia a retroceda Porţii teritoriul pe care dânsa l-a smuls în ultimul război, ar fi azi fără scop şi ţintă.

Iar la 16 iulie 1814, boierii din Moldova neocupată de ruşi, adresându-se turcilor, vorbeau despre paguba „strămoşeştilor noastre moşii, de la care am avut toată hrana vieţuirii casălor noastre” şi despre „strâmtorirea multă cu schimbarea hotarului.

Acelaşi subiect era abordat tot în 1814 de către Misiunea catolică a Moldovei: „Foametea sau lipsa e ce ne strâmtorează mai mult, şi (ne) e teamă că vom mai avea s-o suferim. Pricina de căpetenie e dezbinarea unei jumătăţi a ţării, şi anume a celei mai roditoare, dincolo de râul Prut, până la Nistru, pe care au luat-o ruşii în condiţiile păcii. De aici venise belşugul vitelor de orice fel, a grânelor, a cerei, a mierii şi, din vremea când au luat-o ruşii, au închis negoţul, aşa că nimic sau prea puţin lasă a ieşi pentru ceastălaltă Moldovă, şi aceea cu preţ foarte mare.

Şi ce aceasta încheiem prezentarea atitudinilor moldovenilor „liberi” pentru a trece Prutul şi a vedea cu câtă bucurie au primit basarabenii înşişi noua situaţie ce li se impusese. Acolo în aceste momente se petrecea un fenomen nou, sesizat de Leon Boga: „Abia după ce moldovenii se simţiră despărţiţi unii de alţii, la cei de pe malul stâng al Prutului se contură mai luminos icoana patriei, se aprinse mai vie dragostea de neam şi limbă.

Şi aici începeau să apară proteste, adresate autorităţilor centrale ruseşti, în care se arăta clar tot răul produs de brutala anexare.

De exemplu, în jalba adresată consiliului statului rusesc de către nobilimea basarabeană la 29 ianuarie 1814, se spunea:

Iată au trecut şaisprezece luni de când această Gubernii afierosită întru sloboda răpirii iubitorilor de rău căştig ocărmuitori, să tăngueşte sub giugul urmărilor celor răli şi ai priincioasii împuterniciri a unora din slujbaşii ocărmuirii Basarabiei.

Jalea şi panica populaţiei erau prezentate astfel: „Însuşi locuitorii ci se află lăngă Prut arată cugeţile lor spre a fugi la Moldavia ca să scapi di asprime ocărmuitorilor pămănteşti, precum şi sati întregi au fugit pentru cari oblăduire de aici ari ştiinţă întru acest chip dar în loc să îndemni cu plăcuta năzuire norodului megiaşit pentru cari este cuprindere şi enstrucţioani ci s-au dat di cătră gubernatorul şi poruncă ca să să silească spre înmulţime lăcuinţii gubernii. Ocârmuire aceasta au îndemnat să să întoarcă la Moldavie oamenii cari veniseră cu cugetări ca să să aşeze în Basarabia.

La 12 februarie 1814, într-o jalbă către „împărătescul Ministerium”, în care se menţiona: „Am arătat de faţă întristare noastră pentru arătare ce s-au făcut de aice cătră Ministrul Justiţăei, spre defăimare niamului moldovenesc, că nici am ave pravile, şi că, am fi din fire plecaţi spre răle urmări, şi s-au cerut zaconuri spre pedeapsa greşalelor niamului, cutremurându-ne, înspăimântându-ne, am nazuit mai înainte cătră picioarele pragului, ca să nu se îndure de credincioşii creştini năzuitori moldoveni, cari şi pravile au avut, şi credinţa lor ar fi fost sădită în inimile lor către prestolul Rusiei… pătimesc pravoslavnicii năzuitori a oblastului cu nişte streine urmări şi închipuiri călcătoare legiuirilor şi obiceiurilor firii noastre încât niamul jădăvesc prin poliţăe Chişinăului obideşte lege creştiniască cu multe atingiri pentru multe sfârşituri, împuternicindu-să asupra creştinilor, care nu cutezăm a le mai arăta pre larg.

Dar şi în alte obiceiuri pământeşti din zi în zi să urmeazî călcare şi să pricinuieştea întristare.” De aceea, „cerim ca să ni miluiască iubitoare de oameni împărăţăe a nu să strica legiuire obiceiurilor noastre întru ale ocârmuirii, şi a nu se hotăra zaconuri de pedeapsă pentru neamul boeresc precum s-au cerut, şi a fi arhipăstorul nostru mitropolit precum au fost din începutul fiinţăi Moldoviei întăiul şăzător în divanul ocârmuirii politiceşti, şi a ni să rândui un nacealnic politicesc a gubernii, pământean creştin temâtor de Dumnezeu, credincios a împărăţăei şi cunoscătoriu firii pravililor, şi tuturor împregiurărilor de aice, după cum este asămine cuviincioasă persoană, pământean a Moldoviei din cele mai întăi familii cu ispitită ştiinţă şi creştinătate şi cu îndestulă cărunteţă şi întălepciune, credincios a Împărăteştei Sale Măriri, exelenţăe sa Domnul gheneral maior şi cavaler Ilie Filipovici Catargiu. Aceasta este acum a obştiei din partea niamului rugăciuni spre liniştire sufletelor noastre şi în contenire călcării obiceiurilor.

Analizând toate aceste proteste ale boierimii, istoricul basarabean Iustin Frăţiman concluziona că „nu numai boierii rămaşi în Moldova erau contra alipirii Basarabiei cătră Rusia, ci contra acestui fapt au fost chiar şi boierii care au devenit supuşi ruşi, rămânând în Basarabia.” 

 Aceasta este şi convingerea noastră.

 

 

 

 

 

Sursa: 

Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

http://www.istoria.md/articol/435/Proteste_z%C4%83darnice_ale_administra%C5%A3iei_Moldovei

12/02/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Planul secret al URSS de invadare a României în ziua de 22 noiembrie 1968

 

 

STRICT SECRET: În 22 noiembrie 1968, ora 4 dimineaţa, se pregatea invazia URSS asupra României. Ce a făcut Ceauşescu

 

Cei care acum au cel putin 55-60 de ani îşi pot aminti ca in 1968, în noiembrie, noaptea, treceau prin Bucuresti spre graniţa de est a României, trupe, tancuri şi tehnică militara. Lumea era speriată, nu se ştia prea mare lucru, dar era logic faptl că masarea de trupe la graniţa de est însemna pregatirea pentru un razboi, o invazie a sovieticilor.În urma opoziţiei lui Ceauşescu faţă de invadarea Cehoslovaciei, se aşteptau represalii dure din parte URSS-ului.  Serviciile noastre de contraspionaj cunosteau şi data precisa: 22 noiembrie, ora 4 dimineata. Despre ce e vorba mai exact?

In August 1968 ruşii au lansat operatiunea “Dunărea”, mai exact invadarea Cehoslovaciei. Este bine-cunoscuta interventia lui Ceausescu de la vremea respectiva, discursul lui din 21 August – aplaudat de occident pentru curajul său nesabuit.  

Interesante sunt cateva rapoarte informative ale CIA-ului facute public (relativ) recent (în 2001), privind posibila invadare a României de catre ruşi 3 luni mai tarziu, in ziua de 22 Noiembrie 1968.  Agenţii operativi raportau doar zvonuri privind o invazie de aproximativ 150.00 de militari.

Unul din comentariile raportului spunea:

“Sovieticii probabil işi permit sa joace un joc al aşteptării cu românii ca să vada daca aceştia au tras vreo invaţătura din invadarea Cehoslovaciei…si daca or sa fie vizibil cooperanţi în afacerile Pactului de la Varşovia.”
Unul din putinele lucruri pe care le-a putut face Ceausescu la vremea respectiva, pentru a contracara invazia, a fost să infiinteze Gărzile Patriotice.

Rusii nu ne-au mai atacat, drept care gărzile au fost trimise la strans cartofi.

Odată cu instalarea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, politica de autonomie a Securităţii româneşti faţă de serviciile secrete sovietice a început să se manifeste din plin.

În primăvara anului 1965 au fost „demascaţi“ câţiva ofiţeri, din rândurile Armatei Române cu activitate în slujba serviciilor de spionaj sovietice, punându-li-se în vedere să întrerupă orice legătură.

 

După cum notează dr. Cristian Troncotă, specialist în istoria serviciilor de informaţii române, „momentele de încordare, chiar de adversitate, între Securitatea română şi instituţiile similare sovietice s-au intensificat în contextul evenimentelor de la Praga, din 1968“.
Generalul (r) Neagu Cosma, Direcţia de Informaţii Externe (DIE), a obţinut prin intermediul unui ofiţer polonez – aflat în contact cu colonelul Ion Bichel – informaţia că Brejnev personal, împreună cu Andropov, şeful KGB, şi comandanţii Armatei Roşii au pregătit o invazie în Cehoslovacia, România şi Iugoslavia.

Date ulterioare aduse la cunoştinţa lui Ion Stănescu, preşedintele Consiliului Securităţii Statului, au arătat că această acţiune se datora nemulţumirii Kremlinului faţă de politica lui Dubcek, Ceauşescu şi Tito.

Un colectiv restrâns din Statul Major al Comandamentului Tratatului de la Varşovia lucra la elaborarea planului în detaliu. Din acel colectiv făcea parte şi ofiţerul polonez, ceea ce înseamnă că era bine informat.

Invazia trebuia să se desfăşoare în etape, mai întâi Cehoslovacia, după care, la intervale de două-trei săptămâni, urmau România şi Iugoslavia.
Iniţial, Nicolae Ceauşescu nu a luat în serios rapoartele Securităţii, iar Ion Stănescu l-a auzind spunând, textual:

„Informaţiile pot fi adevărate numai dacă Brejnev e nebun! Numai un nebun, un descreierat ar face aşa ceva; mai trimiteţi-l pe omul vostru să adâncească informaţia“.
Pe 5 august 1968, Securitatea întocmea nota-sinteză nr. 148 „privind unele acţiuni ostile întreprinse de autorităţile sovietice împotriva R.S. România“.

Documentul arată că, dincolo de informaţiile culese, serviciile secrete trimiseseră pe teritoriul României şi dirijaseră spre ambasadele româneşti din ţările socialiste, sub diverse acoperiri, îndeosebi ca turişti, agenţi bine instruiţi şi cu sarcini operative precise.

 

S-au fotocopiat şi s-au ascuns arhivele!


Imediat după celebrul miting din 21 august 1968 din faţa sediului CC al PCR, au fost luate măsuri rapide. Securitatea a fost pusă în stare de alarmă, iar în centrele direcţiilor de Securitate s-au ridicat bariere din saci cu nisip la ferestre şi la uşile de acces, punctele întărite fiind prevăzute cu guri de foc şi rezerve de muniţie.

În concepţia lui Ceauşescu, în cazul unui război, Securitatea trebuia să organizeze, prin aparatul informativ, un război de partizani. S-au studiat atât varianta evacuării lui Ceauşescu în China, cât şi varianta căilor rutiere de la sud de Carpaţi, pentru o deplasare sigură şi rapidă.

Spionii sovietici ies din umbră

Planul de invadare a României a fost cât se poate de real, Oficiul Arhivelor Publice din Marea Britanie dezvăluind în anul 2000 că, în septembrie 1968, serviciile secrete britanice şi olandeze reuşiseră să afle detalii ale planului de invadare a României.

Potrivit acestui plan, trupele sovietice, ungare şi poloneze urmau să invadeze România pe 22 noiembrie, ora 4.00 dimineaţa.

Ministrul de externe britanic, Michael Steward, a transmis la Bucureşti în ziua de 21 noiembrie un telex cu următorul conţinut:

„Am analizat informaţiile de ultimă oră şi am ajuns la concluzia că ruşii pregătesc în cel mai scurt timp o acţiune militară împotriva României“.

Totalul efectivelor trupelor de invazie urma să se ridice la 150.000 de militari.

În vara anului 1968, reţeaua sovietică din România a fost pusă la muncă. Cu această ocazie, Securitatea l-a identificat pe generalul Ion Şerb drept agent GRU (serviciul de informaţii militar sovietic). Generalul Şerb, comandant al Armatei a 2-a Bucureşti, a fost surprins de contrainformaţiile militare române în timp ce le oferea agenţilor sovietici planurile de dislocare a forţelor militare din Moldova, aplicaţii militare şi tipurile de armament, altele decât cele din Tratatul de la Varşovia, procurate de Armata Română.

Tot în 1968 „au căzut“ alte două cârtiţe GRU, generalii Floca Arhip şi Vasile Petruţ.

 

Operaţiunea „Dnester“ contra UM 0110

URSS nu a invadat România, dar nu a renunţat la încercarea de a-l detrona pe Ceauşescu printr-o intervenţie militară.

La ordinul lui Brejnev, după cum susţine generalul Ion Mihai Pacepa, serviciile secrete au elaborat încă din iulie 1969 operaţiunea „Nistru“ („Dnestr“). Aceasta viza aducerea la conducerea României a unui membru PCR loial URSS.

Că operaţiunea „Nistru“ a fost cât se poate de reală ne-o demonstrează şi istoricul Alex Mihai Stoenescu, în ultima sa carte, „România postcomunistă 1989- 1991“ – Editura RAO, 2008: „O primă aripă era cea militară, avându-l în frunte pe generalul (r) Nicolae Militaru, şi care îşi găsea originea în complotul organizat de GRU începând cu anul 1969 (operaţiunea „Nistru“).

 

Această aripă viza o răsturnare a lui Ceauşescu printr-un puci organizat la nivelul unor comandanţi activi sau în rezervă din armată şi al unor foşti lucrători din Securitate, sub coordonarea agenturii militare sovietice din România.

Rezervele arătate de Ion Iliescu în privinţa suprimării lui Ceauşescu au condus la iniţiativa grupului militar de a-l contacta pe omul de afaceri de origine română Ion Raţiu, în Anglia, sub titulatura de Frontul Militar Român (FMR), cu scopul de a le furniza armament şi muniţie cu efect tranchilizant.

Lipsa de rezultate îl determină pe Nicolae Militaru să caute contactarea directă a reprezentanţilor oficiali ai URSS acreditaţi în România, fapt ce se va petrece la Consulatul sovietic de la Constanţa“, dezvăluie Alex Mihai Stoenescu.

Şi istoricul Dennis Deletant certifică existenţa planului „Nistru“, în cartea sa „Ceauşescu and the Securitate“.

Colonelul în rezervă Ioan Rusan, fost şef al Compartimentului anti-STASI din UM 0110, dezvăluia, într-un interviu acordat istoricului Alex Mihai Stoenescu, că ştia la ce să se aştepte.

 

„Ruşii voiau să ne termine. Vă explic. În 1968, când au intrat ruşii în Cehoslovacia, i-au luat pe toţi ofiţerii de la UM 0110 al lor, serviciul cehoslovac anti-KGB, i-au pus cu faţa la fişete şi i-au împuşcat în ceafă. Asta ne aştepta şi pe noi, că noi aveam toată schema de spionaj sovietică din România şi le ştiam reţelele. Ei nu puteau supravieţui cu reţelele în România democratică infiltrate în viaţa politică, în stat şi noi să ştim cine sunt. Au găsit fişetele goale. Aşa am scăpat. (…)

Dosarele noastre conţineau probe asupra legăturilor cu spionajul sovietic, asta era problema, nu numele spionilor români, cât legăturile lor cu spionii sovietici, cu nume, funcţii, asta îi interesa cel mai mult“.

 

PLAN


Cinci puncte ale operaţiunii „Nistru“

  • 1) preluarea conducerii Armatei şi Securităţii de către un înalt ofiţer român recrutat de organele sovietice;

  • 2) crearea unui Front al Salvarii Naţionale – care figura şi în planurile Kremlinului pentru instalarea de guverne prosovietice în Grecia şi Spania;

  • 3) atragerea simpatiei internaţionale prin lansarea zvonului că zeci de mii de oameni au fost ucişi de terorişti străini, veniţi în ajutorul lui Ceauşescu;

  • 4) informarea permanentă a Moscovei asupra stadiului loviturii de stat;

  • 5) solicitarea intervenţiei militare a URSS, în cazul în care succesul loviturii de stat ar fi fost periclitat.

 

 

 

25/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: