1806 – Rusia declară Imperiului Otoman un război cu urmări nefaste pentru români

Unităţi militare ruse în timpul Războiului ruso-turc 1806-1812, reconstituire

La 22 noiembrie 1806 Rusia declară război Imperiului Otoman. Izbucnea un nou Război ruso-turc 1806-1812, care se va purta pe teritoriul Țărilor Române.

Armata rusă şi-a început ofensiva sub comanda generalului Michelson. La 11 noiembrie 1806 avangarda trecea Nistrul sub comanda contelui Dolgoruki, în dreptul oraşului Moghilău. La 12 noiembrie erau ocupaţi Bălţii şi la 14 noiembrie ruşii treceau Prutul lîngă Sculeni.

În aceeaşi zi Hotinul era ocupat de trupele generalului Essen, iar la 24 noiembrie, Tighina de generalul Meiendorf. Trupele ruse ocupă Iaşii la 29 noiembrie. Celelalte cetăţi moldoveneşti, precum Cetatea Albă, Chilia etc., s-au predat fără împotrivire.

Singura care avea să opună rezistenţă va fi cetatea Ismailului, care va capitula definitiv abia la 14 septembrie 1809. 

Poarta Otomană declară război Rusiei la 24 decembrie 1806 ulterior acuzînd Rusia că tratează principatele ca pe o posesiune a sa, amestecîndu-se grosolan în treburile lor intene.

În continuarea înaintării lor, ruşii ajunseră rapid în apropiere de Bucureşti, învingînd primele trupe turceşti ieşite în întîmpinare la Ferbinţi (11 decembrie). Bucureştiul a fost ocupat la 23 decembrie de trupele generalului de origine sîrbească Miloradović. Acolo ruşii l-au pus domn pe Alexandru Ipsilanti.

Luptă între unităţile militare ruse şi turce în timpul Războiului ruso-turc 1806-1812, reconstituire

Ca de obicei, rușii declarau că nu au nicio intenţie criminală. Ministrul rus de externe, Budberg, afirma la 26 noiembrie 1806 că ţarul „nu are nicio intenţie de a face cuceriri pe seama turcilor; ocuparea militară a Moldovei şi Ţării Româneşti nu are alt scop decât acela de a readuce Poarta la restabilirea vechilor raporturi existente între ea şi Rusia conform tratatelor.”  Însă chiar la 3 decembrie 1806, de la Slobozia, unde se refugiase, domnul Moldovei, Alexandru Moruzi, îi scria lui Napoleon că nu-şi poate ocupa tronul datorită intrării trupelor ruseşti în ţară.

Iar la 12 decembrie 1806, ţarul Alexandru I adresa un manifest plin de promisiuni divanurilor principatelor. El asigura divanurile că la va păzi „de toate relele care ameninţă pământul lor” şi că le va apăra „sloboda lucrare a credinţei, desfăşurarea tuturor privilegiilor şi obiceiurilor lor.”

Luptele „diplomatice” se vor desfăşura paralel şi chiar mai intens decât operaţiunile militare. În luna aprilie 1807 se emitea memoriul diplomatului francez Le Clerc, propunând unirea principatelor într-un stat vasal Porţii, cu domnie ereditară, dejucându-se prin aceasta planurile ruseşti de ocupare şi anexare a principatelor şi recunoscându-se implicit unitatea românilor locuind aici.

La 7 iulie 1807 se încheia pacea ruso-franceză de la Tilsit. Prin articolul XXII al tratatului, Rusia se obliga să-şi retragă toate trupele din Ţara Românească şi Moldova. Dar planurile viitoare ale Rusiei şi Franţei, acum aliate împotriva Angliei, erau mult mai neliniştitoare: Imperiul otoman urma a fi împărţit între ele, cu unele generoase „cedări” şi Austriei. Deocamdată însă, se semnă un armistiţiu ruso-turc la Slobozia (24 august 1807), care prevedea evacuarea trupelor ruseşti din Ţara Românească şi Moldova. Dar acest tratat nu s-a aplicat, întrucât ţarul a refuzat ratificarea lui, acuzându-l chiar pe generalul Meiendorf că a acordat condiţii prea favorabile Turciei. Ostilităţile vor fi reluate în 1809.

Chiar în 1807, la 19 noiembrie, bucurându-se acum de marea sa trecere la Napoleon, ţarul Alexandru I îi cerea acestuia asentimentul pentru anexarea principatelor, acord comunicat prin ambasadorul francez la Petersburg, Coulaincourt, în februarie 1808: „Anexarea Valahiei şi Moldovei umple o pagină a istoriei. Imperiul Majestăţii Voastre realizează ce au dorit înaintaşii.”  Iar la 1 mai acelaşi an, ţarul îi spunea încă o dată lui Coulaincourt că: „Ambiţia mea nu va fi alta decât Valahia şi Moldova.”

Înţelegând însă că francezii n-aveau destulă putere în regiune, ruşii au început tratative separate şi cu Austria. La 31 mai 1808, la Petersburg, s-a perfectat un plan austro-rus de unire a principatelor române, care urmau a fi încredinţate unui frate al împăratului Austriei care să se căsătorească cu marea ducesă Ecaterina a Rusiei.

Dar adevărata dorinţă a ruşilor era să ocupe ei singuri ţările române. În tratatul secret încheiat cu Napoleon la Erfurt la 12 octombrie 1808, împăratul francez „accepta” anexarea de către Rusia a principatelor şi atingerea de către ea a liniei Dunării. Ca urmare, Turcia se reconcilia cu Anglia.

Se părea că soarta principatelor era pecetluită. Încă la 2 februarie 1808, Napoleon îi cerea ambasadorului Coulaincourt să comunice ruşilor că:

„Noi nu putem să ne ciocnim; lumea e prea mare. Eu nu voi insista ca dânsul (ţarul) să evacueze Moldova şi Valahia. Să nu insiste nici el ca eu să evacuez Prusia.” 

Bineînţeles, scrisoarea lui Napoleon a produs mare bucurie la Petersburg. Ruşii începeau să fie tot mai convinşi că frontiera Dunării nu mai putea să le scape.

Iar la 3 decembrie 1809 fericirea lor putea fi deplină. Napoleon declara la deschiderea Corpului Legiuitor al Franţei că prietenul şi aliatul său, ţarul Alexandru I, „a reunit la vastul său imperiu Finlanda, Moldova şi Valahia.”

În aceste condiţii, ruşii reluau ofensiva în 1809. Imediat era ocupat Ismailul, apoi treceau în sudul Dunării şi în 1810 cucereau Turtucaia, Bazargicul şi Silistra. Iar la 15 aprilie 1810 ruşii notificau oficial încorporarea principatelor române. Problema era ca şi rezolvată.

„Împăratul Alexandru doreşte foarte mult terminarea acestui război, dar, la încheierea păcii, consideră indispensabil să obţină întreaga suveranitate asupra provinciilor Moldova şi Valahia”, comunica după patru zile ministrul american la Petersburg, viitorul preşedinte J.Q. Adams.  De altfel, arăta el la 31 iulie acelaşi an, „Valahia şi Moldova, după cum puteţi observa din extrasele gazetelor (ruseşti), sunt deja anexate la Imperiul rus.”

Situaţia ţărilor române era foarte gravă, după cum rezultă şi din această afirmaţie a contelui Rumeanţev din 20 iulie 1810: „M.S. Împăratul, considerând Moldova şi Valahia ca provincii ale imperiului său, şi care, prin urmare, vor fi administrate cu legile imperiului său, a hotărât să suprime în aceste teritorii executarea drepturilor ce sunt practicate numai în Turcia… orice individ născut în aceste provincii nu trebuie să fie considerat altfel decât un supus rus.”

Încă de mai înainte, principatele au fost puse sub oblăduirea unor cârmuitori ruşi. În 1808 în fruntea lor se afla senatorul Kuşnikov, iar în 1810 senatorul Krasno-Milaşevici. Iar după celebra notificare a încorporării lor la Rusia, principele Prozorovski realiza şi un proiect de divizare a lor în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia. Iar generalul Kamenski, comandantul armatei dunărene, îi propunea deja ţarului să cedeze Oltenia Austriei în shimbul Bucovinei. Această propunere chiar a fost făcută Austriei, dar curtea vieneză a respins-o.

Din punct de vedere al organizării bisericeşti, prin ukazul (decretul) ţarului Alexandru I, ţările române formau un exarhat cuprinzând Moldova, Valahia şi Basarabia, supus ierarhic sinodului rus. Ca exarh a fost numit Gavriil Bănulescu-Bodoni, român trecut de mult în slujba Rusiei, şi care de curând demisionase din funcţia de mitropolit al Kievului. În Basarabia el l-a chemat în 1809 pe protopopul Teodor Maleavinski, venit din eparhia Ekaterinoslavului.

Şi pentru că turcii refuzau să recunoască anexarea principatelor, ţarul hotărî să dea lovitura decisivă. La 7 aprilie 1811, Kamenski era înlocuit de la comanda armatei cu generalul Kutuzov. Ca urmare, la 2 octombrie, ruşii obţineau cea mai mare victorie a lor la Slobozia.

Imediat au început tratativele de pace.

În data de 16 mai (28 mai SV) 1812, a fost semnată în hanul agentului rus Manuc Bei, „Pacea de la Bucureşti”, în urma căreia se încheia războiul ruso-turc început în anul 1806.

În urma acestei păci, ţinutul dintre Prut şi Nistru care aparţinea Principatului Moldova, a fost anexat de Rusia și a devenit o provincie a Imperiului țarist.

Asupra acestui ţinut, administraţia rusă a extins numele de Basarabia, dat anterior numai părţii de sud a acestuia.

Pe o veche carte bisericească, mâna tremurândă a unui preot basarabean a scris, spre a rămâne pentru generaţiile viitorare:

,,În 1812, ca să se ştie, a pus muscalu piatră de hotar la Prut şi a rupt biata noastră Moldovă în două”. 

Surse:

 en.wikipedia.org;http://istoria.md/articol/213/22_noiembrie,_istoricul_zilei#1988;Dr.Mircea Rusnac, Războiul ruso-turc 1806-1812.

Publicitate

RUSIA încearcă iar să redeseneze harta Europei în spiritul celor mai nemernice politici staliniste

Fostul prim-ministru și președinte al Rusiei, Dmitri Medvedev a publicat o hartă a Europei (foto sus), unde României, Ungariei şi Poloniei îi sunt atribuite teritorii ale Ucrainei.

Ruşii nu pot renunţa la vechile obiceiuri staliniste şi redesenează iar harta Europei. Vicepreşedintele Consiliului Securităţii Rusiei, Dmitri Medvedev, a publicat ieri pe contul său de Telegram o hartă a Europei pe care Ucraina nu există, iar teritoriile sale fac parte din alte țări. Desigur, cea mai mare parte a Ucrainei „aparține” Federației Ruse, relatează Kyiv Independent și Ukrainska Pravda, preluat de https://www.hotnews.ro.și https://www.defenseromania.ro.

În postarea sa, Medvedev susţine că ar exista analişti occidentali – fără a-i nominaliza – care ar vedea în acest fel viitorul stat ucrainean.

,,Unii analişti occidentali consideră că aşa va fi în realitate”, a scris sub acea hartă Dmitri Medvedev, citat de Agerpres.

De altfel, liderul separatiștilor pro-ruși din regiunea Donețk, Denis Pușilin, a făcut apel miercuri la Rusia să cucerească cea mai mare parte a Ucrainei, inclusiv capitala Kiev, spunând că principalele orașe ale țării sunt ruse.

„Astăzi a venit vremea eliberării orașelor rusești, fondate de ruși: Kiev, Cernihiv, Poltava, Odesa, Dnipro, Harkov, Zaporojie, Luțk”, a scris Denis Pușilin pe Telegram, cu ocazia aniversării eliberării de către sovietici a orasului Brest, din Belarus, dupa ocuparea acestuia de către nazisti.

Orașele menționate de Pușilin acoperă aproape toată zona geografică a Ucrainei.

Ministerul Afacerilor Externe al României a reacționat, joi, după ce vicepreședintele Consiliului de Securitate al Federației Ruse, fostul președinte Dmitri Medvedev, a publicat pe contul său de Telegram o hartă care arată Ucraina dezmembrată și împărțită între Rusia, Polonia, Ungaria și România.

Foto: Ministrul Afacerilor Externe al României, Bogdan Aurescu.

„Astfel de atitudini fac parte din instrumentarul de propagandă şi dezinformare la care recurge de mai multă vreme Federaţia Rusă şi care a fost amplificat după declanşarea războiului ilegal şi ilegitim de agresiune împotriva Ucrainei”, a transmis MAE, în comunicatul de presă.

„MAE respinge ferm demersul vicepreşedintelui Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse, Dmitri Medvedev, care a publicat pe o rețea de socializare o hartă care atribuie, în mod fantezist, teritorii ale Ucrainei României și altor state vecine Ucrainei. MAE consideră că astfel de atitudini fac parte din instrumentarul de propagandă și dezinformare la care recurge de mai multă vreme Federația Rusă și care a fost amplificat după declanșarea războiului ilegal și ilegitim de agresiune împotriva Ucrainei.

Astfel de așa-zise <propuneri> și <analize> care vizează redesenarea aleatorie a granițelor unor state și promovează astfel încălcarea dreptului internațional nu reprezintă decât încercări complet nereușite de justificare a propriei conduite de nerespectare a ordinii internaționale bazate pe reguli”.

DE CE MINTE ÎPS Patriarhul Kirill că „Rusia nu a atacat niciodată pe nimeni”?

RUSIA „nu a atacat niciodată pe nimeni”?. O scurtă istorie a războaielor agresive ale Rusiei de la Ivan cel Groaznic până în prezent demonstrează că înaltul cleric rus minte fără să clipească.

„Rusia nu a atacat niciodată pe nimeni. Este uimitor când o țară mare și puternică nu a atacat pe nimeni, ci și-a apărat doar granițele”, a spus șeful Bisericii Ortodoxe Ruse Vladimir Gundeaev (Patriarhul Chirill), făcând ecou Mariei Zaharova și alți oficiali cu fraza recent adoptată „Rusia nu nu începe războaie ea le termină, consemnează publicația de la Chișinău https://timpul.md.

Există multe exemple când Rusia a început războaie împotriva altor state dar și că are probleme și cu încetarea războaielor (de exemplu, un tratat de pace cu Japonia nu a fost încă semnat).

Agresiunea lui Putin împotriva Ucrainei nu numai că este în continuarea agresiunii împotriva Siriei, dar se încadrează și în tradiția mult mai veche a războaielor agresive de cucerire purtate timp de secole de Cnezatul Moscovei, Imperiul Rus și Uniunea Sovietică.

Războiul Livonian

Să nu luăm războaiele principatului Moscovei cu alte principate rusești, unde uneori era foarte greu de înțeles cine și când a început războiul.

Să începem cu primul mare război european, care a fost început de regatul Moscovei ca un singur stat centralizat. Acesta este războiul Livonian, care a durat între 1558 și 1583.

Harta Livoniei de Gerard Mercator. Data primei ediții: 1595. Data acestei hărți(publicat de Jodocus Hondius jr.):1619.

Livonia este un ținut istoric din regiunea baltică, azi regiunea se întinde în parte pe teritoriul Estoniei și Letoniei, iar această denumire definește azi regiunea Vidzeme situat la nord de Riga în Letonia

Armata Moscovei a început ostilitățile pe 17 ianuarie 1558. Problema așa-numitului „tribut Yuriev” a fost folosită ca pretext pentru război. În 1481, după încheierea unui alt război între Pskov și Novgorod, care a fost ajutat de Moscova, s-a încheiat un acord cu Livonia, potrivit căruia episcopia Derpt trebuia să plătească un tribut anual Pskovului în valoare de o grivnă (echivalent cu o grivnă) marca germană sau șase aur maghiar) pe suflet.

Din 1503, un armistițiu a fost în vigoare între Livonia și Moscova Rus, care a durat până în 1557. Ordinul Livonian, de la mijlocul secolului al XV-lea transformat în Confederația Livoniană ca parte a Arhiepiscopiei de la Riga și a episcopilor de Derpt, Ezel-Vik, Revel și Curland, precum și a orașelor și moșiilor Livoniene, a fost chinuit de tulburările interne și nu voia război. În 1554-1557, a izbucnit un război intern între forțele politice ale Confederației Livoniane, motiv pentru care a fost conflictul dintre arhiepiscopul de Riga, Wilhelm de Brandenburg-Ansbach, și stăpânul Ordinului Livonian, Heinrich von Galen.

Țarul Ivan cel Groaznic a decis să profite de ocazie și să pună mâna pe Livonia. La sfârșitul anului 1557, ambasada Livoniană sosită la Moscova a ajuns la un acord privind plata datoriilor pentru tributul Iuriev, dar Livonia nu a putut plăti întreaga sumă deodată, ceea ce a devenit un pretext pentru invazie. După izbucnirea războiului, Landtag-ul Livonian a decis să strângă 60.000 de taleri pentru a se stabili cu Moscova pentru a pune capăt războiului. Dar până în mai 1558, doar jumătate din această sumă fusese adunată, iar țarul rus în orice caz nu avea de gând să oprească invazia.

Ambasada Livoniei a fost de acord cu Moscova să plătească datoria pentru tributul Iuriev, dar Livonia nu a putut să o plătească, ceea ce a devenit un pretext pentru invazie.

Scopul lui Ivan cel Groaznic a fost să cucerească toată Livonia, adică teritoriul Letoniei și Estoniei moderne. Pe terenurile ocupate în timpul războiului, țarul rus a creat un regat marionetă Livonian. Cu toate acestea, în ciuda succeselor inițiale ale trupelor ruse, războiul s-a încheiat cu înfrângerea completă a regatului moscovit. Ivan cel Groaznic a subestimat capacitatea Poloniei, care în timpul războiului a creat un singur stat cu Lituania, și a Suediei de a uita temporar de vechile lupte și de a se uni împotriva Moscovei.

Drept urmare, Livonia a fost împărțită între statul polono-lituanian (Commonwealth), Suedia și Danemarca, iar Rusia a pierdut orașele Koporye, Yam, Ivangorod și teritoriul adiacent al coastei de sud a Golfului Finlandei, precum și orașul Velizh. În plus, Rusia moscovită era extrem de epuizată din punct de vedere economic.

Războiul de la Smolensk

Următoarea agresiune a regatului Moscovei a fost războiul de la Smolensk din 1632-1634. Țarul Alexei a decis să folosească perioada de rege în Commonwealth până când după moartea lui Sigismund al III-lea în 1632 a fost ales un nou rege. Scopul războiului a fost cucerirea Smolenskului. Cu toate acestea, armata rusă, care asedia Smolenskul, a fost ea însăși înconjurată și forțată să se predea. Conform Tratatului de la Polyanovsky încheiat în iunie 1634, un singur oraș, Serpeisk, a mers în Rusia.

După răscoala lui Bogdan Hmelnyțki și anexarea Ucrainei la Moscova la Pereaslav Rada în ianuarie 1654, ca autonomie largă, Moscova a început un alt război împotriva Commonwealth-ului. Scopul a fost cucerirea întregii Ucraine și a întregii Belarus. În anii 1650, trupele ruse au câștigat în mare parte victorii, în anii 1660 au suferit în mare parte înfrângeri. Obiectivele războiului au fost atinse doar parțial. Conform armistițiului de la Andrusovsk din 1667, pământul Smolensk, pământul Seversk cu Cernigov și Starodub și Ucraina de pe malul stâng, precum și Kievul de pe malul drept al Niprului, în cele din urmă atribuite Rusiei prin „Pacea eternă” din 1686, au mers spre regatul Moscovei.

În paralel cu războiul ruso-polonez, în 1656 regatul Moscovei a atacat Suedia, profitând de faptul că Suedia, la rândul ei, a atacat Commonwealth-ul, împotriva căruia au fost deviate principalele forțe suedeze. La Moscova, au vrut din nou să cucerească Livonia suedeză. Cu toate acestea, trupele ruse nu au putut lua fortărețele suedeze Narva și Riga, iar în 1658 luptele au încetat. Tratatul de la Cardis din 1661 a confirmat granițele din 1658.

Marele Război Nordic

Următorul război ofensiv al Rusiei a fost Marele Război Nordic din 1700-1721. În acest război, Rusia, în alianță cu Danemarca, Saxonia și Commonwealth, a atacat Suedia. Ca motiv de declarare a războiului de către Petru I, au fost indicate „neadevăruri și insulte”, în special o insultă personală în 1697, când suedezii, care călătoreau prin Europa, au fost primiți cu rece la Riga, în opinia sa. Scopul inițial al războiului pentru Rusia a fost cucerirea gurilor Neva și a Estoniei. Cu toate acestea, pe măsură ce războiul a progresat, ponderea Rusiei în coaliție a crescut dramatic.

În ciuda succeselor inițiale ale regelui suedez Carol al XII-lea, superioritatea coaliției în resurse a afectat în cele din urmă, iar după victoria armatei ruse în bătălia de la Poltava din 1709, înfrângerea Suediei a fost o concluzie inevitabil.

Slăbiciunea relativă a flotei ruse a fost compensată de puternica flotă daneză, care o depășea numeric pe suedeză. Prin Tratatul de la Nystad, Suedia a cedat Rusiei Estland, Livonia, Ingermanland, districtul Vyborg și partea de sud a districtului Keksholm pentru suma de 2 milioane de taleri (efimkov) (56 de tone de argint, aproximativ jumătate din bugetul anual al Rusiei).

În plus, Rusia a stabilit un protectorat de facto asupra Curlandei, menținând în același timp vasalajul oficial al Curlandei din partea Commonwealth-ului. De asemenea, Imperiul Rus a început să exercite o influență decisivă asupra politicii externe a Varșoviei.

În timpul Marelui Război de Nord, Rusia a atacat și Turcia în timpul campaniei de la Prut din 1711. Petru a contat pe înființarea unui protectorat rusesc asupra Peninsulei Balcanice, pe cucerirea Constantinopolului și a Crimeei. Cu toate acestea, armata rusă a fost înconjurată, iar conform tratatului de pace de la Prut, Petru a trebuit să returneze turcilor cetatea Azov și să dărâme cetatea rusă de la Taganrog.

Războaie cu Turcia

Următorul război, în care Rusia a fost partea atacantă, a fost războiul cu Turcia din 1735-1739. Petersburg a profitat de frământările care au început în Turcia. Invazia vasalului turc al Hanului Crimeei în Kabarda, Cecenia și Daghestan, precum și conflictul dintre Turcia și Persia, al cărei aliat era Rusia, au fost folosite ca pretext formal pentru război. În 1736, Imperiul Austriac a luat partea Imperiului Rus.

Planurile împărătesei Anna Ioannovna s-au rezumat la cucerirea Hanatului Crimeea. Trupele ruse au pătruns în peninsula Crimeea și au capturat capitalele Hanatului Bakhchisaray, dar în cele din urmă au fost nevoiți să plece din cauza lipsei de hrană și apă. Drept urmare, achizițiile rusești au fost foarte modeste. Azov a fost transferat în Rusia ca oraș nefortificat și încă era interzisă existența unei flote la Marea Neagră.

Trupele ruse au pătruns în peninsula Crimeea și au capturat capitalele Hanatului Bakhchisaray, dar au fost forțate să plece din cauza lipsei de hrană și apă.

În războiul ruso-turc din 1806-1812, Rusia a fost și partea atacantă. Motivul războiului a fost demisia în august 1806 a conducătorilor principatelor Moldovei și Țării Românești fără acordul Rusiei, deși în condițiile Tratatului de la Iași din 1791 se impunea un astfel de acord. Trupele ruse au fost aduse în Moldova și Țara Românească, după care Turcia a declarat război Rusiei. Scopul Imperiului Rus era cucerirea principatelor dunărene – Moldova și Țara Românească. În ciuda succeselor trupelor ruse, din cauza amenințării unei coliziuni cu Franța napoleonică în timpul încheierii Păcii de la București, achizițiile rusești s-au limitat la Basarabia.

Expansiunea rusă în regiune. 1812- Rușii anexează o parte a principatului Moldova – pe care o poreclesc „Basarabia”.

Războiul ruso-suedez din 1808-1809 a apărut ca urmare a alianței temporare dintre Franța și Rusia, încheiată la Tilsit în 1807. Napoleon a cerut Suediei să se alăture blocadei continentale. Iar după refuzul ei, la 5 februarie 1808, împăratul Franței i-a spus ambasadorului rus la Paris că este de acord ca Rusia să primească toată Suedia, inclusiv Stockholm. La 9 februarie (21), trupele ruse au trecut granița ruso-suedeza fără să declare război. Rezistența îndârjită a suedezilor, precum și războiul de gherilă din Finlanda, au dus la faptul că împăratul Alexandru I s-a limitat la anexarea Finlandei.

Războiul Crimeei din 1853-1856 a fost început de împăratul Nicolae I cu scopul de a cuceri Constantinopolul și de a stabili controlul rusesc asupra Peninsulei Balcanice. Disputa asupra controlului locurilor sfinte din Palestina a fost folosită ca pretext pentru război. Rusia a cerut să recunoască drepturile asupra acestor locuri ale Bisericii Ortodoxe Grece și să ofere Rusiei drepturile de protector al drepturilor a 12 milioane de creștini din Imperiul Otoman. După ce Turcia a refuzat să-i satisfacă, Rusia a rupt relațiile diplomatice cu ea și a ocupat principatele dunărene. După ce Sankt Petersburg a refuzat să-și retragă trupele de acolo, Turcia a declarat război Rusiei la 4 (16) octombrie 1853, după care și Rusia a declarat război Turciei pe 20 octombrie (1 noiembrie).

După distrugerea flotei turcești în bătălia de la Sinop, Anglia și Franța au declarat război Rusiei, și-au adus flotele în Marea Neagră și au debarcat o forță expediționară în Crimeea, asediând Sevastopolul. Aproape toate luptele terestre care implicau trupele britanice și franceze au fost pierdute de armata rusă, iar Sevastopolul a fost în cele din urmă luat de aliați. Conform Tratatului de la Paris din 1856, Rusia a pierdut Basarabia de Sud, s-a întors în Turcia și a pierdut dreptul de a avea o flotă la Marea Neagră.

În războiul ruso-turc din 1877-1878, Rusia, profitând de înfrângerea Franței în războiul franco-prusac din 1870-1871, a decis să atingă aceleași obiective pe care nu le-a putut atinge în războiul Crimeei. Motivul războiului a fost înfrângerea Serbiei în războiul cu Turcia și refuzul Constantinopolului de a acorda autonomie Bulgariei, Bosniei și Herțegovinei, asupra cărora au insistat toate marile puteri. La 12 (24) aprilie 1877, Rusia a declarat război Turciei.

Armata rusă i-a învins pe turci și a ajuns la Constantinopol. Potrivit Tratatului de Pace de la San Stefano, independența Serbiei, Muntenegrului, României a fost recunoscută, iar Bosnia și Herțegovina a devenit regiune autonomă. Bulgaria a fost proclamată stat independent de facto, plătind Turciei doar un tribut simbolic.

Teritoriul Bulgariei a ocupat cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice și a rămas sub ocupația trupelor ruse timp de doi ani. Rusia a primit și Basarabia de Sud și Ardagan, Kars, Batum și Bayazet.

Cu toate acestea, sub presiunea puterilor europene, în primul rând Anglia și Austro-Ungaria, termenii păcii de la San Stefano au fost revizuiți la Congresul de la Berlin. Teritoriul Bulgariei a fost redus de trei ori, dar până la răscoala din 1885 a rămas de fapt sub protectoratul Rusiei.

Războiul ruso-japonez (8 februarie 1904 – 5 septembrie 1905) a opus ambițiile Imperiului Rus și ale Imperiului Japonez pentru controlul Manciuriei și Coreei. Principalele teatre de operațiuni militare au fost Manciuria de Sud, în special zonele din jurul Peninsulei Liaodong și Mukden și a mărilor din jurul Coreei, Japoniei și Mării Galbene.

Campania militară care a urmat, în care militarii japonezi i-au învins pe ruși într-o serie de bătălii navale și terestre, a venit ca o surpriză pentru observatorii militari care au urmat.

Războaiele URSS

Uniunea Sovietică a purtat, de asemenea, războaie ofensive. Cele mai mari dintre ele au fost războiul sovietico-finlandez din 1939-1940 și războiul afgan din 1979-1989. Scopul războiului sovietico-finlandez a fost să cucerească întreaga Finlandă și să o includă în URSS.

Ca pretext pentru război, la ordinul lui Stalin, la 26 noiembrie 1939 a fost efectuat un bombardament provocator de artilerie al NKVD-ului sovietic asupra propriilor trupe, în urma căruia s-a declarat oficial că 4 soldați ai Armatei Roșii ar fi fost uciși și 9 au fost răniți (în realitate, nu erau morți sau răniți).

După aceea, Rusia a rupt relațiile diplomatice cu Finlanda, iar patru zile mai târziu, trupele sovietice au invadat Finlanda fără să declare război.

A fost creat în URSS un guvern marionetă al unei așa zise Republici Democrate Finlandeze, care nu a primit niciun sprijin în Finlanda.

Cu toate acestea, în ciuda pierderilor mari (conform unor estimări, până la 200 de mii de morți), Armata Roșie nu a reușit să spargă rezistența finlandezilor, deși aceștia au reușit să străpungă linia Mannerheim de pe istmul Karelian.

Temerile că o forță expediționară anglo-franceză ar putea fi trimisă în Finlanda și necesitatea unui transfer timpuriu de trupe la granițele germane pentru a-l lovi pe Hitler în spate după începerea ofensivei generale de primăvară a Wehrmacht-ului în Franța, l-au forțat pe Stalin 12 martie 1940 să încheie pace.

Finlanda și-a păstrat independența, dar a pierdut istmul Karelian cu Vîborg și unele teritorii la nord de Lacul Ladoga. În plus, în peninsula Hanko, lângă Helsinki, a fost înființată o bază militară sovietică.

Războiul din Afganistan a fost lansat de URSS pentru a păstra guvernul pro-sovietic din Afganistan, împotriva căruia s-a răsculat majoritatea populației, și pentru a desfășura baze militare sovietice în țară. Pretextul invaziei a fost o cerere din partea guvernului afgan de ajutor în lupta împotriva insurgenților islamici.

Dar șeful guvernului afgan, Hafizullah Amin, a fost ucis de forțele speciale sovietice și înlocuit cu marioneta Babrak Karmal, adus și susținut de intervenționisti.

În cei aproape zece ani de război, trupele sovietice nu au reușit niciodată să înfrângă rezistența rebelilor, deși au suferit pierderi semnificative – aproximativ 15 mii de morți, conform cifrelor oficiale și de două ori mai mulți, conform estimărilor independente.

După retragerea trupelor sovietice, guvernul comunist de la Kabul a rezistat doar 3 ani.

Pretextul invaziei a fost o cerere din partea guvernului afgan de ajutor în lupta împotriva insurgenților islamici.
După cum am văzut, atât Rusia, cât și URSS în perioada de la sfârșitul secolului al XVI-lea până la sfârșitul secolului al XX-lea au purtat cel puțin 12 războaie care pot fi numite ofensive și agresive.

Totodată, în două cazuri rușii au instalat guverne marionete, care însă nu au avut succes. Și numai într-unul dintre aceste războaie, Marele Război Nordic împotriva Suediei, Rusia a reușit să atingă toate obiectivele planificate și chiar să le depășească.