CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

23 iulie 1812 : A fost semnat „Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii” ruseşti pe teritoriul moldovenesc dintre Prut şi Nistru

 

 

Imagini pentru basarabia map 1812

 

Harta Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Harta Basarabiei la 1812, anul anexării ei de către Imperiul Ţarist

 

 

La 23 iulie 1812 amiralul rus P. V. Ciceagov, comandantul armatei Dunărene, semnează la Bucureşti, Valahia, „Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii” pe teritoriul moldovenesc dintre Prut şi Nistru”, document care a fost remis boierului moldovean Scarlat Sturdza – desemnat primul guvernator civil al Basarabiei țariste, pe teritoriul moldovenesc dintre Prut şi Nistru, dându-i şi instrucţiuni concrete.

Acest document va intra în vigoare la 2 februarie 1813.

Impunerea Regulilor de guvernare temporară a Basarabiei erau necesare pentru evitarea răscoalelor în regiunea Moldovei proaspăt anexată Imperiului rus în urma războiului ruso-turc din 1806-1812, anexare confirmată prin Pacea de la București (16 mai 1812).

Prin actul său Ciciagov  a „conferit” fără nici un temei regiunii dintre râurile Prut și Nistru, care aparținuse Țării Moldovei, denumirea părţii sudice a acestei regiuni, la acel moment o raia turcească cunoscută sub numele de  Basarabia.

Conform acestui document, teritoriilor moldoveneşti recent anexate Imperiului Rus, care au obţinut un statut de regiune, le-a fost acordată autonomia limitată, iar locuitorilor le-a fost permisă utilizarea în continuare a legilor locale.

A fost organizat un guvern  provizoriu compus din două camere în frunte cu guvernatorul civil (Scarlat Sturdza).

Prima palată (camera) soluţiona subiecte legate de legislaţie, sistemul judecătoresc, protecţia ordinii publice şi învăţămînt.

A doua palată se ocupa cu subiecte referitoare la statistică, finanţe, vamă şi industriea locală. Justiția penală sau civilă era efectuată în corespundere cu obiceiurile locale, iar poliția activa în baza legilor ruseşti.

Lucrările de secretariat erau organizate în două limbi – rusă şi română. Limba rusă se folosea în şcoli şi biserici.

E de remarcat că Basarabia țaristă a fost imediat lipsită de orice drepturi în sfera relaţiilor externe cu alte state şi de dreptul de a dispune de formaţiuni militare proprii, drepturi care  se respectau în perioada fanariotă (aceste paragrafe au rămas neschimbate până 1917).

Guvernul Basarabiei țariste era supus nemijlocit comandantului suprem al armatei Dunărene, care avea dreptul să anuleze orice decizie a lui, fapt care transforma această autonomie relativă în una declarativă.

 

 

 

Scarlat Sturdza, primul guvernator civil al Basarabiei țariste 1812-1813, sursă:bessarabia.altervista.org

 

Foto: Scarlat Sturdza, primul guvernator civil

al Basarabiei țariste 1812-1813

Scarlat Sturdza (n. 1750 – d. 1 aprilie 1816) a fost primul guvernator al Basarabiei după anexarea acesteia la Imperiul Rus, în 1812.  

Acesta provenea dintr-o familie de boieri moldoveneni cu vechi tradiţii cărturăreşti. El a fost primul şi totodată singurul guvernator moldovean al Basarabiei anexate de Imperiul Rus.

Fiul său, Alexandru Sturdza, a fost autorul primului statut al Basarabiei de după anexare. 

La data numirii, boierul Alexandru Sturdza era octogenar şi bolnav, „pentru care semna actele mitropolitul Gavriil şi comandantul militar Ivan Hartingh”. 

După anexarea Basarabiei, ţăranii supuşi la dări suplimentare au început să fugă în masă spre Moldova de peste Prut.

De aceea, pentru a preîntâmpina o masivă depopulare a teritoriului, la 7 octombrie 1812, Scarlat Sturdza a emis o dispoziţie specială adresată comandantului Armatei Dunărene P.V. Ciceagov, prin care acestuia i se indica instituirea cordonului de pază la hotarul de apus al Basarabiei.

Scarlat Sturdza scria: 

„Deoarece Prutul a devenit hotar, consider că pe malul râului necesită a fi stabilit un cordon de strajă.

Trupele care alcătuiesc garnizoana din Basarabia aflându-se în subordinea Excelenţei voastre, rog să urgentaţi organizarea acestei străji, care poate servi obstacol pentru fugarii din această regiune peste frontieră în Moldova…”
La 17 iunie 1813, pe motiv de boală, Scarlat Sturdza a fost eliberat din funcţie.

În realitate, destituirea a fost provocată de opoziţia sa fermă faţă de intenţiile de rusificare a administraţiei şi de colonizare a provinciei cu ţărani aduşi din toate colţurile Imperiului Rus.

Locul său a fost preluat de generalul‐maior rus Ivan Hartingh, guvernator militar al provinciei  în august 1813.  

Scarlat Sturdza  a murit  la Chişinău pe 1 aprilie 1816.

 

 

 

 

 

 

Prima stema a Basarabiei, aşa cum a fost stabilită sub stăpânirea ţaristă (cca. 1815, 1817)

 

 

 

CRONOLOGIE : 

 

  • 1806 (22 noiembrie) – Începe războiul ruso-turc din 1806-1812, război putrat în întregime pe teritoriile principatelor româneşti;

  • 1807 (7 iulie) – Se încheie Pacea de la Tilist între Franţa şi Imperiul Rus prin care ruşii se obligă să-şi retragă trupele din Ţara Românească şi Moldova, fapt care aşa şi nu a avut loc;

  • 1808 (31 mai) – Imperiul Rus încheie un trata separat cu Imperiul Austriac, fără Franţa, prin care principatele româneşti trebuiau reunificate şi conduse ulterior de fratele Împăratului austriac care urma să se căsătorească cu marea ducesă Ecaterina a Rusiei;

  • 1808 – Imperiul Rus prea conducerea administrativă în Moldova şi Ţara Românească;

  • 1810 – Prozorovski divizează principatele româneşti în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia. Se încearcă schimbul teritorial Oltenia pe Bucovina la propunerea Imperiului Rus, dar Austria refuză oferta;

  • 1811 (7 aprilie) – Imperiul Rus reia ofensiva în principate, de data aceasta în frunte cu generalul Kutuzov;

  • 1811 (2 octombrie) – Ruşii obţin cea mai mare victorie a lor la Slobozia. Imediat după aceasta încep tratativele de pace între Imperiul Rus şi cel Otoman;

  • 1812 (16 mai)  –  Pacea ruso-turcă de la Bucureşti, prin care  Imperiul Rus intră în posesia teritoriului cuprins între  Prut şi  Nistru ce aparţinuse anterior Principatului Moldova  aflat până în acest an sub suzeranitate otomană.

  • 1812 (23 iulie)  –  Ţarul crează guvernămîntul provizoriu în Basarabia Ţaristă;

  • 1812 (2 august)  –  Ţarul acordă Basarabiei un regim autonom „Înfiinţarea administraţiei provizorii în oblastia Basarabiei„.

 

 

CITIŢI ŞI : 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/03/22/basarabia-si-politica-tarista-de-deznationalizare-si-rusificare-a-bastinasilor-romani-moldoveni-1812-1917/

 

Surse: 

Wikipedia.ro

http://www.istoria.md/articol/903/23_iulie,_istoricul_zilei

15/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

1812 – La 16/28 mai se incheie pacea tâlhărească dintre Rusia şi Turcia, urmată de anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus. Consecinţele ocupaţiei ruseşti

 

 

 

 

 

 

 

 

1812 – Anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus si urmarile ocupaţiei ruse.

 

 

Prin semnarea la 16/28 mai 1812 a Păcii de la Bucureşti, Tratatul incheiat intre Imperiul Rus si Imperiul Otoman, prevedea printre altele (avea 16 articole publice şi 2 articole secrete), cedarea către Rusia a teritoriului dintre Nistru şi Prut, aparţinând Principatului Moldovei, cu o suprafaţă de 45.630 km2 şi cetăţile Chilia, Ismail, Cetatea Albă, Tighina şi Hotin, cu o populaţie totală de 520.000 de locuitori.

Lăţimea teritoriului mărginit de Prut şi de Nistru variază între 22 km în nord şi 200 km în sud.

Suprafaţa totală a Basarabiei este de 45.629,9 km pătraţi, iar in momentul anexării din 1812, populaţia sa era aproape în întregime românească, românii alcatuind, conform unui recensamant din 1810, 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă.

 

 

 

 

 

Harta teritoriului dintre Prut si Nistru apartinand Principatului Moldova, care a fost anexat la 1812 hoţeşte de Rusia.

 

Spre sfârsitul razboiului ruso-turc de la 1806-1812, in data de 22 martie 1812, ţarul Alexandru I accepta „Prutul ca graniţă până la vărsarea lui în Dunăre”, intre cele doua imperii.

Pacea ruso-turcă s-a încheiat cu mult fast la 16/28 mai 1812, la Bucureşti.

Articolele IV şi V  din Tratat, consfinţeau sfâşierea în două a Principatului Moldovei, vasal Porţii :

                        „Articolul IV: Prutul, de unde acest râu pătrunde în Moldova, până la vărsarea lui în Dunăre, apoi din acest loc malul stâng al acestui fluviu până la Chilia şi la vărsarea sa în Marea Neagră, vor forma hotarul celor două imperii: Rusia şi Turcia.

                        Articolul V: Partea din Moldova aşezată pe malul drept al Prutului este părăsită şi dată Sublimei Porţi, iar Înalta Poartă otomană lasă Curţii imperiale a Rusiei pământurile din stânga Prutului, împreună cu toate fortăreţele, oraşele şi locuinţele care se găsesc acolo, precum şi jumătate din râul Prut, care formează frontiera dintre cele două imperii.”

Turcia a mai recunoscut si dreptul Rusiei de face comerţ pe Dunăre, iar Rusia, la rândul său, s-a angajat să-şi retragă peste Prut armatele sale din Valahia şi Moldova.

 Prin acest tratat, fraudulos, poate unic în istoria omenirii,  era încălcat flagrant orice principiu al drepturilor naţionale ale poporului român, Rusia dovedind clar şi  din păcate atât de dureros, care erau dintotdeauna ţelurile ei adevărate.

Evident că, responsabilitatea pentru sfâsierea Principatului Moldovei   aparţine atât  Imperiului Otoman, cât şi Imperiului Rus, care au separat acest  teritoriu istoric românesc, fără să consulte conducerea sa.

Boierii moldoveni au protestat, însă a fost zadarnic.


Printre consecinţele imediate ale anexării au fost:

  1. Refugierea între anii 1810-1814 în dreapta Prutului a peste 5.000 de familii, care nu doreau să rămână sub stăpânirea rusească.

  2. Teritoriul anexat a fost botezat de autorităţile ţariste, începând cu anul 1813 cu numele de Basarabia. In momentul anexării acest  teritoriu rapit de Rusia fiind parte a Moldovei, nu avea o denumire distincta. Mai exact, numele de  Basarabia il avea doar sudului spaţiului pruto-nistrean si a fost extins de ocupantii rusi asupra întregului teritoriu moldovenesc anexat .

  3. Basarabia nu a fost alipită imediat la Rusia, fiind considerat teritoriu cucerit.

  4. Deoarece era considerată captură de război, în Basarabia noile autorităţi au instituit un sistem mai crunt (decât cel turcesc) de exploatare economică; întreaga economie a fost pusă în întregime sub controlul Rusiei.

  5. Un regim imperial, a fost înlocuit cu un altul.

  6. Populaţia românească a Basarabiei a fost scoasă din circuitul vieţii naţionale fireşti, au fost întrerupte toate relaţiile istorice şi tradiţionale cu românii de peste Prut, basarabenii fiindizolati de spaţiul românesc.

  7. Izolarea de spaţiul românesc, a fost urmată de eforturile metodice depuse timp indelungat de autorităţile rusesti de ocupaţie de înstrăinare a acestui teritoriu, prin deznaţionalizarea (rusificarea) populaţiei.

 

Boierul cronicar moldovean Manolache Drăghici, relata sentimentele populaţiei în anii următori anexării:

„…locuitorii moldoveni multă vreme au ţinut pacea încheiată la Bucureşti ca nestatornică, aşteptând dintr-o zi într-alta înapoierea pământului luat de către ruşi şi întregimea hotarului ţării, precum au fost dinainte, dar s-au amăgit în ideile ce hrănia.”

Tocmai în anul 1818, a fost promulgat „Aşezământul organizării oblastei Basarabiei”, prin care provinciei i se acorda o autonomie formală şi era stabilită structura administrativă (în frunte cu un general-guvernator).

Era păstrată provizoriu vechea împărţire teritorială (12 judeţe: Hotin, Soroca, Orhei, Lăpuşna, Hotărniceni, Bender, Cetatea Albă, Chilia, Ismail, Greceni, Codru, Cahul), iar reşedinţa provinciei, care în 1812 era stabilită la Bender, era mutată acum la Chişinău.

Conform acestei legi, în Basarabia era menţinut vechiul caracter naţional, păstrată limba naţională, legile şi obiceiurile în toate domeniile de administrare dar, în  administratie documentele deja se întocmeau şi în limba rusă (astfel, din 1813 a început procesul de rusificare, funcţionarii  imperiali necunoscand limba română).

Noile autoritati au scutit populaţia locala timp de trei ani de impozite şi cinci ani  de serviciul militar.

Boierii moldoveni din Basarabia erau primiţi în tagma nobilimii ereditare ruseşti. Ţăranii însă, au fost cei care au dus povara cruntei exploatări economice a Basarabiei care a urmat.

Multe din pământurile Basarabiei, au fost date drept recompensă , nobililor ruşi.

Spre exemplu, în ţinuturile Ismail, Bender şi Akkerman, dvorenii ruşi au primit în dar din partea guvernului ţarist, peste 300.000 de desetine de pământ.

Procesul de colonizare a Basarabiei a început înca din  vara anului 1812,imediat  dupa adoptarea la 23 iulie, a Statutului special pentru coloniştii sosiţi în Basarabia.

Au fost adusi colonisti din diverse ţări (Bulgaria, Polonia, Ţările Baltice, Franţa, Germania, Elveţia, etc.), care au fost asezati in Basarabia: ei obţineau cetăţenia rusă şi mai multe privilegii, spre deosebire de băştinaşi (scutirea de impozite şi serviciul militar, etc.).

Acest proces a urmărit popularea cu alogeni a Basarabiei in vederea constituirii  unei tagme de susţinători au regimului, schimbarea componenţei etnice a Basarabiei şi deznaţionalizarea băştinaşilor. Drept urmare, dacă în anul 1810 străinii constituiau 5% din totalul populaţiei, în 1817 acestia reprezentau deja 14%.

Intr-adevar, la primul recensământ efectuat de ruşi aici, cel din 1817, au fost recenzati 86% români şi 14% alte naţionalităţi (ucrainieni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi), mare parte din acestea fiind colonizate în cei cinci ani care trecuseră de la anexare sau în timpul războiului ruso-turc anterior anexiunii.

Aceasta politica de rusificare a fost urmarita cu consecventa de toate  guvernele ruseşti, fapt care, prin colonizări de străini şi expulzări de autohtoni a condus la schimbarea caracterului etnic pur românesc al teritoriului.

In acest scop, pe lângă necontenita acţiune de rusificare prin limbă, administraţie, şcoală şi biserică, a bastinasilor români moldoveni, au mai fost puse in practica  două metode care s-au dovedit, mult mai eficiente: strămutarea unui număr cât mai mare de români din provincie şi înlocuirea lor cu venetici de toate naţionalităţile, adusi din imperiu sau din afara lui.

Pentru  obţinerea unui succes cât mai deplin, se foloseau fel de fel de tertipuri, locuitorii români fiind momiţi să îşi părăsească locurile natale, promitandu-li-se  fericirea în cele mai îndepărtate şi mai sălbatice colţuri ale imperiului.

Propaganda rusească îi îndemna pe români să migreze în Siberia, Caucaz, Amur, Turkestan etc., unde li se promiteau împroprietărirea cu pământ şi ameliorarea traiului.

Şi au existat nu puţini naivi care, sperând că măcar aşa vor căpăta pământ, au crezut minciunile propagandei imperiale ruse.

Mii de familii din zona compact românească a centrului Basarabiei şi-au părăsit pentru totdeauna căminul,bucata de pământ, prietenii, limba şi mormintele strămoşilor, pentru a merge spre noul „pământ al făgăduinţei”.

Pe cei mai mulţi dintre aceşti pribegi îi aştepta o soartă cumplită. Din pricina drumului îngrozitor, în condiţii de neimaginat şi a asprimii climei de prin locurile sărace, triste şi neospitaliere pe unde rătăceau, mulţi basarabeni, în special femei şi copii, a murit la mari depărtări de căminele pe care le părăsisera.

Migraţia spre Rusia nu reprezenta insa nimic in comparatie cu exodul care a avut loc, mai ales în primii ani ai ocupaţiei ruseşti, peste noua  graniţa cu Moldova.

Preferând bejenia la fraţii lor din Moldova, ţăranii români luau cu asalt graniţa Prutului.

În acest sens, ministrul rus al lucrarilor publice L.A.  Kasso recunostea impactul negativ al acestor miscari migratoare ale romanilor, atunci   cand declara ca:

„Martorul ocular rus, protopopul Kuniţki, a lăsat o descriere sfâşietoare de inimă a exodului ţăranilor noii noastre provincii, cuprinşi de panică, şi la distanţă de un veac stăruie o penibilă impresie a sentimentului de deznădejde de care au fost cuprinşi mii de locuitori paşnici.”

 Ca să stăvilească cumva migraţia peste Prut, ruşii au răspândit zvonul că dincolo, în Moldova, era ciumă, stabilind chiar o carantină pe malul râului.

În plus, spunea Nicolae Iorga, „când se tăie noua graniţă, cazacii trebuiau să păzească pentru a împiedeca pe ţărani de a veni dincoace de Prut.”

 Lucruri puţin îmbucurătoare releva şi consilierul rus Baikov, care se plângea că „ţăranii, nemaifiind în stare să suporte birurile grele şi taxele nelegale la care sunt supuşi, sunt siliţi să-şi părăsească vetrele şi să fugă peste Prut”, şi în legătură cu acelaşi subiect, înaltul funcţionar Miloşevici sublinia „mâhnirea şi neliniştea poporului din cauza anexării ţării de către Rusia.” 

Însuşi ţarul Alexandru I, îi scria mitropolitului Gavriil la 1 aprilie 1816: „Numeroase familii de ţărani nesiguri îşi abandonează căminele şi încearcă o refugiere dincolo de graniţă.”

Concomitent, din anul 1813, au fost interzise relaţiile culturale şi economice cu moldovenii de peste Prut.

Începea acţiunea de învrăjbire şi dezbinare a celor două maluri de Prut.

Pe o veche carte bisericească, mâna tremurândă a unui preot basarabean a scris, spre a rămâne pentru generaţiile viitorare:

,,În 1812, ca să se ştie, a pus muscalu piatră de hotar la Prut şi a rupt biata noastră Moldovă în două”.

Asta s-a petrecut în urma războiului ruso-turc din 1806-1812, încheiat cu Tratatul de Pace de la Bucureşti, din 16/28 mai 1812….

Încă în timpul războiului, ţarul Alexandru I al Rusiei, primise de la Napoleon I , împăratul Franţei, un fel de ,,cec în alb”, prin care avea calea liberă ca în caz de victorie să ocupe principatele dunărene, Valahia şi Muntenia.

Motivul care i-a îndemnat pe ruşi să extindă denumirea „Basarabia”, de la tinutul Bugeac aflat in sud, asupra întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru, a fost explicat de  istoricul, academicianul și geograful rus Lev Semionovici Berg :

„În timpul ocupaţiei ruseşti din 1806-1812, Basarabia actuală purta numele de Moldova, aşezată în stânga Prutului.

În curând însă, după anexiune, i s-a dat în mod oficial numele de Basarabia, deşi încă mult timp după aceasta, prin Basarabia se înţelegea numai partea ei de sud sau Bugeacul.

Cauza pentru care denumirea părţii de sud a fost extinsă la întreaga provincie a avut un caracter diplomatic.

Unul din articolele Tratatului de la Tilsit din 1807, încheiat între Napoleon şi Alexandru I, obliga Rusia să-şi retragă trupele din Moldova şi Muntenia.

În timpul tratativelor ce au urmat la Paris la sfârşitul anului 1807, plenipotenţiarul rus arăta că în acest tratat nu se spunea nimic despre «Basarabia» şi în consecinţă el insista că aceasta trebuia să rămână la Rusia, interpretând totodată noţiunea de Basarabia în mod lărgit, adică nu numai la Bugeac, ci la întreaga regiune dintre Prut şi Nistru.” 

 Cu atât mai mult se justifică opinia lui K. Marx, despre modul cum a fost încheiat tratatul din 1812:

„Turcia nu putea ceda ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta otomană recunoscuse acest lucru, când la Karlowitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valahia, ea răspunsese că nu are dreptul de a face cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate.” 

 Şi încheind acest scurt capitol, să notăm şi concluziile istoricului elveţian A. Babel:

„Rusia, dând numele de Basarabia întregii regiuni dintre Prut şi Nistru, prin aceasta a căutat să acrediteze ideea existenţei unei ţări basarabene istoriceşte despărţite de Moldova propriu-zisă.” 

Nu fusese aşa până atunci, dar avea să fie de atunci înainte.

 

 Se poate afirma fără reţinere că Basarabia reprezintă cel mai răsăritean spaţiu al latinităţii.

Ea este locuită de acelaşi popor român care se întâlneşte şi în Moldova, Transilvania, Dobrogea sau Banat, un popor care nu are nicio asemănare cu ruşii.

În 1863 statisticianul militar Zaşciuk observa privitor la caracterul basarabenilor:

„ Moldovenii sunt un popor paşnic şi liniştit care până astăzi nu poate uita anii îndelungaţi de robie; trecutul lui trist deopotrivă se reflectează în legendele populare, în credinţele lui şi vibrează în cântecele pline de durere şi fără de sfârşit, ca şi veacurile lungi de suferinţă.”

Cedarea Basarabiei ruşilor, era cea de a doua mare ticăloşie pe care turcii au săvârşit-o faţă de poporul român. Prima s-a petrecut în 1775, când ei au cedat Austriei  Bucovina (Ţara de Sus).

Nici Bucovina şi nici Basarabia nu erau teritorii turceşti, fiindcă nici Moldova şi nici Ţara Românească nu au fost niciodată ocupate de turci şi transformate în paşalâcuri (provincii) turceşti, aşa cum s-a întâmplat cu ţările sud-dunărene, sau cu Ungaria.

Semnificativ este şi faptul că în manifestul ţarului Alexandru I, adresat nobilimii ruse, cu ocazia ocupării Basarabiei, nu se făcea nici o referire la vreun drept istoric al Rusiei asupra acestui teritoriu, ci se referea doar la ,,noua provincie”, în care nobilimea rusă era îdemnată să se stabilească, urmând să primească moşii întinse, cu pământ roditor, păduri, iazuri cu peşte, herghelii numeroase, cirezi de vite şi turme de oi.

Vom aminti, de asemenea, că la Congresul de Pace de la Viena, din 1814-185, de după războaiele napolionene, au fost fixate graniţele de apus ale Rusiei de pe actualele teritorii ale Finlandei şi Poloniei, fără nici o referire la Basarabia, ceea ce denotă că diplomaţia rusă nu era prea convinsă de statrncia hotarului Rusiei de Prut, gândindu-se probabil, că ocuparea teritorului dintre Prut şi Nistru era una vremelnică.

,,Vremelincia” aceasta va dura însă mai bine de o sută de ani.

Adică de atunci din 1812, când ,,a pus muscalu piatră de hotar la Prut” şi până în 1918, când Sfatul Ţării de la Chişinău a hotărât că Republica Democratică Molovenească (Basarabia) ,,ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiilor că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”.

Din 1812 ,,ţara numită Basarabia şi locuită în principal de valahi, a fost alipită Rusiei”.

Aşa se află scris în lucrarea întitulată ,,Descrierea etnografică a popoarelor Rusiei” (Description ethnographique des  peuples de la Russie), srisă de T. De Pauly, apărută la Sankt-Petersburg, în 1862.

Doar după câţiva ani de la ocuparea Basarabei,  guvernatorul rus al Basarabiei, Timkovski, scria negru pe alb  într-un raport din 1827:

,,Populaţia Basarabiei se compune din două categorii de locuitori: moldovenii autohtoni şi vagabonzii care reuşesc să se strecoare încoace. Tot ce e mai criminal în Rusia, caută să-şi facă drum aici, în speranţa că se vor putea ascunde de crimele lor”.

La scurt timp după ocupare, ruşii au început un puternic proces de deznaţionalizare şi de strămutare a populaţiei româneşti, dublat de o masivă colonizare a altor populaţii (ruşi, bulgari, găgăuzi, germani etc.). Aceste metode au început repede să dea roade, astfel că într-un timp relativ scurt populaţia autohtonă romanească a Basarabiei se redusese la 66,4 la sută.

In anii care au urmat anexarii de catre Rusia a acestui teritoriu, a avut loc un exod masiv al taranilor  catre partea de Moldova ramasa neocupata.

Fuga ţăranilor a  continuat până către mijlocul secolului, căci disperarea poporului când s-a aflat că anexarea era definitivă a fost de neimaginat. 

„Curentul acesta foarte păgubitor pentru prestigiul autorităţilor ruseşti, spunea L.A.Kasso, se întreţinea şi de teama pe care o aveau ţăranii, cu drept cuvânt, că administraţia rusească va introduce regimul servagiului, cum a făcut în Ucraina, – sistem exact contrar structurilor Principatului Moldovei, unde ţăranii aveau libertate individuală.” 

Locul celor plecaţi era luat de ţărani ruşi şi ucrainieni, aflaţi în aceeaşi situaţie disperată, şi cărora li se spunea că traiul era mai bun în Basarabia.

Prima grijă a noilor stăpâni ai Basarabiei a fost să favorizeze venirea coloniştilor.

La 23 iulie 1812, Rusia a acordat cetăţenie rusă oricărui locuitor care se afla în Basarabia, fie că era chiar de acolo, fie că între timp venise să se stabilească acolo, cu condiţia de a depune jurământul de credinţă faţă de ţar.


Articolul XXII al statutului oblastiei Basarabia  prevedea:

„Toţi locuitorii provinciei, cum şi cei ce vor veni să se stabilească acolo ulterior, sunt scutiţi pe timp de trei ani de plata impozitului general şi cel agricol către stat.”

Iar articolul XXIII completa: „Toţi locuitorii provinciei, cum şi cei ce ar veni să se stabilească acolo de acum înainte, sunt scutiţi de serviciul militar.”

În câţiva ani după anexare, în Basarabia, mai ales în sud, au apărut 16 colonii evreieşti, 24 nemţeşti, 42 bulgăreşti, una elveţiană, 7 căzăceşti, două ţigăneşti etc.

De asemenea, spunea Kruşevan: „Gurile Dunării i-au atras pe cazacii ruşi fugari.”  

Coloniştii germani au fost aduşi mai ales din regiunile poloneze şi baltice, în valuri nenumărate intre anii  1814 şi 1842.

Multe dintre satele coloniştilor căpătau numele localităţilor în care trupele ruseşti îl învinseseră pe Napoleon: Borodino, Tarutino, Maloiaroslaveţ, Krasnoe, Kulm, Leipzig, Katzbach.

 Germanii au primit înlesniri speciale pentru a se aşeza în sudul Basarabiei.

Ei erau scutiţi de impozite şi prestaţii pe timp de zece ani; primeau un împrumut de la stat pe câte zece ani; primeau un ajutor bănesc zilnic pentru hrană din momentul aşezării în Basarabia până la obţinerea primei recolte; erau scutiţi de orice prestaţie militară; le era asigurată deplina libertate a cultului.

În aceste condiţii, nu e de mirare că, pe lângă coloniştii nemţi veniţi din Principatul Varşoviei, au preferat să vină în Basarabia şi locuitori din Germania, în special din Bavaria, Württemberg etc.

Înainte, în timpul şi după încheierea războiului ruso-turc din 1806-1812, sudul Basarabiei a început să fie colonizat cu bulgari şi găgăuzi. Primii erau partizani ai ruşilor în perioada războaielor ruso-turce şi se retrăgeau cu aceştia la încheierea păcilor, când se temeau de represiunile turcilor.

Ceilalţi, gagauzii, erau nişte turci creştinaţi din Bulgaria şi Dobrogea, vorbind însă o limbă mai curată decât limba turcă propriu-zisă, amestecată cu elemente arabe. Ei, din cauza traiului greu, îi însoţeau pe bulgari în peregrinările lor de la nordul Dunării.

Emigrarea bulgarilor şi găgăuzilor s-a desfăşurat în anii 1769 -1834, iar centrul ei a fost în jurul oraşului Bolgrad.

Au fost si colonisti, mai putini la numar, de nationalitate  poloneza, sârba, albaneza, franceza, ultimii aduşi din Elveţia şi aşezaţi în aici  in  1824-1828

Pe deasupra, locuitorii români din Basarabia erau obligaţi să construiască ei înşişi casele coloniştilor.

Istoricul rus de origine română Nacco spunea: „Materialul necesar construirii caselor coloniştilor a fost adus din pădurea Orheiului de locuitorii (români) din Basarabia, care au muncit la construirea caselor şi au întreţinut pe propriile lor cheltuieli pe noii colonişti.”

Rusul N. Zozulinov consemna intr-o Scurta schiţa istorică asupra Basarabiei : „Majoritatea coloniştilor erau fugari ruşi care voiau să scape, unii de sclavia boierilor, alţii de serviciul militar, alţii de pedeapsa că fuseseră condamnaţi pentru crime şi în sfârşit alţii de persecuţiile religioase.”

Cu toate acestea, în lucrarea ,,Lista localităţilor din imperiul rus”, editată la Sankt-Petersburg, în 1862, se consemnează că ,,românii sunt cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ai Basarabiei”.

Un nou  recensământ oficial care a avut loc în Basarabia abia în 1897, cu care ocazie au fost aplicate toate metodele posibile pentru formarea unei noi imagini a provinciei, mult mai rusească decât ne-am fi putut aştepta.

Pe scurt, acum au fost înregistraţi drept ruşi toţi cei care cunoşteau cât de cât limba autorităţilor. Prin acest original procedeu, românii „scădeau” la 47,6%, dar realitatea era cu totul alta.

Rusul Butovici scria despre conaţionalii săi la acest recensământ: „Numărul lor este în realitate mult mai puţin important decât cel indicat prin recensământ.” 

De altfel, recensământul din 1897 a fost infirmat chiar şi de datele publicate de departamentul militar, potrivit cărora în Basarabia în 1900 românii erau 52%.

 Adevarul  rezultă din estimările de la începutul secolului al XX-lea care aratau ca românii atingeau proporţia de 75% (după Kruşevan), apoi  70% în 1912 (după Laşkov) (37) şi, în sfârşit, 65-67% în 1918 (după americanul J. Kaba).

Teribilul proces de rusificare a populaţiei româneşti dintre Prut şi Nistru, ca şi urmările sale nefaste pentru aceasta, a fost recunoscută şi de unii istorici ruşi. N.N. Durnovo în lucrarea sa întitulată ,,Politica panslavistă rusă”, apărută la Moscova, în 1908, consemnează:

,,Poporul basarabean, mulţumită rusificării silnice, e transformat într-o hoardă de robi muţi şi ignoranţi. Acestui popor i s-a interzis să înveţe limba sa natală în şcoli, i s-a interzis să se roage lui Dumnezeu în graiul părinţilor săi, sute de mii de deseatine din pământul său au fost împărţite coloniştilor ruşi, bulgari şi germani şi aceasta numai de a-l sili să-şi părăsească ţara. Numai într-un singur an, 885 de familii ţărăneşti basarabene au trebuit să plece în Siberia spre a o coloniza. Bieţii oameni îşi lasă holdele roditoare pentru că nu mai pot trăi în ţara lor”.

În ce priveşte rusificarea silnică, de care vorbeşte N.N.Durnovo, acesta a continuat, cu toată împotrivirea dârză a românilor basarabeni.

Astfel, în 1867, limba română a fost scoasă din toate programele de învăţământ ale şcolilor, fiind înlocuită cu limba rusă.

După doar câţiva ani, Basarabia a fost declarată gubernie rusească, fiind trimişi aici cei mai aprigi ,,specialişti în rusificare”.

Între ei şi episcopul Pavel Lebedev (1871-1882), care a început o adevărată prigoană faţă de tot ce mai era românesc: a desfiinţat catedra de limbă română din cadrul Seminarului Teologic din Chişinău, a închis vechea tipografie eparhială, înfiinţată în 1813, de către mitropolitul Gavriil Gavrilescu-Bodoni; au fost alungaţi din parohii toţi preoţi români, fiindcă nu ştiau să oficieze sfânta liturghie în limba rusă, şi s-au înfiinţat ,,stranele ruse” în fiecare biserică românească, în care se vorba şi se cânta numai în limba rusă etc.

Cu toate acestea, conştiinţa naţională a românilor basarabeni nu a putut fi nici înfrântă, nici spulberată.

În sufletul lor ei trăit cu convingerea că au fost, sunt şi vor rămâne români, iar ,,Basarabia noastră este o ţară românească tocmai ca şi celelalte ţări de peste Prut, locuite de fraţii noştri”.

 Este ceea ce remarca şi georaful francez Em. de Martonne în 1919:

„Totul indică o ţară locuită de secole şi această ţară este pur românească… îndată ce am intrat în Basarabia, am regăsit bogatele costume femeieşti româneşti şi câţiva bătrâni cu barba căruntă, purtând cojoc şi căciulă.” 

 Foarte importante sunt mărturiile complete ale etnografului rus de Pauly (1862):

„Valahii, vlahii (moldavii, moldovenii), rumunii, rumânii sau românii sunt un popor ieşit în primele secole ale erei noastre din amestecul de daci, romani şi slavi, spunea acesta. El e cu totul distinct de vecinii săi slavi şi maghiari… La nord ei se învecinează cu rutenii, la est cu ucrainienii propriu-zişi, la sud cu bulgarii, la vest cu fraţii lor din Moldova şi la sud-est cu Marea Neagră.”

Şi continua astfel:

„Şesul care merge de la valul superior al lui Traian şi până la mare, Bugeacul de altădată, căruia în antichitate i se zicea «deşertul get», totdeauna a fost locuit de locuitori sălbatici geţi, pecenegi, nogai…

Toată partea Basarabiei situată la nord de valul superior al lui Traian este locuită în principal de valahi sau români şi de fapt n-a fost niciodată o ţară independentă sau măcar separată de celelalte ţări valahe…

Locuitorii părţii acesteia superioare a Basarabiei sunt aceiaşi români ca şi cei de dincolo de Prut; ei vorbesc aceeaşi limbă şi aparţin, ca şi aceştia, aceleiaşi biserici ortodoxe greceşti.”

Despre limba lor spunea: „Limba română vorbită în Basarabia este aceeaşi ca şi în Moldova.”

Iar concluzia firească era aceasta:

„Valahii sau moldovenii din Basarabia centrală au rămas în toate privinţele extrem de ataşaţi naţionalităţii lor.”

De aceea, convingerea lor a fost întotdeauna fermă şi neclintită:

,,Noi socotim că mântuirea neamului nostru este numai în unirea tuturor fiilor noştri într-o singură ţară. Noi de la străini nu mai aşteptăm nimic, toată nădejdea ne-o punem în viaţa la un loc cu toţi fraţii noştri români…Noi vrem o Românie a tuturor românilor”.

Acum, când s-au  împlinit două sute de ani de la tragicul eveniment din 1812, iar românii basarabeni au reuşit să se smulgă de sub cizma rusească şi de sub dominaţia imperială a Moscovei, va veni o zi în care se va împlini şi rugămintea lor:

,,Du-ne, Doamne, înapoi Basarabia în Ţară”!

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/05/17/razboiul-ruso-turc-din-1806-1812pacea-de-la-bucuresti-din-1812-si-consecintele-lui-nefaste-asupra-tarilor-romane/

 

 

 

 

 

Surse: http://www.morarup.narod.ru/Basarabia_1812-2012 ; https://istoriabasarabiei.wordpress.com/; http://www.ziarulnatiunea.ro/ ocuparea-basarabiei-de-catre-imperiul-rus.

 

 

 

 

 

 

 

02/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Războiul Ruso-Turc din 1806-1812, Pacea de la Bucureşti din 1812 si consecinţele lor nefaste asupra Tarilor Romane.

 

 

Harta Moldovei dintre Prut si Nistru

 

  

Ajungând la Nistru, Imperiul Rus nu avea evident nici o intentie să se oprească aici.

La 22 noiembrie 1806 izbucnea noul război ruso-turc, purtat în întregime pe teritoriul ţărilor române.

La 8 ianuarie 1807 Poarta acuza Rusia că tratează principatele ca pe o posesiune a sa, amestecându-se grosolan în treburile lor intene.
Să menţionăm că în 1806 relaţiile Rusiei cu Franţa lui Napoleon nu erau deloc bune, după ce ruşii au acordat sprijin Prusiei împotriva acestuia în bătăliile de la Jena şi Auerstädt (10-14 octombrie 1806), unde au fost învinşi.

Probabil căutând să se răzbune pentru pierderile suferite, ruşii au atacat din nou Turcia, socotită deja de multă vreme ca „omul bolnav al Europei”.

Ruşii se arătau foarte indignaţi pentru pretinsele încălcări de către turci ale tratatului bilateral din 1802.

 

 

Mihelson Ivan, general al Imperiul Rus

 

Mihelson Ivan, general al Imperiul Rus

 

Armata rusă şi-a început ofensiva sub comanda generalului Michelson si la  11 noiembrie 1806 avangarda trecea Nistrul, în dreptul oraşului Moghilău,sub conducerea contelui Dolgoruki.

La 12 noiembrie era ocupata localitatea  Bălţi, iar  la 14 noiembrie ruşii treceau Prutul lângă Sculeni.

În aceeaşi zi Hotinul era ocupat de trupele generalului Essen, iar la 24 noiembrie, Tighina de generalul Meiendorf.

 Celelalte cetăţi moldoveneşti, Cetatea Albă, Chilia etc., s-au predat fără împotrivire. Singura care avea să opună rezistenţă va fi cetatea Ismailului, care va capitula  abia la 14 septembrie 1809.
Ruşii, ca de obicei, declarau că nu au nici o intenţie criminală. Ministrul rus de externe, Budberg, afirma la 26 noiembrie 1806 că ţarul „nu are nicio intenţie de a face cuceriri pe seama turcilor; ocuparea militară a Moldovei şi Ţării Româneşti nu are alt scop decât acela de a readuce Poarta la restabilirea vechilor raporturi existente între ea şi Rusia conform tratatelor.

La 3 decembrie 1806, de la Slobozia, unde se refugiase, domnul Moldovei, Alexandru Moruzi, îi scria lui Napoleon că nu-şi poate ocupa tronul datorită intrării trupelor ruseşti în ţară.
 

La 12 decembrie 1806, ţarul Alexandru I adresa un manifest plin de promisiuni divanurilor principatelor.

El asigura divanurile că la va păzi „de toate relele care ameninţă pământul lor” şi că le va apăra „sloboda lucrare a credinţei, desfăşurarea tuturor privilegiilor şi obiceiurilor lor.

 

Alexandru I, împărat al Imperiului Rus 1801-1825

 

Alexandru I, împărat al Imperiului Rus 1801-1825

 

 În continuarea înaintării lor, ruşii ajunseră  în apropiere de Bucureşti, învingând primele trupe turceşti ieşite în întâmpinare la Ferbinţi (11 decembrie).

Bucureştiul a fost ocupat pe 23 decembrie de trupele generalului de origine sârbă Miloradović si l-au pus domn pe Alexandru Ipsilanti.
În acest timp, marile puteri occidentale începeau să ia poziţie faţă de conflictul ruso-turc.

În funcţie de interesele proprii, ele sprijineau o parte sau alta din cele aflate în război.

Franţa, adversara Rusiei, se apropia de Turcia. În schimb, Anglia, adversara Franţei, încerca slăbirea Imperiului otoman.

La 25 ianuarie 1807, ambasadorul Angliei la Constantinopol, Arbuthnot, cerea Porţii între altele cedarea principatelor către Rusia.

Luptele „diplomatice” se vor desfăşura paralel şi chiar mai intens decât operaţiunile militare.

În luna aprilie 1807 se emitea memoriul diplomatului francez Le Clerc, propunând unirea principatelor într-un stat vasal Porţii, cu domnie ereditară, dejucându-se prin aceasta planurile ruseşti de ocupare şi anexare a principatelor şi recunoscându-se implicit unitatea românilor locuind aici.

La 7 iulie 1807 se încheia pacea ruso-franceză de la Tilsit, iar prin articolul XXII al tratatului, Rusia se obliga să-şi retragă toate trupele din Ţara Românească şi Moldova.

Dar planurile viitoare ale Rusiei şi Franţei, acum aliate împotriva Angliei, erau mult mai neliniştitoare: Imperiul otoman urma a fi împărţit între ele , cu unele generoase „cedări”  in favoarea  Austriei.

Deocamdată însă,a fost semnat un armistiţiu ruso-turc la Slobozia (24 august 1807), care prevedea evacuarea trupelor ruseşti din Ţara Românească şi Moldova. 

Evident , acest tratat nu s-a aplicat, întrucât ţarul a refuzat ratificarea lui, acuzându-l chiar pe generalul Meiendorf că a acordat condiţii prea favorabile Turciei.

Ostilităţile vor fi reluate în 1809.

 

 

 

Întâlnirea dintre Napoleon I şi ţarul Alexandru I al Rusiei la Tilsit

 

 

 

Tratatul de pace de la Tilsit, din 7 iulie 1807, stipula la articolul 22:

„Trupele ruse se vor retrage din provinciile Valahia şi Moldova, însă aceste provincii nu vor putea fi ocupate de trupele Înălţimii Sale Sultanul până la ratificarea viitorului tratat de pace definitiv dintre Rusia şi Poarta Otomană”.

Condiţia rămânerii turcilor în afara Principatelor Române a fost folosită de ruşi în august, când turcii s-au grăbit să intre în Brăila după încheierea armistiţiului de la Slobozia, iar sub acest pretext ţarul Alexandru a refuzat să îşi mai retragă trupele.

Răsturnarea de situaţie a venit pe 19 august 1807 când ministrul de externe rus, baronul Budberg, i-a recomandat ţarului Alexandru să nu îşi retragă trupele din Principatele române (vezi al doilea document de mai jos, sugestia iniţială a venit din partea generalului Michelson).

Motivaţia acestei încălcări a Tratatului de la Tilsit ,vechi de nici o lună, era una militară: retrăgându-se dincolo de Nistru ruşii ar fi pierdut o poziţie strategică faţă de turci (demarcaţia pe Dunăre fiind mai interesantă decât demarcaţia pe Nistru).

Ţarul a fost de acord cu propunerea ministrului său şi a doua zi, pe 20 august 1807, pleca de la Sankt Petersburg către Bucureşti ordinul către generalul Michelson prin care i se transmitea acestuia să nu se retragă din Principatele române şi îi erau făcute o serie de sugestii pentru motivarea diplomatică a acestei acţiuni.

Chiar în 1807, la 19 noiembrie, bucurându-se acum de alianta cu  Napoleon, ţarul Alexandru I îi cerea acestuia asentimentul pentru anexarea principatelor, acord comunicat prin ambasadorul francez la Petersburg, Coulaincourt, în februarie 1808:

Anexarea Valahiei şi Moldovei umple o pagină a istoriei. Imperiul Majestăţii Voastre realizează ce au dorit înaintaşii.

( La 1 mai acelaşi an, ţarul îi spunea încă o dată lui Coulaincourt că: „Ambiţia mea nu va fi alta decât Valahia şi Moldova.

 Înţelegând însă că francezii n-aveau destulă putere în regiune, ruşii au început tratative separate şi cu Austria.

La 31 mai 1808, la Petersburg, s-a perfectat un plan austro-rus de unire a principatelor române, care urmau a fi încredinţate unui frate al împăratului Austriei care să se căsătorească cu marea ducesă Ecaterina a Rusiei.

Nu incape indoiala ca  adevărata dorinţă a ruşilor era să ocupe ei singuri ţările române. În tratatul secret încheiat cu Napoleon la Erfurt la 12 octombrie 1808, împăratul francez „accepta” anexarea de către Rusia a principatelor şi atingerea de către ea a liniei Dunării.

 Drept urmare,  Turcia se reconcilia cu Anglia.

Se părea că soarta principatelor era pecetluită. Încă la 2 februarie 1808, Napoleon îi cerea ambasadorului Coulaincourt să comunice ruşilor că: „Noi nu putem să ne ciocnim; lumea e prea mare. Eu nu voi insista ca dânsul (ţarul) să evacueze Moldova şi Valahia. Să nu insiste nici el ca eu să evacuez Prusia.” 

 Bineînţeles, scrisoarea lui Napoleon a produs mare bucurie la Petersburg. Ruşii începeau să fie tot mai convinşi că frontiera Dunării nu mai putea să le scape.
Iar la 3 decembrie 1809 fericirea lor putea fi deplină. Napoleon declara la deschiderea Corpului Legiuitor al Franţei că prietenul şi aliatul său, ţarul Alexandru I, „a reunit la vastul său imperiu Finlanda, Moldova şi Valahia.

În aceste condiţii, ruşii isi reluau ofensiva în 1809. Imediat era ocupat Ismailul, apoi treceau în sudul Dunării şi în 1810 cucereau Turtucaia, Bazargicul şi Silistra. Iar la 15 aprilie 1810 ruşii notificau oficial încorporarea principatelor române. Problema era ca şi rezolvată.

Împăratul Alexandru doreşte foarte mult terminarea acestui război, dar, la încheierea păcii, consideră indispensabil să obţină întreaga suveranitate asupra provinciilor Moldova şi Valahia”, comunica după patru zile ministrul american la Petersburg, viitorul preşedinte J.Q. Adams.

De altfel, arăta el la 31 iulie acelaşi an, „Valahia şi Moldova, după cum puteţi observa din extrasele gazetelor (ruseşti), sunt deja anexate la Imperiul rus.

Situaţia ţărilor române era prin urmare foarte gravă, după cum rezultă şi din această afirmaţie a contelui Rumeanţev din 20 iulie 1810:

M.S. Împăratul, considerând Moldova şi Valahia ca provincii ale imperiului său, şi care, prin urmare, vor fi administrate cu legile imperiului său, a hotărât să suprime în aceste teritorii executarea drepturilor ce sunt practicate numai în Turcia… orice individ născut în aceste provincii nu trebuie să fie considerat altfel decât un supus rus.

 Încă de mai înainte, principatele au fost puse sub oblăduirea unor cârmuitori ruşi.

În 1808 în fruntea lor se afla senatorul Kuşnikov, iar în 1810 senatorul Krasno-Milaşevici.

După celebra notificare a încorporării lor la Rusia, principele Prozorovski avea pregatit  şi un proiect de divizare a lor în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia, iar generalul Kamenski, comandantul Armatei Dunărene, îi propunea deja ţarului să cedeze Oltenia Austriei ,în shimbul Bucovinei. Această propunere chiar a fost făcută Austriei, dar curtea vieneză a respins-o.

Din punct de vedere al organizării bisericeşti, prin ukazul (decretul) ţarului Alexandru I, ţările române formau un exarhat cuprinzând Moldova, Valahia şi Basarabia, supus ierarhic sinodului rus.

Ca exarh a fost numit Gavriil Bănulescu-Bodoni, român ardelean  trecut de mult în slujba Rusiei, şi care de curând demisionase din funcţia de mitropolit al Kievului.

În Basarabia el l-a chemat în 1809 pe protopopul Teodor Maleavinski, venit din eparhia Ekaterinoslavului.
Şi pentru că turcii refuzau să recunoască anexarea principatelor, ţarul hotărî să dea le dea lovitura decisivă…

 La 7 aprilie 1811, Kamenski era înlocuit de la comanda armatei cu generalul Kutuzov, iar  la 2 octombrie ruşii obţineau cea mai mare victorie a lor, la Slobozia.

 

Generalul Mihail Kutuzov

Imediat se începură tratativele de pace.

Pacea de la Bucureşti din 1812. Consecinţe asupra Principatului Moldovei.

Asa cum am vazut, la începutul anului 1807 ruşii iau sub control principatele româneşti şi instaurează administraţia militară în principate in anul 1808,sub comanda lui  Kuşnikov, inlocuit in   1810  cu Krasno-Milaşevici.

Prozorovski este responsabil cu  divizarea principatelor Valahia şi Moldova în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia.

 Ulterior Imperiul Rus dorea să facă schimb de teritorii cu Imperiul Austriac, dorindu-se schimbarea Olteniei  cu   Bucovina , insa

 Austria a refuzat.

Otomanii refuzau cu indarjire sa recunoasca  anexarea Principatelor Moldova şi Valahia la Imperiul Rus, si atunci  Imperiul Rus dă lovitura decisivă la 7 aprilie 1811,avand in  fruntea armatelor sale  pe nou numitul general Kutuzov.

 La 2 octombrie 1811 dupa ce ruşii obţin cea mai mare victorie a lor la Slobozia, încep imediat tratativele de pace cu turcii, la Giurgiu şi se finalizează la Bucureşti.

Ruşii cereau „ambele ţări româneşti”,adica si Ţara Românească şi Moldova.

Soarta a facut ca iminenţa atacului lui Napoleon asupra Rusiei să reducă treptat pretentiile rusesti , de la ambele ţări române, la toată Moldova si mai  apoi la teritoriul Moldovei dintre rîurile Nistru şi Siret, pentru ca pînă la urmă, pretenţiile să se limiteze la ţinuturile turceşti dintre rîurile Nistru şi Prut: ţinutul Hotin şi Bugeacul (Basarabia istorică).

 Iscusinţa negociatorului francez Gaspard Louis Andrault, conte de Langeron (1763-1831), care servea interesele ţarului, a permis însă şi anexarea părţii răsăritene a Moldovei care nu făcuse parte din vilayeturile (provinciile) otomane, prin extinderea frauduloasă a denumirii de Basarabia la toate ţinuturile dintre Dunăre şi Hotin, mulţumită complicităţii primului dragoman al Porţii, care şi-a trădat suveranul în schimbul unei latifundii şi al unui inel foarte preţios.

(Ulterior primul dragoman a fost executat pentru trădare, din ordinul Porţii.)

Pe data de 16/28 mai 1812, în articolele IV şi V ale Tratatului de Pace de la Bucureşti se consfinţeşte sfîşierea în două a Moldovei şi răpirea de către Imperiul Rus a tinutului  dintre Prut şi Nistru, denumite de atunci în colo de Rusia, Basarabia.

Tratatul a incalcat grosolan  practica internaţională şi normele de drept existente in epoca, atata timp  cat  Imperiul Otoman ceda ţinuturi care nu-i aparţineau şi care faceau parte dintr-un stat vasal, dar autonom, cu care imperiul avea un tratat in care garanta  frontierele .

Pacea de la Bucureşti a facut  ca Moldova să piardă pentru o perioada indelungata de timp mai mult de jumătate din teritoriul său.

 

Sursa:  http://istoria.md/

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie.

 

 

Note:

  1. Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 96.

  2. Ibidem.

  3. Ibidem.

  4. Ibidem.

  5. Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 30.

  6. Politica externă…, p. 96.

  7. Paul Cernovodeanu, „De dragul păcii, Rusia nu va restitui nimic”, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 5/1991, p. 12.

  8. Ibidem.

  9. Ibidem.

17/05/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 7 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: