Răscoala țărănească de la 1907 și componenta antisemită a cauzelor care au dus la declanșarea ei

Secretul istoric antisemit al Răscoalei de la 1907 din România

Foto: Octav Băncilă-1907

Documente rămase de la începutul secolului al XX-lea scot la iveală lucruri mai puţin cunoscute despre marea Răscoală din 1907.

Istoricii botoşăneni cred că a fost o revoltă populară cu un caracter antisemit la care au participat nu doar ţărani, ci şi orăşeni, muncitori şi soldaţi, scrie  Cosmin Zamfirache în adevarul.ro preluat de  Anonimus.ro.
Istoriografia românească consemnează data de 21 februarie 1907 ca moment de debut al ultimei mari răscoale ţărăneşti din Europa.

Flacăra revoltei, aşa cum prezintă şi manualele şcolare, a fost aprinsă în localitatea Flămânzi, situată la 25 de kilometri de municipiul Botoşani. 

Tot la şcoală se învaţă că Răscoala de la 1907 a fost una eminamente ţărănească, prin care truditorii pământului exploataţi de arendaşi şi-au cerut drepturile cu furcile şi topoarele.

De la Flămânzi, revolta s-a întins în toată ţara, fiind în cele din urmă înăbuşită în sânge.

Studiul unor importante documente de arhivă arată însă o realitate altfel nuanţată la Botoşani. Rapoartele prefecturii, ca şi alte comunicări ale autorităţilor locale din judeţele Botoşani şi Dorohoi, de la vremea aceea, acolo unde a început totul, rescriu o parte a firului evenimentelor. Din documentele vremii reiese că la 1907 în judeţele Botoşani şi Dorohoi în particular a fost o revoltă generală la care au participat ţărani (la sate), dar şi muncitori, orăşeni sau soldaţi (în oraşe cum ar fi Botoşaniul).

Adevărata ţintă a răsculaţilor  

„Răscoala de la 1907, din judeţul Botoşani, aşa cum o arată documentele vremii, a fost una antievreiască. Nu aveau nimic cu Guvernul sau cu boierii pământeni. Au fost moşii ale boierilor români apărate de răsculaţi. Revolta a fost îndreptată împotriva arendaşilor evrei” – scrie istoricul Ştefan Cervatiuc.

De altfel, toate rapoartele arată că doar proprietăţile aredaşilor evrei au fost devastate de ţărani, iar în oraşe, unde de fapt au fost cele mai puternice revolte, „mahalagiii” au devastat toate prăvăliile evreieşti şi erau cât pe ce să-i linşeze pe cămătarii şi negustorii evrei. Aceştia din urmă s-au apărat cu pistoalele, ucigând mai mulţi români şi, implicit, stârnind şi mai mult mulţimea.

Scânteia aprinsă la Flămânzi  

În 1906, conservatorii deţineau puterea politică în Regatul României, prin cabinetul condus de prim-ministrul Gheorghe Cantacuzino. În nordul Moldovei, arendaşii îşi disputau ultimele moşii rămase în stăpânirea boierilor.

Ultima dintre acestea era a lui Mihalaki Sturdza, de la Flămânzi. Boierul dorea să se mute la oraş şi pe moşie se băteau doi arendaşi evrei, Mochi Fischer şi cumnatul său, Berman Juster.

Pentru a obţine sprijinul ţăranilor şi a-l convinge pe boier, Mochi Fischer împreună cu omul tocmit de acesta drept viitor administrator, Gheorghe Constantinescu, promite oamenilor învoieli avantajoase.

„Pentru a obţine sprijinul ţăranilor, omul arendaşului a promis tot ceea ce doreau să audă ţăranii. Sunt documente în acest sens. În primul rând, că vor avea mai mult timp pentru a-şi ara ogoraşele. De altfel, despăgubirea pentru zilele de muncă la care nu se prezentau era acceptabilă” – istoricul botoşănean Ionel Bejenaru.

Mochi Fischer a câştigat sprijinul ţăranilor, dar nu şi-a ţinut cuvântul. Din contră, a refuzat să încheie înţelegerile convenite cu ţăranii.
Oamenii pământului, spun istoricii, erau dependenţi de aceste contracte.

„În funcţie de ele ştiau câte zile trebuie să lucreze la arendaş, câte le mai rămânea pentru ogoarele lor. În funcţie de asta îşi planificau lucrările agricole. Era vital pentru ei, iar arendaşul amâna semnarea”– spune istoricul Ştefan Cervatiuc.

Rapoartele Prefectului  

În acele momente, ura împotriva arendaşilor a crescut. Prefectul de la acea dată al Botoşaniului, Jules Văsescu, a prevăzut dezastrul. Era, de altfel, anunţat de ţărani prin intermediul învăţătorilor care le scriau jalbele.

Prefectul a plecat de urgenţă la Flămânzi şi l-a somat pe arendaş să semneze contractele de învoială promise ţăranilor.

„Plângerea ţăranilor este justă şi este de dorit ca domnii arendaşi să o îndeplinească. Ei sunt vinovaţi şi numai ei pot remedia la asemenea stare de lucruri. Ba din contră, e de prevăzut că la primavară (n.r. – în anul 1907) arendaşii nevoind a da pămînturi la locuitori, aceşti din urmă le vor lua singuri şi prin acest mijloc vor provoca o stare de lucruri îngrijorătoare pentru viitor. Din nenorocire, administraţia, din cauza insuficienţei legei, nu va putea preveni asemenea dezordine”, scria prefectul Văsescu Ministerului de Interne.

Intervenţia prefectului a fost în van: arendaşul nu avea de gând să respecte învoielile promise. Astfel, pe data de 8 februarie 1907, se naşte primul conflict. Peste 200 de ţărani veniţi la Primărie pentru a cere încheierea învoielilor sunt înjuraţi de administratorul Constantinescu, care bate cu biciul doi ţărani.

Întărâtaţi, trei ţărani îl dau jos de pe cal şi îl bat pe administrator.
Prefectul pleacă din nou la Flămânzi şi dă un ultimatum arendaşului.

„Locuitorii au fost calmi şi respectuoşi, dar bine decişi a nu mai primi pe moşie pe administratorul Constantinescu, care îi maltratează. Am pus în vedere domnului Fischer că locuitorii cer îndeplinirea promisiunilor făcute de el, fiind responsabil de turburările actuale, fruct al imprudenţei de anul trecut”, se arată în raportul său de pe 10 februarie către Ministerul de Interne.

Lucrurile se liniştesc în mod miraculos la Flămânzi. Practic, revolta care s-a lăsat doar cu câteva palme încasate de administrator era ca şi încheiată în februarie 1907, dar a continuat în martie, când a devenit sângeroasă.

Ţăranii, sărăcia şi mizeria  

La începutul secolului al XX-lea viaţa ţăranului român era precară. Satele nu beneficiau de asistenţă medicală eficientă, iar copiii ţăranilor mergeau la şcoală pe apucate, când nu aveau treabă la câmp. Sărăcia, mizeria şi analfabetismul erau flagelul lumii rurale din acea perioadă, după cum reiese din documentele epocii.

În plină epocă a industrializării şi a progreselor ştiinţifice, ţăranul român trăia încă în Evul Mediu.

Împroprietăririle din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, dar şi din 1879, nu au rezolvat nici pe departe problema ţăranilor.
„Ţăranii cer mereu pământ. Ei socotesc că, dacă li se va da pământ cât de mult, toate relele lor se vor lecui. Aceasta nu este adevărat sau e adevărat numai în parte. Dovada este că cei care au fost împroprietăriţi la 1864, la 1879, se plâng ca şi ceilalţi.

Pământurile date la 1864 și la 1879 s-au fracţionat peste măsură prin moştenire. Altele s-au arendat pe nimic la cămătari, iar cei care au pământul întreg se plâng de sărăcie, pentru că nu ştiu să scoată din el tot folosul ce se cuvine”, scria Spiru Haret la 1905.

Ura surdă împotriva arendaşilor  

Pe lângă toate aceste necazuri, lumea ţărănească intrase pe mâna arendaşilor. Marii boieri, sătui de viaţa la ţară, preferau viaţa comodă de la oraş şi arendau marile lor moşii. Arendaşii trebuiau să-şi scoată cheltuielile cu arenda, dar şi profit pe deasupra.

Teritorii întinse din Moldova în special, inclusiv zona Botoşaniului şi a Dorohoiului, au ajuns să fie luate în arendă de evrei veniţi din Imperiul Austro-Ungar, în special de la Cernăuţi.

Cel care avea cele mai importante posesiuni era Mochi Fischer, care deţinea în arendă sute de mii de hectare. Ţăranii foloseau pământul moşiilor în baza unor învoieli agricole cu arendaşii.

În principal, era vorba de zile de muncă pe care ţăranul trebuia să le presteze pe pământurile arendaşului.

Acestea puteau fi răscumpărate cu bani, însă sumele practicate de arendaşi erau exorbitante. Istoricii botoşăneni spun că, din dorinţa de a scoate profit de pe aceste pământuri, arendaşii şi administratorii exploatau crunt ţărănimea şi o păcăleau la învoieli.

„Revoluţia” de la Botoşani  

Documentele Prefecturii Botoşani, Dorohoi şi alte însemnări şi scrisori oficiale ale autorităţilor prezintă o altfel de răscoală la 1907 în Botoşani, desfăşurată în paralel cu răscoala ţărănească. Prefectul Văsescu a numit-o „revoluţie”.

Atât Botoşaniul, cât şi Dorohoiul au fost zguduite de revolte la care au participat ţăranii din împrejurimi, dar şi orăşenii. Cele mai importante revolte au fost cele ale mahalalei Botoşaniului, unde au fost împuşcaţi opt oameni. Totul s-a întâmplat în perioada 4-6 martie 1907.

Atunci, la oraş, localnicii s-au revoltat împotriva evreilor susţinând lucrătorii agricoli, în timp ce ţăranii se revoltaseră împotriva arendaşilor evrei.

Iată ce spunea prefectul Văsescu despre cele mai violente manifestări de la 1907:

„Oamenii satelor vecine, cu lipovenii din oraşul Botoşani, la care s-au alipit si băieţii de prin mahalale, s-au revoltat şi au spart geamurile şi uşile de pe la prăvăliile evreilor, devastând”.
Lucrurile se agravează, culmea, nu la ţară, ci la oraş. Gloatele furioase năvălesc asupra jandarmilor şi devastează toate prăvăliile evreieşti.

„Orăşeni şi săteni au năvălit asupra oraşului cu pietre şi ciomege. Au fost întîmpinaţi de două companii. Locuitorii, cu aruncături de pietre şi de cărtături făcute anume, au tăbărât asupra soldaţilor, rănind mai mulţi”, raporta disperat procurorul Levaditti.

A intervenit armata  

Revoltaţii din documentele vremii din Botoşani au fost orăşenii înarmaţi cu pistoale. Dacă intervenţia armatei nu a fost necesară la sat, la oraş, în schimb, soldaţii au avut de furcă. „Răzvrătiţii au tras cu focuri de revolvere asupra armatei. Făcând somaţiunile legale, am ordonat să tragă în aer spre a speria pe locuitori, însă năvălind cu mai mare furie asupra soldaţilor s-au tras focuri care au omorât patru oameni şi rănit vreo şapte”, arată raportul aceluiaşi procuror.

Un tablou total diferit faţă de ceea ce se ştia despre răscoala de la 1907.Mai mult decât atât, târgul Botoşaniului a fost în stare de asediu.

Oraşul a fost răvăşit de revoltaţi timp de două zile. Majoritatea nu au fost ţărani, ci orăşeni. „Revolta din oraş a fost mare. Un număr de vreo câteva mii de locuitori din satele vecine, conduşi de mahalagii din oraş şi mai ales de lipoveni, au năvălit în oraş pe toate barierele. Forţele de care se dispunea, 350 de oameni, au fost impotente de a împiedica devastările. Armata fiind înconjurată din toate părţile, a fost obligată a se retrage cu încetul spre centrul oraşului. Pe la 11 ore, înarmaţi cu revolvere si bâte, au năvălit asupra unei companii de soldaţi conduşi de domnul maior Boureanu. Domnul maior Boureanu a fost strivit de loviturile primite, mai mulţi soldaţi au fost răniţi”, se arată într-un raport din 5 martie către primul ministru.

„S-a remarcat că, dintre revoltaţi, cea mai mică parte erau ţărani, cea mai mare parte fiind mahalagii din oraş şi mai ales lipoveni”, preciza în acelaşi raport şi prefectul Văsescu.

Muncitorii de la fabrica de spirt revoltaţi  

Pe lângă orăşeni, mai multe documente descoperite de istoricul Liviu Şovan arată că la Botoşani s-au revoltat şi muncitorii din fabrici.

În primul rând, cei de la fabrica de spirt din Ibăneşti, deţinută tot de arendaşii Fischer. „O telegramă din 27 februarie a prefectului de Dorohoi, V. Miclescu, către primul-ministru, anunţă că locuitorii din comuna Ibăneşti s-au pus în grevă, încetând cu desăvârşire lucrul la fabrica de spirt” – istoricul Liviu Şovan. 

  Culmea, muncitorii de la fabrică au fost cei care i-au instigat pe săteni. „Inspectorul comunal respectiv care se afla în localitate raportează că locuitorii au declarat că nu vor să reînceapă lucrul, oprind şi pe consătenii lor de a lucra până nu vor regula chestia pământului cu arendaşii Fischer”, se plângea acelaşi prefect de Dorohoi. Greva muncitorilor a fost spartă cu ajutorul jandarmilor.

Veteranii de război şi soldaţii agitatori  

În general, ţăranii erau liniştiţi, după cum arată şi prefectul Văsescu de la Botoşani, fără a se deda la distrugeri şi violenţe. Focarele de răsculaţi se află în comune mai degrabă apropiate oraşelor.

Aici, ţăranii devastează moşiile şi atacă proprietăţile arendaşilor, în principal cele ale fraţilor Fischer, care fug din ţară. Documentele arată că printre cei care i-au ridicat pe ţărani la luptă erau foşti militari sau chiar militari în termen veniţi în permisie. Printre aceştia din urmă s-au aflat şi Miron A. Neculai, Agrigoroşoaie Ilie, Năstase V. Ion, Porfireanu Vasile, Gurzu Ion, Solcan Gheorghe şi Ţugurlan Gheorghe din Ibăneşti.
„Documentele de arhivă şi mărturiile verbale culese pe bandă magnetică vorbesc şi de implicarea acestor veterani în Răscoala din 1907. Specifică zonei a fost şi implicarea lucrătorilor din velniţele numeroase în nordul Moldovei în răscoală, printre aceştia numărându-se şi cei de la fabrica din Ibăneşti”, spune istoricul Liviu Şovan.

„La bariera Agafton se adună vreo patru sute locuitori care vor să intre în oraş. Evreii din mahala se apără singuri şi ne comunică fapul că ar fi omorît un român”, arată raportul procurorului Levaditti.

Devastările şi răscoalele au fost aprinse din nou, spre finalul lunii martie 1907, printre cei care agitau ţăranii fiind enumeraţi şi studenţi, dar şi tot felul de persoane misterioase care împărţeau manifeste. Din acel moment, răscoala s-a propagat în toată ţara.

ADDENDA

În lucrarea „Istoria loviturilor de stat din România”, autorul Alex Mihai Stoenescu vorbește și despre acțiunile subversive întreprinse de cercuri autohtone socialiste de orientare marxistă, despre instigatorii bolșevici veniți din străinătate și despre acțiunile din umbră ale Austro-Ungariei, interesate în destabilizarea României prin provocarea și sprijinirea unor masive tulburări sociale.

Citiți amănunte mai puțin cunoscute despre evenimentele de atunci accesând : https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/10/03/rascoala-din-1907-minciuna-dintr-un-tablou-celebru-si-falsurile-din-cartile-comuniste-de-istorie

Publicitate

Răscoala de la 1907, între minciună şi adevăr

 

 

 

 

1907, Răscoală sau complot?

Cine nu a auzit de răscoala taranilor din 1907?

Timp de mai bine de 45 de ani, regimul comunist a considerat evenimentele ca pe un exemplu elocvent al caracterului capitalismului românesc, dur si nemilos, care a ajuns pâna într-acolo, încât a ordonat sa se tragă asupra taranilor nemultumiti de conditiile de munca si trai.

Nu întâmplator, istoricul oficial al stalinismului românesc, Mihai Roller (Magazin istoric, nr. 10/2002), a strâns si publicat în 1948, cu o repeziciune demna de o cauza mai buna, documentele rascoalei din 1907.

Tot ceea ce sustinea propaganda comunista se afla acolo: executii, interventia armatei, cifra de 11.000 de morti preluata din articolele lui Constantin Mille si, în final, grozavia ascunderii dosarelor de catre însusi regele Carol I.

Astazi, la peste 100 de ani de la evenimente, documentele ne spun o poveste diferita de aceea cu care marea majoritate ne-am obisnuit deja.

Un adevar ascuns prea mult timp în spatele discursului oficial.

Daca Imperiul Austro-Ungar a avut, dupa 1866 (înfrângerea în fata trupelor prusace ale lui Bismarck), un an de care sa fie cu adevarat mândru si în care sa îsi retraiasca gloria, acela a fost, fara îndoiala, anul 1908.

Se împlineau 60 de ani de domnie a marelui împarat Franz Joseph, iar întregul aparat militar si diplomatic al imperiului trudise din greu sa îi ofere un adevarat moment de neuitat.

Contele Alois Aerenthal, ministru al Afacerilor Externe al Dublei Monarhii, era unul dintre partizanii doctrinei habsburgice „A.E.I.O.U.” (Austria est imperare orbi universo – Austria trebuie sa conduca întreaga lume) si decisese ca anul 1908 va deveni cel în care trebuia demonstrata valabilitatea axiomei.

Planul fusese gândit încă în urma cu câţiva ani…

 

 

 

 

  

Alois Aerenthal (27 septembrie 1854 – 17  februarie 1912)

 

 

În primul rând, Alois Aerenthal pregatise anexarea oficiala a Bosniei si Hertegovinei, provincii pe care imperiul le administra din 1878, ca urmare a prevederilor tratatului de la Berlin.

Le administra doar, căci suveranul nominal rămânea sultanul de la Constantinopol.

Spre a-l împiedica pe acesta sa intervina în apararea drepturilor sale, Aerenthal a pregatit o răscoala în insula Creta şi proclamarea independentei Bulgariei, alta componenta nominala a Imperiului otoman.

Toate cele trei evenimente au avut loc aproape simultan, punându-l pe sultan în imposibilitate de a reactiona.

Bulgaria a obţinut astfel independenţa, Austro-Ungaria – Bosnia-Hertegovina, iar singurii care au plătit oalele sparte au fost cretanii, a caror răscoala a fost zdrobită, dar care, într-un final fericit, au reuşit să se unească cu Grecia (1908).

Un alt început pentru primul razboi mondial?

A doua parte a planului conceput de Aerenthal presupunea distrugerea celor doi inamici tradiţionali ai dublei monarhii, respectiv Serbia si Rusia.

Dupa cum era si firesc, Serbia a respins încorporarea Bosniei-Hertegovinei, populata în special de sârbi, la Austro-Ungaria, cerând compensatii si protestând vehement.

Acesta era exact pretextul dorit de Aerenthal. Armata imperiala a înconjurat Serbia si a ameninţat cu războiul.

Belgradul a solicitat imediat ajutorul Rusiei, urmând exemplul atâtor alte actiuni din lungul istoriei.

Dar în 1908 Rusia era o ţara devastata. În anii 1904-1905, flota si armata sa fusesera distruse de japonezi, urmând apoi doi ani de revolte interne, finalizate printr-o revolutie ce aruncase de-a dreptul tara în haos.

Totusi, ţarul Nicolae II (1894-1917) a încercat sa intervină, dar s-a vazut confruntat cu un dur ultimatum venit din partea Berlinului si a Vienei, prin care acestea îl amenintau cu un atac imediat în cazul sprijinirii Serbiei. Cauza sârba trebuia abandonata…

Astfel anul 1908 aducea si umilirea internaţională a Rusiei, înfrângerea Serbiei si gloria Austro-Ungariei. Adica, exact aceeasi conjunctura care va conduce la izbucnirea primului razboi mondial în iulie 1914. Radacinile se regaseau în anul 1908.

O singura neîmplinire umbrea gloria imperiului: România. Si ea, ca si Serbia, avea teritorii nationale si populatii asuprite de dubla monarhie; si ea visa la revansa; si ea ar fi trebuit umilita si zdrobita în anul de gratie 1908.

Daca planul lui Aerenthal ar fi reusit, atunci poate nu ar mai fi existat nici momentul 1916 si nici Marea Unire din 1918. Dar, din fericire pentru noi, încercarea a esuat.

 

 

 

 

 

 

Interesul Puterilor Centrale față de România nu era de dată recentă. Iar în preajma anului 1907, el se intensificase brusc.

Istoricul Karl Scheerer (Magazin istoric, nr. 11/1974) a observat, la rândul sau, noul tip de atenţie acordat României în acest interval cronologic.

O răscoala care ar fi pus puterea de la București în imposibilitatea de a mai guverna, urmata de intervenția, solicitata sau impusa de la Viena, a trupelor austro-ungare pentru ocuparea si „salvarea” situației în zonă.

Si astfel se distrugea orice posibilitate a României de a acționa pentru eliberarea românilor transilvaneni.

Reţeaua lui Eidinger

Centrul de unde se pregatea lovitura era orasul Cernauți. Aici,   Fischer, seful adjunct al jandarmeriei austriece din Bucovina, înfiintase un birou de plasare de forță de munca și bani (bineînteles si spioni!) în România, birou condus de un anume N. Eidinger.

Acesta avea o sumara pregătire militară, iar întactica sa de infiltrare a spionilor în țara vecină se folosea de marile linii de cale ferată și de șosele.

În anul 1905, el a deschis un birou comercial în  Bucureşti si a început plasarea de muncitori agricoli pe tot teritoriul României.

În plus, oferea importante câstiguri arendașilor, preluându-le produsele agricole si livrându-le apoi armatei austro-ungare.

Unele dintre cele mai profitabile relatii de amicitie, dar si comerciale le-a avut cu de-acum cunoscuta familie Fischer, marii arendasi din regiunea Moldovei.

Alte ținte ale spionajului austro-ungar care vor juca un rol important în evenimentele anului 1907 sunt reprezentate de tagma ziaristilor, în special de Constantin Mille si ziarul ”Adevarul”.

Spionul imperial Günther raporta în acest sens la Viena: „Afacerea ziarului Adevarul merge pe drumul cel bun, s-a operat asupra lui Mille cu mari sume”.

În aceeasi maniera se va „lucra” și cu alte gazete, precum Universul, Epoca, ale caror „articole erau scrise” – mărturisea acelasi Günther – „pe biroul meu”.

Nu întâmplator, ele vor fi si cele care vor lansa cifrele de 10-11.000 de morti în tragicele evenimente.

Cu alte cuvinte, pâna în 1907, Austro-Ungaria îsi crease o vastă reţea de spionaj si influenţă, mergând de la periferie şi pâna în centru, implicând oameni politici, arendaşi, chiar şi mii de simpli lucrători, plasaţi de Eidinger în puncte considerate strategice.

Reţeaua părea bine pusă la punct şi gata de acţiune. Dacă foametea ar fi condus la răscoala, anul 1904 ar fi fost momentul cel mai propice în acest sens.

În schimb, în 1907 se anunţau chiar recolte bune si anul venea, lucru extrem de important, dupa alti doi cu rezultate frumoase. Cum de a izbucnit totusi revolta?

O răscoală cu cântec

Un mare arendaş, Mochi Fischer, prieten cu Eidinger, a refuzat sa semneze învoielile agricole cu ţăranii săi pentru anul 1907.

A amânat şi refuzat orice oferta, pâna când, la începutul lunii martie,ţăranii dintr-un sat cu nume parcă predestinat, Flamânzi, temându-se că vor rămâne fără lucru si hrană, au cerut cu violenţă semnarea contractelor.

Speriat, Mochi s-a refugiat la Cernăuţi, la prietenul său, fără însă sa semneze nimic si lăsându-i pe oameni de-a dreptul disperati. Pericolul lipsei de pamânt, deci de munca, era din ce în ce mai puternic.

Imediat, pe miile de hectare arendate de Fischer, apar personaje ciudate, care dau de băut la toata lumea si îndeamna la violență, atacă primariile, posturile de jandarmi. Sunt înarmaţi și au o evidentă pregatire militară.

Toate rapoartele de la Botoșani, din judetul Neamț, arată acelasi lucru: indivizi din afara satelor, cu uniforme ciudate și rute de deplasare pe linia Botoşani-Cernăuţi erau la originea tuturor atacurilor.

 

 

 

Foto:  Regele Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen,  (n. 20 aprilie 1839,  Sigmaringen, Germania  – d. 10 octombrie 1914, Castelul Peleş, România) .

 

 

Carol I a înțeles rapid ce se întâmpla si, pe data de 7 martie 1907, a ordonat ca frontiera de la Suceava la Mihaileni sa fie ocupata militar, pentru a împiedica infiltrarile agentilor austro-ungari. Dar era destul de târziu.

La începutul lunii martie, răzvrătirile din nordul Moldovei erau ţinute sub control şi liniştea începea să revină, când ziarul
Adevarul a început o amplă campanie împotriva a ceea ce ziaristii de aici numeau „marile masacre”.

Titlurile vuiau: „Refuz de a iesi la munca câmpului”, „Ridicarea recoltelor cu forţa”, „Se trage în ţărani”…

Prefectul de Focsani, Aguletti, comunica lapidar capitalei: „Ziarele raspândesc enorm spiritul de rascoala, publicând stiri de zvon, fanteziste, exagerate”.

Bineînteles, în fruntea tuturor se aflau Adevărul si Universul.

Din acest moment apare într-adevar si rascoala reala, caci ziarele relateaza – fals – stirea conform careia acolo unde oamenii au avut curajul de a se revolta, s-au si semnat contractele atât de dorite de tarani si comunitatea rurala.

Si ce nu face omul pentru un ban în plus? Chiar si o… răscoală.

 

Europa se îngrijorează

 

În luna martie, rascoala se extinde, pe acelasi tipar si cu ajutorul acelorasi agitatori.

Sunt cuprinse judetele Iasi, Suceava, Vaslui, Falciu, Tecuci, Neamt, Bacău, Tutova, Putna etc. Guvernul conservator se arata incapabil de a controla situaţia.

Primul ministru, Gheorghe Cantacuzino-„Nababul”, a dat un ordin, cel putin ciudat, solicitând reprimarea rascoalei „cu cea mai mare fermitate si blândeţe”.

Alti fruntaşi conservatori, precum Mihail Pherekyde, sunt de ani buni pe lista de plata a Austro-Ungariei si deci refuza sa ia vreo masura imediata.

Doua personaje au realizat însa gravitatea situatiei: Take Ionescu si Carol I.

Primul, sesizând ciudăţenia momentului în care marii proprietari nu îsi apara deloc pamânturile, fuge la rege, solicitându-i intervenţia imediata.

Astfel, cei doi au provocat retragerea conservatorilor de la putere si venirea liberalilor, sprijiniti de Take Ionescu, pentru a pune capat răscoalei (12 martie 1907).

Urmând liniile de cale ferată şi şoselele, rascoala s-a extins după 12 martie şi în Muntenia.

Radu Rosetti îşi amintea: „oameni calari mergeau în capul bandelor, îndreptându-se spre Bucuresti, devastând, pradând, dând foc, omorând”.

Interesant este ca în multe locuri, dupa cum arata rapoartele, „ţăranii s-au înarmat si au aparat satul de rasculaţi”.

Dar în alte zone, jaful si crima au întunecat judecata,ţăranii alaturându-se agentilor imperiali.

De îndata ce în ziarele din România au apărut primele stiri, mult exagerate, despre rascoala, presa vieneza n-a gasit un alt subiect mai interesant de dezbatut decât evenimentele din tara noastra.

Carol I se mira chiar într-o discutie avuta cu Alexandru Marghiloman de „depeşile fabricate la Cernauţi cu privire la masacrele antisemite, la prigonirile evreilor… mai cu seama Neue Freie Presse (din Viena) s-a distins prin raspândirea acestor depesi … acest ziar a publicat toate stirile posibile”.

Imediat, presa internationala a începuta sa anunte iminenta prabusire a României. Înca înaintea izbucnirii evenimentelor, la 1 martie 1907, Aerenthal stia ca va fi aici o rascoala si cerea Legatiei din Bucuresti o interventie dura.

La 26 martie, dupa ce „intuitia” remarcabila a lui Aerenthal se împlinise, el anunţa „ca nu poate privi cu indiferenta rascoalele care bântuie România […] Trebuie sa ne ocupam de marile tulburari din tara dvs., întrucât avem o granita comuna foarte întinsa”.

Corpul 12 armata austriac de la Brasov a fost mobilizat, aceeasi situatie înregistrându-se si în cazul celui de la Cernauti, pentru o interventie dincolo de Carpati. Se parea ca în aplauzele Europei îngrijorate de masacrele din România, Aerenthal putea ocupa tara.

 

Wilhelm nu îl sprijina pe Franz…

 

Deja planul austro-ungar devenise pentru multi vizibil. Carol I i-a înlaturat pe conservatori de la putere si, un nucleu dur, în frunte cu I.I.C. Bratianu, ca ministru de Interne, si Alexandru Averescu, la Razboi, a primit de la suveran autorizatia de a pune ordine rapid în tara.

La 18 martie 1907 se declara starea de asediu pe întreg teritoriul României, urmând apoi mobilizarea generala, la care au raspuns peste 140.000 de oameni, pâna la data de 29 martie.

De data aceasta, curgea într-adevar sângele de care vorbeau ziarele: s-a tras cu tunul si s-au operat aproape 10.000 de arestari. Curând, situatia a început sa se normalizeze si a aparut clar ca noul guvern poate tine în mâna situatia.

Lovitura finala data planului lui Aerenthal a venit însa chiar de la Viena, din inima imperiului.

Franz Joseph nu cunoştea uneltirile sfetnicului său si în momentul în care a aflat ca se pregatea o interventie militară în România, a protestat vehement.

Caci Carol I era prietenul sau, faceau parte din aceeasi lume si erau de aceeasi vârsta.

În plus, regina Elisabeta se întelesese foarte bine cu sotia împaratului, Elisabeta a Austriei.

Astfel ca Aerenthal nu numai ca nu a primit regeasca sustinere, ci Carol a fost cel caruia Franz Joseph i s-a adresat, într-o calda scrisoare, felicitându-l pentru reprimarea rascoalei.

Ziarele vieneze au înteles imediat ca suveranul se exprima în acest fel împotriva interventiei militare, parasindu-l total pe Aerenthal si sustinatorii acestuia.

Întâmplator sau nu, imediat dupa aceasta rascoala a luat sfârsit.

Carol I a înteles rapid cine a fost în spatele răscoalei si a si numit-o de câteva ori deschis: Agenţia din Cernăuţi.

Ca atare, pe când Bratianu si Averescu se foloseau de arme pentru a înabusi spiritul rascoalei, regele român s-a adresat celor care puteau actiona direct la sursa rautatilor: Franz Joseph si Wilhelm II.

Împaratul austro-ungar si-a facut datoria.La fel si Germania lui Wilhelm, care a anuntat imediat ca nu considera necesara o interventie în România.

 

O enigma care a tulburat generaţii

 

Rascoala a luat sfârsit ca prin farmec, lasând în urma doar oameni nauciti de cele întâmplate.

O enigma a persistat însa: de ce Carol I a solicitat lui Bratianu ca toate actele rascoalei si ale represiunii sa nu ramânş în arhive?

Explicatia oficiala a fost ca regele nu dorea o judecare a fostilor ministri liberali, atunci când conservatorii vor reveni la putere. Motivul nu sta însa în picioare, caci regele interzisese deja doua procese similare – al liderilor conservatori din 1871-1876 si cel al lui I.C. Bratianu în 1888, când Alexandru Candiano-Popescu își aminteste ca regele le-a declarat conservatorilor ca daca persista în intentia de a-l judeca pe Bratianu, el va merge zilnic cu trasura la închisoarea lui Bratianu si îi va încredinta guvernul, „amândoi conducând tara de la puscarie”.

Se stia clar ca regele nu va accepta niciodata ca un guvern al lui sa fie judecat si ca va alunga de la putere pe cei care îi vor solicita un asemenea lucru.

Însusi I.I.C. Bratianu, care avea tot interesul ca aceste documente sa fie ascunse, a protestat în fata regelui pentru preluarea lor. Raspunsul adevarat trebuie cautat însa în originea evenimentelor.

Astfel, cunoscându-se ca perfida Austrie a fost în spatele rascoalei, rămânerea României în alianta cu ea sau alaturi de Puterile Centrale devenea de neconceput.

Iar alianta cu acestea, respectiv cu Germania natala, reprezenta visul etern al lui Carol.

Vis care îl va duce însa în mormânt, când se va prabusi în septembrie 1914, în momentul în care România a refuzat sa intre în razboi de partea Germaniei.

Pentru a apara acest vis, a ascuns regele român celebrele dosare care arătau clar ca Austro-Ungaria – aliata noastră, dar şi a Germaniei – încercase desfiinţarea ţării.

Iar Carol I n-a putut sa accepte prezentarea unui asemenea adevăr…

 

 

 

Surse:

Anton Caragea – https://www.scribd.com/doc/185966486/16149605-Rascoala-Sau-Complot 1907 prin  https://foaienationala.ro/1907.

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/10/03/rascoala-din-1907-minciuna-dintr-un-tablou-celebru-si-falsurile-din-cartile-comuniste-de-istorie/

Răscoala țărănească din 1907, minciuna dintr-un tablou celebru şi falsurile din cărțile comuniste de istorie

Minciuna dintr-un tablou celebru

 

 

Pe vremea comuniștilor, lecțiile de istorie dedicate „Marii răscoale” erau ilustrate, obligatoriu, cu un tablou pictat de Octav Băncilă și numit simplu „1907”.

 

 

Un tablou ciudat, altfel bine realizat, care conține totuși o absurditate pe care foarte puțini privitori o sesizează.

Este vorba despre personajul din prim-plan, un țăran care fuge, cu ochii holbați de teamă, de gloanțele care deja l-au rănit grav, probabil mortal, pe un consătean al lui, care se prăbușește împușcat în gât.

Absurditatea acestei scene dramatice constă în faptul că, în loc să fugă de proiectilele ucigașe, omul aleargă, contrar oricărei logici, exact spre locul de unde ar putea să-i vină și lui moartea.

O imagine, cumplită, menită să impresioneze privitorul și să-i transmită ura față de „burghezo-moșierimea” asupritoare.

Așadar un tablou care, deși reprezintă o scenă lipsită de orice noimă, de fapt o minciună grosolană spusă cu mijloacelede expresie specifice artei plastice, a fost utilizată ca mijloc de propagandă.

Iar pentru ca mesajul propagandistic să fie și mai percutant, încă de la început s-a tot spus că acea scenă ar reprezenta un episod real, petrecut în județul Vaslui…

În realitate, tabloul „1907” este doar un fals propagandistic, o minciună care poate fi explicată prin faptul, cunoscut doar de biografii pictorului, că Octav Băncilă era fratele Sofiei Nădejde.

Iar aceasta era soția agitatorului socialist Ioan Nădejde, un fost profesoraș destituit din învățământ, tocmai pentru că făcea propagandă marxistă în rândul elevilor din școala primară.

Dar, chiar și așa, pur propagandistic, tabloul lui Băncilă a rămas, până în ziua de azi, ilustrația „clasică” a „Marii Răscoale din 1907”.

 

O istorie deosebit de complexă

 

Propaganda comunistă a vorbit, decenii la rând, despre sărăcia cumplită în care trăiau țăranii noștri în primii ani ai secolului XX.

Apoi, politrucii comuniști au început să vorbească despre „conștiința de clasă” a țărănimii, iar la un moment dat, Ceaușescu a boscorodit câte ceva despre „Revoluția din 1907”.

De fapt, la fel ca în multe alte cazuri, și în această privință comuniștii au mințit iar adevărul a fost cu mult mai complicat decât era el prezentat în toate discursurile propagandistice.

Discursuri care ne mai spuneau și că toți cei 11.000 de țărani care au fost uciși, atunci, în 1907, au murit având pe buze cuvintele „Noi vrem pământ”.

Numai că adevărul este că, de fapt, nu pământul era cel care le lipsea lor.

Conform unor studii ale economiștilor vremii, atunci, în primii ani ai sec. XX, circa 51,3 la sută din terenul arabil al țării se afla în proprietatea țăranilor.

Ceea ce le lipsea cu adevărat acestora, era posibilitatea de a-și folosi pământul în mod eficient. Eficiență pe care o atingeau arendașii, greci sau evrei care, veniți de obicei din afara ţării, aduceau cu ei cele mai moderne tehnici agricole.

De fapt, condițiile socio-economice din acea perioadă erau cam aceleași cu acelea prezente și pe alte meleaguri, prin țările învecinate.

Dar asta nu a fost tot. Tot comuniștii ne mai spuneau că, în 1907, țăranii mureau de foame.

Nimic mai fals: anul agricol anterior, unul extrem de rodnic, adusese niște recolte deosebit de bogate.

Dar, dincolo de aceste aspecte, au mai existat niște cauze pe care comuniștii, așadar și manualele lor de istorie, s-au ferit  mai ceva ca dracul de tămâie, să le recunoască.

Este vorba atât despre activitatea unor cercuri autohtone socialiste de orientare marxistă cât și despre instigatorii bolșevici care, veniți de pe meleaguri străine, au avut un rol deosebit de important atât în declanșarea, cât și în desfășurarea acelor revolte, așa-zis țărănești.

Analizând acest aspect în lucrarea „Istoria loviturilor de stat din România”, autorul Alex Mihai Stoenescu menționează în volumul II că, în acea perioadă, „șeful din umbră al activităților socialiste antiromânești a fost Cristian Racovski. 

Revoluționar de profesie și beneficiar al toleranței politice de la noi, acesta nu a încetat nici o clipă, să organizeze structuri antistatale pe teritoriul României, ca urmare a ordinelor primite de la Lenin și Troțki.

Ei plănuiseră declanșarea unei revoluții pe spații largi europene și, la nivel european, vedeau o legătură strânsă între provocarea mișcărilor anarhiste pe care le aveau în vedere pentru Rusia și cele din statele vecine”.

De fapt, în 1905, în Rusia chiar avusese loc o încercare de „revoluție” care fusese însă înăbușită de regimul țarist, iar o bună parte dintre activiștii care puseseră la cale acea revoltă eșuată se refugiaseră în zonele estice ale țării noastre, exact în zonele din care aveau să apară primele scântei ale răzmeriței din 1907.

Lucru cu atât mai clar cu cât, în anul 1906, o grupare condusă, din umbră, de către același Cristian Racovski a încercat să introducă în țară, prin Dobrogea, circa 50.000 de puști, transportul respectiv fiind însă  capturat de autoritățile românești.

Alex Mihai Stoenescu mai afirmă că, de fapt, Racovski însuși a recunoscut într-o autobiografie, că răscoala din 1907 din România s-a produs sub influența de netăgăduit a mișcărilor similare din Rusia.

Iar toate acestea au și fost confirmate în cursul anchetelor efectuate de către autoritățile vremii, care au arestat și condamnat mai multe grupuri de asemenea „agitatori” străini.

 

 

 

 Harta Austro – Ungariei (1911)

 

 

 

 

Răscoala de la 1907 a fost pregătită  în secret si  de Austro-Ungaria.

 

 

 Un plan  gândit de contele Alois Aerenthal, ministru al Afacerilor Externe al Imperiului Austro-Ungar, artizan şi al crizei bosniace, viza distrugerea României şi punerea ei în imposibilitate de a  elibera românii transilvăneni.

 

  

Foto: Alois Aerenthal (27 septembrie 1854 – 17  februarie 1912)

În 1901 căpitanul Eduard Fischer, a fost numit comandant al diviziei de jandarmerie nr. 1 din Cernăuți, precum și comandant adjunct al jandarmeriei din Bucovina.

Oraşul Cernăuţi devenise un centru al activităților subversive îndreptate împotriva României, iar Fischer a pus bazele unui centru de  coordonare a acţiunilor diversioniste  antiromânesti, condus de un oarecare N. Eidinger.

  În anul 1905, acesta a inființat  un birou comercial în Bucureşti şi a început plasarea de muncitori agricoli pe tot teritoriul României.

În plus, oferea importante câştiguri arendaşilor, carora le cumpăra produsele agricole pe care le livra  armatei austro-ungare.

Unele dintre cele mai profitabile relaţii de amiciţie, dar şi comerciale, le-a avut cu de-acum cunoscută familie Fischer, marii arendaşi din regiunea Moldovei.

Alte ţinte ale spionajului austro-ungar şi care vor juca un rol important în evenimentele anului 1907 le-a reprezentat breasla ziariştilor, intre care s-au numarat  Constantin Mille şi ziarul Adevărul. 

Spionul imperial Günther raporta în acest sens la Viena:

“Afacerea ziarului Adevărul merge pe drumul cel bun, s-a operat asupra lui Mille cu mari sume”.

Tot el raporta  despre alte gazete, cum ar fi Universul si  Epoca, ale căror “articole erau scrise pe biroul meu”. 

  Nu întâmplător, aceste publicatii vor fi şi cele care vor lansa cifrele de 10-11.000 de morţi în tragicele evenimente.

La începutul lunii martie, răzvrătirile din nordul Moldovei erau ţinute sub control şi liniştea începea să revină, când ziarul Adevărul a început o amplă campanie împotriva a ceea ce ziariştii de aici numeau “marile masacre”.

Titlurile vuiau: “Refuz de a ieşi la munca câmpului”, “Ridicarea recoltelor cu forţa”, “Se trage în ţărani“.

Prefectul de Focşani, Aguletti, comunică lapidar capitalei:

“Ziarele răspândesc enorm spiritul de răscoală, publicând ştiri de zvon, fanteziste, exagerate. Bineînţeles, în fruntea tuturor se aflau Adevărul şi Universul.

Din acest moment apare într-adevăr şi răscoală reală, căci ziarele relatează – fals – ştirea conform căreia, acolo unde oamenii au avut curajul de a se revolta, s-au şi semnat contractele atât de dorite de ţărani şi comunitatea rurală. Şi ce nu face omul pentru un ban în plus? Chiar şi o… răscoală”.

De îndată ce în ziarele din România au apărut primele ştiri, mult exagerate, despre răscoală, presa vieneză n-a găsit un alt subiect mai interesant de dezbătut decât evenimentele din ţara noastră.

Carol I se mira chiar într-o discuţie avută cu Alexandru Marghiloman de “depeşile fabricate la Cernăuţi cu privire la masacrele antisemite, la prigonirile evreilor… mai cu seamă Neue Freie Presse (din Viena) s-a distins prin răspândirea acestor depeşi … acest ziar a publicat toate ştirile posibile”.

Imediat, presa internaţională a început să anunţe iminenta prăbuşire a României.

Încă înaintea izbucnirii evenimentelor, la 1 martie 1907, Aerenthal ştia că va fi aici o răscoală şi cerea Legaţiei din Bucureşti o intervenţie dură.

Regele intelesese rapid ce se intampla şi, pe data de 7 martie 1907, a ordonat ca frontiera de la Suceava la Mihaileni sa fie ocupata militar, pentru a impiedica infiltrările agenşilor austro-ungari.
Era însă destul de târziu…

La 26 martie, după ce “intuiţia” remarcabilă a lui Aerenthal se împlinise, acesta anunţă “că nu poate privi cu indiferenţă răscoalele care bântuie România […] Trebuie să ne ocupăm de marile tulburări din ţara dvs., întrucât avem o graniţă comună foarte întinsă”.

Corpul 12 armată austriac de la Braşov a fost mobilizat, aceeaşi situaţie înregistrându-se şi în cazul celui de la Cernăuţi, pentru o intervenţie dincolo de Carpaţi.

Se părea că în aplauzele Europei îngrijorate de masacrele din România, Aerenthal putea ocupa ţara.

Deja planul austro-ungar devenise pentru mulţi vizibil.

Carol I i-a înlăturat pe conservatori de la putere şi, un nucleu dur, în frunte cu I.I.C. Brătianu, ca ministru de Interne, şi Alexandru Averescu, la Război, a primit de la suveran autorizaţia de a pune ordine rapid în ţară. 

La 18 martie 1907 se declară starea de asediu pe întreg teritoriul României, urmând apoi mobilizarea generală, la care au răspuns peste 140.000 de oameni, până la data de 29 martie.

De data aceasta, curgea într-adevăr sângele de care vorbeau ziarele: s-a tras cu tunul şi s-au operat aproape 10.000 de arestări.Curând, situaţia a început să se normalizeze şi a apărut clar că noul guvern poate ţine în mâna situaţia.

Lovitura finală data planului lui Aerenthal a venit însă chiar de la Viena, din inima imperiului.

Impăratul Franz Josef I

 

Franz Joseph, împăratul Austro-Ungariei (1830-1916) nu cunoştea uneltirile sfetnicului său şi în momentul în care a aflat că se pregătea o intervenţie militară în România, s-a opus vehement.

Căci Carol I era prietenul său, făceau parte din aceeaşi lume şi erau de aceeaşi vârstă.

În plus, regina Elisabeta se înţelegea foarte bine cu soţia împăratului, Elisabeta a Austriei.

Astfel că Aerenthal nu numai că nu a primit regeasca susţinere, dar regele Carol a fost cel căruia Franz Joseph i s-a adresat, într-o caldă scrisoare, felicitându-l pentru reprimarea răscoalei.

Ziarele vieneze au înţeles imediat ca suveranul se exprimă în acest fel împotriva intervenţiei militare, părăsindu-l total pe Aerenthal şi susţinătorii acestuia.

Carol I a înţeles rapid cine a fost în spatele răscoalei şi a şi numit-o de câteva ori deschis: agenţia din Cernăuţi.

Ca atare, pe când Brătianu şi Averescu se foloseau de arme pentru a înăbuşi spiritul răscoalei, regele român s-a adresat celor care puteau acţiona direct la sursa răutăţilor: Franz Joseph şi Wilhelm II. Împăratul austro-ungar şi-a făcut datoria.

La fel şi Germania lui Wilhelm, care a anunţat imediat că nu considera necesară o intervenţie în România.

 Răscoala a luat sfârşit ca prin farmec, lăsând în urma doar oameni năuciţi de cele întâmplate.

 

Tabloul lui Octav Băncilă ne prezintă niște țărani jerpeliți, îmbrăcați în zdrențe, iar „izvoarele literare” afirmă că ei s-au luptat cu mâinile goale, ori înarmați cel mult cu furci și coase împotriva unor militari înarmați până în dinți.

Anchetele vremii au menționat, însă, foarte multe cazuri în care „țăranii” au fost, și ei, înarmați cu arme de foc, cu care i-au atacat pe reprezentanții autorităților, dintre care mulți au fost grav răniți ori chiar uciși.

Începută în Moldova, revolta s-a răspândit mai apoi, în forme deosebit de violente, în județele din sudul țării.

Acolo, autoritățile au raportat existența altor agitatori marxiști străini, îndeosebi bulgari.

Iar acolo, în sudul țării, evenimentele au luat adeseori o turnură de-a dreptul criminală.

Țăranul speriat care alerga disperat exact spre gloanțele ucigașe a fost o ficțiune care a existat doar în mintea și sub penelul lui Octav Băncilă.

În anumite zone, atât din Moldova cât și ți județele sudice, răsculații s-au dedat la acțiuni de o violență sălbatică, în cursul cărora victimele, de obicei arendași ori reprezentanți mai mărunți ai autorităților locale, au fost uciși iar cadavrele lor au fost profanate.

Motiv pentru care forțele de ordine, inclusiv Armata, au deschis focul mai ales în cazurile în care răsculații astfel instigați, și de foarte multe ori aflați sub influența alcoolului, s-au dedat la crime odioase.

De fapt au existat și cazuri în care obștile sătești s-au organizat și au luptat, cot la cot cu autoritățile, împotriva unor asemenea bande de răufăcători care se pretindeau a fi răsculați.

 

O enigmă care a tulburat generaţii

O enigma a persistat însă: de ce Carol I a solicitat lui Bratianu ca toate actele rascoalei si ale represiunii sa nu ramâna în arhive?

Explicatia oficială a fost ca regele nu dorea o judecare a fostilor ministri liberali, atunci când conservatorii vor reveni la putere.

Motivul nu sta însa în picioare, caci regele interzisese deja doua procese similare – al liderilor conservatori din 1871-1876 si cel al lui I.C. Bratianu în 1888, când Alexandru Candiano-Popescu îsi aminteste ca regele le-a declarat conservatorilor ca daca persista în intentia de a-l judeca pe Bratianu, el va merge zilnic cu trasura la închisoarea lui Bratianu si îi va încredinta guvernul, „amândoi conducând tara de la pușcărie”.

Se stia clar ca regele nu va accepta niciodată ca un guvern al lui sa fie judecat și ca va alunga de la putere pe cei care îi vor solicita un asemenea lucru.

Însusi I.I.C. Bratianu, care avea tot interesul ca aceste documente sa fie ascunse, a protestat în fata regelui pentru preluarea lor.

Raspunsul adevarat trebuie cautat însa în originea evenimentelor. Astfel, cunoscându-se ca perfida Austrie a fost în spatele rascoalei, ramânerea României în alianta cu ea sau alaturi de Puterile Centrale devenea de neconceput.

Iar alianta cu acestea, respectiv cu Germania natala, reprezenta visul cel mai scump  al lui Carol.

Vis care îl va duce însa în mormânt, când se va prabusi în septembrie 1914, în momentul în care România a refuzat sa intre în razboi de partea Germaniei.

Pentru a apara acest vis, a ascuns regele român celebrele dosare care aratau clar ca Austro-Ungaria – aliata noastra, dar si a Germaniei – încercase desfiintarea tarii. Iar Carol I n-a putut sa accepte prezentarea unui asemenea adevar.

Bilanțul

Ideologii din vremea regimului comunist au afirmat decenii la rând, că atunci, în cursul răscoalelor din 1907 ar fi fost uciși exact 11.000 de țărani.

La fel ca tabloul lui Octav Băncilă, și această cifră s-a dovedit a fi tot o minciună propagandistică.

Conform rapoartelor întocmite de autoritățile vremii, în cursul „Răscoalei din 1907” care a durat, efectiv între 28 martie și 5 aprilie, s-au înregistrat, în toată țara, 421 de morți, circa 112 răniți și 1751 de arestați, date care sunt foarte apropiate de declaratia Maresalului Averescu, trunchiata pentru că, desi bătrân si slab de memorie, Mareșalul afirmase că au fost 2500 de morți, raniți si arestați.

Atentie! Erau incluși și militarii morți si răniți.

Cifra de 11000 de morți si toate exagerarile, au fost făcute, asa cum știm acum, prin intermediul a doua ziare Adevarul si Universul.
Istoricii care au afirmat că in spatele instigatorilor rasculatilor au fost serviciile austro-ungare nu bat campii…

Alois Aehrenthal ministrul de externe austriac si artizanul Crizei bosniace care a dus la alipirea Bosniei si Herzegovinei la Austro-Ungaria,era eminenta cenusie alaturi de generalul Fischer.

Acesta a stabilit la Cernauti o celula foarte puternica diversionista antiromaneasca, cu scopul de a destabiliza Moldova si tot austriecii l-au cumparat pe Alexandru Mille, patronul ziarului Adevarul, care nu a facut altceva decat sa exagereze si sa denatureze evenimentele.

Banii austriecilor au ajuns si la ziarele Universul si Epoca. Astfel, pe masura ce se exagera pe de o parte antisemitismul taranilor romani care masacrau evreii arendasi si  pe de alta parte barbarismul si sadismul armatei romane, aceste articole erau preluate de presa din Viena starnind „ingrijoarea”ministrului Alois,care provocase evenimentele.

De fapt asta nici nu ar trebui să ne mire prea mult. Minciunile propagandistice au circulat și mult mai aproape de zilele noastre: în decembrie 1989 soții Ceaușescu au fost acuzați că ar fi provocat moartea a circa 60.000 de români.

Adevărul este cel pe care-l știm: Ceaușescu este vinovat de moartea a circa 400 de oameni, în timp ce restul de aproximativ o mie au murit în luptele cu inexistenții „teroriști” inventați de Ion Iliescu.

Asta este: propagandă de stânga, propagandă de dreapta… tot un drac.
Un vechi proverb spune că „minciuna are picioare scurte”.

Bineînțeles că, le fel ca multe alte proverbe și acesta este doar parțial adevărat.

Iar asta pentru că minciuna comunistă privitoare la „Marea Răscoală din 1907”, are picioarele îndeajuns de lungi încât să alerge sprintenă chiar și acum, în zilele noastre.

Zile în care multă lume încă mai crede că „boierii le puneau țăranilor botnițe” dar și că „țărăniștii lui Coposu și ai lui Rațiu” au tras cu tunurile în țăranii răsculați în anul 1907.

 

 

Surse:

 

curentul.ro ; vavivov.com ; foaienationala.ro/1907; ioncoja.ro/