Răscoala de la 1907, între minciună şi adevăr

 

 

 

 

1907, Răscoală sau complot?

Cine nu a auzit de răscoala taranilor din 1907?

Timp de mai bine de 45 de ani, regimul comunist a considerat evenimentele ca pe un exemplu elocvent al caracterului capitalismului românesc, dur si nemilos, care a ajuns pâna într-acolo, încât a ordonat sa se tragă asupra taranilor nemultumiti de conditiile de munca si trai.

Nu întâmplator, istoricul oficial al stalinismului românesc, Mihai Roller (Magazin istoric, nr. 10/2002), a strâns si publicat în 1948, cu o repeziciune demna de o cauza mai buna, documentele rascoalei din 1907.

Tot ceea ce sustinea propaganda comunista se afla acolo: executii, interventia armatei, cifra de 11.000 de morti preluata din articolele lui Constantin Mille si, în final, grozavia ascunderii dosarelor de catre însusi regele Carol I.

Astazi, la peste 100 de ani de la evenimente, documentele ne spun o poveste diferita de aceea cu care marea majoritate ne-am obisnuit deja.

Un adevar ascuns prea mult timp în spatele discursului oficial.

Daca Imperiul Austro-Ungar a avut, dupa 1866 (înfrângerea în fata trupelor prusace ale lui Bismarck), un an de care sa fie cu adevarat mândru si în care sa îsi retraiasca gloria, acela a fost, fara îndoiala, anul 1908.

Se împlineau 60 de ani de domnie a marelui împarat Franz Joseph, iar întregul aparat militar si diplomatic al imperiului trudise din greu sa îi ofere un adevarat moment de neuitat.

Contele Alois Aerenthal, ministru al Afacerilor Externe al Dublei Monarhii, era unul dintre partizanii doctrinei habsburgice „A.E.I.O.U.” (Austria est imperare orbi universo – Austria trebuie sa conduca întreaga lume) si decisese ca anul 1908 va deveni cel în care trebuia demonstrata valabilitatea axiomei.

Planul fusese gândit încă în urma cu câţiva ani…

 

 

 

 

  

Alois Aerenthal (27 septembrie 1854 – 17  februarie 1912)

 

 

În primul rând, Alois Aerenthal pregatise anexarea oficiala a Bosniei si Hertegovinei, provincii pe care imperiul le administra din 1878, ca urmare a prevederilor tratatului de la Berlin.

Le administra doar, căci suveranul nominal rămânea sultanul de la Constantinopol.

Spre a-l împiedica pe acesta sa intervina în apararea drepturilor sale, Aerenthal a pregatit o răscoala în insula Creta şi proclamarea independentei Bulgariei, alta componenta nominala a Imperiului otoman.

Toate cele trei evenimente au avut loc aproape simultan, punându-l pe sultan în imposibilitate de a reactiona.

Bulgaria a obţinut astfel independenţa, Austro-Ungaria – Bosnia-Hertegovina, iar singurii care au plătit oalele sparte au fost cretanii, a caror răscoala a fost zdrobită, dar care, într-un final fericit, au reuşit să se unească cu Grecia (1908).

Un alt început pentru primul razboi mondial?

A doua parte a planului conceput de Aerenthal presupunea distrugerea celor doi inamici tradiţionali ai dublei monarhii, respectiv Serbia si Rusia.

Dupa cum era si firesc, Serbia a respins încorporarea Bosniei-Hertegovinei, populata în special de sârbi, la Austro-Ungaria, cerând compensatii si protestând vehement.

Acesta era exact pretextul dorit de Aerenthal. Armata imperiala a înconjurat Serbia si a ameninţat cu războiul.

Belgradul a solicitat imediat ajutorul Rusiei, urmând exemplul atâtor alte actiuni din lungul istoriei.

Dar în 1908 Rusia era o ţara devastata. În anii 1904-1905, flota si armata sa fusesera distruse de japonezi, urmând apoi doi ani de revolte interne, finalizate printr-o revolutie ce aruncase de-a dreptul tara în haos.

Totusi, ţarul Nicolae II (1894-1917) a încercat sa intervină, dar s-a vazut confruntat cu un dur ultimatum venit din partea Berlinului si a Vienei, prin care acestea îl amenintau cu un atac imediat în cazul sprijinirii Serbiei. Cauza sârba trebuia abandonata…

Astfel anul 1908 aducea si umilirea internaţională a Rusiei, înfrângerea Serbiei si gloria Austro-Ungariei. Adica, exact aceeasi conjunctura care va conduce la izbucnirea primului razboi mondial în iulie 1914. Radacinile se regaseau în anul 1908.

O singura neîmplinire umbrea gloria imperiului: România. Si ea, ca si Serbia, avea teritorii nationale si populatii asuprite de dubla monarhie; si ea visa la revansa; si ea ar fi trebuit umilita si zdrobita în anul de gratie 1908.

Daca planul lui Aerenthal ar fi reusit, atunci poate nu ar mai fi existat nici momentul 1916 si nici Marea Unire din 1918. Dar, din fericire pentru noi, încercarea a esuat.

 

 

 

 

 

 

Interesul Puterilor Centrale față de România nu era de dată recentă. Iar în preajma anului 1907, el se intensificase brusc.

Istoricul Karl Scheerer (Magazin istoric, nr. 11/1974) a observat, la rândul sau, noul tip de atenţie acordat României în acest interval cronologic.

O răscoala care ar fi pus puterea de la București în imposibilitatea de a mai guverna, urmata de intervenția, solicitata sau impusa de la Viena, a trupelor austro-ungare pentru ocuparea si „salvarea” situației în zonă.

Si astfel se distrugea orice posibilitate a României de a acționa pentru eliberarea românilor transilvaneni.

Reţeaua lui Eidinger

Centrul de unde se pregatea lovitura era orasul Cernauți. Aici,   Fischer, seful adjunct al jandarmeriei austriece din Bucovina, înfiintase un birou de plasare de forță de munca și bani (bineînteles si spioni!) în România, birou condus de un anume N. Eidinger.

Acesta avea o sumara pregătire militară, iar întactica sa de infiltrare a spionilor în țara vecină se folosea de marile linii de cale ferată și de șosele.

În anul 1905, el a deschis un birou comercial în  Bucureşti si a început plasarea de muncitori agricoli pe tot teritoriul României.

În plus, oferea importante câstiguri arendașilor, preluându-le produsele agricole si livrându-le apoi armatei austro-ungare.

Unele dintre cele mai profitabile relatii de amicitie, dar si comerciale le-a avut cu de-acum cunoscuta familie Fischer, marii arendasi din regiunea Moldovei.

Alte ținte ale spionajului austro-ungar care vor juca un rol important în evenimentele anului 1907 sunt reprezentate de tagma ziaristilor, în special de Constantin Mille si ziarul ”Adevarul”.

Spionul imperial Günther raporta în acest sens la Viena: „Afacerea ziarului Adevarul merge pe drumul cel bun, s-a operat asupra lui Mille cu mari sume”.

În aceeasi maniera se va „lucra” și cu alte gazete, precum Universul, Epoca, ale caror „articole erau scrise” – mărturisea acelasi Günther – „pe biroul meu”.

Nu întâmplator, ele vor fi si cele care vor lansa cifrele de 10-11.000 de morti în tragicele evenimente.

Cu alte cuvinte, pâna în 1907, Austro-Ungaria îsi crease o vastă reţea de spionaj si influenţă, mergând de la periferie şi pâna în centru, implicând oameni politici, arendaşi, chiar şi mii de simpli lucrători, plasaţi de Eidinger în puncte considerate strategice.

Reţeaua părea bine pusă la punct şi gata de acţiune. Dacă foametea ar fi condus la răscoala, anul 1904 ar fi fost momentul cel mai propice în acest sens.

În schimb, în 1907 se anunţau chiar recolte bune si anul venea, lucru extrem de important, dupa alti doi cu rezultate frumoase. Cum de a izbucnit totusi revolta?

O răscoală cu cântec

Un mare arendaş, Mochi Fischer, prieten cu Eidinger, a refuzat sa semneze învoielile agricole cu ţăranii săi pentru anul 1907.

A amânat şi refuzat orice oferta, pâna când, la începutul lunii martie,ţăranii dintr-un sat cu nume parcă predestinat, Flamânzi, temându-se că vor rămâne fără lucru si hrană, au cerut cu violenţă semnarea contractelor.

Speriat, Mochi s-a refugiat la Cernăuţi, la prietenul său, fără însă sa semneze nimic si lăsându-i pe oameni de-a dreptul disperati. Pericolul lipsei de pamânt, deci de munca, era din ce în ce mai puternic.

Imediat, pe miile de hectare arendate de Fischer, apar personaje ciudate, care dau de băut la toata lumea si îndeamna la violență, atacă primariile, posturile de jandarmi. Sunt înarmaţi și au o evidentă pregatire militară.

Toate rapoartele de la Botoșani, din judetul Neamț, arată acelasi lucru: indivizi din afara satelor, cu uniforme ciudate și rute de deplasare pe linia Botoşani-Cernăuţi erau la originea tuturor atacurilor.

 

 

 

Foto:  Regele Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen,  (n. 20 aprilie 1839,  Sigmaringen, Germania  – d. 10 octombrie 1914, Castelul Peleş, România) .

 

 

Carol I a înțeles rapid ce se întâmpla si, pe data de 7 martie 1907, a ordonat ca frontiera de la Suceava la Mihaileni sa fie ocupata militar, pentru a împiedica infiltrarile agentilor austro-ungari. Dar era destul de târziu.

La începutul lunii martie, răzvrătirile din nordul Moldovei erau ţinute sub control şi liniştea începea să revină, când ziarul
Adevarul a început o amplă campanie împotriva a ceea ce ziaristii de aici numeau „marile masacre”.

Titlurile vuiau: „Refuz de a iesi la munca câmpului”, „Ridicarea recoltelor cu forţa”, „Se trage în ţărani”…

Prefectul de Focsani, Aguletti, comunica lapidar capitalei: „Ziarele raspândesc enorm spiritul de rascoala, publicând stiri de zvon, fanteziste, exagerate”.

Bineînteles, în fruntea tuturor se aflau Adevărul si Universul.

Din acest moment apare într-adevar si rascoala reala, caci ziarele relateaza – fals – stirea conform careia acolo unde oamenii au avut curajul de a se revolta, s-au si semnat contractele atât de dorite de tarani si comunitatea rurala.

Si ce nu face omul pentru un ban în plus? Chiar si o… răscoală.

 

Europa se îngrijorează

 

În luna martie, rascoala se extinde, pe acelasi tipar si cu ajutorul acelorasi agitatori.

Sunt cuprinse judetele Iasi, Suceava, Vaslui, Falciu, Tecuci, Neamt, Bacău, Tutova, Putna etc. Guvernul conservator se arata incapabil de a controla situaţia.

Primul ministru, Gheorghe Cantacuzino-„Nababul”, a dat un ordin, cel putin ciudat, solicitând reprimarea rascoalei „cu cea mai mare fermitate si blândeţe”.

Alti fruntaşi conservatori, precum Mihail Pherekyde, sunt de ani buni pe lista de plata a Austro-Ungariei si deci refuza sa ia vreo masura imediata.

Doua personaje au realizat însa gravitatea situatiei: Take Ionescu si Carol I.

Primul, sesizând ciudăţenia momentului în care marii proprietari nu îsi apara deloc pamânturile, fuge la rege, solicitându-i intervenţia imediata.

Astfel, cei doi au provocat retragerea conservatorilor de la putere si venirea liberalilor, sprijiniti de Take Ionescu, pentru a pune capat răscoalei (12 martie 1907).

Urmând liniile de cale ferată şi şoselele, rascoala s-a extins după 12 martie şi în Muntenia.

Radu Rosetti îşi amintea: „oameni calari mergeau în capul bandelor, îndreptându-se spre Bucuresti, devastând, pradând, dând foc, omorând”.

Interesant este ca în multe locuri, dupa cum arata rapoartele, „ţăranii s-au înarmat si au aparat satul de rasculaţi”.

Dar în alte zone, jaful si crima au întunecat judecata,ţăranii alaturându-se agentilor imperiali.

De îndata ce în ziarele din România au apărut primele stiri, mult exagerate, despre rascoala, presa vieneza n-a gasit un alt subiect mai interesant de dezbatut decât evenimentele din tara noastra.

Carol I se mira chiar într-o discutie avuta cu Alexandru Marghiloman de „depeşile fabricate la Cernauţi cu privire la masacrele antisemite, la prigonirile evreilor… mai cu seama Neue Freie Presse (din Viena) s-a distins prin raspândirea acestor depesi … acest ziar a publicat toate stirile posibile”.

Imediat, presa internationala a începuta sa anunte iminenta prabusire a României. Înca înaintea izbucnirii evenimentelor, la 1 martie 1907, Aerenthal stia ca va fi aici o rascoala si cerea Legatiei din Bucuresti o interventie dura.

La 26 martie, dupa ce „intuitia” remarcabila a lui Aerenthal se împlinise, el anunţa „ca nu poate privi cu indiferenta rascoalele care bântuie România […] Trebuie sa ne ocupam de marile tulburari din tara dvs., întrucât avem o granita comuna foarte întinsa”.

Corpul 12 armata austriac de la Brasov a fost mobilizat, aceeasi situatie înregistrându-se si în cazul celui de la Cernauti, pentru o interventie dincolo de Carpati. Se parea ca în aplauzele Europei îngrijorate de masacrele din România, Aerenthal putea ocupa tara.

 

Wilhelm nu îl sprijina pe Franz…

 

Deja planul austro-ungar devenise pentru multi vizibil. Carol I i-a înlaturat pe conservatori de la putere si, un nucleu dur, în frunte cu I.I.C. Bratianu, ca ministru de Interne, si Alexandru Averescu, la Razboi, a primit de la suveran autorizatia de a pune ordine rapid în tara.

La 18 martie 1907 se declara starea de asediu pe întreg teritoriul României, urmând apoi mobilizarea generala, la care au raspuns peste 140.000 de oameni, pâna la data de 29 martie.

De data aceasta, curgea într-adevar sângele de care vorbeau ziarele: s-a tras cu tunul si s-au operat aproape 10.000 de arestari. Curând, situatia a început sa se normalizeze si a aparut clar ca noul guvern poate tine în mâna situatia.

Lovitura finala data planului lui Aerenthal a venit însa chiar de la Viena, din inima imperiului.

Franz Joseph nu cunoştea uneltirile sfetnicului său si în momentul în care a aflat ca se pregatea o interventie militară în România, a protestat vehement.

Caci Carol I era prietenul sau, faceau parte din aceeasi lume si erau de aceeasi vârsta.

În plus, regina Elisabeta se întelesese foarte bine cu sotia împaratului, Elisabeta a Austriei.

Astfel ca Aerenthal nu numai ca nu a primit regeasca sustinere, ci Carol a fost cel caruia Franz Joseph i s-a adresat, într-o calda scrisoare, felicitându-l pentru reprimarea rascoalei.

Ziarele vieneze au înteles imediat ca suveranul se exprima în acest fel împotriva interventiei militare, parasindu-l total pe Aerenthal si sustinatorii acestuia.

Întâmplator sau nu, imediat dupa aceasta rascoala a luat sfârsit.

Carol I a înteles rapid cine a fost în spatele răscoalei si a si numit-o de câteva ori deschis: Agenţia din Cernăuţi.

Ca atare, pe când Bratianu si Averescu se foloseau de arme pentru a înabusi spiritul rascoalei, regele român s-a adresat celor care puteau actiona direct la sursa rautatilor: Franz Joseph si Wilhelm II.

Împaratul austro-ungar si-a facut datoria.La fel si Germania lui Wilhelm, care a anuntat imediat ca nu considera necesara o interventie în România.

 

O enigma care a tulburat generaţii

 

Rascoala a luat sfârsit ca prin farmec, lasând în urma doar oameni nauciti de cele întâmplate.

O enigma a persistat însa: de ce Carol I a solicitat lui Bratianu ca toate actele rascoalei si ale represiunii sa nu ramânş în arhive?

Explicatia oficiala a fost ca regele nu dorea o judecare a fostilor ministri liberali, atunci când conservatorii vor reveni la putere. Motivul nu sta însa în picioare, caci regele interzisese deja doua procese similare – al liderilor conservatori din 1871-1876 si cel al lui I.C. Bratianu în 1888, când Alexandru Candiano-Popescu își aminteste ca regele le-a declarat conservatorilor ca daca persista în intentia de a-l judeca pe Bratianu, el va merge zilnic cu trasura la închisoarea lui Bratianu si îi va încredinta guvernul, „amândoi conducând tara de la puscarie”.

Se stia clar ca regele nu va accepta niciodata ca un guvern al lui sa fie judecat si ca va alunga de la putere pe cei care îi vor solicita un asemenea lucru.

Însusi I.I.C. Bratianu, care avea tot interesul ca aceste documente sa fie ascunse, a protestat în fata regelui pentru preluarea lor. Raspunsul adevarat trebuie cautat însa în originea evenimentelor.

Astfel, cunoscându-se ca perfida Austrie a fost în spatele rascoalei, rămânerea României în alianta cu ea sau alaturi de Puterile Centrale devenea de neconceput.

Iar alianta cu acestea, respectiv cu Germania natala, reprezenta visul etern al lui Carol.

Vis care îl va duce însa în mormânt, când se va prabusi în septembrie 1914, în momentul în care România a refuzat sa intre în razboi de partea Germaniei.

Pentru a apara acest vis, a ascuns regele român celebrele dosare care arătau clar ca Austro-Ungaria – aliata noastră, dar şi a Germaniei – încercase desfiinţarea ţării.

Iar Carol I n-a putut sa accepte prezentarea unui asemenea adevăr…

 

 

 

Surse:

Anton Caragea – https://www.scribd.com/doc/185966486/16149605-Rascoala-Sau-Complot 1907 prin  https://foaienationala.ro/1907.

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/10/03/rascoala-din-1907-minciuna-dintr-un-tablou-celebru-si-falsurile-din-cartile-comuniste-de-istorie/

Publicitate