SCINDAREA NOASTRĂ DE LA 1812

Ani la rând, pe parcursul a mai bine de două secole, Țările Române au fost teatru de război între armatele celor trei imperii: Otoman, Habsburgic și Țarist.

Elitele conducătoare ale Principatelor Române, românii în general, au fost excluși din procesul negocierilor diplomatice

În cadrul procesului derulării și finalizării Războiului ruso-turc din 1806-1812, elitele conducătoare ale Principatelor Române, boierimea autohtonă, românii în general au fost excluși din procesul negocierilor diplomatice și, drept urmare, am asistat la geneza Problemei basarabene, a cărei esență rezidă în scindarea Țării Moldovei în jumătate și stabilirea unui hotar arbitrar pe un râu interior – pe Prut.

La 1812, țarismul, în mod abuziv, a provocat pe harta politică a Europei un nou punct geopolitic vulnerabil, ce-și va aștepta până la 1918 soluționarea istorică, scrie istoricul Vlad MISCHEVCA de la Chișinău, în prestigioasa publicație online https://www.limbaromana.md.

De la 1812 încoace, în spațiul dintre Prut și Nistru avem o perpetuă dominație rusească, de aproape două secole, asupra unui teritoriu înstrăinat prin forța militară și negocieri diplomatice (inclusiv a diplomației secrete) în cadrul disputei sinuoasei Probleme Orientale. Prima răpire a Basarabiei în 1812 a fost urmată de cea de-a doua răpire (parțială) – în 1878, apoi de a treia anexare comunistă, din 1940, și de cea de a patra ocupație sovietică – din 1944. Drept că această îndelungată dominație străină a avut câteva scurte întreruperi, între 1918-1940, 1941-1944 și о relativă independență de la 1991 încoace.

După căderea Imperiului sovietic, având libertatea deplină de а ne expune considerațiile referitoare la acest eveniment de о importanță majoră pentru istoria modernă а românilor, există posibilitatea de a cerceta unele aspecte mai puțin cunoscute sau eronat interpretate în istoriografia dintr-un șir de țări europene, atât în trecut, cât și în prezent.

Istoricul basarabean Alexandru Boldur scria, încă la 1927, despre faptul că „Chestiunea Basarabiei începe din anul 1812 și intră ca parte componentă în istoria relațiilor româno-ruse. Ea este strâns legată de întreaga politică a Rusiei față de Principatele Române. Chestiunea Basarabiei este, în același timp, o chestiune română”, toate fiind legate, la rândul lor, de chestiunea Orientală.Totodată, Problema Basarabiei nu este numai de interes local, specific românesc, ci o problemă europeană.

Însă școala istorică sovietică a încercat să acrediteze ideea, în pofida adevărului istoric, că „problema basarabeană ca problemă internațională а apărut pe arena istoriei către începutul anului 1918 și а dispărut la mijlocul lui 1940”, aceasta semnificând, în viziunea sovieticilor, raporturile bilaterale dintre România și URSS privind litigiul teritorial față de Basarabia (așa-zisa „ocupație a Basarabiei”, în urma „agresiunii României regale împotriva tinerei republici sovietice și înstrăinarea unei părți a teritoriului său – Basarabiei Sovietice”. Aserțiunea dată, devenită axiomatică în „studiile” istoriografiei sovietice moldovenești (preluată și astăzi de istoricii ruși și de unii istorici din Occident), și-a găsit expresia cea mai detestabilă atunci când s-a afirmat că „Schimbul de Note sovieto-române din 26-28 iunie 1940 s-a încheiat cu rezolvarea pașnică și bazată pe dreptate а problemei Basarabiei…”

Epigonii actuali ai istoriografiei sovieto-ruse de la Moscova încearcă să demonstreze cum că: „În urma acțiunilor Uniunii Sovietice în iunie 1940, a fost restabilită (subl. n.) frontiera sovieto-română pe râurile Prut și Dunăre, stabilită încă de către hotărârile congresului de la Berlin din 1878 (?). Basarabia a fost eliberată (?) de sub ocupația română și s-a reunit (?) cu URSS.”   Din păcate, și unii istorici de la Chișinău, pretinzând a fi mai originali în demersurile „moldovenismului antiromânesc”, consideră că „chestiunea basarabeană, problema basarabeană” în relațiile internaționale, în relațiile sovieto-române a apărut în anul 1918… Începând cu anul 1917, „problema basarabeană” nu mai poate fi considerată o problemă a României ori Rusiei, ci în primul rând este o chestiune a Moldovei și a moldovenilor”. 

Or, nu această teză a fost vociferată și de către președintele rus Vladimir Putin, care a remarcat într-o declarație de a sa, la 12 septembrie 2012, cu privire la cei 200 de ani de la anexarea Basarabiei la Imperiul Ţarist că „Tratatul de pace de la București poate servi drept moment de bază pentru crearea statului moldovean modern”. Putin i-a spus deschis premierului moldovean (Vlad Filat), la întrevederea lor de la Soci, precum că Pacea de la București, din anul 1812: „a pus bazele statalității moldovenești”. Aserțiunile diplomației contemporane ale Federației Ruse sunt, în fond, niște replici vechi ale poziției Rusiei, expuse încă la 1878, când rușii ne-au mai spus „…nouă tuturor că Dumnezeu a făcut lumea la 1812 și că pentru Rusia numai aceea e drept ce s-a făcut de atunci încoace. Deci, fiindc-au anexat Basarabia la 1812, trebuie să (o) reanexeze astăzi…” 

Toate aceste raționamente sunt false, nu sunt și nici nu pot fi fondate, deoarece nu au la baza lor istorismul și principiul democratic al autodeterminării naționale, ci doar conceptul dreptului forței – forța cinismului și cinismul forței – unul din argumentele „legitimării” extinderii teritoriale а Imperiului Rus, preluat și ajustat ulterior de către ideologia marxist-leninistă, prin doctrina expansiunii comuniste (faimoasa teză а „exportului revoluției” etc.), e continuat astăzi de Rusia putinistă (antrenată în războaie și acțiuni agresive la adresa vecinilor săi).

Tratatul de la București, prin articolele 4 și 5, reconfirmând tratatele și convențiile anterioare, „nu le face altă modificație decât că puterea protectriță, adică epitropul, își însușește și unește către staturile sale jumătate din țara protejată, din averea orfanului, adică toată Moldova din stânga Prutului, în contra principiilor a orice drit (drept – n.n.) public și privat”. Iar starea Principatelor sub auspiciile protecției rosienești se mărgini, la fel ca și în zilele noastre, „numai în niște deșerte stipulații pe hârtie, care în faptă nu se păziră niciodată”. 

Astfel, avem încă o dovadă ca să afirmăm că este nevoie de a avea experți în sovietologie și rusistică, pentru că Problema basarabeană, rămânând actuală, necesită о abordare complexă, începând cu premisele ei de ordin politico-diplomatico-militar, ce-și găsesc explicația în cunoașterea raporturilor internaționale din Europa de Sud-Est sau, mai exact, а relațiilor ruso-otomane în contextul Chestiunii Orientale din perioada precedentă: secolele XVIII-XIX. În general, războaiele ruso-austro-otomane purtate pe teritoriul Principatelor Române au provocat pierderi teritoriale deosebit de dureroase (Oltenia, Bucovina, Basarabia) și au influențat evoluția lor politică și situația social-economică, inclusiv statutul internațional al Moldovei și Țării Românești.

Vom menționa, în acest context, că expansiunea politică și militară а Rusiei spre Balcani și eforturile Porții Otomane de a-și menține dominația în bazinul nordic al Mării Negre și în spațiul Carpato-Danubiano-Nistrean, conjugate cu pozițiile Marilor puteri europene, Franța și Anglia, au schimbat configurația frontierelor europene și s-au soldat cu grave consecințe pentru Principatul Moldovei, modelându-i traiectoria teritoriului pierdut pentru un secol.  

Cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, argumentează, pe bună dreptate, că anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinsă între Prut și Nistru a fost, mai curând, rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. 

Astfel, fără a tăgădui influența fanarioților din familia grecilor Moruzi sau a armeanului Manuc Bey asupra procesului negocierilor ruso‑turce, bunele oficii ale cărora rușii erau gata să le primească încă la începutul anului 1811, în schimbul posturilor înalte, decorațiilor și moșiilor,  totuși, factorii decisivi ce au determinat semnarea Tratatului de pace de la București au fost cei de natură geopolitică. Ministrul de război al Rusiei M.B. Barklay de Tolly avea să-i scrie lui Alexandru I la începutul anului 1812 că, „Pacea cu Turcia este, cu siguranță ,singura modalitate de a evita războiul cu Franța, pentru că, văzându-ne liberi pe flancul nostru stâng și pierzându-și influența asupra Turciei, Napoleon nu va dori să se expună întregii energii a națiunii ruse și a tuturor forțelor și resurselor, atât de înțelept desfășurate de Majestatea Voastră la granițele noastre. (…)

Pacea cu Turcia este, așadar, primul pas care trebuie făcut pentru a asigura succesul într-un război împotriva Franței”. Tratatul ruso-turc din 1812 nu a fost decât rezultatul unui compromis de ultimă oră între Imperiul Rus, care urmărea anexarea integrală a celor două Principate Române, și Imperiul Otoman, care „își apăra pozițiile, dar ca să iasă basma curată nu se sinchisea de împărțirea Moldovei”. 

De observat că după semnarea preliminariilor în luna mai a anului 1812, adică în faza decisivă a negocierilor, se reliefează încă un factor important în mersul tratativelor – influența externă (îndeosebi cea a Marii Britanii). Factorul preponderent în interesul manifestat de englezi în primele decenii ale secolului al XIX‑lea pentru acest colț al Europei, după cum sublinia Paul Cernovodeanu, a fost cel politic – evoluția Problemei Orientale în contextul rivalității acerbe ruso‑turce și a începutului mișcării de eliberare a populațiilor balcanice de sub dominația Porții, dând naștere la numeroase complicații de ordin diplomatic în care au fost amestecate toate Marile Puteri continentale .

Iată de ce, în ajunul inevitabilului conflict franco‑rus, Marea Britanie era cointeresată în eliberarea forțelor militare ale Rusiei imobilizate pe linia Dunării, în dezlegarea mâinilor libere țarismului pentru ca trupele ruse să poată fi îndreptate spre Neman, însă nu cu prețul unor mari cuceriri (mai ales în Caucaz). La 1812, rușii și-au evacuat trupele din Anapa, Poti și Ahalkalaki (care vor fi obținute de ruși ulterior, conform Păcii de la Adrianopol, în 1829), dar au rămas în Suhumi și Redut-Kale, controlând, de fapt, întreg litoralul Abhaziei, Megreliei și Guriei (cca 200 km din litoralul oriental al Mării Negre).

 Ezitarea Sultanului în ratificarea tratatului se explica în special din cauza articolelor referitoare la cedarea anumitor posesiuni asiatice ale Turciei. P. V. Ciceagov menționase că a fost surprins să afle că „domnul Stratford Canning, care ar fi trebuit să acționeze de comun cu noi, a folosit toată influența sa pentru a-l împiedica pe sultan să accepte aceste articole ale păcii. A uitat de pericolul real și general și s-a gândit doar la ce rău ar putea fi pentru India engleză dacă Rusia s-ar stabili în Caucaz. Aceasta este politica Angliei: cea mai mică umbră a unui pericol pentru coloniile sale o obligă să-și schimbe politica externă și să sacrifice beneficiile aliaților săi”. 

Constatăm, astfel, că în istoriografie predomină opinia că diplomației engleze i‑a revenit un rol important și, în fond, pozitiv în soluționarea conflictului ruso‑turc, contribuind la semnarea Păcii de la București.  Realismul a prevalat însă nicidecum în detrimentul pragmatismului britanic.

Diplomația europeană acreditată la Constantinopol și la St. Petersburg, în special englezul Stratford Canning și contele Constantino Ludolf (reprezentant al Regatului Celor Două Sicilii la Poartă), precum și omologul acestuia, Antonio Maresca Donnorso, duce de Sierra Capriola (reprezentantul Neapolului la Curtea imperială rusă),  au colaborat activ cu împuterniciții ruso-otomani trimiși la București pentru a elabora un text acceptabil pentru ambele părți.

 În această sinergie anglo-burbonă s-a evidențiat, pe lângă tânărul diplomat britanic Canning (1786-1890), și rolul lui Ludolf, care a sperat ca o „pace fără alianță”, singura posibilă, să permită țarului să-și îndrepte forțele armate de la Dunăre spre granițele de Vest ale Rusiei pentru a face față iminentei invazii napoleoniene asupra imperiului. 

Iată de ce Galib efendi, primul împuternicit al Porții la negocierile de la București, considera, în primăvara anului 1812, necesar de a evita pe orice cale provocarea Angliei.  De remarcat, în acest context, opinia istoricului francez Jacques Godechot cu privire la inferioritatea flotei franceze față de forțele navale ale Marii Britanii, după dezastrul de la Trafalgar (21 octombrie 1805), care consideră că aceasta și explică, în mare parte, „eșecul final al lui Napoleon”. 

Totodată, Franța urma să fie asigurată pe toate căile de „bunele intenții” ale Turciei față de ea, atât în prezent, cât și în viitor, „fiind de acord cu orice, exceptând ruperea raporturilor cu Anglia”.  De aceea, potrivit sfatului lui Galib efendi, cea mai bună ieșire din situația dificilă creată urma să fie trimiterea de urgență la Paris a unui delegat special, competent („sage, raisonnable, éloquente, capable de riposte, honette”), care ar prezenta personal împăratului Franței Napoleon Bonaparte (și nu prin serviciul ambasadorului francez de la Istanbul) poziția oficială a Imperiului Otoman. Aceste măsuri ar fi putut permite, după cum considera diplomatul otoman, „cel puțin să câștigăm timp, așteptând să vedem ce se va întâmpla în continuare, pentru a acționa conform circumstanțelor”. 

În final, drept concluzie importantă cu privire la poziția Marilor Puteri vizavi de negocierile ruso-turce, Galib efendi menționase că: „nici Austria, nici Franța nu sunt disponibile de a accepta un alt tratat de pace decât cel ce va garanta Imperiului Otoman integritatea sa teritorială”. 

Prin urmare, Alexandru I a putut să contracareze atacul francez pe teritoriul Rusiei, în timp ce sultanul a început să cunoască un inamic invizibil: ciuma. Kutuzov primise încă în ianuarie 1812 o scrisoare de la Baronul Hübsch, trimisul Danemarcei și Saxoniei la Constantinopol, în care era atenționat despre apariția unor focare de ciumă în capitala Imperiului Otoman. Primele simptome ale epidemiei au apărut în primăvară lui 1812, dar nimeni nu a putut prezice că această molimă se va răspândi în întreg imperiul și că va decima populația Constantinopolului până la sfârșitul anului. 

Astfel, vom constata că acesta a fost un război – Osmanlı-Rus Savașı – al celor trei sultani otomani (Selim III, Mustafa IV, Mahmud II) și al ambițiosului Alexandru I, în spatele cărora a dominat mult timp Napoleon I Bonaparte.

În concepția lui Alexandru I, ca și în aceea a șefilor U.R.S.S.-ului, cum bine a observat Gheorghe Brătianu, Basarabia nu a fost niciodată altceva decât un mijloc și nu un scop. Începând cu 1812, politica rusească țintea mult mai departe, s-a oprit pe Prut, împotriva voinței ei, fiind obligată de circumstanțe… 

Împăratul rus, la rândul său, dorind să‑și asigure flancul de sud al imperiului, spera să-i aibă pe otomani în calitate de aliați în ajunul iminentului conflict european împotriva Franței napoleoniene. Fapt ce a determinat moderarea în primăvara anului 1812 a pretențiilor sale inițiale.

După încheierea păcii, cronicarul Zilot Românul vine cu următoarea constatare: „Așadar, fără zăbavă, fu silit de încheie pacea, cu darea Basarabiei și a părții Moldovei până la apa Prutului să și iscăliră tractaturile (…) rămânând Țara Valahiei și Moldovei până în Prut tot cum au fost mai înainte, adică cu pravilile și priveleghiurile lor și cu domni orânduiți de la Poartă”.

 

 

 

 

Anexarea teritoriului Moldovei trans-Prutene, adică de la Est de Prut, nu înseamnă însă că ar fi existat o Țară a Moldovei „de Est”. Teritoriul moldovenesc cuprins între râurile Prut și Nistru nu a alcătuit până la 1812 o entitate teritorial-administrativă aparte sau separată a Principatului.

La o nouă răbufnire a crizei Orientale – în 1856, Rusia țaristă a fost învinsă, fiind impusă de „areopagul european” să reîntoarcă Principatului Moldovei o parte din Basarabia anexată: cca 10 288 km² (10 754 verste²) cu o populație de cca 127 451 oameni. 

Însă, la 1878, după 22 de ani de integrare și dezvoltare națională firească, această bucată de pământ a fost din nou anexată de către Rusia, conform deciziilor congresului de la Berlin.

Războaiele și conflictele armate continue, de rând cu crizele interne, de la începutul secolului al XX-lea și, mai ales, Primul Război Mondial (1914-1918) au pecetluit soarta Imperiului Otoman, determinându-i sfârșitul. În cele din urmă, Imperiul, ajungând în starea „omului bolnav al Europei”, așa cum fusese catalogat, a dispărut de pe harta lumii în 1922 (Mehmed VI Vaheddedin a fost ultimul sultan: 1918-1922, moare în exil în 1926). Din punct de vedere geostrategic, zona sa de influență interesa de secole atât Imperiul Ţarist, cât și puterile occidentale.

Imperiul Otoman, odată tricontinental, s-ar fi dezintegrat cu mult timp înaintea acestui moment tardiv dacă puterile occidentale nu l-ar fi menținut în viață în mod artificial, cu scopul de a avea o forță de contrapondere contra Rusiei – care, la acea dată, și-a sfârșit existența ca imperiu (în februarie 1917) și ulterior, în decembrie 1922, din Rusia Sovietică se formează URSS.

Reamintim că, imediat după lovitura de stat din octombrie 1917 (revoluția bolșevică), guvernul sovietic a renunțat la toate tratatele inegale, încheiate de Rusia țaristă, și a respins acordurile secrete anexioniste cu participarea sa, dându-le publicității. Adoptând „Decretul despre Pace”, la cel de al II-lea Congres al Sovietelor din Rusia din 26 octombrie (8 noiembrie) 1917, guvernul sovietic a proclamat denunțarea necondiționată și imediată a tuturor tratatelor secrete și elimina „diplomația secretă, din partea sa exprimând intenția fermă de a efectua toate negocierile absolut deschis în fața întregului popor”.³⁵ În acest Decret, scris de către V. I. Lenin, a fost dată și definiția Anexării unui teritoriu:

„Prin anexarea sau acapararea pământurilor străine Guvernul înțelege în conformitate cu conștiința juridică, în general, a democrației și claselor muncitoare, în special, orice alipire la un stat mare sau puternic a unui popor mic sau slab fără acordul precis, a dorinței acestui popor în mod clar și benevol exprimate, indiferent de faptul când o astfel de încorporare forțată s-a comis, și indiferent de cât de dezvoltată sau înapoiată este națiunea anexată forțat sau forțat reținută în interiorul granițelor statului dat. Indiferent, în cele din urmă, de faptul dacă națiunea trăiește în Europa sau în țări îndepărtate, de peste mări.” 

În Adresarea Guvernului sovietic din 11(24).11.1917, semnată de Comisarul Poporului al Afacerilor Externe se spunea că: „Consiliul Comisarilor Poporului din prima zi a existenței sale a declarat deschis că nu consideră poporul rus legat de vechile acorduri, încheiate în spatele poporului în favoarea claselor burgheze din Rusia și țările aliate.” 

Vom remarca, astfel, că și Tratatul de pace ruso-turc semnat la București, prin care s-a pecetluit la 16 (28) mai 1812 destinul Basarabiei, a avut o finalitate juridică tocmai peste 109 ani – la Moscova. Deoarece poziția statului sovietic (Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse – succesoarea Imperiului Rus) din acea perioadă, în problema tratatelor țariste, și-a găsit reflectarea în încheierea unor noi tratate cu țările din Orient.

Acest important tratat ruso-turc, semnat la Moscova (martie 1921), a fost identificat în procesul cercetărilor noastre consacrate comemorării a două sute de ani de la anexarea Basarabiei (2012) într-o culegere de documente mai puțin accesibilă a Departamentului administrativ al Comisarilor Poporului din URSS. Colecția de documente, publicată la Moscova în 1944, poartă notificarea „Pentru uz de serviciu” (Управление делами Совнаркома СССР. Для служебного пользования) și conține cele mai importante decrete, instrucțiuni, note, directive, decizii cu privire la viața politică, economică, culturală și ideologică – toate acestea formând imaginea statului sovietic în primii douăzeci de ani de existență.

Astfel, succesorii imperiilor Ţarist și Otoman – Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă și Marea Adunare Națională a Turciei – au semnat la Moscova, la 16 martie 1921, Tratatul ruso-turc de „prietenie și frăție”. Tratatul includea 16 articole și 4 anexe, fiind semnat din partea RSFSR de către Gheorghe V. Cicerin, Comisarul poporului pentru afaceri externe, și Jalal ad-Din Korkmasov (Дж. Коркмасов), iar din partea Turciei de către Yusuf Kemal-bey, Riza Nur și Ali Fuad-pașa. Tratatul a fost ratificat de VŢIK (ВЦИК) pe 20 iulie 1921 și de Marea Adunare Națională a Turciei (MANT) la 31 iulie 1921. Schimbul instrumentelor de ratificare s-a făcut pe 22 septembrie 1921 la Kars.

Tratatul, semnat la 16 martie 1921, stipula părților semnatare să nu recunoască niciun tratat de pace sau alte acte internaționale, în cazul în care ar fi impuse cu forța să adere la una dintre părți (articolul 1), anulându-se tratatele inegale ale guvernului țarist cu Turcia (articolul 6), fiind declarate nule orice fel de acțiuni și drepturi referitoare la regimul stabilit de aceste tratate (articolul 7). 

Este important că, din punct de vedere al dreptului internațional, Tratatul de la Moscova consemnase, în articolul VI, precum că părțile contractante consideră toate tratatele precedente, semnate de Imperiile Otoman și Ţarist, ca fiind anulate, acestea pierzându-și puterea juridică:

„Articolul VI

Ambele părți contractante recunosc că toate tratatele încheiate până în prezent între cele două țări nu corespund intereselor reciproce. Prin urmare, sunt de acord să recunoască aceste tratate drept reziliate și neavenite. Guvernul Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse declară, în particular, că consideră Turcia liberă de orice obligații financiare sau de alt gen în baza actelor internaționale încheiate anterior între Turcia și guvernul țarist.” 

„Articolul VII

Guvernul Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse, recunoscând capitulațiile incompatibile cu dezvoltarea națională liberă a tuturor țărilor, precum și punerea în aplicare deplină a drepturilor sale suverane, le consideră ca nule și pune capăt drepturilor și acțiunilor, care au vreo legătură cu acest regim.” 

A trebuit să treacă mai bine de un secol, pentru ca Rusia (deja cea sovietică) să recunoască oficial, chiar dacă indirect, nulitatea consecințelor Tratatului de Pace de la București din 1812; deși, cu trei ani mai devreme, populația Basarabiei și-a decis de sine stătător destinul prin Actul Unirii din 27 martie 1918, rezolvând, astfel, echitabil Problema basarabeană.

Însă diplomația sovietică din perioada interbelică (și nu doar) continua să considere cu aroganță, precum a declarat la 4 iulie 1930 ambasadorul URSS la Viena: „Punctul de vedere sovietic privind Basarabia rămâne neschimbat. Revendicările noastre nu se bazează, de fapt, pe argumente de natură etnică sau istorică, ci de natură juridico-internațională, economică, tehnică și socială. O putere poate revendica un teritoriu nu numai bazându-se pe argumente etnice și istorice…”(Sic!)

Reieșind din faptul că esența acestei probleme rezidă în existența hotarului pe talvegul râului Prut, aceasta fiind o problemă etno-politică a națiunii române – consecință a vechii chestiuni Orientale, cu impact internațional de lungă durată – ea dăinuie până-n prezent, așteptându-și soluționarea istorică. Conchidem că Anul 1812 a fost un an de cotitură, ce a provocat mutații geopolitice de lungă durată, cu implicații nefaste asupra procesului identitar al populației majoritare din Basarabia.

La o distanță de două sute de ani de când am devenit, din nefericire, vecini cu Rusia (1791-1991), în iunie 1991, Senatul Statelor Unite (Congresul 102, Sesiunea 1, Rezoluția Senatului 148) adoptase o Rezoluție „Pentru a exprima convingerea Senatului că Statele Unite trebuie să susțină dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova și Bucovina de Nord”, în care, printre altele, se stipula expres că: „Moldova a fost invadată în 1806 de către Armata Rusă și anexată de către Imperiul Rus în 1812 ca rezultat al Tratatului Ruso-Turc de la București” (Moldavia was invaded in 1806 by the Russian Army and annexed by the Russian Empire in 1812 as a result of the Russo-Turkish Treaty of Bucharest.).

Parlamentul tânărului stat Republica Moldova a dat o apreciere juridică tratatelor anexioniste, ce stipulaseră rășluirea Ţării Moldovei. În Declarația de Independență a Republicii Moldova, semnată la 27 august 1991, „actele de dezmembrare a teritoriului național de la 1775 și 1812” sunt considerate „ca fiind în contradicție cu dreptul istoric și de neam și cu statutul juridic al Ţării Moldovei, acte infirmate de întreaga evoluție a istoriei și de voința liber exprimată a populației Basarabiei și Bucovinei”. 

În prezent, este necesar nu doar simbolic să revenim ad initio – de acolo de unde am pornit sau altfel spus – să substituim ratificarea de la Wilno-1812 (a Tratatului de pace de la București, făcută de către Alexandru I) cu Actul de la Vilnius-2013 (când a fost parafat Acordul de Asociere a Republicii Moldova cu UE de către premierul Iurie Leancă și Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, Catherine Ashton) și să reamintim că nulitatea juridică a Tratatului ruso-turc din 1812 cade sub incidența Tratatului sovieto-turc, semnat la Moscova (1921).

Deoarece pasul nostru decisiv spre apropierea-aderarea la UE (pe data de 4 martie 2022, Republica Moldova a depus oficial cererea de aderare la Uniunea Europeană), este, în fond, o revenire întârziată în sânul civilizației tradiționale – europene, ce nu poate fi calificată doar ca un „premiu real” sau unul ipotetic, ci ca o legitimă restabilire a unei situații geopolitice, deși parțiale, rectificându-se urmările nefastului Tratat de pace ruso-turc din 1812, ce a fost ratificat la Wilno (Vilnius) acum mai bine de două secole… Chestiunea basarabeană fiind o problemă etno-politică rezolvată la 1918, dar care a fost redeschisă în urma reconfigurării geopolitice după cel de-Al Doilea Război Mondial, drept urmare, rămâne să mai dăinuie și în prezent.

INCENDIEREA MOSCOVEI ÎN 1812, O CRIMĂ ASCUNSĂ DE PROPAGANDA ISTORICĂ A RUSIEI

De ce au ars rușii Moscova în 1812?

În acest an, Rusia a sărbătorit 210 ani de la victoria în războiul împotriva Franței napoleoniene, cunoscut în Rusia sub numele de Războiul patriotic din 1812 (Отечественная война 1812 года).

Rușii au condamnat întotdeauna „atrocitățile invadatorilor”, printre care se numără și celebra incendiere a Moscovei de către Napoleon, chiar dacă francezicontinuă să susțină că rușii înșiși au dat foc capitalei lor.

Primele incendii de la Moscova au izbucnit odată cu intrarea pe 2 septembrie în oraș a avangardei armatei franceze comandate de mareșalului Murat. Până la 3 septembrie , în momentul ocupării Kremlinului de către Napoleon personal, flăcările cuprinseseră deja întregul oraș.

Incendiul a fost stins abia pe 6 septembrie, timp în care a distrus 6,5 mii din 9,1 mii clădiri de locuit și 122 din 329 de biserici. Versiunea oficială a istoriografiei ruse și sovietice atribuie actul criminal al incendierii Moscovei trupelor lui Napoleon, relatează http://ttolk.ru/articles/zachem_russkie_sozhgli_moskvu_v_1812_godu.

Profesorul Institutului de Istorie și Arhivistică al Universității Umaniste de Stat din Rusia, Mihail Davîdov, doctor în științe istorice, a descris astfel evoluția versiunii oficiale a incendiului :

„În Patria noastră, narațiunile istorice privitoare la incendiul de la Moscova s-au schimbat constant în funcție de situația politică. Pentru țarul Alexandru I era important să prezinte acest incendiu ca pe un act barbar comis de agresorii și ocupanții francezi pentru a-i discredita în ochii Europei luminate.

Apoi adevărul a triumfat treptat, după ce au fost date publicității notele executorului direct al ordinului de incendiere, care fusese dat de guvernatorul general rus Rostopcin.

Sub stăpânirea sovietică, în anii 20-30, poveștile propagandei istorice ruse nu s-au schimbat. dar după al doilea război mondial, Stalin a creat de fapt un cult al feldmareșalului Kutuzov, iar acest incendiu a fost declarat parte a planului său strategic.

Ulterior, versiunea nepatriotică a răspunderii rușilor pentru incendierea Moscovei a fost aspru criticată, însă marele istoric sovietic Eugene Tarle a găsit o cale de ieșire, subliniind că Napoleon a fost responsabilul moral pentru incendiu, pentru că dacă armata lui nu ar fi invadat în 1812, Moscova nu ar fi ars.

Versiunea franceză (la care istoricii țărilor civilizate au aderat) spune contrariul – rușii înșiși au ars Moscova aplicând tactica pământului pârjolit, așa cum au făcut în toate războaiele purtate pe teritoriul Rusiei și al URSS.

Pe scurt, această versiune care a putut fi citită și in ziarele franceze în toamna anului 1812, este din când în când este reluată și de mass-media modernă franceză.

Pe 14 septembrie, rușii au dat foc magazinelor, pieței și spitalelor, iar pe 16 septembrie s-a stârnit un vânt puternic.

Din ordinul guvernatorului general Fiodor Rostopcin, 300-400 de ticăloși, mulți dintre ei eliberați din închisori, au incendiat orașul simultan în cinci sute de puncte diferite.

Deoarece 5/6 din toate casele erau construite din lemn, incendiul s-a extins cu mare viteză generând cu adevărat un ocean de foc.

30.000 de ruși bolnavi și răniți care nu fuseseră evacuați au ars atunci de vii în acel incendiu catastrofal,

Aproximativ 100 de incendiatori au fost arestați și împușcați. Toți au spus că au acționat la ordinele guvernatorului general rus al Moscovei Rostopchin și a unui alt oficial de rang înalt.

Rușii nu au luat nimic cu ei și au conceput un plan teribil: au decis să-și distrugă capitala. Rostopcin este singurul vinovat pentru această atrocitate comisă de criminalii eliberați din închisori și pentru ordinul de a fi distruse toate mijloacele de stingere a incendiului.

Rușii au recunoscut parțial că ei au fost cei care au incendiat Moscova în septembrie 1812. În martie 1823, același Rostopcin declara presei franceze:

„Trăsătura principală a caracterului rus este dezinteresul. În numeroase conversații, comercianți, meseriași și oameni obișnuiți spuneau că Moscova nu trebuie să cadă în mâinile inamicului și că „ar fi mult mai bine dacă am da foc orașului”.

Se cunoaște cazul unui comerciant rus care a descoperit 17 soldați francezi beți adormiți în subsolul casei sale.

El s-a hotărât să astupe ieșirea și aerisirea subsolului și să-și dea foc propriei case, astfel că francezii au murit cel mai probabil sufocați din cauza fumului.

În literatura de atunci, nobilimea rusă a confirmat și că Moscova a fost arsă de concetățenii lor. Prințesa Natalia Narîșkina menționa în notele ei scrise în franceză :

Comercianții au dat foc pieței, iar focul s-a extins nestingherit pe străzi, construite mai ales cu case de lemn. Deja la miezul nopții, întregul orizont era cuprins de flăcări. Cine va crede că francezii au distrus orașul, care pentru ei era vital? Mulți dintre ei au murit în acea noapte cumplită, sufocați în fum sau arși de vii în flăcările focului. Nu exista niciun mijloc de stingere a incendiului, deoarece pompele și pompierii înșiși dispăruseră deja la ordinul guvernatorului general.

Împăratul Alexandru nu a spus niciodată nimic despre incendiul de la Moscova iar acest lucru i-a jignit pe acei oameni care credeau că luptă pentru o cauză fără egal în istoria Rusiei. Nici un singur cuvânt de încurajare sau de admirație sinceră și tandrețe. Cei care s-au sacrificat au fost dați cu indiferență uitării.

Dacă te uiți la istoria Rusiei, atunci nu este nimic surprinzător în auto-imolarea Moscovei și în faptul că păturile conducătoare nu au luat niciodată în considerare distrugerea proprietății supușilor lor (și nici pierderile de vieți omenești). De aici efemeritatea proprietății personale din această țară unde în caz de forță majoră, drepturile asupra acesteia se pierdeau (treceau statului).

Este imposibil de imaginat că guvernul francez ar fi putut să ia în calcul incendierea Parisului, atunci când germanii au intrat în acest oraș (atât în 1870, cât și în 1940).

În Rusia, lichidarea propriilor orașe în timpul retragerii a fost considerată o practică normală. De exemplu, în 1708, orașul Mogilev a fost ars din ordinul lui Petru I.

Ei bine, în Marele Război pentru Apărarea Patriei din 1941- 1945, această practică a fost adusă la perfecțiune de către elita stalinistă.

Activiștii de partid și sabotorii NKVD au aruncat în aer obiective strategice (poduri, căi ferate la grămadă cu infrastructura de susținere a vieții populației rămase să trăiască sub ocupație – centrale electrice, fabrici de alimente, conducte de apă etc., condamnându-o astfel la foamete și la o moarte cruntă.

Astfel, viitoarea sărbătoare a victoriei în războiul din 1812, ar trebui să fie și un prilej de omagiere a tragediei poporului rus abandonat atunci cu cinism de autorități.

1806 – Rusia declară Imperiului Otoman un război cu urmări nefaste pentru români

Unităţi militare ruse în timpul Războiului ruso-turc 1806-1812, reconstituire

La 22 noiembrie 1806 Rusia declară război Imperiului Otoman. Izbucnea un nou Război ruso-turc 1806-1812, care se va purta pe teritoriul Țărilor Române.

Armata rusă şi-a început ofensiva sub comanda generalului Michelson. La 11 noiembrie 1806 avangarda trecea Nistrul sub comanda contelui Dolgoruki, în dreptul oraşului Moghilău. La 12 noiembrie erau ocupaţi Bălţii şi la 14 noiembrie ruşii treceau Prutul lîngă Sculeni.

În aceeaşi zi Hotinul era ocupat de trupele generalului Essen, iar la 24 noiembrie, Tighina de generalul Meiendorf. Trupele ruse ocupă Iaşii la 29 noiembrie. Celelalte cetăţi moldoveneşti, precum Cetatea Albă, Chilia etc., s-au predat fără împotrivire.

Singura care avea să opună rezistenţă va fi cetatea Ismailului, care va capitula definitiv abia la 14 septembrie 1809. 

Poarta Otomană declară război Rusiei la 24 decembrie 1806 ulterior acuzînd Rusia că tratează principatele ca pe o posesiune a sa, amestecîndu-se grosolan în treburile lor intene.

În continuarea înaintării lor, ruşii ajunseră rapid în apropiere de Bucureşti, învingînd primele trupe turceşti ieşite în întîmpinare la Ferbinţi (11 decembrie). Bucureştiul a fost ocupat la 23 decembrie de trupele generalului de origine sîrbească Miloradović. Acolo ruşii l-au pus domn pe Alexandru Ipsilanti.

Luptă între unităţile militare ruse şi turce în timpul Războiului ruso-turc 1806-1812, reconstituire

Ca de obicei, rușii declarau că nu au nicio intenţie criminală. Ministrul rus de externe, Budberg, afirma la 26 noiembrie 1806 că ţarul „nu are nicio intenţie de a face cuceriri pe seama turcilor; ocuparea militară a Moldovei şi Ţării Româneşti nu are alt scop decât acela de a readuce Poarta la restabilirea vechilor raporturi existente între ea şi Rusia conform tratatelor.”  Însă chiar la 3 decembrie 1806, de la Slobozia, unde se refugiase, domnul Moldovei, Alexandru Moruzi, îi scria lui Napoleon că nu-şi poate ocupa tronul datorită intrării trupelor ruseşti în ţară.

Iar la 12 decembrie 1806, ţarul Alexandru I adresa un manifest plin de promisiuni divanurilor principatelor. El asigura divanurile că la va păzi „de toate relele care ameninţă pământul lor” şi că le va apăra „sloboda lucrare a credinţei, desfăşurarea tuturor privilegiilor şi obiceiurilor lor.”

Luptele „diplomatice” se vor desfăşura paralel şi chiar mai intens decât operaţiunile militare. În luna aprilie 1807 se emitea memoriul diplomatului francez Le Clerc, propunând unirea principatelor într-un stat vasal Porţii, cu domnie ereditară, dejucându-se prin aceasta planurile ruseşti de ocupare şi anexare a principatelor şi recunoscându-se implicit unitatea românilor locuind aici.

La 7 iulie 1807 se încheia pacea ruso-franceză de la Tilsit. Prin articolul XXII al tratatului, Rusia se obliga să-şi retragă toate trupele din Ţara Românească şi Moldova. Dar planurile viitoare ale Rusiei şi Franţei, acum aliate împotriva Angliei, erau mult mai neliniştitoare: Imperiul otoman urma a fi împărţit între ele, cu unele generoase „cedări” şi Austriei. Deocamdată însă, se semnă un armistiţiu ruso-turc la Slobozia (24 august 1807), care prevedea evacuarea trupelor ruseşti din Ţara Românească şi Moldova. Dar acest tratat nu s-a aplicat, întrucât ţarul a refuzat ratificarea lui, acuzându-l chiar pe generalul Meiendorf că a acordat condiţii prea favorabile Turciei. Ostilităţile vor fi reluate în 1809.

Chiar în 1807, la 19 noiembrie, bucurându-se acum de marea sa trecere la Napoleon, ţarul Alexandru I îi cerea acestuia asentimentul pentru anexarea principatelor, acord comunicat prin ambasadorul francez la Petersburg, Coulaincourt, în februarie 1808: „Anexarea Valahiei şi Moldovei umple o pagină a istoriei. Imperiul Majestăţii Voastre realizează ce au dorit înaintaşii.”  Iar la 1 mai acelaşi an, ţarul îi spunea încă o dată lui Coulaincourt că: „Ambiţia mea nu va fi alta decât Valahia şi Moldova.”

Înţelegând însă că francezii n-aveau destulă putere în regiune, ruşii au început tratative separate şi cu Austria. La 31 mai 1808, la Petersburg, s-a perfectat un plan austro-rus de unire a principatelor române, care urmau a fi încredinţate unui frate al împăratului Austriei care să se căsătorească cu marea ducesă Ecaterina a Rusiei.

Dar adevărata dorinţă a ruşilor era să ocupe ei singuri ţările române. În tratatul secret încheiat cu Napoleon la Erfurt la 12 octombrie 1808, împăratul francez „accepta” anexarea de către Rusia a principatelor şi atingerea de către ea a liniei Dunării. Ca urmare, Turcia se reconcilia cu Anglia.

Se părea că soarta principatelor era pecetluită. Încă la 2 februarie 1808, Napoleon îi cerea ambasadorului Coulaincourt să comunice ruşilor că:

„Noi nu putem să ne ciocnim; lumea e prea mare. Eu nu voi insista ca dânsul (ţarul) să evacueze Moldova şi Valahia. Să nu insiste nici el ca eu să evacuez Prusia.” 

Bineînţeles, scrisoarea lui Napoleon a produs mare bucurie la Petersburg. Ruşii începeau să fie tot mai convinşi că frontiera Dunării nu mai putea să le scape.

Iar la 3 decembrie 1809 fericirea lor putea fi deplină. Napoleon declara la deschiderea Corpului Legiuitor al Franţei că prietenul şi aliatul său, ţarul Alexandru I, „a reunit la vastul său imperiu Finlanda, Moldova şi Valahia.”

În aceste condiţii, ruşii reluau ofensiva în 1809. Imediat era ocupat Ismailul, apoi treceau în sudul Dunării şi în 1810 cucereau Turtucaia, Bazargicul şi Silistra. Iar la 15 aprilie 1810 ruşii notificau oficial încorporarea principatelor române. Problema era ca şi rezolvată.

„Împăratul Alexandru doreşte foarte mult terminarea acestui război, dar, la încheierea păcii, consideră indispensabil să obţină întreaga suveranitate asupra provinciilor Moldova şi Valahia”, comunica după patru zile ministrul american la Petersburg, viitorul preşedinte J.Q. Adams.  De altfel, arăta el la 31 iulie acelaşi an, „Valahia şi Moldova, după cum puteţi observa din extrasele gazetelor (ruseşti), sunt deja anexate la Imperiul rus.”

Situaţia ţărilor române era foarte gravă, după cum rezultă şi din această afirmaţie a contelui Rumeanţev din 20 iulie 1810: „M.S. Împăratul, considerând Moldova şi Valahia ca provincii ale imperiului său, şi care, prin urmare, vor fi administrate cu legile imperiului său, a hotărât să suprime în aceste teritorii executarea drepturilor ce sunt practicate numai în Turcia… orice individ născut în aceste provincii nu trebuie să fie considerat altfel decât un supus rus.”

Încă de mai înainte, principatele au fost puse sub oblăduirea unor cârmuitori ruşi. În 1808 în fruntea lor se afla senatorul Kuşnikov, iar în 1810 senatorul Krasno-Milaşevici. Iar după celebra notificare a încorporării lor la Rusia, principele Prozorovski realiza şi un proiect de divizare a lor în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia. Iar generalul Kamenski, comandantul armatei dunărene, îi propunea deja ţarului să cedeze Oltenia Austriei în shimbul Bucovinei. Această propunere chiar a fost făcută Austriei, dar curtea vieneză a respins-o.

Din punct de vedere al organizării bisericeşti, prin ukazul (decretul) ţarului Alexandru I, ţările române formau un exarhat cuprinzând Moldova, Valahia şi Basarabia, supus ierarhic sinodului rus. Ca exarh a fost numit Gavriil Bănulescu-Bodoni, român trecut de mult în slujba Rusiei, şi care de curând demisionase din funcţia de mitropolit al Kievului. În Basarabia el l-a chemat în 1809 pe protopopul Teodor Maleavinski, venit din eparhia Ekaterinoslavului.

Şi pentru că turcii refuzau să recunoască anexarea principatelor, ţarul hotărî să dea lovitura decisivă. La 7 aprilie 1811, Kamenski era înlocuit de la comanda armatei cu generalul Kutuzov. Ca urmare, la 2 octombrie, ruşii obţineau cea mai mare victorie a lor la Slobozia.

Imediat au început tratativele de pace.

În data de 16 mai (28 mai SV) 1812, a fost semnată în hanul agentului rus Manuc Bei, „Pacea de la Bucureşti”, în urma căreia se încheia războiul ruso-turc început în anul 1806.

În urma acestei păci, ţinutul dintre Prut şi Nistru care aparţinea Principatului Moldova, a fost anexat de Rusia și a devenit o provincie a Imperiului țarist.

Asupra acestui ţinut, administraţia rusă a extins numele de Basarabia, dat anterior numai părţii de sud a acestuia.

Pe o veche carte bisericească, mâna tremurândă a unui preot basarabean a scris, spre a rămâne pentru generaţiile viitorare:

,,În 1812, ca să se ştie, a pus muscalu piatră de hotar la Prut şi a rupt biata noastră Moldovă în două”. 

Surse:

 en.wikipedia.org;http://istoria.md/articol/213/22_noiembrie,_istoricul_zilei#1988;Dr.Mircea Rusnac, Războiul ruso-turc 1806-1812.