ROMÂNIA ÎN CALEA FURTUNII CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

 

„Nici una dintre obligațiile asumate de alianță față de România prin tratat, nu a fost îndeplinită.”

Incepând cu 1916, politica externă a României s-a axat pe o nealterata fidelitate a politicii externe a Frantei ce-si avea originile in rolul jucat de Franta in unirea de la 1859. Era visul generatiei pasoptiste, dar marea unire de la 1918 nu era un cadou generos al aliatilor, ci rodul sacificiilor imense ale tuturor romanilor: 2267 de ofiteri (11.4 %), 235799 soldati (29.5%), 2438 de morti si 1561 de raniti, vicitme civile ale bombardamntelor aviatiei si artileriei, 1400 raniti civili de catre armatele inamice , victimele epidemiilor de tifos exantematic , febra recurenta, variola din rândurile populatiei civile din Moldova.

La toate acestea s-au adaugat pagubele pricinuite de ocupatia inamica si a emisiunii facute in timpul ocupatiei (2.173.000.000 lei aur), pierderile din industria petrolului (10.000.000 lire sterline), cu toate ca aceste distrugeri au fost pricinuite din intiativa englezilor, in interesul comun al razboiului, despagubirile societatilor straine care exploatasera industria petroliera si care au ramas in sarcina statului roman, datoria contractata de România fata de aliati in cursul razboiului pentru armament, echipament si aprovizionare (2 miliarde lei aur), plus tezaurul depus la Moscova-rezerva de aur a Bancii Nationale (1 miliard lei aur)-confiscat de Moscova – depozit garantat de aliati, dar a carui pierdere a ramas numai in sarcina statului român!

Toate acestea l-au facut chiar pe Saint Aulaire, ministrul Franței in România sa recunoască in memoriile sale ca „Romania si-a indeplinit toate obligatiile asumate prin tratatul de alianta. Nici una dintre obligatiile asumate de alianta fata de Romania prin tratat nu a fost indeplinita”, iar pe Pamfil Seicaru sa conchida ca „Marile puteri sunt tare generoase in promisiuni cand au nevoie de micile state si tare uituce cand vin scadentele”!

Când in 1933 Hitler a fost numit cancelar al Reichului, nimeni nu s-a scandalizat, desi orientarea politcii lui externe fusese deja expusa pe larg in Main Kampf și ameninta direct tratatele incheiate la Versailles, iar Romania era beneficiara a tratatului care i-a consacrat frontierele, toata presa franceza semnala exact acest aspect, iar ambasada noastra de la Paris, foarte multii atasati militari din toate armele si toata clasa politica a Romaniei se orienta dupa presa si revistele franceza!

Nici in 1936, cand Hitler afirma pe față politica sa de abolire a clauzelor teritoriale ale tratatului de la Versailles, a celor de la Saint Germain, Trianon si Neuilly (auxiliare celui de la Versailles) declaratiile sale n-au scandalizat sau alarmat politichia românească.

Când Hitler a pus tranșant problema sudeților tema nu prezenta nici ea o noutate, sudetii cerusera chiar ei prin 1880 reatasarea la Reich, iar in octombrie 1918 aceeasi problema a fost semnalata presedintelui Wilson de Adunarea Nationala provizorie a Austriei, ca in decembrie acelasi an Otto Bauer, ministrul de externe austriac, sa adreseze Corpului diplomatic o nota verbala pe aceeasi tema. In ianuarie 1919, acelasi Otto Bauer, intr-un interviu in Le Temps prezenta problema Auchlussul-ui ca pe un lucru natural.

In 1938, cand Carol al II-lea face o vizita la Londra cu scopul de a contribuie la inarmarea Romaniei, Anglia refuza pe motiv ca are nevoie urgenta sa se inarmeze ea insasi. Franta se grabea si ea sa se inarmeze intarziata fiind de greve in industria de armament si politica Frontului National, deci nici ea nu putea contribui la inarmarea Romaniei. Pentru Germania, o neutralitate a Romaniei, era o absoluta necesitate insa. In 20 aprilie 1939, Grigore Gafencu, noul minstru de externe al Romaniei era la Berlin, desi situatia Romaniei era delicata fiindca acceptase deja garantiile Anglei si Frantei.

Pentru Germania, insa, neutralitatea Romaniei reprezenta, la acea ora, era o absoluta necesitate, avandu-se in vedere petrolul si produsele alimentare romanesti. „din chiar expunerea vizitei la Georing, la Ribbentrop si Hitler, reiese ca dorinta Reich-ului era ca Romania sa nu participe la incercuirea Germanei si sa primeasca, alaturi de garantiile Frantei si Angliei, si garantia Gemaniei”. Gafencu, insa, gafeaza crezand ca va insela vigilenta germana prin invaluire, in mintea lui nascocind doar o invaluire psihologica, asa cum va gafa si trei luni mai tarziu, sfarsit de iulie 1939, cu o luna inaintea odiosului pact Ribbentrop-Molotov, in timpul vizitei comisarului adjunct al poporului (sovietic) Potemkin la Bucuresti, dupa un lung periplu la Londra si Paris, cand se lasa vrajit de manierele curtenitoare ale oaspetelui sovietic care aduceau aminte de vechiul regim (tarist).

Pamfil Șeicaru, constata, pe buna dreptate ca „multi natarai a intalnit acest rafinat diplomat in calatoria lui de adormire a celor pe care ii asigura” (de bunele intentii ale Moscovei care vrea pacea si intelege sa apere pacea prin mijloace pacifice), „Ori, vechiul regim era Rusia Tarista, care ne-a dorit pieirea… Nici un moment Basarabia n-a fost socotita de Rusia sovietica dacât ca un teritoriu vremelnic ocupat”.

Ori, Gafencu, cum avea s-o marturiseasca in memoriile sale „Ultimele zile ale Europei”, merge chiar mai departe, lamurind ca „aceste declaratii m-au incurajat sa-i expun in detalii politica noastra. Nu i-am ascuns sperantele pe care le punem intr-un acord intre puterile occidentale si Rusia, pentru apararea securitatii generale.

Daca noi nu participam direct la negocieri, este pentru a nu provoca suparatoarele reactii ale Germaniei si a nu mai agrava o situatie deja foarte incordata, Dar garantiile pe care noi le-am acceptat de la Anglia si Franta, neincrederea pe care uneltirile Axei le inspira opiniei noastre publice, atitudinea guvernului si, inainte de toate, concentrarea fortelor noastre armate de-a lungul frontierelor occidentale, totul dovedeste net de ce parte ne simtim noi amenintati si contra cui intelegem noi sa ne apărăm”, furnizând astfel, printr-o prostească infatuare, informatii tocmai inamicului nr. 1, entuziasmat ca la sosirea la Bucuresti, in drumul sau, Potemkin „asigurase deja trei parti din Balcani” (!), asigurare care, pentru noi n-a mai facut doua parale o luna mai tarziu. Asta era politica de incercuire morala nascocita de mintea ministrului de externe al Romaniei.

Revenind la aprilie 1939 si vizita aceluiasi Gafencu la Berlin, Gafencu reda in cartea sa trei declaratii foarte importante si interesante pentru destinul Romaniei, in intalnirile avute cu oficialii germani.

Prima este cea a lui Georing:

„Aceasta politica, condusa de Londra, este periculoasa, mai ales pentru D-stra. Reich-ul isi aminteste de 1914; el nu va admite niciodata sa se lase incercuit; el nu vrea sa lupte cu lumea intreaga…Daca Romania este prietena noastra, noi o dorim mare si puternica. Daca ea insa participa la politica de incercuire, noi o vom abandona poftelor vecinilor sai unguri si bulgari”.

Hitler declara si el:

„Ni se atribuie intentia de a vrea sa refac grandoarea Ungariei. Pantru ce as comite o asemenea imprudenta? O Ungarie mare ar putea fi jenanta pentru Reich. Ungurii ne-au aratat totdeauna cea mai perfecta ingratitudine: ei nu au nici o atentie si nici o simpatie pentru minoritatea germana. In ce ma priveste, eu nu mai interesez decat de germanii mei. I-am spus fara ocol contelui Csaki,…, regentului Horty si lui Imredy: minoritatile germane din Romania si Iugoslavia nu vor sa se intoarca la Ungaria; ele sunt mai bine tratate in noua lor patrie. Si ceea ce minoritatile germane nu vor, nici Reichul nu vrea. Evident ar fi o ratiune ca noi sa-i protejam pe unguri; ei au fost alaturi de noi in timpul marelui razboi. Dar aceasta nu este cu totul exact. Noi am fost alaturi de ei, pentru a le veni in ajutor in razboiul pe care Austro-Ungaria il provocase atat de imprudent. Daca as fi fost la putere in 1914, eu nu m-as fi supus pur si simplu ultimatimului Berchtold, Tisza & Co. As fi intervenit in negocierile dintre Austro-Ungaria si Serbia. Era absurd sa fac razboi pentru a salva prestigiul Austro-Ungarei. Batranul imperiu al Habsburgilor era un anacronism, un stat imposibil de aparat. El intetea ura si folosea pe unguri contra romanilor, pe cehi contra germanilor, pe slovaci contra ungurilor si asa mai departe. Iata de ce, cu toata originea mea austriaca eu n-am luptat pentru Austo-Ungaria. Eu am tinut, ca german, sa ma inrolez in armata germana….eu as fi propus impartirea Austro-Ungariei dupa criteriul etnic; germanii la Germania, polonezii la Polonia, serbii la Serbia si romanii la Romania. Principiul nationalitatilor…trebuie sa fie la baza oricarei ordini durabile. Este ratiunea pentru care eu nu ma voi atinge de Romania. Nu voi incuraja nici o revendicare contra ei, atata timp, bineinteles, cat imi va fi permis sa contez pe prietenia ei.”

Și (tot Hitler): „Garantiile anglo-franceze nu va vor servi la nimic. Eu cunosc slabiciunea Dv. pentru Franta. Cu totul alta va fi atitudinea mea daca Dv. veti participa alaturi de Soviete la aceasta vasta incercuire a Germaniei pe care o prepara guvernul de la Londra.”

Politica de incercuire a Germanei fusese conceputa de Richelieu si a fost continuata de Mazarin cu scopul de a mentine Germania faramitata intr-o multime de state subventionate de Franta, „chestiunea germana” fiind foarte importanta pentru occidentul european. Napoleon al III-lea isi punea problema, asa cum vedea Tocqueville in „Souvenirs”, daca este in interesul Frantei ca Germania sa ramana impartita (confederatie de puteri independente), cu o Polonie si o Rusie care sa fie intotdeauna in spatele ei, dar recunoscand pericolul pe care Rusia il reprezenta pentru independenta Europei, sau sa favorizeze o unire a popoarelor de rasa germanica, ca o opozitie contra rusilor. Astfel, duelul franco-german, vedem, are vechi state de plata in hegemonia europeana.

(Pamfil Seicaru, „Adevarul trebuie amintit. Politica Romanei. 1933-1944”, Madrid, 24 mai 1980, reeditata Fides, Iasi, 1998)

Din memoriile printului Sturdza aflam ca acestea tatonări ale Germaniei datau chiar dinainte de ’39:

“22 Octombrie 1934- Generalul Hermann Goering, reprezentant al lui Hitler, se prezintă în fata reprezentantului României la Berlin (Petrescu-Comnen). Oferta Germaniei: garantarea tuturor frontierelor, inclusiv cele cu Ungaria si Rusia Sovietică; armament modern pentru fortele armate românesti. Germania nu cere României să renunte la vreuna din aliantele acesteia. Singurul lucru pe care Germania îl cere în schimb este promisiunea ca România să se opună oricăror încercări ale trupelor sovietice de a trece pe teritoriul românesc. Titulescu, Ministrul Afacerilor Străine al României, care promisese deja Frantei si Cehoslovaciei că va permite trupelor sovietice să treacă prin România în cazul unui conflict european, ascunde raportul lui Petrescu-Comnen si nu-l raportează Guvernului, urmărind să întârzie un astfel de tratat până când ar fi fost prea târziu pentru a mai fi luat în considerare.

20 Noiembrie 1934- Informat de autorul acestor rânduri despre trădarea lui Titulescu, Gheorghe Brătianu, liderul Partidului Liberal Dizident, pleacă la Berlin pentru a se întâlni cu Goering. Goering repetă oferta Germaniei, insistând asupra faptului că României nu i se cere să-si abandoneze aliantele. Dorinta Germaniei de a avea asigurarea că trupele sovietice nu o vor putea ataca trecând prin România este atât de serioasă încât propunerea este făcută iar si iar de către Hitler si Goering către atasatii români la Berlin si către Guvernul român până în pragul izbucnirii celui de-al doilea război mondial. Un ultim refuz al României îl va face pe Hitler să-si schimbe, momentan, atitudinea fată de Rusia Sovietică si să încheie Pactul Ribbentrop-Molotov.

3 Noiembrie 1936- Atașatul militar german la Bucuresti, colonelul Schunke, se prezintă în fata lui Petrescu-Comnen. Reînoieste oferta Germaniei pentru România. Insistă din nou asupra faptului că Germania nu se asteaptă ca România să-si abandoneze vreo aliantă. Germania cere doar ca România să se opună oricărei încercări a sovieticilor de a trece prin tară. Dacă Bucurestiul continuă să respingă prietenia Germaniei, Germania va fi fortată să-si caute aliati în altă parte.

16 Noiembrie 1936- A doua vizită la Berlin a lui Gheorghe Brătianu. Se întâlneste cu Hitler si cu Goering. Ambii insistă asupra necesitătii ca Germania să fie asigurată că sovieticii nu vor putea să treacă prin România fără opozitia românească. Ambii îsi reînoiesc propunerea de a oferi cel mai modern echipament militar trupelor românesti. României nu i se cere să abandoneze vreo aliantă.

20 Februarie 1937- O nouă întâlnire Goering – Petrescu. Goering reinoieste oferta de garantare a tuturor frontierelor românesti si a armamentului pentru armata română. Cu o singură conditie – România să promită să apere frontierele împotriva oricărei încercări sovietice de a trece pe teritoriu românesc. Petrescu-Comnen răspunde că nu îi este permis să discute termeni politici ci doar economici. Goering îi spune că e invitat de Hitler care doreste să confirme personal propunerea Germaniei. Petrescu nu va răspunde vreodată acestei invitatii.

20 Martie 1937- Ultima întâlnire dintre Goering si Petrescu. Goering reinoieste propunerea Germaniei si promite armatei române cel mai modern armament si chiar cele mai secrete echipamente. Cu o singură conditie – să promitem că ne vom apăra frontierele. Petrescu declară în numele Guvernului României că România nu va semna vreodată un tratat care i-ar putea aduce greutăti cu Sovieticii. “

http://www.vintageromania.c…

Din “In spatele cortinei de fier. Romania sub ocupatie ruseasca” a lui George Manu, aflam si de ce insista atat de mult Germania ca Romania sa nu permita trupelor rusesti sa traveseze teritoriul romanesc ( in conditiile in care Germania, confruntata cu pericolul rusesc inca din interbelic, cand Viena era cuibul de unde se punea la cale comunizarea Europei, “orasul rosul”):

“…accesul in Occcident nu poate fi asigurat URSS-ului decat prin anexiunea Poloniei. Aceasta conditie prealabila este necesara pentru ca Rusia sa poata culege fructele comunizarii Germaniei.

De asemenea, accesul spre sud, spre Mediterana si spre drumurile marelui comert mondial, ca si accesul catre tarile dunarene din centrul Europei, nu pot fi asigurate pentru Rusia decat daca ea devine stapana teritoriului romanesc. Numai prin Romania Rusia poate sa comunice liber cu satelitii sai slavi din sud, Bulgaria si Iugoslavia, numai prin Romania ea va putea intrebuinta in toate imprejurarile marea cale dunareana , adevarat canal de scurgere pentru exploatarea economica a intregii Europe centrale, pana la Tirol, in Bavaria, in Moravia, adica drumul normal pentru dominarea politica a intregii regiiuni…caile ferate care ar conduce din Rusia catre Sud si catre Mediterana, trec toate prin teritoriul romanesc…Tranzitul rusesc spre bazinul dunarean trece, de asemenea, prin Romania. Calea de acces cea mai naturala este Dunarea, navigabila de la varsare pana la Regensburg. Prin aproape trezeci de porturi romanesti, bulgare, iugoslave, ungare, slovace, austriece si bavareze, toate foarte bine legate cu o retea feroviara…Dunarea prezinta accesul cel mai comod si cel mai putin scump…Gurile Dunarii sunt in puterea Romaniei…Pentru a putea domina politiceste si economiceste Europa si sudul Oriental, Rusia are absoluta nevoie sa fie stapana necontestata a Romaniei…(si) oricine vrea sa opreasca Rusia in tendintele sale expansioniste imperialiste, trebuie sa o opreasca in Romania.”

Sursa: https://ioncoja.ro//Trianon 100 : „Nici una dintre obligațiile asumate de alianță față de România prin tratat nu a fost îndeplinită.”

1806 – Rusia declară Imperiului Otoman un război cu urmări nefaste pentru români

Unităţi militare ruse în timpul Războiului ruso-turc 1806-1812, reconstituire

La 22 noiembrie 1806 Rusia declară război Imperiului Otoman. Izbucnea un nou Război ruso-turc 1806-1812, care se va purta pe teritoriul Țărilor Române.

Armata rusă şi-a început ofensiva sub comanda generalului Michelson. La 11 noiembrie 1806 avangarda trecea Nistrul sub comanda contelui Dolgoruki, în dreptul oraşului Moghilău. La 12 noiembrie erau ocupaţi Bălţii şi la 14 noiembrie ruşii treceau Prutul lîngă Sculeni.

În aceeaşi zi Hotinul era ocupat de trupele generalului Essen, iar la 24 noiembrie, Tighina de generalul Meiendorf. Trupele ruse ocupă Iaşii la 29 noiembrie. Celelalte cetăţi moldoveneşti, precum Cetatea Albă, Chilia etc., s-au predat fără împotrivire.

Singura care avea să opună rezistenţă va fi cetatea Ismailului, care va capitula definitiv abia la 14 septembrie 1809. 

Poarta Otomană declară război Rusiei la 24 decembrie 1806 ulterior acuzînd Rusia că tratează principatele ca pe o posesiune a sa, amestecîndu-se grosolan în treburile lor intene.

În continuarea înaintării lor, ruşii ajunseră rapid în apropiere de Bucureşti, învingînd primele trupe turceşti ieşite în întîmpinare la Ferbinţi (11 decembrie). Bucureştiul a fost ocupat la 23 decembrie de trupele generalului de origine sîrbească Miloradović. Acolo ruşii l-au pus domn pe Alexandru Ipsilanti.

Luptă între unităţile militare ruse şi turce în timpul Războiului ruso-turc 1806-1812, reconstituire

Ca de obicei, rușii declarau că nu au nicio intenţie criminală. Ministrul rus de externe, Budberg, afirma la 26 noiembrie 1806 că ţarul „nu are nicio intenţie de a face cuceriri pe seama turcilor; ocuparea militară a Moldovei şi Ţării Româneşti nu are alt scop decât acela de a readuce Poarta la restabilirea vechilor raporturi existente între ea şi Rusia conform tratatelor.”  Însă chiar la 3 decembrie 1806, de la Slobozia, unde se refugiase, domnul Moldovei, Alexandru Moruzi, îi scria lui Napoleon că nu-şi poate ocupa tronul datorită intrării trupelor ruseşti în ţară.

Iar la 12 decembrie 1806, ţarul Alexandru I adresa un manifest plin de promisiuni divanurilor principatelor. El asigura divanurile că la va păzi „de toate relele care ameninţă pământul lor” şi că le va apăra „sloboda lucrare a credinţei, desfăşurarea tuturor privilegiilor şi obiceiurilor lor.”

Luptele „diplomatice” se vor desfăşura paralel şi chiar mai intens decât operaţiunile militare. În luna aprilie 1807 se emitea memoriul diplomatului francez Le Clerc, propunând unirea principatelor într-un stat vasal Porţii, cu domnie ereditară, dejucându-se prin aceasta planurile ruseşti de ocupare şi anexare a principatelor şi recunoscându-se implicit unitatea românilor locuind aici.

La 7 iulie 1807 se încheia pacea ruso-franceză de la Tilsit. Prin articolul XXII al tratatului, Rusia se obliga să-şi retragă toate trupele din Ţara Românească şi Moldova. Dar planurile viitoare ale Rusiei şi Franţei, acum aliate împotriva Angliei, erau mult mai neliniştitoare: Imperiul otoman urma a fi împărţit între ele, cu unele generoase „cedări” şi Austriei. Deocamdată însă, se semnă un armistiţiu ruso-turc la Slobozia (24 august 1807), care prevedea evacuarea trupelor ruseşti din Ţara Românească şi Moldova. Dar acest tratat nu s-a aplicat, întrucât ţarul a refuzat ratificarea lui, acuzându-l chiar pe generalul Meiendorf că a acordat condiţii prea favorabile Turciei. Ostilităţile vor fi reluate în 1809.

Chiar în 1807, la 19 noiembrie, bucurându-se acum de marea sa trecere la Napoleon, ţarul Alexandru I îi cerea acestuia asentimentul pentru anexarea principatelor, acord comunicat prin ambasadorul francez la Petersburg, Coulaincourt, în februarie 1808: „Anexarea Valahiei şi Moldovei umple o pagină a istoriei. Imperiul Majestăţii Voastre realizează ce au dorit înaintaşii.”  Iar la 1 mai acelaşi an, ţarul îi spunea încă o dată lui Coulaincourt că: „Ambiţia mea nu va fi alta decât Valahia şi Moldova.”

Înţelegând însă că francezii n-aveau destulă putere în regiune, ruşii au început tratative separate şi cu Austria. La 31 mai 1808, la Petersburg, s-a perfectat un plan austro-rus de unire a principatelor române, care urmau a fi încredinţate unui frate al împăratului Austriei care să se căsătorească cu marea ducesă Ecaterina a Rusiei.

Dar adevărata dorinţă a ruşilor era să ocupe ei singuri ţările române. În tratatul secret încheiat cu Napoleon la Erfurt la 12 octombrie 1808, împăratul francez „accepta” anexarea de către Rusia a principatelor şi atingerea de către ea a liniei Dunării. Ca urmare, Turcia se reconcilia cu Anglia.

Se părea că soarta principatelor era pecetluită. Încă la 2 februarie 1808, Napoleon îi cerea ambasadorului Coulaincourt să comunice ruşilor că:

„Noi nu putem să ne ciocnim; lumea e prea mare. Eu nu voi insista ca dânsul (ţarul) să evacueze Moldova şi Valahia. Să nu insiste nici el ca eu să evacuez Prusia.” 

Bineînţeles, scrisoarea lui Napoleon a produs mare bucurie la Petersburg. Ruşii începeau să fie tot mai convinşi că frontiera Dunării nu mai putea să le scape.

Iar la 3 decembrie 1809 fericirea lor putea fi deplină. Napoleon declara la deschiderea Corpului Legiuitor al Franţei că prietenul şi aliatul său, ţarul Alexandru I, „a reunit la vastul său imperiu Finlanda, Moldova şi Valahia.”

În aceste condiţii, ruşii reluau ofensiva în 1809. Imediat era ocupat Ismailul, apoi treceau în sudul Dunării şi în 1810 cucereau Turtucaia, Bazargicul şi Silistra. Iar la 15 aprilie 1810 ruşii notificau oficial încorporarea principatelor române. Problema era ca şi rezolvată.

„Împăratul Alexandru doreşte foarte mult terminarea acestui război, dar, la încheierea păcii, consideră indispensabil să obţină întreaga suveranitate asupra provinciilor Moldova şi Valahia”, comunica după patru zile ministrul american la Petersburg, viitorul preşedinte J.Q. Adams.  De altfel, arăta el la 31 iulie acelaşi an, „Valahia şi Moldova, după cum puteţi observa din extrasele gazetelor (ruseşti), sunt deja anexate la Imperiul rus.”

Situaţia ţărilor române era foarte gravă, după cum rezultă şi din această afirmaţie a contelui Rumeanţev din 20 iulie 1810: „M.S. Împăratul, considerând Moldova şi Valahia ca provincii ale imperiului său, şi care, prin urmare, vor fi administrate cu legile imperiului său, a hotărât să suprime în aceste teritorii executarea drepturilor ce sunt practicate numai în Turcia… orice individ născut în aceste provincii nu trebuie să fie considerat altfel decât un supus rus.”

Încă de mai înainte, principatele au fost puse sub oblăduirea unor cârmuitori ruşi. În 1808 în fruntea lor se afla senatorul Kuşnikov, iar în 1810 senatorul Krasno-Milaşevici. Iar după celebra notificare a încorporării lor la Rusia, principele Prozorovski realiza şi un proiect de divizare a lor în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia. Iar generalul Kamenski, comandantul armatei dunărene, îi propunea deja ţarului să cedeze Oltenia Austriei în shimbul Bucovinei. Această propunere chiar a fost făcută Austriei, dar curtea vieneză a respins-o.

Din punct de vedere al organizării bisericeşti, prin ukazul (decretul) ţarului Alexandru I, ţările române formau un exarhat cuprinzând Moldova, Valahia şi Basarabia, supus ierarhic sinodului rus. Ca exarh a fost numit Gavriil Bănulescu-Bodoni, român trecut de mult în slujba Rusiei, şi care de curând demisionase din funcţia de mitropolit al Kievului. În Basarabia el l-a chemat în 1809 pe protopopul Teodor Maleavinski, venit din eparhia Ekaterinoslavului.

Şi pentru că turcii refuzau să recunoască anexarea principatelor, ţarul hotărî să dea lovitura decisivă. La 7 aprilie 1811, Kamenski era înlocuit de la comanda armatei cu generalul Kutuzov. Ca urmare, la 2 octombrie, ruşii obţineau cea mai mare victorie a lor la Slobozia.

Imediat au început tratativele de pace.

În data de 16 mai (28 mai SV) 1812, a fost semnată în hanul agentului rus Manuc Bei, „Pacea de la Bucureşti”, în urma căreia se încheia războiul ruso-turc început în anul 1806.

În urma acestei păci, ţinutul dintre Prut şi Nistru care aparţinea Principatului Moldova, a fost anexat de Rusia și a devenit o provincie a Imperiului țarist.

Asupra acestui ţinut, administraţia rusă a extins numele de Basarabia, dat anterior numai părţii de sud a acestuia.

Pe o veche carte bisericească, mâna tremurândă a unui preot basarabean a scris, spre a rămâne pentru generaţiile viitorare:

,,În 1812, ca să se ştie, a pus muscalu piatră de hotar la Prut şi a rupt biata noastră Moldovă în două”. 

Surse:

 en.wikipedia.org;http://istoria.md/articol/213/22_noiembrie,_istoricul_zilei#1988;Dr.Mircea Rusnac, Războiul ruso-turc 1806-1812.

Raportul summit-ului NATO de la MADRID. De ce Putin este considerat inamicul numărul unu al Alianței NORD- ATLANTICE

De ce Putin este inamicul numărul unu al NATO

Nu era de așteptat nicio surpriză de la summitul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), care sa încheiat la Madrid joi, 30 iunie, scrie https://www.blick.ch/fr/news/monde/le-bilan-du-sommet-pourquoi-poutine-est-lennemi-n-1-de-lotan-

NATO a devenit din nou o alianță anti-rusă, al cărei obiectiv prioritar astăzi este să contracareze această țară „care constituie cea mai importantă și directă amenințare la adresa securității Aliaților și a păcii și stabilității în zona euro-atlantică”.

Suedia și Finlanda, care au ales să renunțe la neutralitatea lor pentru a se alătura Alianței, au fost acceptate. Turcia, care a cerut concesii de la acești doi nou-veniți cu privire la primirea refugiaților kurzi, a obținut promisiuni și și-a ridicat dreptul de veto asupra aderării lor.

Trei țări au fost în centrul tuturor discuțiilor: Ucraina, Rusia și China.

Ucraina: lacrimi, promisiuni și arme

Dacă promisiunile îi angajează cu adevărat pe cei care le fac, cele treizeci de țări membre ale NATO (în curând vor fi 32 cu Finlanda și Suedia) sunt acum atașate inseparabil de soarta Ucrainei.

„Patronul” celei mai puternice coaliții militare din lume, președintele american Joe Biden, a reiterat: „Acest război nu se va încheia cu o victorie a Rusiei în Ucraina”. Și toți liderii Alianței au cântat același refren: sprijinul lor pentru această țară asediată va dura „atât cât va fi nevoie”, cu scopul, pe măsură ce luptele progresează, de „reconstruire a armatei ucrainene” și dotarea acesteia cu arme grele. esenţială pentru a se opune armatei ruse. Nicio referire, însă, la trimiterea de trupe terestre.
În intervenția sa de la distanță la summitul de la Madrid, președintele ucrainean Volodimir Zelenski a insistat asupra distrugerilor masive comise de bombele și rachetele rusești. Prezenți la fața locului, cei doi frați Vitali și Wladimir Klitschko au emoționat publicul vorbind despre mama lor care este rusoaică și care rămâne în Ucraina cu riscul vieții.

„Vom face totul pentru ca Ucraina să nu fie învinsă”, a repetat Joe Biden. Rămân trei subiecte: viitoarea reconstrucție a țării care va fi dezbătută la conferința de la Lugano din 4 și 5 iulie; capabilitățile reale ale armatei ucrainene și pierderile umane.

In prezent,Ucraina și NATO au un destin comun chiar dacă această țară nu este membră a Alianței și, așa cum ne-a amintit președintele francez Macron, „articolul 5 privitor la asistența reciprocă a statelor membre nu i se aplică”.

Rusia: cea mai importantă și directă amenințare pentru Occident

Nu mai este un război rece SUA-URSS și nu este un război deschis, dar este un duel de cea mai mare intensitate care poate degenera în orice moment.

NATO a devenit din nou o alianță anti-rusă, al cărei obiectiv prioritar este astăzi să contracareze această țară „care constituie cea mai importantă și directă amenințare la adresa securității Aliaților și a păcii și stabilității în zona euro-atlantică”.

Președintele francez a amintit, în cadrul conferinței de presă, că „NATO este și o alianță nucleară”, dovadă că această confruntare se poate transforma într-un incendiu. În termeni mai simpli, inamicul numărul unu al celor 30 de șefi de stat sau de guvern ai țărilor membre ale Alianței se numește Vladimir Putin.

Această postură este foarte riscantă. De asemenea, promite să fie foarte costisitoare, având în vedere angajamentele țărilor membre de a cheltui mai mult pentru apărarea lor și planul NATO de a înființa o forță de reacție rapidă de 300.000 de soldați în loc de 40.000 câți erau până acum.

De asemenea, aceasta îi privează pe europeni de o autonomie strategică reală în raport cu Statele Unite, chiar dacă Aliații neagă acest lucru și dacă declarația finală recunoaște că „NATO și UE joacă roluri complementare, coerente, care se întăresc reciproc în sprijinul păcii și securității internaționale. […] pentru că valoarea unei apărări europene mai puternice și mai performante contribuie pozitiv la securitatea transatlantică și globală și care este complementară și interoperabilă cu NATO”.

Următorul summit este deja un program în sine: va avea loc în 2023 în Lituania, mai aproape de amenințarea rusă.

O enigmă, o preocupare și o provocare: China

„China își arată ambițiile și urmează politici care sunt împotriva intereselor noastre, a securității și a valorilor noastre. Aliații vor lucra împreună pentru a aborda provocările sistemice pe care le pune China pentru securitatea euro-atlantică, rămânând în același timp pregătiți să lucreze cu China în mod constructiv pentru a obține o mai mare transparență reciprocă.”

Această propoziție preluată din noul concept strategic 2022 adoptat de NATO, este un avertisment care va irita cu siguranță chinezii, piața naturală a materiilor prime rusești.

Pentru NATO, axa Moscova-Beijing există într-adevăr.

Dovada, este această altă propoziție a conceptului strategic:

„Rusia și China stabilesc acum un parteneriat strategic și conduc o ofensivă autoritară împotriva ordinii internaționale bazate pe reguli.”

Prin urmare, întrebarea este dacă cea mai puternică coaliție militară din lume are mijloacele pentru a-și susține afirmațiile. Mai ales că țările emergente importante, precum India sau Indonezia (unde summitul G20 se va întruni pe 15 și 16 noiembrie în prezența lui Vladimir Putin) își arată dezaprobarea față de acest război din Ucraina, pe care îl văd drept un „conflict european”.

NATO nu-și mai ascunde teama față de Rusia și China. Problemă este că în viața reală, frica este rareori un bun sfătuitor.