INCENDIEREA MOSCOVEI ÎN 1812, O CRIMĂ ASCUNSĂ DE PROPAGANDA ISTORICĂ A RUSIEI

De ce au ars rușii Moscova în 1812?

În acest an, Rusia a sărbătorit 210 ani de la victoria în războiul împotriva Franței napoleoniene, cunoscut în Rusia sub numele de Războiul patriotic din 1812 (Отечественная война 1812 года).

Rușii au condamnat întotdeauna „atrocitățile invadatorilor”, printre care se numără și celebra incendiere a Moscovei de către Napoleon, chiar dacă francezicontinuă să susțină că rușii înșiși au dat foc capitalei lor.

Primele incendii de la Moscova au izbucnit odată cu intrarea pe 2 septembrie în oraș a avangardei armatei franceze comandate de mareșalului Murat. Până la 3 septembrie , în momentul ocupării Kremlinului de către Napoleon personal, flăcările cuprinseseră deja întregul oraș.

Incendiul a fost stins abia pe 6 septembrie, timp în care a distrus 6,5 mii din 9,1 mii clădiri de locuit și 122 din 329 de biserici. Versiunea oficială a istoriografiei ruse și sovietice atribuie actul criminal al incendierii Moscovei trupelor lui Napoleon, relatează http://ttolk.ru/articles/zachem_russkie_sozhgli_moskvu_v_1812_godu.

Profesorul Institutului de Istorie și Arhivistică al Universității Umaniste de Stat din Rusia, Mihail Davîdov, doctor în științe istorice, a descris astfel evoluția versiunii oficiale a incendiului :

„În Patria noastră, narațiunile istorice privitoare la incendiul de la Moscova s-au schimbat constant în funcție de situația politică. Pentru țarul Alexandru I era important să prezinte acest incendiu ca pe un act barbar comis de agresorii și ocupanții francezi pentru a-i discredita în ochii Europei luminate.

Apoi adevărul a triumfat treptat, după ce au fost date publicității notele executorului direct al ordinului de incendiere, care fusese dat de guvernatorul general rus Rostopcin.

Sub stăpânirea sovietică, în anii 20-30, poveștile propagandei istorice ruse nu s-au schimbat. dar după al doilea război mondial, Stalin a creat de fapt un cult al feldmareșalului Kutuzov, iar acest incendiu a fost declarat parte a planului său strategic.

Ulterior, versiunea nepatriotică a răspunderii rușilor pentru incendierea Moscovei a fost aspru criticată, însă marele istoric sovietic Eugene Tarle a găsit o cale de ieșire, subliniind că Napoleon a fost responsabilul moral pentru incendiu, pentru că dacă armata lui nu ar fi invadat în 1812, Moscova nu ar fi ars.

Versiunea franceză (la care istoricii țărilor civilizate au aderat) spune contrariul – rușii înșiși au ars Moscova aplicând tactica pământului pârjolit, așa cum au făcut în toate războaiele purtate pe teritoriul Rusiei și al URSS.

Pe scurt, această versiune care a putut fi citită și in ziarele franceze în toamna anului 1812, este din când în când este reluată și de mass-media modernă franceză.

Pe 14 septembrie, rușii au dat foc magazinelor, pieței și spitalelor, iar pe 16 septembrie s-a stârnit un vânt puternic.

Din ordinul guvernatorului general Fiodor Rostopcin, 300-400 de ticăloși, mulți dintre ei eliberați din închisori, au incendiat orașul simultan în cinci sute de puncte diferite.

Deoarece 5/6 din toate casele erau construite din lemn, incendiul s-a extins cu mare viteză generând cu adevărat un ocean de foc.

30.000 de ruși bolnavi și răniți care nu fuseseră evacuați au ars atunci de vii în acel incendiu catastrofal,

Aproximativ 100 de incendiatori au fost arestați și împușcați. Toți au spus că au acționat la ordinele guvernatorului general rus al Moscovei Rostopchin și a unui alt oficial de rang înalt.

Rușii nu au luat nimic cu ei și au conceput un plan teribil: au decis să-și distrugă capitala. Rostopcin este singurul vinovat pentru această atrocitate comisă de criminalii eliberați din închisori și pentru ordinul de a fi distruse toate mijloacele de stingere a incendiului.

Rușii au recunoscut parțial că ei au fost cei care au incendiat Moscova în septembrie 1812. În martie 1823, același Rostopcin declara presei franceze:

„Trăsătura principală a caracterului rus este dezinteresul. În numeroase conversații, comercianți, meseriași și oameni obișnuiți spuneau că Moscova nu trebuie să cadă în mâinile inamicului și că „ar fi mult mai bine dacă am da foc orașului”.

Se cunoaște cazul unui comerciant rus care a descoperit 17 soldați francezi beți adormiți în subsolul casei sale.

El s-a hotărât să astupe ieșirea și aerisirea subsolului și să-și dea foc propriei case, astfel că francezii au murit cel mai probabil sufocați din cauza fumului.

În literatura de atunci, nobilimea rusă a confirmat și că Moscova a fost arsă de concetățenii lor. Prințesa Natalia Narîșkina menționa în notele ei scrise în franceză :

Comercianții au dat foc pieței, iar focul s-a extins nestingherit pe străzi, construite mai ales cu case de lemn. Deja la miezul nopții, întregul orizont era cuprins de flăcări. Cine va crede că francezii au distrus orașul, care pentru ei era vital? Mulți dintre ei au murit în acea noapte cumplită, sufocați în fum sau arși de vii în flăcările focului. Nu exista niciun mijloc de stingere a incendiului, deoarece pompele și pompierii înșiși dispăruseră deja la ordinul guvernatorului general.

Împăratul Alexandru nu a spus niciodată nimic despre incendiul de la Moscova iar acest lucru i-a jignit pe acei oameni care credeau că luptă pentru o cauză fără egal în istoria Rusiei. Nici un singur cuvânt de încurajare sau de admirație sinceră și tandrețe. Cei care s-au sacrificat au fost dați cu indiferență uitării.

Dacă te uiți la istoria Rusiei, atunci nu este nimic surprinzător în auto-imolarea Moscovei și în faptul că păturile conducătoare nu au luat niciodată în considerare distrugerea proprietății supușilor lor (și nici pierderile de vieți omenești). De aici efemeritatea proprietății personale din această țară unde în caz de forță majoră, drepturile asupra acesteia se pierdeau (treceau statului).

Este imposibil de imaginat că guvernul francez ar fi putut să ia în calcul incendierea Parisului, atunci când germanii au intrat în acest oraș (atât în 1870, cât și în 1940).

În Rusia, lichidarea propriilor orașe în timpul retragerii a fost considerată o practică normală. De exemplu, în 1708, orașul Mogilev a fost ars din ordinul lui Petru I.

Ei bine, în Marele Război pentru Apărarea Patriei din 1941- 1945, această practică a fost adusă la perfecțiune de către elita stalinistă.

Activiștii de partid și sabotorii NKVD au aruncat în aer obiective strategice (poduri, căi ferate la grămadă cu infrastructura de susținere a vieții populației rămase să trăiască sub ocupație – centrale electrice, fabrici de alimente, conducte de apă etc., condamnându-o astfel la foamete și la o moarte cruntă.

Astfel, viitoarea sărbătoare a victoriei în războiul din 1812, ar trebui să fie și un prilej de omagiere a tragediei poporului rus abandonat atunci cu cinism de autorități.

1812: De ce și-au incendiat rușii capitala ocupată de francezi?

Incendiul de la Moscova, un eveniment a cărui cauză este disputată încă între istoricii ruși și cei occidentali, a izbucnit la 14 septembrie 1812 în timpul capturării Moscovei de către armata lui Napoleaon, după ce trupele ruse și majoritatea locuitorilor au abandonat orașul.

Înainte de a părăsi Moscova, contele Rostopcin, guvernatorul orașului, a dat ordin să fie aruncat în aer sau arse principalele clădiri publice (inclusiv bisericile și mănăstirile).

În timp ce majoritatea armatei franceze intra în oraș, au izbucnit mai multe incendii, a căror cauză nu a fost niciodată stabilită oficial.

Astăzi, majoritatea istoricilor atribuie incendiile sabotajului rus.

Ivan Kataev (1911) a estimat că distrugerea a afectat 3/4 din clădirile din oraș: 6.496 dintr-un total de 9.151 case private (care includeau 6.584 clădiri din lemn și 2.567 clădiri din cărămidă). 8.251 de magazine și depozite cu amănuntul (inclusiv mare parte adistrictului de afaceri din Kitay-gorod și Zamoskvoreș ). 122 din cele 329 de biserici. Au fost găsite aproximativ 12.000 de cadavre, dintre care aproximativ 2.000 erau ale unor soldați ruși răniți care au ars de vii.

Universitatea din Moscova, Biblioteca Buturlin teatrele Petrovski și Arbatski au fost complet distruse; multe opere de artă, inclusiv manuscrisul poemului epic din Povestea campaniei lui Igor, s-au pierdut pentru totdeauna.

Populația Moscovei în 1811 era estimată la 270.000 de locuitori, dar după război, când locuitorii s-au întors în oraș, ea scăzuse la 215.000.

Hărțile întocmite de autoritățile ruse după război (în special hărțile militare din 1817 retipărite pentru public în 1831) arată că majoritatea teritoriului Moscovei a fost distrus în incendiu, cu excepția notabilă a Kremlinului, a orfelinatului, a districtului de nord din Bely Gorod (de pe strada Tverskaya la strada Pokrovka),precum și așezările din suburbii.

Aceste planuri, care probabil exagerează dezastrul, arată unele zone cruțate ca fiind distruse. De exemplu, strada Bolșaia Nikitskaia își păstrase intacte multe dintre casele sale; trupele ocupante și-au apărat propriile case, precum și teatrul francez și colonia franceză Kouznetski Most. Francezii au încercat chiar să salveze Palatul Batahov ocupat de mareșalul Murat, dar după două zile de luptă cu flăcările, acesta a fost distrus în incendiu.

Contrar declarațiilor generalului Marbot care a susținut că arderea Moscovei este principala cauză a eșecului campaniei din 1812, distrugerea Moscovei în incendiu nu a fost chiar totală.Practic, au mai rămas suficiente case, palate sau cazărmi pentru adăpostirea armatei franceze.

În plus, multe unități erau staționate în afara orașului, de exemplu la Ostankino (cavalerie ușoară) sau Khimki (corpul italian); altele au fost trimise spre sud pentru a bloca mișcările rusești.

Odată cu primele zăpezi, în zorii zilei de 19 octombrie, după 35 de zile de ocupație primii soldaţi francezi încep să părăsească Moscova, pentru ca în 22 octombrie, la apusul soarelui, toţi cei 100.000 de combatanţi, francezi şi aliaţi să abandoneze oraşul martir.

În Moscova mai rămân circa 8.000 de militari ai generalului Mortier, care a primit deja indicaţii speciale. Cândva împăratul declarase: „Eu nu fac niciodată lucruri inutile„. Însă tocmai acum, după o lună de şedere într-o Moscovă pustiită, el îi dă lui Mortier ordinul barbar şi de-a dreptul inutil de a arunca în aer principalele edificii publice, Kremlinul şi mai ales Catedrala Vasili Blajennîi, pe care el o numeşte „la Mosquée”. Acesta este răspunsul său la tăcerea lui Alexandru.

183.000 de butoaie cu praf de puşcă au fost puse în toate încăperile palatului ţarului și după ce au aprins fitilele, francezii au plecat, însă, în timp ce Napoleon se retrăgea spre Kaluga, o ploaie torenţială a făcut ca flăcările să se stingă…

Aceeaşi ploaie teribilă desfundă drumurile şi-l sileşte să se oprească. Abia cu greu mai pot fi scoase tunurile împotmolite în noroi.

Napoleon însuşi avea să declare despre această campanie dezastruoasă:

„Acest război cu Rusia a fost o afacere proastă. M-am înşelat nu numai asupra scopului acestuia sau a oportunităţii politice, dar chiar şi asupra modului de a-l purta. Am ajuns la Moscova şi am crezut că voi semna pacea, dar am rămas acolo prea mult. Am crezut că voi obţine într-un an ceea ce ar fi trebuit să execut în două campanii…”.

Şi ca şi când nu-şi putea imagina că ceasul imperiului său sunase deja, el adăugă: „Am făcut o mare greşeală, dar voi avea mijloace să o repar„.

Viitorul apropiat avea să-i distrugă şi această ultimă iluzie. Doi ani mai târziu, sub presiunea întregii Europe coalizate împotriva lui, Napoleon va fi obligat să abdice.