1806 – Rusia declară Imperiului Otoman un război cu urmări nefaste pentru români

Unităţi militare ruse în timpul Războiului ruso-turc 1806-1812, reconstituire

La 22 noiembrie 1806 Rusia declară război Imperiului Otoman. Izbucnea un nou Război ruso-turc 1806-1812, care se va purta pe teritoriul Țărilor Române.

Armata rusă şi-a început ofensiva sub comanda generalului Michelson. La 11 noiembrie 1806 avangarda trecea Nistrul sub comanda contelui Dolgoruki, în dreptul oraşului Moghilău. La 12 noiembrie erau ocupaţi Bălţii şi la 14 noiembrie ruşii treceau Prutul lîngă Sculeni.

În aceeaşi zi Hotinul era ocupat de trupele generalului Essen, iar la 24 noiembrie, Tighina de generalul Meiendorf. Trupele ruse ocupă Iaşii la 29 noiembrie. Celelalte cetăţi moldoveneşti, precum Cetatea Albă, Chilia etc., s-au predat fără împotrivire.

Singura care avea să opună rezistenţă va fi cetatea Ismailului, care va capitula definitiv abia la 14 septembrie 1809. 

Poarta Otomană declară război Rusiei la 24 decembrie 1806 ulterior acuzînd Rusia că tratează principatele ca pe o posesiune a sa, amestecîndu-se grosolan în treburile lor intene.

În continuarea înaintării lor, ruşii ajunseră rapid în apropiere de Bucureşti, învingînd primele trupe turceşti ieşite în întîmpinare la Ferbinţi (11 decembrie). Bucureştiul a fost ocupat la 23 decembrie de trupele generalului de origine sîrbească Miloradović. Acolo ruşii l-au pus domn pe Alexandru Ipsilanti.

Luptă între unităţile militare ruse şi turce în timpul Războiului ruso-turc 1806-1812, reconstituire

Ca de obicei, rușii declarau că nu au nicio intenţie criminală. Ministrul rus de externe, Budberg, afirma la 26 noiembrie 1806 că ţarul „nu are nicio intenţie de a face cuceriri pe seama turcilor; ocuparea militară a Moldovei şi Ţării Româneşti nu are alt scop decât acela de a readuce Poarta la restabilirea vechilor raporturi existente între ea şi Rusia conform tratatelor.”  Însă chiar la 3 decembrie 1806, de la Slobozia, unde se refugiase, domnul Moldovei, Alexandru Moruzi, îi scria lui Napoleon că nu-şi poate ocupa tronul datorită intrării trupelor ruseşti în ţară.

Iar la 12 decembrie 1806, ţarul Alexandru I adresa un manifest plin de promisiuni divanurilor principatelor. El asigura divanurile că la va păzi „de toate relele care ameninţă pământul lor” şi că le va apăra „sloboda lucrare a credinţei, desfăşurarea tuturor privilegiilor şi obiceiurilor lor.”

Luptele „diplomatice” se vor desfăşura paralel şi chiar mai intens decât operaţiunile militare. În luna aprilie 1807 se emitea memoriul diplomatului francez Le Clerc, propunând unirea principatelor într-un stat vasal Porţii, cu domnie ereditară, dejucându-se prin aceasta planurile ruseşti de ocupare şi anexare a principatelor şi recunoscându-se implicit unitatea românilor locuind aici.

La 7 iulie 1807 se încheia pacea ruso-franceză de la Tilsit. Prin articolul XXII al tratatului, Rusia se obliga să-şi retragă toate trupele din Ţara Românească şi Moldova. Dar planurile viitoare ale Rusiei şi Franţei, acum aliate împotriva Angliei, erau mult mai neliniştitoare: Imperiul otoman urma a fi împărţit între ele, cu unele generoase „cedări” şi Austriei. Deocamdată însă, se semnă un armistiţiu ruso-turc la Slobozia (24 august 1807), care prevedea evacuarea trupelor ruseşti din Ţara Românească şi Moldova. Dar acest tratat nu s-a aplicat, întrucât ţarul a refuzat ratificarea lui, acuzându-l chiar pe generalul Meiendorf că a acordat condiţii prea favorabile Turciei. Ostilităţile vor fi reluate în 1809.

Chiar în 1807, la 19 noiembrie, bucurându-se acum de marea sa trecere la Napoleon, ţarul Alexandru I îi cerea acestuia asentimentul pentru anexarea principatelor, acord comunicat prin ambasadorul francez la Petersburg, Coulaincourt, în februarie 1808: „Anexarea Valahiei şi Moldovei umple o pagină a istoriei. Imperiul Majestăţii Voastre realizează ce au dorit înaintaşii.”  Iar la 1 mai acelaşi an, ţarul îi spunea încă o dată lui Coulaincourt că: „Ambiţia mea nu va fi alta decât Valahia şi Moldova.”

Înţelegând însă că francezii n-aveau destulă putere în regiune, ruşii au început tratative separate şi cu Austria. La 31 mai 1808, la Petersburg, s-a perfectat un plan austro-rus de unire a principatelor române, care urmau a fi încredinţate unui frate al împăratului Austriei care să se căsătorească cu marea ducesă Ecaterina a Rusiei.

Dar adevărata dorinţă a ruşilor era să ocupe ei singuri ţările române. În tratatul secret încheiat cu Napoleon la Erfurt la 12 octombrie 1808, împăratul francez „accepta” anexarea de către Rusia a principatelor şi atingerea de către ea a liniei Dunării. Ca urmare, Turcia se reconcilia cu Anglia.

Se părea că soarta principatelor era pecetluită. Încă la 2 februarie 1808, Napoleon îi cerea ambasadorului Coulaincourt să comunice ruşilor că:

„Noi nu putem să ne ciocnim; lumea e prea mare. Eu nu voi insista ca dânsul (ţarul) să evacueze Moldova şi Valahia. Să nu insiste nici el ca eu să evacuez Prusia.” 

Bineînţeles, scrisoarea lui Napoleon a produs mare bucurie la Petersburg. Ruşii începeau să fie tot mai convinşi că frontiera Dunării nu mai putea să le scape.

Iar la 3 decembrie 1809 fericirea lor putea fi deplină. Napoleon declara la deschiderea Corpului Legiuitor al Franţei că prietenul şi aliatul său, ţarul Alexandru I, „a reunit la vastul său imperiu Finlanda, Moldova şi Valahia.”

În aceste condiţii, ruşii reluau ofensiva în 1809. Imediat era ocupat Ismailul, apoi treceau în sudul Dunării şi în 1810 cucereau Turtucaia, Bazargicul şi Silistra. Iar la 15 aprilie 1810 ruşii notificau oficial încorporarea principatelor române. Problema era ca şi rezolvată.

„Împăratul Alexandru doreşte foarte mult terminarea acestui război, dar, la încheierea păcii, consideră indispensabil să obţină întreaga suveranitate asupra provinciilor Moldova şi Valahia”, comunica după patru zile ministrul american la Petersburg, viitorul preşedinte J.Q. Adams.  De altfel, arăta el la 31 iulie acelaşi an, „Valahia şi Moldova, după cum puteţi observa din extrasele gazetelor (ruseşti), sunt deja anexate la Imperiul rus.”

Situaţia ţărilor române era foarte gravă, după cum rezultă şi din această afirmaţie a contelui Rumeanţev din 20 iulie 1810: „M.S. Împăratul, considerând Moldova şi Valahia ca provincii ale imperiului său, şi care, prin urmare, vor fi administrate cu legile imperiului său, a hotărât să suprime în aceste teritorii executarea drepturilor ce sunt practicate numai în Turcia… orice individ născut în aceste provincii nu trebuie să fie considerat altfel decât un supus rus.”

Încă de mai înainte, principatele au fost puse sub oblăduirea unor cârmuitori ruşi. În 1808 în fruntea lor se afla senatorul Kuşnikov, iar în 1810 senatorul Krasno-Milaşevici. Iar după celebra notificare a încorporării lor la Rusia, principele Prozorovski realiza şi un proiect de divizare a lor în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia. Iar generalul Kamenski, comandantul armatei dunărene, îi propunea deja ţarului să cedeze Oltenia Austriei în shimbul Bucovinei. Această propunere chiar a fost făcută Austriei, dar curtea vieneză a respins-o.

Din punct de vedere al organizării bisericeşti, prin ukazul (decretul) ţarului Alexandru I, ţările române formau un exarhat cuprinzând Moldova, Valahia şi Basarabia, supus ierarhic sinodului rus. Ca exarh a fost numit Gavriil Bănulescu-Bodoni, român trecut de mult în slujba Rusiei, şi care de curând demisionase din funcţia de mitropolit al Kievului. În Basarabia el l-a chemat în 1809 pe protopopul Teodor Maleavinski, venit din eparhia Ekaterinoslavului.

Şi pentru că turcii refuzau să recunoască anexarea principatelor, ţarul hotărî să dea lovitura decisivă. La 7 aprilie 1811, Kamenski era înlocuit de la comanda armatei cu generalul Kutuzov. Ca urmare, la 2 octombrie, ruşii obţineau cea mai mare victorie a lor la Slobozia.

Imediat au început tratativele de pace.

În data de 16 mai (28 mai SV) 1812, a fost semnată în hanul agentului rus Manuc Bei, „Pacea de la Bucureşti”, în urma căreia se încheia războiul ruso-turc început în anul 1806.

În urma acestei păci, ţinutul dintre Prut şi Nistru care aparţinea Principatului Moldova, a fost anexat de Rusia și a devenit o provincie a Imperiului țarist.

Asupra acestui ţinut, administraţia rusă a extins numele de Basarabia, dat anterior numai părţii de sud a acestuia.

Pe o veche carte bisericească, mâna tremurândă a unui preot basarabean a scris, spre a rămâne pentru generaţiile viitorare:

,,În 1812, ca să se ştie, a pus muscalu piatră de hotar la Prut şi a rupt biata noastră Moldovă în două”. 

Surse:

 en.wikipedia.org;http://istoria.md/articol/213/22_noiembrie,_istoricul_zilei#1988;Dr.Mircea Rusnac, Războiul ruso-turc 1806-1812.