PROPAGANDA ANTIROMÂNEASCĂ ASERVITĂ MOSCOVEI DEVERSEAZĂ FĂRĂ ÎNCETARE ÎN R.MOLDOVA FALSURILE ȘI MINCIUNILE GROSOLANE DIN VREMEA DEFUNCTEI URSS

Resurecția falsurilor istorice în R.Moldova

Se reactiveazează vechile fantome ale statalismului moldovenist de tip sovietic accelerând falsurile și reinterpretările unor personaje și evenimente istorice.

De departe, unul dintre pilonii construcției identitare moldoveniste și anti-românești îl reprezintă personalitatea domnitorului român Stefan cel Mare.

Folosit de istoriografia sovietică pentru construcția unei identități moldovenești diferită de ce română, Ștefan cel Mare este așezat la temelia narațiunilor propagandistice ce vor invada din nou spațiul public. Publicația https://deschide.md/ro/ redă mai jos un studiu realizat de reputatul istoric de la Chișinău, Octavian Țâcu (foto), despre modul în care sovieticii au falsificat și răstalmăcit istoria pentru a crea un ”popor moldovenesc” diferit de cel românesc.

Introducere

Discuțiile privind identitatea politică și etnică a marelui domnitor român, care par la Iași sau la București lipsite de sens, au în Republica Moldova o rezonanță cu totul aparte. Această dispută are o descendență din epoca sovietică, atunci când făuritorii „moldovenismului” au procedat la ancorarea discursului istoric creativ în „primordialismul” moldovenesc, disociat și opus românismului.

Din acest considerent, referința la „moldovean” și „moldovenesc” în cronicile timpului, în memoriile călătorilor străini și în diferite tratate ale epocii de până la anexarea Basarabiei, erau prezentate în exclusivitate ca repere ale separării identitare. În alte circumstanțe decât realitățile imperiale și totalitare sovietice, o astfel de abordare era imposibil de imaginat, chiar și în România comunistă, care la scurt timp s-a distanțat de acest discurs politic și public al Moscovei.

Cu toate acestea, anume pedalarea acestei anteriorități a noțiunii de moldovean față de cea de român a constituit cheia de boltă a ingineriilor sociale sovietice în RSSM (1940-1941/1944-1989).

Curent istoriografic „moldovenist” s-a format în contextul perioadei interbelice de către propaganda sovietică, a căpătat consistenţă în perioada postbelică, devenind o linie istoriografică oficială de partid atât în Uniunea Sovietică, cât şi în RSS Moldovenească. Curentul “moldovenist” porneşte din perioada interbelică prin lucrările lui C. Rakovski, B. Dembo, L. Alecsandri, capătă consistenţă după 1944 atât în URSS (N. Derjavin, M. Serghievski, A. Borşci, B. Serebrenikov, A. Udalţov, L. Cerepnin, etc.), cât şi în RSS Moldovenescă (I. Ceban, A. Grecul, A. Borşci, N. Narţov, N. Mohov,  A. Lazarev, V. Ţaranov, A. Surilov, B. Kolker, I. Grosul, I. Kopanski, V. Levit, S. Afteniuk, S. Brîseakin, A. Repida, D. Ursul, etc), pentru ca să genereze susţinători şi în perioada post-sovietică, cum ar fi V. Stati şi V. Stepaniuc.

Potrivit acestui curent, „moldovenii” şi românii sunt două popoare diferite, care vorbesc două limbi diferite, iar istoriile lor chiar dacă s-au intersectat în timp, au trasee diferite, chiar pornind de la etnogeneză.

În pedalarea acestei separări între „moldoveni” şi români, „moldoveniştii” invocă de multe ori argumente care au uneori de menirea de a oferi un justificativ istoriografic celor două anexări a Basarabiei în 1812 şi 1940.

Părut mort la momentul destrămării URSS, acest curent istoriografic şi-a descoperit utilitatea şi în perioada de independenţă a Republicii Moldova, în mod special în perioada guvernării comuniste (2001-2009), dar și celei „socialiste”  a lui Igor Dodon (2016-prezent), de această dată justificat în numele statalității moldovenești.

„Moldovenismul” post-sovietic, devenit aproape politică de stat în timpul guvernării comuniste și socialiste, a reactivat majoritatea argumentelor istorice generate de perioada sovietică, mulate de această pe ideea că existența statalității moldovenești este un argument în sine pentru justificarea lor.

Construirea lui Ștefan cel Mare ca „moldovean sovietic”

Pentru realizarea opere de separare a „moldovenilor” de români, ideologii sovietici au încercat să ancoreze „moldovenismul” sovietic într-un set de simboluri naţionale moldoveneşti inventate. „Naţionalul moldovenesc oficial” era promovat prin ritualuri de celebrare a unor tradiţii noi sovietice, comemorarea unor eroi ai trecutului „revoluţionar”, strict selectaţi de regim.

Unele personalităţi din istoria cenzurată a Moldovei istorice au fost incluse în discursul narativ oficial, iar altele au fost excluse.

Cazul lui Ştefan cel Mare este cel mai ilustrativ în acest sens. Ştefan cel Mare – figură emblematică a istoriei poporului român – a fost acceptat în perioada sovietică, ca un simbol, pretins, în exclusivitate, al identităţii moldoveneşti, înscriindu-se în logica „primordialismului” sovietic moldovenesc, cultivat asiduu de autorităţile sovietice.

Deosebit de relevantă pentru înțelegerea intrumentalizării lui Ștefan cel Mare este disputa identitară din jurul monumentului marelul domnitor, ridicat în anul 1928, de arhitectul basarabean Alexandru Plămădeală în centrul Chişinăului. 

Acesta este evacuată în iunie 1940 de către administraţia românească în retragere, pentru a nu fi lăsată în mâinile sovieticilor, apoi readusă pentru scurt timp la Chişinău, în 1942, ca peste doi ani din nou să fie strămutat tocmai la Craiova. Dar monumentul a fost găsit şi acolo, fiind întors la Chişinău ca „proprietate a statului sovietic“ şi instalat pe locul său vechi din faţa grădinii publice.

După 1956 s-au purtat discuţii privind evacuarea monumentului din centrul Chişinăului sau chiar distrugerea acestuia. Doar graţie intervenţiilor intelectualităţii s-a reuşit păstrarea operei lui Plămădeală. Totuşi, în 1972 s-a decis mutarea statuii în dosul parcului, cu aproximativ 18 metri, interpretată atunci ca o simbolică „mutare spre uitare“.

Această bătălie pentru imaginea și moștenirea domnitorului român, s-a trasferat ulterior și în terenul rivalității dintre autoritățile din RSSM cu cele din România socialistă pentru „primatul” consemnării evenimentelor și datelor din istoria domniei lui Ștefan cel Mare.

La 4 noiembrie 1974, președintele Academiei de Științe din RSSM, I. Grosu, expedia lui Petru Lucinschi, secretar CC al PCM, o scrisoare, prin care-l înștiința că la 10 (20) ianuarie 1975 se împlineau  500 de ani de la „cea mai mare victorie a poporului moldovenesc asupra forțelor agresive ale Turciei sultanilor (bătălia de la Podul Înalt – n.a.)”.

Grosu consemna faptul că „aceasta a fost cea mai mare victorie a lui Ștefan al III-lea (așa era numit Ștefan cel Mare în istoriografia sovietică – n.a.), care a arătat Europei forța poporului moldovenesc recent apărut” și era îngrijorat de faptul că „în România se pregătesc să serbeze pe larg această aniversare…într-un spirit propagandistic”.

Analizând literatura istorică din România, autorul scrisorii constata că „aprecierea rolului istoric a lui Ștefan al III-lea în lucrările istoricilor români nu coincide cu părerea istoriografiei sovietice. În mod special istoricii români într-un mod neargumentat susțin ideea că Ștefan al III-lea a fos primul care a încercat unirea tuturor pământurilor românești”.

Pentru a contracara această „minciună propagandistică”, lui P. Lucinschi (viitor prim-secretar al PCM și președinte al R.Moldova) i se propunea, pe parcursul aniversării, organizarea unor manifestări „cu caracter științific și propagandistic care să reflecte punctul de vedere al istoriografiei sovietice”. Potrivit acestei perspective „Ștefan al III-lea a fost cel mai mare domnitor al tronului moldovenesc, care a făcut multe pentru întărirea statului centralizat moldovenesc”, iar acest fapt al contribui la „formarea corectă a viziunilor comuniste a muncitorilor republicii”.

Ca o constatare ironică, în perioada post-sovietică constructorii „naţiunii” moldoveneşti se vor erija de la retorica sovietică, preluând și propagând imaginea lui Ştefan cel Mare ca un simbol al noii statalităţii moldoveneşti, în opoziția față de cea românească.

Identitate și românitate în epoca lui Ștefan cel Mare: o revenire la normalitate

Fără a intra într-o polemică în general abundentă și acerbă, modelată istoric în timp de ambele tabere fie la București și în Occident, fie la Chișinău și Moscova, trebuie să recunoaștem că extragerea sintagmelor „moldovean” și „limbă moldovenească” din izvoarele medievale și cele ale modernității timpurii și opunerea lor celor de „român” și „limba română” este total contrafacută și nu rezistă nici unei critici istorice imparțiale.

Cancelariile europene, călătorii străini, domnitorii celor două țări românești, cărturarii și cronicarii timpului, deopotrivă din spațiul românesc și din afara lui constatau în unanimitatea lor caracterul unitar al spațiului românesc, originea latină și românitatea locuitorilor acestor pământuri, fără a lăsa loc speculațiilor interpretative, care vor apărea ulterior în instrumentarul modelator al moldoveanului sovietic. 

Faptul că străinii îi priveau pe moldoveni una cu muntenii și cu ardelenii nu venea din legendă, ci dintr-o realitate sedimentată în acele timpuri.

Cu alte cuvinte, străinii nu aveau cum să „inventeze” unitatea românilor, nu aveau cum să-i învețe pe locuitorii de la Carpați, de la Dunăre, de pe Mureş şi de la Nistru aceeaşi limbă ori să-i facă să-și aibă sorgintea în latinitate, dacă acest lucru n-ar fi fost conștientizat de români înainte de toate.

Mai la nord de români, vecinii polonezi dezvoltasera o conștiință clară a acestei unități românești, lucru care se desprinde din numeroasele relatări ale perioadei, iar influența polonă a fost ulterior importantă în opera și personalitatea cronicarilor moldoveni, inclusiv cea a lui Grigore Ureche și Miron Costin, care se știe au urmat colegiile iezuite din Polonia, unde ar fi învățat după principiile umanismului târziu.

Ioachim Bielski releva cu referință la acest aspect că „românii se împart azi în două, au doi voievozi, cel muntenesc și cel moldovenesc, dar înainte a fost unul singur care se numea sau muntenesc sau moldovenesc, căci nu era nicio deosebire”. Și unul din cei mai importanți cronicari polonezi, Jan Dlugosz, contemporan a lui Ștefan cel Mare, confirma mult anterior, pe la 1476, că moldovenii și valahii au aceleași limbă și obiceiuri.

În 1514 – când lumea catolică pregătea o nouă cruciadă antiotomană – Jan Laski, episcopul de Gnezno, arăta într-un raport destinat Conciliului de la Lateran ce rol important putea fi rezervat Moldovei în această întreprindere internațională. Pentru a-i convinge în acest sens pe înalții prelați catolici, episcopul polonez scria: „Căci ei (moldovenii) spun că sunt oștenii de odinioară ai romanilor, trimiși aici pentru apărarea Pannoniei împotriva sciților”.

De altminteri, acest fapt se știa în tot Occidentul și, cu precădere, în mediile Peninsulei Italice, unde s-au păstrat sute de documente și alte tipuri de surse, începând cu secolul al XIV-lea, în care se vorbește despre două Valahii, adică despre două Ţări Românești, aflate la Carpați și la Dunăre.

Se ştia că şi în Transilvania predominau românii, dar, fiindcă puterea (conducerea) de acolo nu era în mâinile românilor, Transilvania nu putea fi socotită, sub aspect politic, o „Ţară Românească”. În schimb, Moldova şi Ţara Românească, în care conducătorii sau stăpânii erau, ca și poporul de jos, români, nu puteau fi și nu erau „decât țări românești”.

Ambele capuri ale bisericii creștine, atât Papalitatea, cât și Patriarhia de la Constantinopol aveau conștiință despre unitatea spațiului românesc și considerau locuitorii Moldovei, Munteniei și Ardealului români.

Chiar mult înainte constituirii acestor țări, o scrisoare (dată la Perugia, în 14 noiembrie 1234) a papei Grigore al IX-lea reproșa „regelui tânăr” ungar Bela al IV-lea că nu face destul pentru răspândirea „credinței adevărate” în Episcopatul Cumaniei, unde trăiau nu cumani, ci „anumite popoare numite românești”, care, în loc să asculte de episcopul catolic, numit recent acolo drept păstor, primeau în continuare sfintele taine de la „nişte episcopi falşi”, de rit bizantin, atrăgând la credința lor ortodoxă și pe unii locuitori ai Regatului Ungariei, trecuți peste Carpați ca să formeze „un singur popor” cu pomeniții români.

Mai târziu Papa Pius al II-lea menționa în scrierile sale că „Valahia se întinde din Transilvania până la Nistru, Dunăre și Marea Neagră”, iar trimișii pontifului remarcă deseori în relatările lor identitatea de limbă a locuitorilor din cele trei provincii și originea lor latină. Astfel, prefectul misionarilor din Moldova în dorința de a comunica în regiune constată că „limba absolut necesară pentru misionari este limba valahă, adică moldovenească, care este unica necesară în țara întreagă”.

Acest amestec aparent de terminologie – vlah, valah, muntean, moldovean, român, ca și a denumirilor țărilor pe care le locuiau românii – Moldovlahia, Maurovlahia, Valachia Minor sau Maior, Rusovlahia sau pur și simplu Valahia, pe care le constatăm în relatările străinilor, sunt o dovadă a faptului că percepția și senzația de unitate a românilor persista de-a lungul epocii medievale, iar denumirea cu care de obicei erau desemnați românii în Evul Mediu era de vlah sau valah.

Spre exemplu, Patriarhia Constantinopolului numește statul la est de Carpați Maurovlahia (Vlahia neagră) și Rusovlahia, apoi Moldovlahia, pentru a face deosebire de celălalt ținut românesc, Ugrovlahia (Țara Românească). La fel ca și una din hărțile Vaticanului din secolul XV, numită Mapamond Borgian, care reprezenta Magna Valahia, cuprinzând Moldova și Țara Românească într-un tot întreg.

Numeroșii călători străini, care treceau prin Țările Române, dar în special prin Iași, considerat un important centru cultural și religios al timpului, constatau că „locuitorii orașului sunt români, pe lângă care erau unguri, armeni, greci, bulgari, albanezi, turci, bulgari, albanezi, turci, tătari, poloni, sași, moscoviți și puțini italieni”; că „orășenii ce locuiesc în țară sunt români, unguri și sași, germani și un număr mare de armeni și bulgari”.

Intelectuali ai timpului, ca Nicolaus Olahus, afirmau că moldovenii „au aceeași limbă, aceleași obiceiuri și aceeași religie ca și cei din Țara Românească”, iar Veranscsis menționa în secolul XVI că „locuitorii acestora (Transilvania, Țara Românească și Moldova) se numesc români//când întreabă pe cineva dacă știe să vorbească pe limba valahă, spun „oare știi românește”? Sau dacă este valah, îl întreabă dacă este român”.

Și în mediul vorbitor de germană persista această senzație de unitate a românilor. Lucrarea Descriere curioasă a Moldovei și Valahiei, scrisă în limba germană de un anonim pe la 1699, arăta că mai înainte aceste țări erau parte din vechea Dacie și se numeau împreună Valahia. „Apoi această țară s-a împărțit în două părți: partea cea mai întinsă s-a numit Moldova, iar cea mai mică a fost numită Țara Moldovenească. Această țară (Moldova) se mai numește, spre deosebire de cealaltă și Wallachia Superior (Valahia de Sus) sau Major (Valahia Mare) și de asemenea Vallachia Nigra (Valahia Neagră)”.

Mai mult decât atât, atunci câd se referă la locuitorii acestei țări, autorul constată că limba, portul, armele, felul lor de cârmuire sunt la fel cu cele din Țara Românească. Istoricul sas Johann Troster de asemenea scria la 1650 că cealaltă țară românească este Moldova, iar populația Moldovei este una și aceeași cu cea din Țara Românească.

Un lucru important de reținut, locuitorii simpli ai Țărilor Române se considerau români, folosind cu intermitență noțiunile de valah, muntean sau moldovean de rând cu cel de român. Greu de acceptat ideea că toți dintre aceștia gândeau în termenii unității românești, așa cum se încearcă deseori în a fi insinuat în istoriografia română, dar mulți dintre ei au avut conștiința românității lor în Evul Mediu, așa cum relatează izvoarele timpului, menținând nealterat senzația de românism către timpurile moderinității, când ea va căpătat contur politic.

 În Moldova secolului al XV-lea se știa și se vorbea de două țări românești, dintre care cea dintâi era, în chip natural, chiar Moldova. Ţara românilor sud-carpatini era pentru moldoveni „cea de-a doua” sau „cealaltă” Românie ori Țară Românească.

Modul de acțiune și gândire a domnitorilor și dregătorilor din cele două state românești vin în susținerea acestei ipoteze, în iulie 1600, Mihai Viteazul intitulându-se la Iași „domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei” și trasând pentru posteritate linia de conduită a românilor în sens politic. Unitatea de cultură și de limbă explică și trecerea frecventă a unor dregători dintr-o țară în alta, ca sfătuitori domnești, acțiune facilitată de numeroasele înrudiri între două familii domnești sau veritabile uniuni dinastice între cele două țări.

La toate acestea se adaugă schimbul intens economic pe numeroasele drumuri comerciale care străbăteau Carpații, legând Moldova, Țara Românească și Transilvania între ele, dar și de litoralul Mării Negre și Dunărea, peste care se suprapunea schimbul de cunoștințe tehnice, prin trecerea munților de către meșteri pricepuți din Transilvania sau trimiterea de tineri pentru a deprinde meșteșugurile în spațiul intracarpatic. Ion Toderașcu ne arată că unitatea românească medievală era întreținută în același timp de păstoritul transhumant și de dreptul românesc comun al celor două state extracarpatice, care foloseau accidental unele coduri juridice dintr-o țară în alta.

În secolul al XVII-lea, marii cronicari moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin au scris, pentru prima oară în românește și pentru prima oară pe întreg spațiul românesc (înaintea transilvănenilor și muntenilor), că românii din Moldova, Transilvania și Ţara Românească formează un singur popor, de origine romană, că vorbesc o limbă neolatină (înrudită cu italiana, spaniola și cu celelalte limbi romanice), că denumirile regionale de moldoveni, munteni, olteni, ardeleni etc. nu fac decât să întărească unitatea românească și numele general de români (rumâni), identic cu acela de vlahi (valahi, volohi, blaci etc.), dat de străini acestui popor.

Minciunile ”moldoveniste” nu pot fi opuse adevărului istoric.

România este singurul succesor juridic ascendent al istoricei Ţări a Moldovei cu capitala la Suceava şi Iaşi, iar Ștefan cel Mare nu este un simbol al ”moldovenismului”, ci al daco-românismului, așa cum s-a manifestat acesta în sec. al XIX-lea drept precursor al României unitare moderne.

Publicitate

COMUNISMUL…

Foto: Statuie a lui Lenin, „antihristul”, fondatorul Uniunii Sovietice. Lenin este cel care a implementat comunismul şi teroarea ca instrument de stat în Rusia, cauzând moartea a milioane de persoane. Muzeul de Istorie Europeană de la Bruxelles. (HERWIG VERGULT / AFP / Getty Images)

Istoria comunismului

De ce comunismul şi nu alte epoci din istoria umanităţii, de ce mulţi dintre noi nu pot uita coşmarul prin care am trecut până acum douăzeci de ani?

De atunci, unii se prefac că au uitat, alţii chiar au uitat, şi destul de mulţi, aşa-zişii ”nostalgici”, îl regretă!

Cum pot fi uitate toate crimele şi teroarea, procesele şi execuţiile, închisorile şi lagărele de muncă, deportările, frigul şi foamea, toate umilinţele, cum pot fi uitate prostia, incultura, răutatea şi aroganţa torţionarilor şi activiştilor de partid?

Aceste rânduri ar putea fi şi o formă de catharsis pentru cei care vor să se lepede de mentalităţile comuniste şi încă nu reuşesc, căci molima aceasta, comunismul, este extrem de primejdioasă, chiar mortală, scrie https://epochtimes-romania.com/istoria-comunismului.

Când oare va fi creat miraculosul vaccin împotriva ei?

Măcar de n-am uita!

În acest sens, poeta Ana Blandiana, preşedinta Academiei Civice, a rostit cândva această memorabilă frază: ”Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria poate fi o formă de justiţie”.

1. Spre Marea de Sânge

Nimeni nu ştie cum şi când a început comunismul, când au început râurile să se înroşească şi să se verse în aceeaşi Mare de Sânge. Unii cercetători sunt de părere că idei comuniste apar încă din ”Utopia” lui Thomas Morus, în engleză Thomas More (1478 – 1535), avocat, scriitor şi om de stat.

Acest englez era un tip luminat; printre altele, lucru neobişnuit în epoca lui, a depus la fel de mult efort în educarea fiicelor sale precum în educarea fiului său, declarând că femeile sunt la fel de inteligente ca şi bărbaţii….

2. Autorizarea crimelor

Teoretic, principalii responsabili pentru teroarea şi crimele ce vor urma în secolul XX sunt Karl Marx şi Friedrich Engels, coautori ai sinistrului ”Manifest al Partidului Comunist” şi autori ai altor lucrări de acelaşi tip.

Karl Heinrich Marx (1818 – 1883) s-a născut în Germania, fiind fiul unui burghez evreu, convertit la protestantism şi adept al ”Epocii Luminilor”. Culmea e că, din punct de vedere religios, Marx a început ca un creştin fidel, iar idealul comunist l-a îmbrăţişat tot în calitate de creştin, devenind membru al Ligii celor Drepţi, o organizaţie comunist-creştină. Mai târziu, el a devenit ateu şi i-a făcut pe cei din această ligă să se lepede de creştinism, rebotezând-o Liga Comuniştilor! Ca să vezi!…

3. Teroriştii, la putere

Rusia de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea era grav bolnavă. Ţarul Nikolai al II-lea era un om slab, speriat de reforme şi, prost sfătuit, violent cu disidenţii şi cu manifestanţii împotriva regimului său. Colac peste pupăză, în ultimii ani ai Imperiului Ţarist, la curte se aciuise şi celebrul şi ciudatul Rasputin, urât atât de aristocraţi şi de intelectuali cât şi de poporul simplu.

Rusia nu se bucurase niciodată de democraţie. Fusese ultima ţară europeană care abolise iobăgia. Partidul Social-Democrat al Muncii din Rusia adoptase ideile marxiste, dar în rândurile sale existau mai multe curente, cele mai cunoscute fiind ale menşevicilor şi bolşevicilor….

4. Paranoia, ca formă de guvernământ

Spre deosebire de Marx, Engels şi Lenin, idolii săi, Stalin provenea dintr-o familie umilă, tatăl său fiind un biet cizmar, care-şi îneca amarul în beţii de cursă lungă.

Viitorul călău, Iosif Visarionovici Djugaşvili, s-a născut în 1879, la Gori, în Georgia, care pe atunci era o provincie rusească. Georgienii fiind deosebit de religioşi, mama lui l-a înscris la Seminarul Ortodox Georgian din Tiflis (Tbilisi), spre a deveni preot. A intrat încă de pe atunci în legătură cu mişcarea georgiană de rezistenţă care lupta împotriva controlului ţarist…

5. Şleahtă de psihopaţi

Printre călăii subordonaţi lui Lenin şi Stalin s-a numărat şi Felix Edmundovici Dzerjinski. El s-a născut în anul 1877 într-o familie de şleahtici polonezi bogaţi, în Belarus, pe atunci în componenţa Imperiului Ţarist. Însă firea nu i-a fost niciodată nobilă. A fost exmatriculat din şcoala din Vilnius pentru ”activităţi revoluţionare”.

Dzerjinski a intrat în Partidul Social-Democrat Lituanian în 1895 şi a fost fondatorul Social-Democraţiei Regatului Poloniei şi Lituaniei. Şi-a petrecut cea mai mare parte a tinereţii în închisorile ţariste. A evadat de mai multe ori…

6. Zdrobirea elitelor

”Rusia scăldată în sânge” este titlul sugestiv al unui roman celebru, scris de Artiom Vesiolîi, despre Revoluţia Bolşevică din 1917 şi războiul civil care i-a urmat. Grăitor titlu pentru acel răstimp! Cum se ştie, Rusia a dat lumii mari scriitori, dar, ciudat, indiferent de opiniile lor politice, prea puţini au emigrat în vremurile acelea de restrişte.

Unii, printre care şi Aleksei Tolstoi, nu au rezistat în Occident şi, de dorul patriei lor înfuntând orice risc, s-au întors în Uniunea Sovietică. Alţii, dintre cei rămaşi, ca Maxim Gorki şi Vladimir Maiakovski, aşteptaseră Revoluţia, punându-se imediat în slujba comunismului…

7. România populară şi socialistă

Cu o autoironie sinucigaşă sau din prostie fudulă, unii conaţionali, inclusiv intelectuali (?), îşi persiflează propriul popor, atribuindu-i toate metehnele din lume, printre care laşitatea şi trădarea, prima fiind deja fixată în celebra formulă ”mămăliga nu explodează”, iar a doua trimiţând deseori la întoarcerea armelor împotriva nemţilor, la 23 august 1944.

Memorialul Victimelor şi Represiunii Comunismului de la Sighet

Că ”mămăliga chiar explodează” s-a văzut de multe ori în istoria noastră, ultima dată în Decembrie 1989. Cât despre aşa-zisa ”trădare” din 1944, se spun baliverne, fiindcă, la fel ca în primul război mondial, tot aşa şi în al doilea, România avea de recuperat teritorii şi de la Răsărit şi de la Apus şi pe primul loc trebuia pus interesul naţional, mai presus de aliaţii vremelnici, care-şi aveau propriile lor interese…

8. Dincolo de saluturile tovărăşeşti

La prima vedere, relaţiile dintre U.R.S.S. şi ţările ”frăţeşti”, ca şi între acestea din urmă, păreau ideale. În anii ’50, în România erau plasate peste tot lozinci pe care scria: ”Trăiască lagărul de nezdruncinat al socialismului”. În realitate, fiecare dintre ţările căzute în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice avea problemele ei, nu doar ideologice.

Astfel, Stalin smulsese teritorii din România, Polonia şi Cehoslovacia, luase ţările baltice cu totul, proclamase zona ocupată din Germania Republică Democrată şi impusese tuturor vecinilor vestici ai Rusiei comunismul, cu excepţia Finlandei, din care însă smulsese Karelia. În acest sens, Republica Populară Română avea şi ea propriile ei probleme de rezolvat…

9. Deocamdată, tot în Europa de Est

Ce s-o fi distrat Stalin, în nebunia lui, în timpul procesului de la Nürnberg, când căpeteniile naziste învinse erau acuzate de masacre, judecate şi executate! El era în tabăra învingătorilor! Ce proces i-ar fi trebuit şi lui, la Varşovia sau la Bucureşti! Dar, pe vremea aceea, masacrul de la Katyn le fusese atribuit tot nemţilor.

Satul Katyn este situat la 20 km Vest de oraşul Smolensk din Rusia. Acolo au fost executaţi aproximativ 22.500 de cetăţeni polonezi, în primăvara anului 1940. Cei mai mulţi dintre cei asasinaţi erau ofiţeri, dar şi civili, capturaţi ca prizonieri în timpul războiului polonez de apărare din 1939…

10. Educaţia, cultura şi ştiinţa

Imediat după instaurarea comunismului în Europa de Est, educaţia, cultura, arta şi ştiinţa au suferit o grea lovitură, toate fiind adaptate după sistemul sovietic. S-a ales praful de toată înflorirea culturală şi ştiinţifică a României interbelice.

Academia Română a fost distrusă prin eliminarea a 20 de membri titulari şi a 50 de membrii corespondenţi. Liceele s-au transformat în ”şcoli medii”, examenul de bacalaureat a devenit ”de maturitate”, nota maximă era 5, după sistemul sovietic…

11.”O bombă atomică spirituală”

Viitorul monstru comunist, Mao Zedong, s-a născut la 26 decembrie 1893, într-o familie de ţărani chinezi. Devenind învăţător, a îmbrăţişat de tânăr ideile marxist-leniniste. Între anii 1927-1937 şi 1945-1949, a condus forţele comuniste în lupta dusă împotriva forţelor naţionaliste, străbătând întreaga Chină pentru a-şi recruta armata, acţiune numită ulterior de ideologia oficială ”Marşul cel Lung”.

În acel răstimp, Mao s-a debarasat de tovarăşii din Partidul Comunist Chinez şi Armata Roşie pe care îi suspecta că îi ameninţă poziţia de lider, acuzându-i de oportunism şi că sunt chiaburi; a pornit o serie de suspendări sistematice printre aceştia, aplicându-le şi înfiorătoare torturi…

12. Molima roşie

Cercetătorii încă nu au explicat convingător cum a reuşit comunismul să molipsească atâţia indivizi, dintre care unii au ajuns la conducerea ţărilor lor, toţi cu apucături de călăi. Cert e că pe nicăieri nu a fost vreun ”comunism cu faţă umană”, această nebunie lăsând în urmă milioane şi milioane de morţi, deţinuţi cu viaţa sfărâmată, ură, corupţie şi sărăcie.

A doua ţară după Uniunea Sovietică peste care s-a abătut ”molima roşie” a fost Republica Populară Mongolă, proclamată astfel în anul 1924. Chiar din acel an, comuniştii ajunşi la putere s-au aliat fără rezerve cu URSS şi, adoptând pe dată metodele lui Stalin, au trecut la înlăturarea şi execuţia sumară a oamenilor politici care nu erau convinşi că alianţa cu marele vecin de la Nord este cea mai potrivită pentru ţara lor…

13. Aşteptând sfârşitul

Cu simţul de observaţie pe care l-a avut întotdeauna, folclorul nostru a surprins exact ce s-a întâmplat în România după evenimentele din Decembrie 1989:

„Comunismu’ n-o muritu,

Doar o ţâr’ s-o hodinitu”.

Ceea ce este foarte adevărat, căci, după cum se ştie, eşalonul doi al activiştilor de partid a preluat puterea în România, precum şi în alte ţări ex-comuniste.

Totuşi, privind retrospectiv, cine s-ar fi aşteptat, la începutul anilor ’80, că, măcar oficial, comunismul se va prăbuşi în Europa de Est, cine ar fi crezut că se va spulbera Uniunea Sovietică?…

Cum a coordonat NKVD-ul sovietic prin directive secrete destructurarea țărilor ocupate în Europa de Est. Promovarea incompetenților, birocratizarea, salariile mici pentru intelectuali, fabricile de diplome, corupția, ineficiența produc efecte până ân zilele noastre

Stalin și Lavrenti Beria, au elaborat Directivele NKVD pentru Europa de Est.

Distrugerea societății din țările ocupate a urmat modelul aplicat în URSS și a fost atât de temeinică, încăt foarte multe dintre „măsurile” implementate acum 70 de ani se regăsesc și acum în caracteristicile acestor state, constată https://colectionaruldeistorie.ro/manual-cum-se-destructureaza-un-stat.

Simpla lectură a celor 45 de puncte reprezintă un șoc în sine. Documentul s-a găsit mai întâi în Polonia, apoi în Cehoslovacia, Republica Democrată Germană și Bulgaria – în mod oarecum ciudat, nu și în arhivele Securității din România, deși prevederile lui s-au aplicat, fără îndoială, și aici. Este datat 2 iunie 1947, are ștampila “strict secret”, a fost emis la Moscova de NKVD și reprezintă instrucțiunile după care s-au destructurat sistematic societățile țărilor ocupate în Europa de Est.

În primul rând, descoperim că absolut nimic din neajunsurile actuale ale societăților ex-comuniste, atât de asemănătoare între ele, nu a fost întâmplător.

Dezorganizarea societății, blocarea economiei, compromiterea tuturor reperelor morale și a valorilor tradiționale au fost programate și prevăzute meticulos.

De la promovarea incompetenților în funcții cheie până la perturbarea orarului pentru transportul în comun,

de la compromiterea oamenilor de valoare care refuză să devină agenți ai serviciilor secrete până la salariile de mizerie pentru funcționari,

de la eliminarea profesorilor buni până la subminarea micilor întreprinzători,

de la ruinarea țăranilor până la birocratizarea excesivă,

de la campaniile de denigrare a Bisericii până la lichidarea politicienilor din opoziție,

de la falsificarea istoriei până la înscenarea unor procese pentru delicte de drept comun liderilor incomozi,

de la ineficientizarea activității până la criza artificială în aprovizionarea cu alimente – totul a fost programat meticulos, scris și executat în baza unui manual.

Fiecare directivă are scopul ei, nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Toate împreună urmăresc un singur scop: îngreunarea vieții oamenilor și preluarea controlului total asupra lor.

Textul este realmente un tratat cutremurător despre cum se subjugă o țară și un popor prin nimicirea nucleului de valori morale și umane care-l reprezință și îi dau consistență. Citindu-l, ne dăm seama că bunicii și străbunicii noștri n-au avut, de fapt, nicio șansă sub această pânză de păianjen aruncată peste ei.

Așa cum puteți vedea mai jos, directiva NKVD abordează toate domeniile importante. Fiecare rând, fiecare cuvânt are sensul și scopul lui.

Administrația, armata, educația, justiția, sănătatea, producția din fabrici, comerțul, agricultura, activitatea politică, sindicatele, transporturile, sistemul de canalizare, rezervele de apă ale orașelor – toate sunt piesele unui puzzle gigantic. Nicăieri nu se regăsește preocuparea spre a organiza viața astfel încât să le fie mai bine oamenilor. Din contră, unicul scop este acela de a îngreuna traiul populației, de a-l face mai nesigur, mai frustrant, mai ușor de controlat.

În administrație, criteriile de promovare erau apartenența la serviciile secrete, incompetența, lipsa de inițiativă – pentru ca instituțiile să devină ineficiente și să intre sub controlul ocult al Securității.

Funcționarii, medicii, judecătorii erau prost plătiți pentru a fi demotivați, coruptibili și dependenți de autorități.

La facultate erau favorizați inculții și impostorii vânători de diplome, și nu cei cu adevărat interesați să învețe – se realiza astfel distrugerea ierarhiei firești a valorilor, scăderea nivelului de competență al elitelor și bulversarea întregii societăți.

S-a urmărit eliminarea sistematică a tuturor reperelor valorice și morale: profesorii buni au fost eliminați din școli și înlocuiți cu cadre slab pregătite; oamenii de valoare compromiși; cei cu potențialul de a deveni lideri reperați și eliminați din timp, înainte să devină populari; organizațiile necontrolate de serviciile secrete – acuzate de extremism etc.

Activitatea în fabrici și uzine era deliberat ineficientă, iar orice îmbunătățire a producției era blocată. Invențiile menite să reducă volumul de muncă și consumul de materii prime nu erau puse în practică. Se avea grijă ca discuțiile și ședințele să fie întotdeauna inutile și să nu ajungă la nicio concluzie concretă.

Traiul de zi cu zi al oamenilor trebuia să fie cât mai nesigur și se ajungea la indicații de finețe care afectau psihicul întregii populații: se creau deliberat sincope în aprovizionarea cu alimente, iar transporturile nu trebuiau să fie punctuale. Poporul trăia astfel cu grija zilei de mâine. Un om obișnuit nu știa niciodată dacă mâine apucă o bucată de pâine, când vine autobuzul sau când ajunge cu trenul la destinație.

La punctul 24 al Directivelor se prevedea explicit ca transporturile să fie perturbate și nepunctuale. Oamenii nu știau niciodată când vine următorul tramvai și dacă vor avea loc în el. Scene precum cea de sus erau obișnuite în România comunistă. Punctul 24 al directivei s-a aplicat cu strictețe, în regimul comunist, de la emiterea ordinului și până la căderea regimului

Exemplele pot continua multă vreme.

Relativ la acest document, istoricul Marius Oprea scria într-un editorial apărut pe mediafax.ro, în 23 iunie 2020: „Destinate liderilor comuniști și elaborate de Lavrenti Beria, șeful poliției secrete sovietice și cel mai cunoscut călău comunist, al cărui nume e strâns legat de sovietizarea țărilor intrate în sfera de influență a Moscovei după cel de-Al Doilea Război Mondial, Directivele amintite au dus într-un ritm accelerat în aceste țări la distrugerea elitelor tradiționale, la dizolvarea valorilor naționale și destructurarea vieții economice, în final la instalarea regimului comunist al lui Stalin“.

România și Ungaria sunt singurele țări din Estul Europei unde aceste Directive emise de NKVD n-au fost încă scoase din arhivele serviciilor secrete comuniste

Citiți mai jos Directivele găsite prima oară în arhivele lui Boleslaw Bierut, agent NKVD și președinte al Poloniei după ocuparea țării de către Uniunea Sovietică. Actul poartă mențiunea “strict secret”, indicativul K-AA/CC113, indicatia NK/003/47, data 2 iunie 1947 și a fost redactat la Moscova de Lavrenti Beria, șeful NKVD (precursorul KGB).

Ulterior, actul a fost găsit și în arhivele altor servicii secrete din fostul lagăr comunist. Nu și în România, unde Securitatea a ars după Revoluție camioane de documente secrete la Berevoiești, iar lupta pentru desecretizarea tuturor arhivelor se mai dă încă și astăzi.

Documentul a fost reprodus de Liviu Vălenaș în volumul “Cartea neagră a României 1940-1948”, Editura Vestala, 2006, pag. 467-472, dar poate fi găsit și în „Opresiunea cultelor religioase din România în timpul dictaturii comuniste” – Comunicări prezentate la Simpozionul „Experimentul Pitești – reeducarea prin tortură„, Editia a II-a, Sectiunea a II-a, Pitesti, 4-6 octombrie 2002, Fundația Culturală Memoria, filiala Argeș, Pitești, 2003; pag. 18-29.

„Moscova 2-6-1947 (Strict secret) K-AA/CC113, indicatia NK/003/47

1. Este interzisă primirea pe teritoriul ambasadelor a autohtonilor contactați de noi ca informatori. Întâlnirea cu acești oameni este organizată de serviciul special desemnat în acest scop, iar întâlnirile pot avea loc doar în locuri publice. Informațiile sunt preluate de către ambasadă prin organele serviciilor speciale, în speță cu predarea lor ofițerului nostru cu cel mai mare grad în ambasadă.

2. Se va umări ca între soldații noștri și populația civilă să nu se producă legături de niciun fel. Este inadmisibil ca ofițerii noștri să viziteze autohtoni la locuințele lor; este, de asemenea, inadmisibil ca simpli soldați să stabilească relații cu femei din rândul băștinașelor. Nu se admite stabilirea de relații între soldații noștri şi populația civilă, respectiv soldații autohtoni.

3. Se va accelera lichidarea cetățenilor care întrețin legături neinițiate de către noi cu Partidul Comunist Polonez, Partidul Socialist Polonez, cu interbrigadiștii, cu Organizația Tineretului Comunist Polonez, cu Armata de Acasă și alte asociații. În acest scop, trebuie folosite elementele opoziției militare.

4. La acțiunile militare vor lua parte acei soldați care au stat pe teritoriul ţării noastre (n.r. – Uniunea Sovietică) înainte de a intra în Armata Kosciuzsko (n.r. – Armata poloneză care lupta de partea Uniunii Sovietice). Se va ajunge la distrugerea ei totală.

5. Trebuie realizată în mod accelerat unificarea tuturor partidelor într-un singur partid, având grijă ca toate rolurile cheie să revină acelor oameni care aparțin serviciilor noastre secrete.

6. Unificarea organizațiilor de tineret trebuie făcută rapid. De la conducători de organizații locale în sus, în poziții de conducere se vor repartiza oameni desemnați de serviciile noastre speciale.

7. Se organizează și se urmărește ca funcționarii aleși ca deputați la congrese să nu-și poată păstra mandatul pe întreaga perioadă ce le stă în față. Deputații nu pot convoca în niciun caz ședințe între intreprinderi. Dacă nu există altă soluție și o asemenea ședință trebuie convocată, se vor îndepărta acei oameni care au activitate în legătură cu proiectarea concepțiilor și avansarea revendicărilor. Inițiativele particulare trebuie eliminate cu desăvârșire. Pentru fiecare congres se vor pregăti oameni noi și doar cei vizați de serviciile noastre secrete.

8. Se va acorda o atenție deosebită persoanelor cu capacități organizatorice și cu șanse sigure de popularitate. Acești oameni trebuie cooptați, iar în cazul în care se opun, se va bloca accesul lor la posturi ierarhic superioare.

9. Se va urmări ca funcționarii de stat (exclusiv organele de securitate și din industria minelor) să aibă retribuții mici. Aceasta se referă îndeosebi la sfera Sănătăţii, Justiției, Culturii, respectiv la cei care dețin funcții de conducere (n.r. – documentul găsit în Cehoslovacia adaugă: „mai puțin cadrele de conducere alese pe baza loialității față de regimul socialist“).

10. În toate organele de guvernământ, respectiv în majoritatea uzinelor, trebuie să avem oameni care conlucrează cu serviciile noastre speciale, fără știrea organelor administrative locale.

11. Se va urmări cu strictețe ca presa autohtonă să nu transmită date privind calitatatea și sortimentul mărfurilor ce ni se transportă. Nu este voie ca această activitate să se numească „comerț“. Trebuie neapărat menționat faptul că e vorba de „schimburi de mărfuri“.

12. Se vor exercita presiuni asupra serviciilor publice în sensul ca acestea să nu acorde acte doveditoare a proprietății asupra pământului; actele vor arăta doar calitatea de lot dat în folosință, dar niciodată pe aceea de proprietate a deținătorului.

13. Politica față de mica gospodărie țărănească urmează acest curs pentru a face gospodăria particulară nerentabilă. După aceea, trebuie începută colectivizarea. În cazul în care ar interveni o rezistență mai mare din partea țăranilor, trebuie redusă împărțirea mijloacelor de producție repartizate lor, concomitent cu creșterea obligațiilor de predare a cotelor. Dacă nici așa nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie organizat ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu alimente a țării, astfel ca necesarul să trebuiască acoperit prin import.

Activitatea în agricultură trebuia dirijată în așa fel încât oamenii să nu-și poată lucra eficient pământul și să fie împinși să și-l dea la Cooperativele Agricole de Producție (CAP-uri). Autoritățile erau instruite să nu le elibereze oamenilor acte de proprietate

14. Trebuie făcut totul ca hotărârile și ordinele – fie acelea cu caracter juridic, economic sau organizatoric – să fie nepunctuale.

15. Trebuie făcut totul ca anumite cazuri să fie discutate concomitent de mai multe comisii, oficii și instituții, însă niciuna dintre ele să nu aibă drept de decizie înainte de a se consulta cu celelalte (fac excepție cazurile ce vizează industria minelor).

16. Sindicatele din uzină nu pot exercita nicio influență asupra activității din uzină. Ele pot lucra doar la punerea în practici a hotărârilor și atât.

17. Sindicatele nu au dreptul de a se împotrivi conducerii în nicio problemă. Sindicatele trebuie să fie ocupate cu alte probleme minore ca de exemplu: organizarea odihnei în concedii, discutarea cererilor de pensii și împrumuturi, programe culturale și distractive, organizarea de excursii, repartizarea mărfurilor deficitare, justificarea unor puncte de vedere și decizii ale conduceriipolitice.

18. Trebuie organizat ca să fie avansați numai acei conducători care execută impecabil problemele cu care au fost însărcinați și care nu le analizează depășind cadrul activității lor.

19. În legătură cu activitatea băștinașilor care sunt purtători ai unor funcții de partid, de stat sau administrative, trebuie create asemenea condiții, ca aceștia să fie compromiși în fața angajaților, astfel încât să devină imposibilă întoarcerea lor în anturajul inițial.

20. Cadrelor militare autohtone li se pot încredința poziții de răspundere în locuri unde deja sunt plasați oarmenii serviciului special.

21. În cazul fiecărei acțiuni armate și cu ocazia tragerilor, cantitatea muniției va fi controlată permanent și cu seriozitate, indiferent de tipul de armă.

22. Trebuie ținut sub observație fiecare institut de cercetare și laborator, consemnându-se orice cercetare valoroasă.

23. Trebuie acordată o mare atenție inventatorilor, inovatorilor, respectiv dezvoltată și sprijinită activitatea lor, dar fiecare invenție trebuie înregistrată cu consecvență la centru. Este permisă doar realizarea acelor investiții care au aplicabilitate în industria minelor sau cele care au indicațiile noastre speciale. Nu este permisă realizarea acelor invenții care ar asigura cresterea producției de produse finite și, în paralel cu aceasta, scăderea producției și a extragerii de materii prime, sau ar împiedica îndeplinirea deciziilor. Dacă o invenție a devenit cunoscută, trebuie organizată vânzarea acesteia în străinătate pe valută Vest, pe motiv că e prea costisitoare în țară.Documentele cuprinzând datele cu privire la valoarea și descrierea invenției nu se publică. Toate datele și documentele privitoare la valoarea și descrierea amănunțită a invenției vor intra în posesia noastră.

24. Punctualitatea transporturilor de orice gen trebuie perturbată (mai puțin cele cuprinse în îndrumările din N.K. – 552-46).

25. În uzine trebuie inițiate diferite ședinte și conferințe profesionale, trebuie notate propunerile, observațiile ce au fost expuse, respectiv autorii acestora.

26. Trebuie popularizate discuțiile cu muncitorii care se ocupă de probleme actuale legate de producție, respectiv cele care critică trecutul și problemele locale. Nu se vor înlătura cauzele fenomenelor în discuție.

17. Luările de poziție ale conducerilor băștinașe pot avea coloratura națională sau istorică, dar acestea nu pot duce la unitatea națională.

28. Trebuie acordată o mare atenție ca nu cumva în orașe să existe rețele de apă nelegate la rețeaua principală în cartierele în curs de reconstrucție sau nou construite. Canalizările vechi neracordate și fântânile trebuie lichidate sistematic pe parcurs.

29. Reconstrucția obiectivelor industriale și construcția celor noi se va face având în vedere ca materialele reziduale să fie dirijate în depozitele de apă ce ar putea folosi drept rezerve de apă potabilă.

30. În orașele reconstruite sau nou construite nu se mai admit în locuințe spații excedentare, care ar putea folosi la adăpostirea pe o perioadă mai lungă a animalelor sau depozitarea rezervelor de alimente.

31. Intreprinderile proprietate personală, micii meseriași și micii industriași să primească doar astfel de materii prime și utilaje inferioare care să împiedice producția de calitate. Prețul acestor mărfuri să fie mai mare decât prețul produselor similare ale intreprinderilor de stat.

32. Trebuie extinsă birocrația statului în cel mai înalt grad în toate domeniile. Este admisă critica activității organelor administrative, însă nu se admite nicidecum scăderea numerică a personalului și nici funcționarea normală a aparatului birocratic.

33. Trebuie avută o mare grijă de toate proiectele de fabricație în industria minieră, respectiv în intreprinderile indicate în mod special. A se împiedica aprovizionarea bună a pieței interne.

Criza de alimente și perturbarea transporturilor, astfel încât oamenii să nu aibă siguranța zilei de mâine, au fost instrumente foarte puternice pentru a supune populația. Directivele NKVD le-au prevăzut explicit. Regimul comunist le-a aplicat, cu o mică pauză în anii ’60-’70, pe toată perioada existenței sale

34. Trebuie acordată o atenție deosebită bisericilor. Activitatea cultural-educativă trebuie astfel dirijată ca să rezulte o antipatie generală împotriva acestora. E necesar să fie puse sub observație tipografiile bisericești, arhivele, conținutul predicilor, cântecelor, al educației religioase, dar și cel al ceremoniilor de înmormântare.

35. Din școlile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee și facultăți trebuie să fie înlăturați profesorii de valoare care se bucură de popularitate.Locurile lor trebuie să fie ocupate de oameni numiți de noi, având un nivel de pregătire slab sau mediocru.

Să se analizeze diferențele dintre materii, să fie redusă cantitatea de material documentar, iar la licee să se opească predarea limbilor latină și greaca veche, a filozofiei generale, a logicii și geneticii. În manualele de istorie nu trebuie amintit care dintre domnitori a servit sau a vrut să servească binele țării. Se va insista pe lăcomia și răutatea oricărui rege, pe efectul nefast al monarhiei și pe lupta poporului asuprit. În școlile de specialitate trebuie introdusă specialitatea îngustă.

36. Trebuie să fie inițiată organizarea unor acțiuni cu caracter artistic sau sportiv care să sărbătorească lupta băștinașilor împotriva cotropitorilor (exclusiv rușii, îndeosebi nemții) și care să popularizeze lupta pentru socialism.

37. Pe plan local este interzisă apariția unor opere despre acei băștinași care înainte de revoluție și în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial au trăit la noi (n.r. – în Uniunea Sovietică) sau au luptat alături de noi în timpul războiului.

38. Dacă se constituie o organizație care ar sprijini alianța cu noi, dar totodată ar stărui asupra controlului activității economice a conducerii oficiale, imediat trebuie pornită împotriva ei o campanie de acuzare a naționalismului și șovinismului. Aceasta trebuie făcută în felul următor: profanarea monumentelor ce ne aparțin, distrugerea cimitirelor, difuzarea unor manifeste din care să rezulte ponegrirea națiunii și culturii noastre și îndoiala față de înțelesul contractelor încheiate cu noi.În munca de propagandă trebuie implicați și băștinașii, folosindu-ne de ura care există împotriva acelor organizații.

39. Se va da o atenție deosebită construcției și reconstrucției drumurilor, podurilor, a căilor și rețelelor de legătură, indiferent cât de îndepărtate sau inaccesibile ar fi, ca, în cazul în care este nevoie pe o intervenție armată, locul rezistenței sau al concentrării forțelor reacționare să fie accesibil din toate părțile.

Directiva NKVD prevedea ca toți politicienii din opoziție să fie închiși. Pentru aceasta, se recomanda evitarea proceselor politice și inventarea unor acuzații care să vizeze diverse fapte, inclusiv infracțiuni de drept comun. Iuliu Maniu a fost condamnat, în România, pentru trădare.

40. Trebuie ca reprezentanții opoziției politice să fie închiși. Se va încerca prin toate mijloacele racolarea acelor opozanți care se bucură de stima populației băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie compromiși prin campanie de denigrare. Înainte ca ei să se întipărească în conștiința maselor, trebuie lichidați prin așa-numite „întâmplări neprevăzute” sau închiși sub acuzația de crimă de drept comun. Numai în cazuri cu totul speciale se admit procese politice, care vor fi ținute sub acuzația de „înaltă trădare”.

41. Trebuie împiedicată cu orice preț reabilitarea celor condamnați în procese politice. Dacă această reabilitare devine inevitabilă, se admite doar cu condiția ca acel caz să fie considerat o greșeală judecătorească, condamnatul nu va fi judecat, ci doar grațiat; nu va avea loc reluarea procesului, respectiv autorii judecății greșite nu vor fi convocați.

42. Se interzice judecarea sau chiar criticarea publică a acelor conducători numiți de către partid, care prin activitatea lor au produs pierderi sau au trezit nemulțumirea angajaților. În cazuri drastice se recheamă din funcție, fiind numiți în poziții similare sau superioare. La sfârșit, trebuie puși în funcții de conducere și ținuți în evidență drept cadre de rezervă pentru perioada schimbărilor ulterioare.

43. Se aduc la cunoștința publicului procesele acelor persoane cu poziție de conducere (în primul rând din cadrul armatei, ministerelor, serviciilor importante, cadrelor didactice) care sunt învinuite de atitudine împotriva poporului, socialismului, industrializării. E o acțiune ce atrage atenția maselor populare.

44. Se va căuta ca aceia care lucrează în diferite funcții, indiferent cât de mici, să fie schimbați și înlocuiți cu muncitori cu cea mai mică pregătire profesională, necalificați.

45. Trebuie ca la facultăți să ajungă cu prioritate sau în mod exclusiv cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesați să se perfecționeze la nivel înalt, ci doar să obțină o diplomă“.