CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Responsabilii complotului marxist și comunismul fără perdea

Comunismul fără perdea

Mulți, atunci când vorbesc despre comunism, au impresia că este un fenomen strict legat de Marx și teoria sa. Fals! Dacă e să-i căutăm originile, comunismul are un certificat de naștere mult mai obscur, la rădăcina sa găsindu-se Johann Adam Weishaupt, fondatorul Ordinului Iluminaților.

Un ordin care avea ceva scopuri lumești, adică răsturnarea unor puternici ai zilei. Pentru complot, autoritățile bavareze l-au eliminat pe Adam Weishaupt din slujba universitară pe care-o avea.

Însă acesta își va găsi cu ușurință un protector puternic în persoana lui Ernst II de Saxa-Gotha-Altenburg, care-l va proteja până la moarte. 

Întrebarea pe care v-o puteți pune este una cât se poate de banală: de ce de fiecare dată se găsesc susținători ai „revoluției” printre printre puternicii zilei?

De ce-ar fi protejat un prinț, beneficiar al tuturor binefacerilor lumii de-atunci, un revoltat care inventa comunismul, acel curent uniformizator care l-ar fi transformat pe prinț într-un egal al cerșetorului?

Chestiunea pare încurcată. Dar să mergem mai departe pentru a înțelege mai bine ce se ascunde sub ideologii, idealuri și iluzii.

Revoluția din Octombrie a avut doi vectori: Lenin și Troțki. Lenin știm bine cum a ajuns în Rusia: transportat de nemți cu obiectivul clar de a-l îndepărta pe țar de la putere. Acțiunea era justificată de interesele strategice ale Germaniei în Primul Război Mondial.

Doar că, naivul și zdruncinatul la creier Wilhelm al II-lea n-avea habar că era parte – și, în final, victimă – a unui complot mult mai mare. Altfel nu poate fi înțeleasă sosirea perfect sincronizată a lui Troțki.

În timp ce Lenin avea în spate finanțe ale statului prusac, Troțki venea cu o finanțare particulară solidă: mari bănci americane puseseră la punct finanțarea Revoluției din Octombrie.

Cum de s-au întâlnit atât de exact interese aparent opuse? 

În urm Războiului, Wilhelm al II-lea își va pierde tronul, iar fosta sa țară va deveni o carcasă al cărei destin părea că se îndreaptă spre comunism. Doar apariția lui Hitler a deturnat traiectoria țării.

Totalitarismul: comunismul si fascismul - e-Pedia

De altfel, faptul că doar jumătate din Germania a cunoscut „binefacerile” comunismului se datorează acestui incident al istoriei. Altfel, la modul „natural”, Germania deja făcuse pasul către comunism. Și totuși, de ce?

Ițele istoriei devin încurcate dacă ne gândim la terminarea celui de-al doilea Război Mondial. Lumea s-a împărțit între „teroare” și „libertate”.

Urmărind lucrurile de sub suprafața aparentă a lumii, vom observa cum cei din America, responsabilii pentru finanțarea întregului complot comunist, din bogați au devenit și mai bogați. Ciudat, nu-i așa? Aparent pierduseră enorm prin înscăunarea comunismului.

Culmea, aceiași oameni încep o acțiune subversivă la nivel planetar. Prima victimă a fost propria lor țară: SUA.

Am putea spune că am avut de-a face cu o conspirație, însă ce conspirație e aceea în care sunt implicați factorii de decizie de la nivel guvernamental, actorii principali din serviciile secrete, armată s.a.m.d.?

Mai degrabă a fost o acțiune voită de transformare a țării, acțiune care practic avea un singur dușman: poporul. 

Din nou lucrurile par a nu avea sens: de ce să te ascunzi de popor dacă tu vrei să institui un regim egalitarist-democratic? De ce n-ar fi „talpa țării” de acord cu un regim în care toată lumea ar fi tratată identic? 

Ei bine, toate disonanțele pe care le observați sunt disonanțe deoarece pornesc de la ipoteză falsă. Tot timpul ați crezut ceea ce spune propaganda comunistă, anume că este vorba despre „libertate, egalitate, fraternitate”. 

Să ne întoarcem la episoadele cele mai recente ale istoriei. Să ne gândim, spre exemplu, ce egalitate a adus Revoluția Franceză? A pierit aristocrația? Aiurea, doar indezirabilii au fost eliminați. Restul și-au văzut de viață fără să li se schimbe mare lucru. A fost prostimea eliberată? S-a așezat sluga la masa boierului? Nicidecum.

În final treburile s-au așezat așa cum fuseseră înainte. 

Însă, îmi veți spune, iată că altfel au stat lucrurile în URSS. Acolo mujicul chiar a tăbărât peste aristocrat; s-a mutat cu toată familia în casa bogatului, care bogat a suferit teribil. Dacă veți face abstracție de faptul că marii bogătași ruși părăsiseră de mult țara, luându-și o mare parte a averilor după ei, puteți considera că așa a fost.

Dacă însă vă veți uita mai cu mai multă atenție, veți înțelege că, în esență, cea lovită a fost mica nobilime, adică cea care forma un fel de „clasă medie”pe atunci. Iată cum, ușor, ușor, începem să atingem punctele esențiale.

Așadar, nu marii bogătași au fost victimele Revoluției din Octombrie, ci clasa de mijloc a micilor boieri care oricum erau în bătaia vremii. Oare acum nu se întâmplă la fel?

Pentru a înțelege despre ce e vorba trebuie să vă scoateți din minte noțiunile de democrație, egalitate s.a.m.d. De ce? Simplu, pentru că ele nu există. Dacă le folosiți și credeți în ele însemnă că n-aveți habar de istorie.

Niciodată pe lumea asta n-a fost egalitate și asta nu din cauza vreunui complot ci, pur și simplu, pentru că nu poate fi egalitate.

În Roma antică aveam patricieni și plebei. Sclavii nu-s amintiți pentru că ei nu făceau parte din regnul uman.

Îmi veți spune că Roma n-ar fi bună ca exemplu pentru democrație. Corect, să mergem așadar la Atena. Acolo, în ciuda „democrației”, găsim eupatrizi și theți. Mulți înghit pe nemestecate povestea cu „democrația” antică.

Stați liniștiți, acea democrație a venit după o lungă perioadă de sclavie generalizată și a fost menită strict deturnării. În esență însă, ea a salvat clasa conducătoare, modificând doar în aparență raporturile de forțe. 

Și-atunci ce-i cu comunismul? Dar cu neomarxismul? Ca să înțelegeți mai bine fenomenul, ar trebui să conștientizați că neomarxismul n-are aproape nimic în comun cu Marx.

Dacă ar trăi azi, Marx ar fi anti-neomarxist.

Asta deoarece, treptat, paradigma comunistă s-a îndepărtat teribil de viziunea inițială. Și nici nu era greu să se întâmple așa întrucât, ca orice idealism, marxism-comunismul e imposibil de pus în aplicare.

Culmea e că multe dintre cele mai corecte principii ale sale, puse în practică, produc distorsiuni greu de îndreptat. 

Puteți crede propaganda oficială referitoare la bunăstarea pe care o să o aducă. Desigur, pentru asta va trebui să uitați anii în care s-a trăit în „paradisul comunist”.

Puteți, de asemenea, să mă contraziceți atunci când spun că jivinele din USR sunt neomarxiști. Însă toate aceste contraziceri vă vin strict din lipsa de înțelegere a funcționării lumii. 

Dacă vreți să vedeți limpede lucrurile ar trebui să vă îndreptați privirea spre SUA. Avem două crize recente în care s-a obținut o teribilă egalizare a populației. Practic, dacă înaintea acestor două crize aproximativ 10% din cetățenii SUA dețineau 90% din țară, în prezent doar 0.1% dintre americani dețin peste 90% din țară.

La fel stă situația și la nivel mondial. Averile se concentrează în mâna bogaților deveniți super bogați și apoi mega bogați. La bază, sărăcia e simplă: cei mai mulți devin asistați, dependenți de subvențiile alimentare ale statului.

Restul formează casta sclavilor, a celor care învârt mecanismul necesar asigurării bunăstării și controlului exercitat de cei puțini.

Oare nu la fel era în Roma antică? Plebeul liber venea dimineața să-i aducă omagii patricianului și primea la schimb alimente de bază și bilete la spectacolele de gladiatori. Soldatului – care avea ca principală menire protecția patricianului – îi era scârbă de plebeu pe care-l vedea ca pe un parazit. Cam la fel cum acum, clasei muncitorilor îi este scârbă de clasa asistaților sociali.

Vi se pare că s-a schimbat ceva? Nicidecum. Doar că plebeilor nu li se mai asigură bilete la circ. E mai simplu să fie ei lăsați să facă circul, devenind astfel atât actori cât și spectatori. E și mai ieftin și, cu ocazia aceasta, excesul de energie este anihilat prin participarea fiecăruia la marele spectacol de circ. Și uite-așa, treptat, lumea ne arată că este așa cum a fost întotdeauna.

Ce este comunismul? E o altă modalitate de a mâna turmele de plebei. Partea frumoasă e că acum îi poți spune atât comunism cât și capitalism întrucât prefixul „neo” nu a adus nimic altceva nou decât un amănunt aparent minor: pe față, proprietatea nu mai aparține statului, ci corporațiilor.

Iar corporațiile sunt atât de difuze din punctul de vedere al acționariatului încât chiar poți crede că acea structură megalitică „e și a ta”. 

De-aceea e atât de complicat cu stabilirea orânduirii sociale. Avem comunism sau capitalism? Chiar dacă sunt tentat să vă răspund eu, îi dau cuvântul unui om care vede infinit mai clar lucrurile, anume lui Giorgio Agamben:

Capitalismul care se consolidează la scară planetară nu este capitalismul în forma pe care a luat-o în Occident: este, mai degrabă, capitalismul în forma sa comunistă, care a combinat o dezvoltare extrem de rapidă a producției cu un regim totalitar.Așadar, puteți să-i spuneți cum vreți: capitalism, comunism, „de stânga”, „de dreapta” etc.  

A mai trecut un an, ne-am mai învârtit o dată în jurul Soarelui. Pe planeta Pământ s-a mai făcut încă un pas spre marea revoluție întrucât lucrurile au rămas la fel de neschimbate cum sunt de o istorie.

S-au mai consumat ceva energii în așteptarea marii schimbări. Care va veni, fără doar și poate. Și, ca efect al venirii sale nu se va schimba mai nimic pe la vârf.

Baza în schimb va fi mai săracă, mai naivă și mai încrâncenată în spectacolele pe care le joacă și la care tot ea, gloata, asistă, scrie https://trenduri.blogspot.com/2021/01/comunismul-fara-perdea.html

24/03/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

România 1944-1948 – De la monarhie la republica ”populară”

 

 

 

Instaurarea regimului comunist in Romania by Andi Orbeciu on Prezi Next

 

De la monarhie la democraţie populară, 1944-1948

 

 

În 1948, atunci când Stalin a decis să mute sediul central al Cominformului (Biroul Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti) de la Belgrad la Bucureşti, lumea ştia foarte puţine despre partidul lui Gheorghiu-Dej şi al Anei Pauker.

Fondat în 1921, Partidul Comunist Român a ieşit din ilegalitate în 1944, având un număr minuscul de adepţi, şi totuşi a reuşit ca după 1945, prin fraudă şi manipulare, în spatele scutului protector al Armatei Roşii, sa devină din ce în ce mai influent, eliminându-şi rivalii politici încet, dar sigur.

Lovitura de stat de la 23 august 1944 a răsturnat dictatura pronazistă a mareşalului Ion Antonescu şi a adus România în coaliţia antifascistă.

A urmat o perioadă de luptă acerbă între facţiunile din interiorul PCR.

Aceste facţiuni se deosebeau nu numai din cauza unor experienţe diferite ale războiului (unii dintre membrii PCR petrecuseră războiul în URSS, alţii în ascunzători clandestine, în timp ce alţii stătuseră în închisori şi lagăre), dar şi datorită existenţei unor relaţii profunde (inclusiv personale) cu Moscova şi cu persoanele influente dinSecţia internaţională a PCUS.

Cu toate acestea, nu existau controverse semnificative în rândurile conducerii PCR cu privire la necesitatea de a promova transformări „burghezo-democratice” în direcţia unei „revoluţii socialiste”.
Pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Vasile Luca şi Lucreţiu Pătrăşcanu, stalinizarea României reprezenta o sarcină urgentă.

Ofensiva Armatei Roşii pe linia Iaşi-Chişinău în primăvara lui 1944 a accelerat activităţile forţelor antigermane din interiorul României.

Brusc, partidele tradiţionale (istorice) au înţeles că PCR reprezenta un partener potenţial important în orice coaliţie viitoare.

Pătrăşcanu, singurul lider comunist pe care politicienii „burghezi” îl puteau considera o figură politică, a reprezentat PCR la negocierile purtate în primăvara şi vara lui 1944.

Între timp, triumviratul care i-a urmat lui Ştefan Foriş, format din Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheţ şi Emil Bodnăraş, domina conducerea PCR.

Un guvern Sănătescu susţinut de partidele Naţional Ţărănesc (PNŢ), Naţional Liberal (PNL), Social-Democrat (PSD) şi Comunist a preluat puterea după lovitura de stat care a dus la trecerea României din tabăra Axei în tabăra Puterilor Aliate.

În acel moment, trupele sovietice se aflau în România şi urmau să ajungă la Bucureşti în câteva zile.

Lovitura de stat ia permis democraţiei româneşti să reînvie pentru scurtă durată şi a împiedicat impunerea imediată de către sovietici şi de susţinătorii lor români a unui regim stalinist.

Atunci când detaşamente ale Armatei Roşii au ajuns la Bucureşti, la sfârşitul lui august, acestea au fost primite cu manifestări entuziaste organizate de comunişti.

Printre cei care au salutat sosirea Armatei Roşii „eliberatoare” s-au aflat liderul sindicatelor comuniste, Gheorghe Apostol, şi liderul recent reintratei în legalitate Uniuni a Tineretului Comunist, Nicolae Ceauşescu, care se întorseseră de curând din lagărul de la Târgu Jiu.

Datorită prezenţei sovietice, PCR a putut obţine în cadrul coaliţiei guvernamentale o superioritate politică pe care altfel nu ar fi dobândit-o prin forţe proprii. Lucreţiu Pătrăşcanu a devenit ministru de stat, având un statut egal cu acela al marilor figuri ale partidelor politice cu tradiţie.

Curând după aceea, liderii comunişti au ocupat poziţii ministeriale importante: Pătrăşcanu la justiţie, Gheorghiu-Dej la transporturi, etc.

Profitând de faptul că se alăturaseră partidei învingătoare şi exploatând cu abilitate retorica antifascistă, comuniştii români urmăreau lărgirea bazei lor populare şi slăbirea influenţei şi autorităţii oponenţilor lor, în special a Partidului Naţional Ţărănesc, care era condus de politicieni venerabili precum Iuliu Maniu şi Ion Mihalache.

Comuniştii au devenit principalii susţinători ai continuării războiului împotriva Germaniei naziste pentru eliberarea Transilvaniei de Nord şi ai cooperării cu Armata Roşie până la victoria finală. „Totul pentru front, totul pentru victorie” era sloganul pe care partidul îl repeta fără încetare.

Au fost organizate demonstraţii de masă pentru a susţine denazificarea ţării, ceea ce, pentru comunişti, coincidea cu atacurile directe asupra partidelor istorice, pe care le acuzau de sabotarea efortului de război. PCR pretindea că era partidul eroicei rezistenţe antinaziste şi principalul garant al ruperii ţării de trecutul fascist.
Numărul de membri ai PCR a crescut foarte rapid.

Atunci când a avut loc lovitura de stat de la 23 august, PCR avea numai 80 de membri în Bucureşti şi mai puţin de 1000 în întreaga ţară, incluzându-i şi pe cei din închisori şi lagăre de concentrare (se pare însă că aceste statistici nu-i includ şi pe comuniştii români aflaţi în URSS, în Franţa şi în alte ţări occidentale).

Pe parcursul a trei luni, până în octombrie 1944, PCR atinsese un număr de membri cuprins între 5000 şi 6000.

În februarie 1945, PCR avea deja 15 000 de membri, iar până la data de 23 aprilie 1945 numărul acestora ajunsese la 42 653.
Iosif Rangheţ, şeful secţiei organizatorice a Comitetului Central al PCR, a indicat aceste cifre la o întâlnire cu activul de partid care s-a ţinut în perioada 25-27 aprilie 1945.
Rangheţ a afirmat, de asemenea, că PCR avea deja în momentul acela 55 253 membri, în timp ce Uniunea Tineretului Comunist (UTC) număra 62 925 de membri.
Componenţa PCR şi modul în care noi membri au fost acceptaţi în partid au devenit teme importante în timpul interogatoriilor la care a fost supusă Ana Pauker în urma epurării aşa-numitei facţiuni Pauker-Luca din iunie 1952.

De exemplu, pe data de 12 iunie 1953, în timpul interogatoriului condus de Alexandru Moghioroş, în prezenţa lui Gheorghe Apostol, Petre Borilă şi Constantin Pîrvulescu, Pauker a fost acuzată că a îngăduit intrarea în PCR, fără o verificare atentă, a unui mare număr de noi membri.

Însă, după cum le-a reamintit şi Pauker foştilor săi colegi, nici una dintre aceste decizii privind politica de admitere în partid nu îi aparţinuse.

De fapt, din momentul în care aşa-numiţii moscoviţi s-au întors în România, toate deciziile referitoare la politica de cadre s-au discutat în cadrul Secretariatului Comitetului Central. Mai mult, aceste politici erau discutate cu reprezentanţii secţiei sovietice internaţionale.

Toţii liderii PCR, inclusiv Gheorghiu-Dej, Pătrăşcanu, Teohari Georgescu, Iosif Rangheţ, Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu, erau perfect conştienţi de faptul că exista o nevoie disperată de a lărgi baza de mase a partidului.

Cuvântările ţinute în acei ani de demnitarii stalinişti ai României arată cum aceştia se întreceau în a sublinia rădăcinile populare adânci ale partidului şi pentru a mări aderenţa acestuia printre muncitori, ţărani şi intelectuali.
Anul 1947 a fost un an crucial.

Devenise clar că Stalin intenţiona să instaleze în Europa de Est regimuri satelite „fraterne” loiale, conduse de comunişti devotaţi lui:
internaţionalismul comunist nu însemna nimic altceva decât solidaritate necondiţionată faţă de Moscova.

În cazul României, ca peste tot în Europa Centrală şi de Est, partidul comunist s-a
dovedit a fi instrumentul ideal pentru atingerea obiectivelor Moscovei.

Deşi imediat după reintrarea sa în legalitate în urma loviturii de stat de la 23 august 1944 partidul avea mai puţin de 1000 de membri, prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul românesc a reprezentat un factor decisiv pentru transformarea acestei minorităţi comuniste într-un grup de presiune dinamic.

Kremlinul a stabilit un „sistem radial” de relaţii cu partidele comuniste din Europa Centrală şi de Est, care permitea doar comunicarea dintre Moscova şi sateliţii săi, dar făcea foarte dificilă, cel puţin la început, comunicarea directă dintre „democraţiile populare” din regiune.

Moscova era conectată prin radio cu conducerile comuniste din Europa Centrală şi de Est, dar, cu puţine excepţii, vârfurile elitelor comuniste din aceste ţări nu beneficiau de asemenea legături radio între ele.

Dacă aceste conduceri doreau să ia legătura una cu cealaltă, trebuiau să o facă prin intermediul Moscovei .

Deşi Cominternul fusese dizolvat oficial în iunie 1943, a fost reorganizat şi a continuat să funcţioneze sub camuflajul unui „institut de cercetări” până în toamna lui 1945.

Aparatul central al Cominternului şi întregul sistem de relaţii din interiorul partidelor comuniste locale erau subordonate Secţiei Informative Internaţionale a Comitetului Central al PCUS, care a jucat un rol major în stabilirea strategieipe termen lung a partidelor comuniste satelite .

În perioada 1944-1945 strategia generală a partidelor comuniste din regiune şi multe dintre acţiunile lor concrete au fost coordonate sau ordonate de Kremlin. PCR nu a fost o excepţie: acesta a urmat cu stricteţe ordinele Moscovei în timpul ascensiunii sale către puterea absolută în România.

Au existat şi elemente adiţionale care au favorizat ascensiunea PCR.
Paralizate de lipsa reacţiilor occidentale şi a acţiunilor ferme împotriva abuzurilor comise de comunişti, partidele istorice au avut o marjă de manevră redusă.

În plus, comuniştii au folosit în mod eficient demagogia în eforturile lor de a confisca puterea: au lansat atacuri propagandistice violente asupra partidelor istorice (care au fost acuzate de antisovietism, de colaborare cu Garda de Fier înainte de 1940 şi de fascism rezidual) şi calomnii la adresa primminiştrilor numiţi de palat (mai întâi Constantin Sănătescu şi apoi Nicolae Rădescu).

Acestea au fost acompaniate de demonstraţii în stil bolşevic menite să destabilizeze ţara.
Obiectivul PCR a fost câştigarea controlului asupra ministerelor cheie şi impunerea
comuniştilor la conducerea departamentelor importante atât în privinţa efortului de război, cât şi în privinţa controlului administrativ şi economic asupra ţării.

Provocările, demonizarea adversarilor şi ademenirea muncitorilor industriali s-au numărat printre mijloacele folosite de comunişti pentru a-şi atinge scopurile (stabilite în permanenţă împreună cu emisarii sovietici).
Un rol important în acest sens l-a avut Andrei Ianuarievici Vîşinski, fost acuzator în procesele spectacol de la Moscova din anii 1930, Prim-Comisar Adjunct pentru Afaceri Externe al URSS şi omul desemnat de Stalin să se ocupe de afacerile româneşti.

Politica de dictat a lui Vîşinski l-a obligat pe tânărul rege Mihai I să accepte transferul de putere către un guvern care, din toate punctele de vedere, întruchipa dictatura comunistă în ascensiune.
Impunerea, în martie 1945, a guvernului controlat de comunişti şi condus de Petru Groza – un proprietar de pământ petrecăreţ, cu înclinaţii stângiste şi resentimentar faţă de Iuliu Maniu – a facilitat strategia PCR de a se prezenta drept partidul dreptăţii sociale şi egalităţii economice.

Reforma agrară din 1945 şi promisiunile de susţinere economică a celor defavorizaţi au contribuit la atenuarea neîncrederii populare faţă de un partid perceput vreme îndelungată ca fiind lipsit de rădăcini naţionale.

Discursul comunist, plin de declaraţii care lăudau democraţia şi egalitatea, s-a dovedit a fi eficace în atragerea unui anumit suport popular.

Între timp, bazându-se pe intimidare şi beneficiind de suportul necondiţionat al comandantului militar sovietic, generalul Ivan Zaharovici Susaikov, liderii comunişti români au pregătit o lovitură menită să lichideze ultimele elemente ale democraţiei parlamentare şi să transforme România într-un regim de tip sovietic.

Între august 1944 şi martie 1945, România a avut trei guverne: primul guvern Constantin Sănătescu (23 august-2 noiembrie 1944), al doilea guvern Sănătescu (4 noiembrie2 decembrie 1944) şi guvernul Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944-28 februarie 1945).
Guvernul Groza (6 martie 1945-30 decembrie 1947) a fost impus sub presiunea directă a trimisului sovietic la Bucureşti, A. I. Vîşinski .

În memoria colectivă a românilor, Vîşinski este cel care a transformat fără milă ţara într-o potenţială colonie sovietică.

Comuniştii au căpătat poziţii influente în guvernul Groza. În cabinetele Sănătescu şi Rădescu, comuniştii au deţinut ministerele Justiţiei (Lucreţiu Pătrăşcanu) şi Comunicaţiilor (Gheorghe GheorghiuDej), şi un subsecretariat de stat la Ministerul Afacerilor Interne (Teohari Georgescu).

 

 

 

 

72 de ani de la instaurarea primului guvern comunist in Romania (II) | Deva | Ziare.com

 

În guvernul Groza, comuniştii deţineau Justiţia (Pătrăşcanu), Comunicaţiile (Gheorghiu-Dej), Afacerile Interne (Teohari Georgescu) şi Propaganda (Petre Constantinescu-Iaşi), precum şi subsecretariate de stat în ministerele Agriculturii (Constantin Agiu) şi Comunicaţiilor (Ion Gheorghe Maurer).

Cea mai importantă victorie în timpul acestei profunde transformări a fost preluarea Ministerului Afacerilor Interne.

Bodnăraş, fostul spion sovietic, controla temutul Serviciu Special de Informaţii de pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, iar Teohari Georgescu a devenit şeful tuturor forţelor de ordine publică.

Comuniştii erau, în sfârşit, în poziţia de a lansa o ofensivă generală împotriva adversarilor şi de a-şi plasa partizanii în poziţii cheie în vederea confruntării finale.

În culise, aceste mişcări strategice erau plănuite de Secretariatul PCR, condus de Gheorghiu-Dej împreună cu Pauker, Luca, Georgescu şi Chişinevschi.
În 1946-1947, comuniştii români au beneficiat de pe urma falsului pluralism al regimului Petru Groza.

Ca rezultat al presiunilor occidentale, partidele istorice au fost reprezentate în guvern, pentru o scurtă perioadă de timp, la un nivel relativ minor . Atât liderul ţărănist Iuliu Maniu, cât şi liderul liberal Dinu Brătianu au înţeles că prietenii lor occidentali îi abandonau treptat.

Războiul civil din Grecia reprezenta principala prioritate occidentală şi, pe măsură ce fosta coaliţie antinazistă se deteriora, forţele democratice din România au fost lăsate să se descurce singure.

Democraţiile occidentale nu intenţionau să intervină printr-o acţiune fermă în favoarea democraţilor asediaţi ai României.

Nu exista practic nici o modaliate realistă de acţiune faţă de abuzurile comuniste în afara protestelor diplomatice.
Armata Sovietică ocupa teritoriul României şi formaţiunea politică numită PCR, aflată sub control sovietic, exploata situaţia existentă pentru a instaura un regim stalinist, indiferent de costurile umane pe care le implica o asemenea acţiune.

Apetitul pentru putere al PCR a crescut exponenţial ca urmare a convingerii sale că nici o forţă externă nu putea interveni pentru a împiedica triumful său final.

Liderii PCR au simţit că istoria era de partea lor şi au acţionat în consecinţă.

Încetând demult să creadă în valorile liberale, ei nu au avut nici o criză
de conştiinţă atunci când au distrus instituţiile liberale.

Educaţi în logica leninistă a lui „care pe care” (adică, cine elimină pe cine), pe comuniştii români i-a bucurat cu adevărat distrugerea tuturor insulelor de autonomie socială sau politică rămase.
Deşi, în esenţă, comuniştii controlau guvernul, strategia lor era orientată spre controlul total al societăţii.

Simpla existenţă a partidelor politice tradiţionale, aşa-numite istorice, era un obstacol pe drumul PCR spre puterea absolută.

Partidele istorice reprezentau singura formă de opoziţie oficială faţă de comunişti şi prin urmare ele trebuiau distruse.

Câţiva paşi importanţi în direcţia distrugerii totale a opoziţiei oficiale fuseseră deja făcuţi. Sub conducerea lui Teohari Georgescu, ministrul comunist al afacerilor interne, alegerile din 19 noiembrie 1946 fuseseră falsificate.

Aceasta a reprezentat o fraudă electorală imensă, care a permis PCR şi aliaţilor săi să facă un pas important spre obţinerea monopolului puterii .

În ciuda implicării prefecţilor lui Teohari Georgescu şi a bandelor „revoluţionare” care terorizau alegătorii şi creau un profund sentiment de panică, comuniştii au obţinut rezultate slabe la alegeri.

Adevăratul câştigător al alegerilor din noiembrie 1946 a fost PNŢ, pe care comuniştii l-au perceput în mod corect ca fiind nucleul rezistenţei împotriva sovietizării ţării .
Controlul asupra parlamentului de după 1946 i-a permis PCR să grăbească procesul de comunizare a ţării.

Duşmanii PCR erau timoraţi şi marginalizaţi, iar Gheorghiu-Dej, Pauker şi Luca au decis că venise momentul pentru radicalizarea liniei partidului. Comuniştii români nu mai aveau nevoie să se limiteze doar la cererile iniţiale.

Pătrăşcanu însuşi organizase epurări în sistemul judiciar şi ceruse pedepsirea tuturor celor care colaboraseră cu regimul Antonescu.

Acest termen era suficient de cuprinzător pentru a le permite comuniştilor să-şi desemneze toţi inamicii, inclusiv partidele istorice, drept colaboratori.
Împotriva viziunii „burgheze” a monarhiei constituţionale, comuniştii au promovat
idealul „democraţiei populare”.

Propaganda lor elogia marile înfăptuiri ale lui Tito în Iugoslavia vecină. Regele Mihai era susţinut numai de formă, iar lucrurile evoluau rapid către sfârşitul pluralismului din România.

Plenara Comitetului Central al PCR din 8-9 ianuarie 1947 a aprobat un set de măsuri pentru „întărirea legăturilor cu masele”.

În realitate, partidul lua măsuri în vederea întăririi controlului asupra societăţii. În martie 1947, după un experiment de scurtă durată numit Tineretul Progresist, a fost reînfiinţată Uniunea Tineretului Comunist.

În mai, a fost înfiinţată la Cluj Uniunea Naţională a Studenţilor din România.
Aceasta era controlată de reprezentanţi ai comuniştilor, printre care se numărau Corneliu Bogdan, Gheorghe Brătescu – ginerele Anei Pauker – şi social-democratul de stânga Alexandru Glanstein-Muşat.
Partidele tradiţionale reprezentau principala ţintă a comuniştilor. Primele victime au
fost partidele cele mai puternice, Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal.

Emil Bodnăraş, şeful Serviciului Special de Informaţii (SSI) şi membru al Biroului Politic al PCR, împreună cu Teohari Georgescu, ministrul Afacerilor Interne şi membru al Secretariatului PCR şi cu ajutorul agenţilor sovietici, au plănuit episodul de la Tămădău, care practic a pus capăt existenţei celor două partide istorice.

În iulie 1947, figuri importante ale PNŢ (inclusiv vicepreşedintele Ion Mihalache, secretarul general Nicolae Penescu şi Nicolae Carandino, redactorul ziarului oficial al partidului, „Dreptatea“) au încercat să părăsească ţara cu un avion particular, care trebuia să decoleze de pe un mic aerodrom din localitatea Tămădău din apropierea Bucureştiului.

De fapt, unul dintre piloţi era informator al poliţiei secrete şi a împiedicat această încercare a opoziţiei din PNŢ de a crea un guvern alternativ în străinătate.
Toţi liderii PNŢ, inclusiv Iuliu Maniu, au fost arestaţi, iar episodul Tămădău le-a oferit comuniştilor pretextul ideal pentru a se debarasa de PNŢ.

În acest context, conducerea PNL a hotărât ca activitatea partidului să înceteze temporar.
Următoarea victimă a fost Partidul Social-Democrat din România (PSDR), condus de
Constantin-Titel Petrescu.

Comuniştii au forţat scindarea PSDR cu ajutorul facţiunii
colaboraţioniste conduse de Theodor Iordăchescu, Mişa Levin, Lothar Rădăceanu, Barbu Solomon şi Ştefan Voitec.

La Congresul al VIII-lea al PSDR (4-9 octombrie 1947), facţiunea colaboraţionistă a reuşit să impună o rezoluţie privind unificarea PSDR cu PCR, care a fost aprobată până la urmă. Ulterior, mulţi dintre susţinătorii lui Titel Petrescu au făcut ani grei de închisoare în temniţele comuniste, fiind acuzaţi de trădare şi de sabotare a „unităţii clasei muncitoare”.

Pe data de 12 noiembrie 1947, Comitetele Centrale ale PCR şi PSDR au adoptat un program comun ca „partidul unic al clasei muncitoare”.

Însă, până în 1948, PCR a reuşit să se dispenseze de partenerul său de coaliţie.

Congresul al VI-lea al PCR (Congresul I al Partidului Muncitoresc Român), care a
avut loc în perioada 21-23 februarie 1948, a consemnat decesul PSDR prin „unificarea” sa cu PCR şi formarea Partidului Muncitoresc Român (PMR).

Deciziile luate la acest congres au marcat practic lichidarea „frontului unit antifascist” şi au dus la instalarea fermă a comuniştilor la putere.

Unificarea PCR cu PSDR le-a oferit comuniştilor majoritatea absolută în noul, unitul PMR.

Datele statistice arată că din numărul total de 41 de membri plini ai Comitetului Central, 31 erau membri ai PCR şi numai 10 erau membri ai PSDR; în mod similar, dintre cei 16 membri supleanţi, 11 aparţineau PCR şi numai 5 PSDR.

Dintre cei 13 membri plini ai Biroului Politic, 10 proveneau din PCR şi doar 3 din PSDR, iar dintre membrii supleanţi, din totalul de 5, 3 erau din PCR şi 2 din PSDR. Dintre cei 5 membri ai Secretariatului Comitetului Central al PMR (Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu şi Lothar Rădăceanu), 4 erau din PCR şi numai unul din PSDR .

Liderii social-democraţi care se opuseseră fuziunii cu PCR au fost întemniţaţi, în timp ce aceia care au colaborat cu comuniştii (Iordăchescu, Rădăceanu, Voitec) au devenit marionetele acestora.

Un mesaj special din partea Comitetului Central al PCUS, semnat de Mihail Suslov, a fost citit în mijlocul unor aplauze furtunoase, iar un membru al Comitetului Central, Constanţa Crăciun, a exprimat dragostea nemărginită pentru Stalin a participanţilor la congres printr-o telegramă comună adresată dictatorului sovietic.

Dominat de Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, ambii aclamaţi frenetic, congresul a trasat noua strategie care a transformat România într-o democraţie populară.

Primul pas către dictatura proletariatului a fost făcut în august 1947, odată cu dizolvarea PNŢ. Ultima lovitură a venit pe data de 30 decembrie 1947, când regele Mihai I a fost forţat să abdice şi, în aceeaşi zi, a fost anunţată crearea Republicii Populare Române.

Unirea forţată dintre PCR şi PSDR a încheiat procesul care începuse în 1944, atunci când trupele sovietice ocupaseră ţara.

Din acel moment, în funcţie de interesele sovietice, comuniştii români au urmat strategia tranşării, felie cu felie, a corpului politic şi, unul după altul, au preluat controlul asupra principalelor centre de putere. În această privinţă, nu a existat nici o diferenţă între strategia de preluare a puterii în România şi tactica „salamului” aplicată de Mátyás Rákosi în Ungaria.

Denazificare, democraţie de masă, pace şi susţinerea muncitorilor şi ţăranilor defavorizaţi, toate aceste sloganuri au fost folosite pentru a convinge largi segmente ale populaţiei că obiectivul comuniştilor români era pur şi simplu crearea unei comunităţi politice juste şi stabile.

Pe măsură ce Războiul Rece evolua şi se agrava, comuniştii au adoptat o atitudine mai agresivă şi au insistat că, din cauza ascuţirii luptei de clasă, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, ţara trebuia să intre în stadiul transformării socialiste. Revoluţie, nu reformă, a fost răspunsul pe care Pauker şi Gheorghiu-Dej l-au dat problemelor sociale, economice şi politice ale ţării.

Acesta a fost momentul în care liderii sovietici au selectat Bucureştiul ca sediu al
publicaţiei Cominformului şi al birourilor aferente. Gheorghiu-Dej şi asociaţii săi din fruntea Partidului Muncitoresc Român le-au părut lui Stalin, Malenkov şi Suslov a fi tovarăşi de încredere, iar „noua Românie” a fost văzută ca o adevărată prietenă a URSS, spre deosebire de trădătoarea Iugoslavie.

Internaţionalism, Fracţionism şi Comunism Naţional în România, 1944-1948
Problemele strategice ale PCR, similare cu cele ale „partidelor frăţeşti” din Europa
Centrală şi de Est, au fost rezolvate într-un cadru determinat de dogma stalinistă: deviaţia însemna trădare, indiferent dacă era „obiectivă” sau „subiectivă”.

Duşmanii se aflau pretutindeni, iar datoria de căpătâi a unui militant stalinist era să urmărească şi să descopere „vermina” infiltrată în partid.

În ce priveşte obsesia în legătură cu duşmanii, nu au existat diferenţe fundamentale între România lui Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker şi Cehoslovacia lui Rudolf Slánský şi Klement Gottwald, Ungaria lui Mátyás Rákosi şi Ernö Gerö, Bulgaria lui Vîlko Cervenkov sau Germania de Est a lui Walter Ulbricht.

În mentalitatea stalinistă, detectarea duşmanilor „din rândurile noastre” era chiar mai importantă decât descoperirea duşmanilor de clasă definiţi cu claritate, deoarece primii erau mult mai dificil de demascat. Era uşor, spunea Gheorghiu-Dej, să identifici şi să expui adversitatea unui Iuliu Maniu.

Adevăraţii stalinişti se distingeau prin aceea că recunoşteau şi trădătorul invizibil, care pretindea că este „unul dintre ai noştri”, dar în realitate submina marile realizări ale partidului.

Această logică a stat la baza luptei pentru putere din interiorul partidelor leniniste din Europa Centrală şi de Est de-a lungul întregii perioade cominformiste (1947-1953).

Deşi Cominformul nu a avut niciodată aceleaşi obiective şi aceeaşi importanţă la nivel global ca Internaţionala a Treia, acesta a asigurat cadrul în interiorul căruia au avut loc cele mai atroce persecuţii ale comuniştilor şi anticomuniştilor în numele apărării revoluţiei proletare.

Inspirată din teza ideologului sovietic Andrei Jdanov despre noul război de clasă internaţional dintre două tabere (una progresistă, condusă de URSS şi o alta reacţionară, condusă de Statele Unite ale Americii), ideologia şi practica Cominformului corespundeau stalinismului exacerbat.

Epuratori şi epuraţi, călăi şi victime au fost prinşi cu toţii într-un mecanism al lichidării continue.

Nimeni nu se simţea în siguranţă în acest sistem terorist, nici măcar agenţii cei mai de încredere ai Moscovei.

Într-o zi, Gheorghiu-Dej s-a simţit ameninţat  de intrigile „grupului Pauker-Luca”; în ziua următoare, „moscoviţii” au căzut de la putere (şi şi-au pierdut libertatea fizică) pe baza celor mai absurde acuzaţii.
Liderii PCR au participat cu obedienţă la acest joc politic, reflectând cu fidelitate
interesele şi aşteptările Moscovei.

Autorii Cominformişti au scris scenariul, dar a depins de staliniştii români, bulgari, polonezi sau maghiari să îl interpreteze în modul cel mai convingător.

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/09/28/lupta-dintre-factiunile-existente-in-interiorul-pcr-in-timpul-razboiului-si-in-anii-de-dupa-acapararea-puterii-in-romania/

 

 

Sursa: Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, București, 2006 

 

Membrii comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România:

Preşedinte: Vladimir Tismăneanu
Membri: Sorin Alexandrescu, Mihnea Berindei, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Filipescu,
Virgil Ierunca, Sorin Ilieşiu, Gail Kligman, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Marius
Oprea, H.-R. Patapievici, Dragoş Petrescu, Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Levente Salat,
Stelian Tănase, Cristian Vasile, Alexandru Zub.
Experţi: Hannelore Baier, Ioana Boca, Stefano Bottoni, Ruxandra Cesereanu, Radu Chiriţă,
Adrian Cioflâncă, Dorin Dobrincu, Robert Fürtos, Armand Goşu, Constantin Iordachi, Maria
Mureşan, Germina Nagâţ, Eugen Negrici, Novák Csaba Zoltán, Olti Agoston, Cristina
Petrescu, Anca Şincan, Virgiliu Ţârău, Cristian Vasile, Smaranda Vultur.
La redactarea Raportului au mai colaborat: Gheorghe Boldur-Lăţescu, Igor Caşu, Adriana
Fleancu (corectură), Mihaela Ghimici (traducere), Lázok Klára, Shlomo Leibovici-Laiş,
László Márton, Nagy Mihály Zoltán, Cristina Spătărelu (secretariat tehnic), Ioan Stanomir,
Cătălin Augustin Stoica, Marian Zăloagă.

29/09/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Lupta dintre facţiunile existente în interiorul PCR în timpul războiului și în anii de după acapararea puterii în România

Partidul Comunist Român

Pentru a înţelege  istoria PCR, trebuie examinate trăsăturile elitelor comuniste româneşti, luptele lor fracţioniste, precum şi cele mai importante personalităţi care au contribuit la stalinizarea României şi la transformarea ei într-un satelit docil al Uniunii Sovietice.

PCR întruchipa o sectă revoluţionară: fundamentalist în credinţa sa, opunându-se oricărei forme de gândire critică, militarist, disciplinat, conspiraţionist, ascetic, milenarist şi doctrinar.

Forţat să activeze în clandestinitate după adoptarea Legii Mârzescu în 1924, PCR nu a reuşit să-şi creeze o bază de masă în rândurile clasei muncitoare din industrie sau ale altor categorii defavorizate.

Sectarismul său doctrinar a constituit cauza principală pentru care partidul a rămas un grup străin, ale cărui sloganuri propagandistice abia atingeau vreo coardă sensibilă în rândurile populaţiei.

Luptele interne de la vârful ierarhiei, conflictele dintre diferitele grupări şi atitudinea condescendentă a Cominternului au exacerbat complexul de inferioritate al partidului.

Acest complex a reprezentat singura caracteristică psihologică importantă a elitelor succesive, de la prima generaţie cominternistă la Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu.

Deşi pretindea că vorbeşte în numele clasei muncitoare, PCR era de fapt doar un purtător de cuvânt al unor teze şi directive formulate în afara României şi aflate deseori în contrast flagrant cu bunul simţ politic şi cu interesele partidului.

Acest partid a ales să rămână, pe tot parcursul perioadei interbelice, în afara curentelor principale din politica românească, lipsit de înţelegere faţă de problemele esenţiale ale construcţiei naţionale, statale sau instituţionale .
Pentru PCR, evenimentul cel mai catastrofal din anii ce au precedat al II-lea război mondial a fost exterminarea vechii gărzi staliniste în timpul Marii Epurări: rezultatul a fost eliminarea oricărei surse potenţiale de gândire sau acţiune autonomă în interiorul partidului.

Deşi PCR nu a fost dizolvat, nici un alt partid european nu a trecut printr-o epurare de proporţiile celei la care a fost supusă elita istorică a PCR (cu excepţia celui polonez).

După Congresul al VII-lea al Cominternului (1935), PCR a îmbrăţişat retorica antifascistă a „frontului popular”, a încercat să-şi extindă baza de masă şi a căutat să stabilească alianţe cu grupurile cu înclinaţii de stânga din interiorul partidelor tradiţionale şi legale (în special cu membri ai aripii de stânga a Partidului Naţional Ţărănesc şi cu socialdemocraţii conduşi de Constantin-Titel Petrescu, care fuseseră denigraţi până atunci).

Cu toate acestea, echipa de la conducerea PCR a rămas complet dominată de militanţi rigizi care nu înţelegeau problemele interne ale ţării (grupul Boris Ştefanov).

Între 1940 şi 1944, elita PCR a fost afectată de lupte fracţioniste între diferite forţe şi grupuri aflate în competiţia pentru putere.

Cele trei centre

Din punct de vedere structural, următoarele facţiuni au funcţionat în interiorul PCR în timpul celui de-al Doilea Război Mondial:

1. Comitetul Central aflat în ilegalitate. Acesta era condus de Ştefan Foriş (alias
Marius) şi îi mai includea pe Constantin Pîrvulescu, Constanţa Crăciun, Ileana Răceanu, Victoria Sîrbu (alias Mira) şi pe inginerul Remus Koffler. Alte personalităţi legate de Comitetul Central aflat în ilegalitate erau Lucreţiu Pătrăşcanu (înainte de a fi trimis cu domiciliu obligatoriu la Poiana Ţapului), Ana Grossman-Toma (care a fost căsătorită timp de câţiva ani cu Pîrvulescu şi al cărei prim soţ, Sorin Toma, se afla în exil în URSS) şi Ion Gheorghe Maurer (un avocat specializat în apărarea comuniştilor persecutaţi).

În cadrul acestei facţiuni ilegale a partidului a activat şi Emil Bodnăraş – un fost ofiţer în armata română, pe jumătate ucrainean, pe jumătate german, care în 1931 a fugit în Uniunea Sovietică, apoi s-a întors ca agent sovietic, însă a fost arestat şi ţinut în închisoare până în 1942. Bodnăraş a luat parte la complotul care a dus la înlocuirea secretariatului lui Foriş, numit de Comintern, de către un grup loial lui Gheorghiu-Dej, care îi includea pe Petre Gheorghe (şeful Comitetului de Partid Bucureşti), Bodnăraş şi Iosif Rangheţ şi care l-a cooptat şi pe Pîrvulescu.

Conflictul era legat de situaţia partidului ilegal (care avea sub 1000 de membri), în care fiecare îi suspecta pe toţi ceilalţi de colaborare cu Siguranţa şi cu „duşmanul de clasă“.

Legăturile lui Foriş cu Cominternul erau rupte, iar conducerea partidului trebuia să acţioneze pe cont propriu.

În acest context, conflictele dintre membrii săi au decimat acest grup de dimensiuni reduse.

Controlul complet al Moscovei asupra elitei PCR a creat o relaţie asimetrică de subordonare, care a generat sentimente de umilinţă şi frustrare printre mulţi activişti.

Deşi mascate de diverse justificări, aceste sentimente au influenţat orientarea antisovietică a PCR după 1958, sub Gheorghiu-Dej .
Un comando clandestin a fost creat de către Bodnăraş pentru a scăpa de Foriş. Având în vedere trecutul de agent sovietic al lui Bodnăraş, care fusese antrenat în URSS în şcoli speciale ale NKVD, este puţin probabil ca această iniţiativă de a-l elimina pe liderul numit de Moscova să fi fost o acţiune spontană locală.

Arhivele PCR păstrează plângeri trimise la Moscova în timpul războiului, ceea ce arată că s-a căutat binecuvântarea Kremlinului pentru conspiraţia împotriva lui Foriş.

Între timp, triumviratul Bodnăraş-Rangheţ-Pîrvulescu era în legătură cu o altă facţiune influentă, şi anume, nucleul din închisori, care avea, de asemenea, o atitudine critică faţă de atitudinea presupus pasivă şi „capitulardă“ a lui Foriş.

De ce, s-a pus întrebarea, nu a fost iniţiat în România un război de partizani împotriva naziştilor? Foriş şi
Koffler au fost desemnaţi ca principali vinovaţi pentru aceasta.

2. Gheorghiu-Dej şi „Centrul din închisori”. Gheorghiu-Dej a fost ultimul supravieţuitor, singurul lider cominformist est-european care a rezistat tuturor epurărilor şi frământărilor, atât sub Stalin, cât şi după, fără să-şi piardă poziţia.

Cervenkov, Slánský, Ana Pauker şi Rákosi, toţi şi-au sfârşit carierele în dizgraţie. Gheorghiu-Dej însă a rămas la putere, şi-a condus partidul şi a îmbrăţişat chiar un fel de „comunism naţional”.

În ciuda aparenţei sale de om de încredere, modest, el era un intrigant perfect, şiret şi hotărât, precum şi unnegociator sofisticat. Gheorghiu-Dej a fost un stalinist machiavelic, care a condus o luptă sângeroasă pentru putere.

Miron Constantinescu, care îl cunoscuse destul de bine – fuseseră împreună membri ai Biroului Politic până în iunie 1957 – a spus odată: „Dej a fost cel care a introdus metode bizantine în viaţa partidului nostru”.
Spre deosebire de alţi lideri comunişti postbelici din Europa Centrală şi de Est, Gheorghiu-Dej nu era un cominternist tipic.

Trebuie subliniat rolul jucat de grupul de agenţi sovietici care se aflau în închisorile româneşti în anii 1930 în adoptarea de către Gheorghiu -Dej a valorilor şi practicilor caracteristice stalinismului. Cel mai eficient dintre aceştia a fost ucraineanul Pantelei Bodnarenko (Pantiuşa), care a condus mai târziu Securitatea până în anul 1960 sub numele de Gheorghe Pintilie şi care i-a fost loial lui Gheorghiu-Dej.

Înţelegerea tacită dintre nucleul din închisori al lui Gheorghiu-Dej şi conspiratorii din ilegalitate aflaţi în afară (Bodnăraş, Pîrvulescu şi Rangheţ) a culminat cu răpirea lui Foriş, în aprilie 1944, printr-o lovitură de partid care avea să fie un fel de repetiţie pentru încercarea comuniştilor de a deturna lovitura de stat democratică şi antifascistă din august.

(De fapt,mareşalul Antonescu va fi sechestrat în casa conspirativă a partidului, în care fusese ţinut prizonier şi Foriş în perioada aprilie-august 1944).

Foriş a fost acuzat mai întâi de a fi acţionat împotriva mişcării revoluţionare şi a fost înlăturat de la conducerea partidului.

Apoi, după august 1944, nucleul din închisori al lui Gheorghiu-Dej împreună cu comuniştii români care
se întorseseră de la Moscova cu Armata Roşie s-au înţeles să-l elimine.

La începutul lui ianuarie 1945, Foriş a fost eliberat, dar apoi, pe data de 9 iunie 1945, a fost capturat din nou de către o bandă condusă de Gheorghe Pintilie, care, ajutat de subalternul său, Dumitru Neciu
(care se întâmpla să fie şoferul personal al agentului sovietic Pantelei Bodnarenko, zis Pantiuşa), l-a ucis în bătaie pe Foriş, lovindu-l cu o rangă, în vara lui 1946, acţionând la ordinele noului cvartet de la conducerea PCR, Ana Pauker, Vasile Luca, Gheorghiu-Dej şi Teohari Georgescu .

În închisoare – mai întâi la Doftana, apoi la Caransebeş şi, în sfârşit, în lagărul pentru deţinuţi politici de la Târgu-Jiu –, Gheorghiu-Dej şi-a câştigat autoritatea de şef al grupării care a preluat controlul în PCR după august 1944. Gheorghiu-Dej se bucura de o autoritate absolută în rândurile grupului din închisoare. Complotul pe care l-a urzit alături de agentul sovietic Emil Bodnăraş, care i-a devenit prieten după 1943, a deschis drumul eliminării în stil mafiot a lui Foriş.

Conflictul dintre Gheorghiu-Dej şi Comitetul Central condus de Foriş nu
avea o dimensiune filosofică: nici unul dintre ei nu punea sub semnul întrebării dreptul Kremlinului de a stabili strategia partidului communist din România. Problema era cine putea să pună mai bine în practică ceea ce Stalin (acţionând prin Biroul PCR de la Moscova) avea în minte pentru România.

3. Ana Pauker şi Biroul pentru emigranţii români de la Moscova. Între 1922, când a
fost aleasă pentru prima oară în Comitetul Central, şi 1952, când a fost expulzată de
Gheorghiu-Dej, care a acuzat-o simultan de deviaţionism de „dreapta” şi de „stânga”, Ana Pauker a fost o figură importantă a comunismului românesc. Autoritatea Anei Pauker îşi avea originea în contactele ei cu cartierul general al Cominternului, unde era percepută ca o stalinistă inflexibilă, în care se putea avea încredere.

În interiorul PCR, autoritatea Anei Pauker a fost sporită de comportamentul ei din timpul procesului de la Craiova, din 1936, căruia i s-a făcut o publicitate intensă în mijloacele de informare antifasciste naţionale şi internaţionale.

În perioada în care a stat în închisoare (până în 1940, când a fost eliberată de guvernul român în schimbul unui politician basarabean ţinut prizonier de către regimul sovietic şi a putut pleca, în felul acesta, la Moscova), Ana Pauker a fost unul dintre liderii mişcării comuniste din închisori (Mislea şi Dumbrăveni).

Ana Pauker l-a întâlnit pe Gheorghiu-Dej şi a avut discuţii lungi cu acesta în
închisoarea de la Caransebeş. Militanţii devotaţi, care au dezvoltat un adevărat cult pentru „neînfricata tovarăşă Ana”, considerau directivele şi părerile ei ca fiind infailibile.

Ana Pauker s-a abţinut să-şi exprime orice îndoieli cu privire la procesele de la Moscova şi la Marea Epurare, chiar şi atunci când propriul ei soţ, Marcel Pauker (Luximin), a fost împuşcat ca un „inamic al poporului”.

Toate sursele converg în a indica susţinerea totală a Anei Pauker pentru vânătoarea de vrăjitoare organizată de Stalin împotriva comuniştilor străini, inclusiv a elitei PCR.

Este adevărat că ea nu l-a criticat pe Marcel Pauker şi unii vechi tovarăşi (de
exemplu, Zina Brîncu şi Liuba Chişinevschi) şi-au amintit despre această reţinere a ei în timpul investigaţiilor din 1952. În acelaşi timp, după cum a admis Ana Pauker însăşi cu diferite ocazii în timpul numeroaselor discuţii (interogatorii) care au urmat căderii ei din mai 1952, ea nu s-a îndoit niciodată de înţelepciunea şi necesitatea Marii Epurări, şi nici chiar de acuzaţiile grave împotriva liderilor istorici ai PCR, printre care se aflau prieteni apropiaţi şi soţul ei, tatăl a doi dintre copiii ei.

După sosirea sa la Moscova în toamna anului 1940, Ana Pauker a reorganizat emigraţia politică română. Era în relaţii apropiate cu multe dintre celebrităţile Cominternului (printre care Gheorghi Dimitrov, Vasil Kolarov, Palmiro Togliatti, Dimitri Manuilski şi Maurice Thorez), astfel încât a fost cooptată în Comitetul Executiv al acestuia, în cadrul căruia a jucat un rol important în trasarea planurilor Kremlinului nu numai pentru România, dar şi pentru întreaga zonă a Balcanilor.

Există dovezi că a intervenit pe lângă NKVD pentru a-i aduce pe câţiva dintre supravieţuitorii români ai epurărilor înapoi la Moscova, printre care şi pe Vanda Nicolschi, care a făcut parte o singură dată din Biroul Politic al PCR, o aliată a fostului secretar general Alexander Ştefanski-Gorn (executat în timpul Epurărilor), care a devenit apoi una dintre colaboratoarele cele mai apropiate ale lui Pauker din Biroul pentru Emigranţii Români.

În afară de Ana Pauker şi Vanda Nicolschi, alte figuri importante ale emigraţiei – care urmau să devină extrem de influente în anii următori – au fost: Vasile Luca (Luka Lászlo), un activist sindical de origine maghiară, care a adoptat cetăţenia sovietică şi a servit ca membru al Sovietului Suprem Ucrainean între 1940 şi 1941, Dumitru Coliu, un militant de origine bulgară care a devenit ulterior şeful Comisiei Centrale de Control a PMR şi membru supleant al Biroului Politic (sub Gheorghiu-Dej, între 1954 şi 1965) şi Leonte Răutu (Lev Oigenstein),
şeful Serviciului Român al Radio Moscova, care, la sfârşitul anilor 1930, a fost redactorul ziarului PCR, „Scânteia”, şi care a emigrat în Basarabia după anexarea acesteia de către URSS.

După război, Răutu a devenit principalul ideolog al PCR, colaborând îndeaproape cu
un alt basarabean, Iosif Roitman-Chişinevschi, pentru impunerea dogmelor staliniste asupra culturii române.

Chişinevschi, însă, nu a emigrat în URSS şi deci nu a participat la activităţile
grupului de la Moscova.

Acest aspect subminează dihotomiile simpliste, atât de îndrăgite de aceia care explică fracţionismul din interiorul partidului ca pe un conflict între etnicii români, care au stat în ţară, şi neromânii din emigraţie.
Simpatiile sau antipatiile din interiorul elitei PCR erau legate de experienţele
personale care modelaseră convingerile şi amintirile, precum greva de la atelierele Griviţa, Războiul Civil din Spania, închisorile şi lagărele de concentrare sau exilul în Uniunea Sovietică.

În această privinţă, cineva precum Chişinevschi era mai apropiat de GheorghiuDej, Apostol sau Drăghici decât de Răutu, Pauker sau de militantul de origine bulgară Petre Borilă (Iordan Dragan Rusev).

Borilă a făcut parte din Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste a Tineretului (KIM), a fost ofiţer politic de rang superior în Războiul Civil din Spania, a lucrat la Moscova pentru Comintern, s-a întors în România cu divizia Tudor Vladimirescu, alcătuită din prizonieri de război români, a devenit şeful direcţiei politice a armatei române (înainte ca Nicolae Ceauşescu să fie numit în această poziţie), şi a fost membru al Biroului Politic şi apropiat al lui Gheorghiu-Dej până la moartea acestuia în martie 1965.

Valter Roman (Ernest Neuländer) era un militant de origine maghiaro-evreiască care
obţinuse o diplomă în inginerie la Brno (Cehoslovacia).

A luptat în Spania într-o unitate românească de artilerie din cadrul Brigăzilor Internaţionale, a condus staţia de transmisie în limba română a Cominternului, „România Liberă”, şi s-a întors în România cu armata sovietică, după care a devenit general cu atribuţii politice în armata română şi ministru al
telecomunicaţiilor.

Roman a fost epurat la începutul anilor 1950, dar a fost apoi reabilitat şi
numit de către Gheorghiu-Dej director al editurii partidului, slujbă pe care a păstrat-o (împreună cu poziţia de membru al Comitetului Central) până la moartea sa în 1983.
Nu mai puţin importanţi au fost foştii conducători ai grevelor de la Griviţa, care
evadaseră din închisoarea Doftana şi se refugiaseră în URSS.

Dintre aceştia, Constantin Doncea era privit ca adevăratul lider al grevelor de la Griviţa. Doncea – care luptase în Războiul Civil din Spania – cu greu se putea supune disciplinei spartane a Cominternului.
Dumitru Petrescu (Gheorghe), un alt fost lider al grevelor muncitorilor feroviari şi un supravieţuitor al epurărilor de la Moscova, a lucrat la Editura de Stat de la Moscova până în momentul cooptării sale în Biroul pentru Emigranţii Români al PCR.

Gheorghe Stoica (Moscu Cohn) – un stalinist experimentat şi membru fondator al partidului, care a fost implicat adânc în luptele fracţioniste din 1928-1929, în aparenţă de partea lui Marcel Pauker – a fost unul dintre instructorii de partid din comitetul de grevă de la Griviţa şi a servit ca ofiţer politic în timpul Războiului Civil din Spania, având presupuse legături cu NKVD.

După ce s-au întors în România cu divizia Tudor Vladimirescu, aceştia trei au avut
cariere foarte diferite. Doncea s-a afirmat cu brutalitate ca primar al Bucureştiului, a fost cooptat în Comitetul Central pentru o vreme, dar a fost epurat de către Gheorghiu-Dej cu prilejul Plenarei din iunie 1958, fiind acuzat de „fracţionism” (ceea ce însemna, de fapt, că îl criticase pe Gheorghiu-Dej pentru atrocităţile de tip stalinist şi pentru aberaţiile economice).

Petrescu, un individ mai temperat şi mai înţelept decât Doncea, descris adeseori ca un muncitor autodidact, a servit pentru o vreme ca general cu atribuţii politice, apoi a fost şefulSecţiei Organizatorice a Comitetului Central al PCR, ministru de finanţe (succedându-i lui Vasile Luca) şi adjunct al primului ministru până la eliminarea sa cu ocazia aceleiaşi Plenare din iunie 1958.

Reabilitat de Ceauşescu în mai 1965 (la două luni după moartea lui
Gheorghiu-Dej şi alegerea lui Ceauşescu ca secretar general), Petrescu a devenit
vicepreşedinte al Consiliului de Stat (o poziţie simbolică, desigur), iar în 1969, la Congresul al X-lea al PCR, a fost ales membru al Prezidiului Permanent al Comitetului Executiv al PCR, dar a murit câteva luni mai târziu.

Gheorghe Stoica a devenit şeful organizaţiei de partid Bucureşti şi membru al
Comitetului Central, iar apoi a deţinut o serie de poziţii în aparatul central de partid, printre care aceea de membru în Comisia Controlului de Partid, unde, alături de Coliu, Pîrvulescu, Elvira Gaisinski şi Vincze János (cunoscut mai bine sub numele românizat de Ion Vinţe), a putut să-şi valorifice talentele de anchetator terorizându-i pe cei care erau investigaţi.

Stoica a fost deosebit de violent în denigrarea vechilor săi tovarăşi, Ana Pauker, Luca, Chişinevschi, Doncea şi Petrescu la Plenara din decembrie 1961, una dintre cele mai sălbatice reglări de conturi din întreaga istorie a partidului.

Stoica a fost selectat de Ceauşescu să reprezinte vechea gardă în Biroul Politic reorganizat după Congresul al IX-lea al PCR în iulie 1965, când a fost ales membru plin al Comitetului Executiv al partidului.

Misiunea sa principală a fost aceea de a conduce comisia secretă formată de Ceauşescu pentru a analiza asasinatul judiciar comis asupra lui Lucreţiu Pătrăşcanu în aprilie 1954 şi măsurile represive luate împotriva altor veterani ai partidului şi pentru a formula acuzaţia împotriva lui Alexandru Drăghici, principalul călău în slujba lui Gheorghiu-Dej.

Astfel, grupul celor care emigraseră la Moscova în timpul celui de-al II-lea război mondial a continuat să influenţeze viaţa politică a comunismului românesc şi după eliminarea aşa-numitei facţiuni Pauker-Luca în iunie 1952.

Sfidarea lui Pătrăşcanu

Cazul lui Lucreţiu Pătrăşcanu este cel mai interesant pentru această perioadă deoarece acesta a încercat să formuleze o „cale spre socialism” românească. Deşi Pătrăşcanu nu avea predispoziţii disidente, subtilitatea sa intelectuală şi interesul său pentru probleme teoretice iau nemulţumit pe Gheorghiu-Dej şi pe Ana Pauker .

Astfel, Pătrăşcanu a fost ales pentru un proces spectacol în versiune românească pentru motive diferite.
În primul rând, atât „moscoviţii”, cât şi comuniştii „de acasă“ ai lui Gheorghiu-Dej
erau iritaţi de poziţia lui în rândurile elitei. Pătrăşcanu îşi făcuse un nume şi îşi construise autoritatea în urma rolului cheie pe care îl jucase în negocierile şi în alianţele care au dus la lovitura de stat antifascistă de la 23 august 1944. Lichidarea lui urma să servească la cimentarea unităţii elitei de partid, să-i avertizeze pe intelectualii din partid să nu pună prea multe întrebări, să întărească imaginea lui Gheorghiu-Dej în ochii lui Stalin, arătându-i acestuia că secretarul general român era la fel de vigilent ca şi ceilalţi lideri din Europa Centrală şi de Est.
Unicitatea procesului lui Pătrăşcanu a constat în refuzul personajului desemnat a fi
principalul acuzat de a coopera cu torţionarii săi şi de a se lansa pseudoconfesiuni şi de a se acuza singur.

În mod paradoxal, s-a întâmplat într-una dintre cele mai mici şi mai bine
controlate foste secţiuni ale Cominternului ca scenariul stalinist de „demascare” a duşmanilor de clasă infiltraţi la vârful elitei să se lovească de cea mai încăpăţânată rezistenţă.

Mai mult,Pătrăşcanu a fost plin de dispreţ faţă de încercările colegului său de pe banca acuzaţilor, Belu Zilber, de a coopera cu acuzarea în speranţa vană că aceasta i-ar putea micşora pedeapsa.
Care ar fi fost altfel viitorul lui Pătrăşcanu nu se poate şti, pentru că în urma farsei
judiciare de la procesul său din aprilie 1954, el a fost executat în secret: Biroul Politic nu a discutat în mod formal sentinţa sa, după cum a afirmat mai târziu Miron Constantinescu în faţa „Comisiei pentru reabilitări” instituite de Ceauşescu.

Ţinând cont de evoluţiile din comunismul mondial, inclusiv de disoluţia unităţii de monolit în jurul Moscovei şi de ascensiunea mişcărilor şi a grupurilor neomarxiste revizioniste în alte ţări est-europene, se poate afirma că Gheorghiu-Dej a eliminat pur şi simplu alternativa credibilă – care ar fi putut apare din interiorul partidului – la propria-i putere.

Eliminarea lui Pătrăşcanu a echivalat cu o lovitură de graţie dată oricărei speranţe de dezvoltare a unui comunism naţional românesc autentic.

Ceea ce s-a întâmplat în schimb a fost simularea unei rupturi cu Moscova,
etnicizarea (românizarea) unei elite care avea prea puţin de-a face cu tradiţiile naţionale şi elaborarea, sub Ceauşescu, a unei „ideologii româneşti” corporatist-etnocentrice.

În concluzie, în 1948, la începuturile stalinizării depline a României, elita PCR
includea grupuri care se suspectau reciproc şi care aveau experienţe de viaţă diferite. Toate aceste grupuri erau însă gata să sprijine internaţionalismul stalinist.

Conflictele dintre cele trei centre analizate mai sus au apărut în primul rând din cauza unor ostilităţi personale, subiective. Toţi comuniştii români, fără excepţie, se luptau pentru sprijinul şi aprobarea Kremlinului.

Pentru ei toţi, soarele răsărea în est, la Moscova. Lichidarea lui Foriş, arestarea
colaboratorilor săi apropiaţi şi eliminarea lui Pătrăşcanu ca un „deviaţionist naţionalist” (alături de mulţi alţi foşti lideri din ilegalitate) au pus bazele alianţei provizorii dintre Gheorghiu-Dej şi grupul său, pe de o parte, şi „moscoviţii” Pauker şi Luca, pe de altă parte.
Teohari Georgescu, unul dintre colaboratorii cei mai apropiaţi ai Anei Pauker, a fost
cel care, la Congresul I al Partidului Muncitoresc Român, în februarie 1948, l-a atacat primul în mod direct pe Pătrăşcanu.

Făcând acest lucru, Georgescu relua afirmaţii făcute anterior împotriva lui Pătrăşcanu de Gheorghiu-Dej, în special criticile din 1946 referitoare la
formulările controversate ale ministrului de justiţie, exprimate în Transilvania cu privire la disputele etnice dintre maghiari şi români.

În iunie 1948, şedinţa Cominformului a adoptat prima rezoluţie a acestuia împotriva
lui Tito. Tonul campaniei antiiugoslave a devenit, de la săptămână la săptămână, din ce în ce mai vehement. În Ungaria, Lászlo Rajk, un membru al Biroului Politic maghiar, a fost arestat şi apoi judecat sub acuzaţiile de titoism, naţionalism şi, evident, de trădare.

Aflat sub arest la domiciliu, lui Pătrăşcanu i s-a cerut să mărturisească greşeli naţionaliste.

În 1949, la o altă şedinţă a Cominformului, ţinută la Budapesta, unde a prezentat un raport (scris, desigur, de către ruşi) intitulat Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini şi spioni, Gheorghiu-Dej i-a denunţat pe Rajk, Kostov şi Pătrăşcanu ca fiind agenţi imperialişti infiltraţi în mişcarea clasei muncitoare.

Comunismul internaţional intra în epoca suspiciunii generalizate, a conspiraţiilor diabolice şi a terorii de masă.

Sursa: Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, București, 2006 

28/09/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: