CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

1 APRILIE – Zi Naţională în memoria românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi din alte zone, ale deportărilor şi ale foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei şi întreaga Basarabie

Foto: infoprut.ro

 

Fântâna Albă locul în care mii de români nevinovaţi au fost masacraţi de barbarii sovietici

La 26 iunie 1940, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, României i-a fost impusă cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei către Uniunea Sovietică.

Începând cu această dată a fost dat startul prigoanei şi persecuţiei românilor din aceste provincii româneşti [deportările din Basarabia şi nordul Bucovinei (28 iunie 1940 – 5 martie 1953), masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) şi foametea organizată din Basarabia (1946-1947)].

Unul dintre cele mai cumplite masacre pe care le-a cunoscut istoria României, s-a petrecut la Fântâna Albă, în Bucovina de Nord cotropită de sovietici, acolo unde aproximativ 3000 de români, locuitori ai satelor de pe valea Siretului, au încercat să se refugieze din Uniunea Sovietică în ţara-mamă România la 1 aprilie 1941, dar au fost măcelăriţi de grănicerii sovietici.

La 26 iunie 1940, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, României i-a fost impusă cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei către Uniunea Sovietică, un teritoriu pe care se aflau 3 milioane de locuitori.  

Începând cu această dată a fost dat startul prigoanei şi persecuţiei românilor din aceste provincii româneşti [deportările din Basarabia şi nordul Bucovinei (28 iunie 1940 – 5 martie 1953), masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) şi foametea organizată din Basarabia (1946-1947)].

 Potrivit rapoartelor oficiale sovietice, 471 de persoane au trecut graniţa ilegal din zonele Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ, într-o zonă patrulată de grănicierii sovietici.

După primul an de ocupaţie sovietică, rapoartele oficiale din Ucraina arătau că un număr de peste 7.000 de oameni se refugiaseră clandestin  în România.

La 1 aprilie 1941, după ce NKVD-ul lansase zvonuri conform cărora grănicerii sovietici i-ar fi lăsat pe mai mulţi români să treacă graniţa în România, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului a format o coloană paşnică de peste 3000 de persoane,  îndreptându-se spre graniţa sovieto-română.

Oamenii purtau cu ei un steag alb cu însemne religioase – icoane, prapuri şi cruci din cetină. Grănicierii sovietici, ascunşi în pădure, au tras în ei din plin în poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa cu România. 

Cei care au supravieţuit, au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu săbiile.

Masacrul nu s-a încheiat aici… Răniţii au fost legaţi de cai şi târâţi până la un loc unde erau săpate dinainte cinci gropi comune, unii dintre ei fiind conform unor documente şi mărturii din acea vreme, îngropaţi de vii.

Bătrâni, femei, copii, nu a contat pentru criminalii sovietici, toţi au fost aruncaţi în gropile comune. Timp de două zile, spuneau localnicii, s-ar fi auzit gemete din acele gropi.

Alţii au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata), iar după ce au îndurat torturi, au fost şi ei aruncaţi de vii într-o groapă comună din cimitirul evreiesc al oraşului, pentru a li se pierde urma.

Peste cadavrele din acea groapă s-a turnat  var stins… Documente şi declaraţii ale martorilor locali spun că au fost peste 2000 de victime, care au fost asasinate cu foc de mitraliere,  spintecate cu săbiile sau chiar aruncate şi îngropate de vii în gropile comune.

Autorităţile din Rusia nu recunosc nici până în ziua de azi genocidul de la Fântâna Albă.

Moscova a lansat varianta mincinoasă şi strigătoare la cer, că doar un grup de 20 de persoane au vrut să treacă fraudulos frontiera.

Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90, autoritățile sovietice și cele ucrainene interzicând comemorările şi orice referiri la acest masacru.Troita-pentru-victime-fantana-alba-ridicata la Putna in 2011

Doar din anul 2000 autoritățile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care și-au dorit doar să trăiască în patria lor, România.

În România, după ani de ignorare şi uitare, după tentativa ruşinoasă a Institutului condus de Tismăneanu de a bloca alegerea unei zile de comemorare a românilor masacraţi de haitele ocupanţilor sovietici, s-a făcut în sfârşit dreptate memoriei celor ucişi în timpul barbariei comuniste sovietice.

În 2011, Parlamentul a votat o lege care stabileşte ziua de 1 APRILIE drept Ziua Natională în memoria românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Alba si alte zone, ale deportarilor şi ale Foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei şi întreaga Basarabie.

După masacru a fost declanșată o operațiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicați din casele lor și deportați în Siberia și Kazahstan.

 

 

Imagini pentru masacre rusesti fantana alba photos

În pădurea Varniţa din Bucovina de Nord, pulbere aşezată peste durere. Putem uita? Putem ierta?

 

 Dumnezeu sa-i odihnească pe  martirii  neamului românesc !

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

  1. Mircea Dogaru, Bătălia pentru România: dialog pe calea undelor, Ed. PHOBOS, București, 2005, pp. 77.

  2. Istoria md.

  3. Stéphane Courtois, Pata oarbă a memoriei europene. 23 august 1939: alianța sovieto-nazistă, Fundația Academia Civică, 2009, pp. 89-90.

  4. Arh. SRI, Fond ”d”, dosar nr. 6209, filele 37-54; dosa, nr. 3706, filele 88-89 in Cristian Troncotă, Glorie și tragedii: Momente din istoria Serviciilor de Informații și contrainformații române pe Frontul de Est (1941-1944), Ed.Nemira, București, 2003, p. 117.

  5. Cristian Troncotă, Glorie și tragedii: Momente din istoria Serviciilor de Informații și contrainformații române pe Frontul de Est (1941-1944), Ed.Nemira, București, 2003, p. 118.

      6. Historia.ro

01/04/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Evocarea barbariei haitelor de ocupanţi comunişti ruso- sovietici ai Bucovinei de Nord, în filmul „Masacrul de la Fântâna Albă – 1 aprilie 1941”

 

 

 

 

 

Harta-colaj-moldova-basarabia1940-deportari-radioiasi-400px

Crimele comunismului ruso-sovietic. Filmul „Masacrul de la Fântâna Albă – 1 aprilie 1941”

 

 

 În contextul în care România a fost obligată să-i cedeze Uniunii Sovietice, un teritoriu pe care se aflau 3 milioane de locuitori, consecinţă a ultimatumului primit în iunie 1940, trupele din Armata Roşie şi NKVD au ocupat nordul Bucovinei.

Este greșit să considerăm că teroarea comunistă asupra populației românești a început cu anul 1944. Nu, aceasta începe cu tragicul an 1940, când imediat după ocupație, asupra Basarabiei și Bucovinei de nord s-a năpustit o mulțime de politruci și NKVD-iști.

Aproximativ 1.122 foști funcționari din administrația română, 2.000 de salariați ai Căilor Ferate, și foștii membri ai Sfatului Țării au fost arestați sau uciși.Numeroase familii româneşti, luate prin surprindere, au încercat să treacă graniţa înapoi în România, acolo unde îşi lăsaseră agoniseala de-o viaţă, rudele şi casele.

Potrivit rapoartelor oficiale sovietice, 471 de persoane au trecut graniţa ilegal din zonele Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ, într-o zonă patrulată de grănicierii sovietici.

După primul an de ocupaţie sovietică, datele oficiale din Ucraina arătau că un număr de peste 7.000 de oameni s-au refugiat în România.Trecerea în masă peste linia arbitrară de demarcaţie care separa Bucovina de Nord de restul ţării – reprezenta un refuz global al regimului sovietic şi a consecinţelor teritoriale ale ultimatumului stalinist.

Autorităţile sovietice au întocmit liste cu familiile care aveau rude în România, i-au declarat “trădători de ţară” şi i-au deportat la muncă forţată în Siberia şi Kazahstan.

Listele Unităţii 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 aproximativ 1.085 de persoane, alte liste includeau un număr de 1.294 de persoane, la 7 decembrie 1940.

Şi persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenţia să fugă în România erau considerate trădătoare de ţară şi prin urmare, arestate şi deportate.

Unul dintre cele mai mari barbarii pe care le-a cunoscut istoria României s-a petrecut la Fântâna Albă.

La 1 aprilie 1941, după ce NKVD-ul lansase zvonuri conform cărora grănicerii sovietici i-ar fi lăsat pe mai mulţi români să treacă graniţa în România, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului a format o coloană paşnică de peste 3000 de persoane care se îndrepta spre graniţa sovieto-română.

Oamenii purtau cu ei un steag alb cu însemne religioase – icoane, prapuri şi cruci din cetină. Grănicierii sovietici, ascunşi în pădure, au tras în ei din plin, în poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română. Cei care au supravieţuit, au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu săbiile.

Masacrul nu s-a încheiat aici… Răniţii au fost legaţi de cai şi târâţi până la un loc unde erau săpate dinainte cinci gropi comune, iar unii dintre ei au fost îngropaţi de vii, conform unor documente din acea vreme.

Bătrâni, femei, copii, nu a contat pentru soldaţii sovietici, toţi au fost aruncaţi în gropile comune. Timp de două zile, spuneau localnicii, s-ar fi auzit gemete din acele gropi.

Alţii au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata), iar după ce au îndurat torturi, au fost şi ei aruncaţi de vii într-o groapă comună din cimitirul evreiesc al oraşului.

Peste acea groapă s-a turnat  var stins… Documente şi declaraţii ale martorilor locali spun că au fost cca. 2000 de victime, care au fost asasinate cu foc de mitraliere,  spintecate cu săbiile sau chiar aruncate de vii în gropile comune.

Pentru ocupanţi nu a fost de-ajuns ceea ce s-a întâmplat pe 1 aprilie.

În noaptea de 12 spre 13 iunie, trupele sovietice au ridicat peste 13.000 de români şi i-au deportat în Siberia şi Kazahstan.

Masacrul, un subiect îngropat de KGB

Crimele comise de sovietici nu au fost discutate până în anii ‘90, orice referire la ele fiind interzisă de autorităţile sovietice şi apoi, de cele ucrainene.

Abia în anul 2000, oficialii din Ucraina au permis organizarea unei slujbe pentru odihna românilor care şi-au dorit să trăiască în România alături de familiile lor şi care au fost asasinaţi de autorităţile sovietice..

În ciuda demersurilor iniţiate pentru a se face lumină în cazul masacrului, autorităţile au reacţionat doar prin tăcere.

După 50 de ani de la masacrul din pădurea Varniţa, şeful de atunci al KGB, Igor Pikuza a recunoscut că marşul de la Fântâna Albă a fost o reacţie la presecuţiile la care era supusă populaţia românească din teritoriile ocupate de sovietici.

El a declarat şi că persecuţiile erau făcute pe criterii de clasă, fiind deportaţi în primul rând funcţionarii, membrii partidelor politice, dar nu oameni de rând. Este evident că nu s-a întâmplat aşa, deşi nici această metodă de selecţionare a românilor care ar fi meritat să fie deportaţi nu era una dreaptă, spune  Paul Goma.

In iunie 1941, 13 mii de familii de ţărani au fost trimise în Siberia şi Kazahstan.

Cât priveşte masacrul, şeful KGB a spus că nu a fost vorba decât de trei sau cinci victime.Nici în cărţile de istorie, masacrul nu primeşte prea multă atenţie, el fiind mai degrabă tratat superficial sau trecut sub tăcere.

Presa din Cernăuţi:” România urmărea expansiunea, românii i-au provocat pe grăniceiri”

Românii ucişi în masacrul de la Fântâna Albă au fost numiţi în ziarul “Ceas” drept “provocatori”, “fascişti” şi “agenţi ai siguranţei române”, având drept scop “expansiunea României”.

Rusia şi Ucraina nu şi-au cerut niciodată scuze oficiale pentru masacrul de la Fântâna Albă“Este puţin probabil să primim scuze oficiale pentru evenimentele de atunci sau pentru ocuparea Basarabiei şi a nordului Bucovinei.

În teritoriile evacuate românii constituiau populaţia băştinaşă şi formau majoritatea absolută a populaţiei. URSS a revendicat aceste teritorii sub pretextul că ar fi locuite majoritar de ucraineni. Un neadevăr strigător la cer!

Autorităţile din Rusia nu recunosc nici până în ziua de azi genocidul de la Fântâna Albă.

Moscova a lansat varianta mincinoasă şi strigătoare la cer, că doar un grup de 20 de persoane au vrut să treacă fraudulos frontiera.

Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90, autoritățile sovietice și cele ucrainene interzicând comemorările şi orice referiri la acest masacru.Troita-pentru-victime-fantana-alba-ridicata la Putna in 2011

Doar din anul 2000 autoritățile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care și-au dorit doar să trăiască în patria lor, România.

În România, după ani de ignorare şi uitare, după tentativa ruşinoasă a Institutului condus de Tismăneanu de a bloca alegerea unei zile de comemorare a romanilor masacrati, s-a făcut în sfârşit dreptate.

În 2011, Parlamentul a votat o lege care stabileşte ziua de 1 APRILIE drept Ziua Natională în memoria românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Alba si alte zone, ale deportarilor si ale Foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei şi întreaga Basarabie.

 

 

Masacrul de la Fantana Alba-Troita cu clopt-plan apropiat gidorimania.ro

 

SINOPSIS TVR:

La 1 aprilie, 1941 un grup de peste 3000 de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuții-de-Sus, Pătrăuții-de-Jos, Cupca, Corcești, Suceveni), purtând în față icoane, prapuri și cruci din cetină, a format o coloană pașnică și s-a îndreptat spre noua graniță sovieto-română, la Fântâna Albă.

În poiana Varnița, la circa 3 km de granița română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească.

După ce coloana a ignorat somația, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supraviețuitorii au fost urmăriți de cavaleriști și spintecați cu sabia.

După masacru a fost declanșată o operațiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicați din casele lor și deportați în Siberia și Kazahstan.

 

 

În pădurea Varniţa, pulbere aşezată peste durere. Putem uita? Putem ierta?  Dumnezeu sa-i odihneasca pe  martirii  neamului romanesc !

 

Filmul documentar „Masacrul de la Fântâna Albă – 1 aprilie 1941” de Lucia Hossu Longin, TVR, 2014

 

 

 

 

Să nu uităm NICIODATĂ crimele în masă  comise de nkvd-ul şi kominternul de la Moscova faţă de noi, românii!

 

 

 

Imagini pentru masacre rusesti fantana alba photos

 

 

Lumină Lină şi Memorie Veşnică martirilor Neamului din nordul Bucovinei !

 

 

 

 

02/04/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Falsurile istoriografice, continua dezinformare si LECŢIILE ISTORIEI, in Moldova dintre Prut si Nistru. Cenzura sovietică din R.S.S. Moldovenească în anii ’70 ai secolului al XX-lea

 

 

 

 

 

 

Cenzura sovietică din R.S.S. Moldovenească în anii ’70 ai secolului al XX-lea.

Instituirea ocupaţiei sovietice in Basarabia, în anul 1940, şi apoi în anul 1944, a avut drept consecinţe după cum bine se cunoaşte, asasinatele în masă, deportările în lanţ, foametea organizată, mobilizările la munca forţata în Donbass, Siberia, Kazahstanul de Nord etc.

Cei care au supravieţuit tuturor acestor orori, au fost mânaţi în colhozuri, sau pe şantierele „construcţiei socialiste din R.S.S.Moldovenesti.”, fiind ţinuţi sub o riguroasă şi vigilentă supraveghere faţa de influenţele „nocive” care puteau să deruteze „omul sovietic” de către propaganda „burgheză” din Occident, dar şi de potenţialii răuvoitori din interior, aşa-numiţii „duşmani de clasă”.

Un instrument eficient al regimului sovietic de ocupaţie în menţinerea acestui control riguros asupra spiritelor umane, îl constituia şi cenzura draconică instituita asupra tipăriturilor, emisiunilor radio şi emisiunile  difuzate de televiziunea sovietică.

Vigilenţa cenzurii sovietice n-a slăbit nici  o clipă, ea fiind la fel de rigidă de-a lungul întregii perioade de ocupaţie sovietică, asa cum se evidentiaza din câteva aspecte ale activitatii acesteia în R.S.S. Moldovenească, pe parcursul deceniului şapte al sec. al XX-lea.

În această perioadă, cenzura sovietică din R.S.S.M. urmărea, în mod strict, ca în reţeaua bibliotecilor si  în librării, să nu ajungă cumva lucrări elaborate de autori din România şi din emigraţia românească.

Ultima categorie de autori era considerată cea mai periculoasă, întrucât reprezenta nu doar un curent de opinie „străină”, ci şi unul „burgheză”.

Un exemplu semnificativ în acest sens este şi cel pe care îl vom evoca în continuare.

Zinaida Frumer, şefa fondului special al Bibliotecii Ştiinţifice Centrale a Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M., i-a adresat un raport şefului Direcţiei principale pentru securitatea secretului de stat în domeniul presei de pe lângă Consiliul de Miniştri, I. D. Stelea, în care relata că în luna iulie Secţia de completare a respectivei biblioteci a recepţionat prin intermediul schimbului internaţional revista „Revue des études roumaines” /574, editată la Paris, care trecuse cenzura Glavlit-ului, purtând numărul cenzurării 425 pentru utilizare ulterioară liberă (Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), Fond 3209, inv. 1, dosar 71, f. 23). Z. Frumer considera că această revistă nu trebuia să rămână accesibilă pentru cititorii respectivei biblioteci, ci urma să fie transmisă în fondul special din câteva considerente, pe care le invocăm aici.

Articolele şi recenziile incluse în respectiva revistă, în viziunea acesteia, „în majoritatea lor covârşitoare conţin sinteze tendenţioase care falsificau realitatea istorică”. Z. Frumer mai menţiona că autorii articolelor – istorici-emigranţi de origine română –, în lucrările lor inserate în paginile acestei reviste, „falsifică faptele istorice: articolul lui George Ciorănescu Harta Moldovei de Cantemir, la paginile 115-119 ale respectivei publicaţii, menţiona: «frontierele Moldovei trec pe râurile Dunărea, Nistru şi Siret… Cantemir se mândrea cu originea latină a poporului său, mărturie a românismului în Moldova…

Această lucrare mărturiseşte despre destinul tragic al acestui principe. Învins de către turci, el a fost trădat de către aliaţii săi – ruşii, care au anexat cea mai mare parte a multiubitei sale Moldove»”.

O altă lucrare inclusă în respectivul volum, care i-a provocat suspiciunea Zinaidei Furmer, a fost „articolul lui N. Giuvara D. Cantemir filozof al istoriei, p. 66-90, în care acesta îl înfăţişează pe marele savant ca pe un «învăţat, aparţinând istoriei României»”.

Şefa Fondului Special al Bibliotecii Ştiinţifice Centrale a Academiei de Ştiinţe mai menţiona că în compartimentul „Recenzii”, de la p. 219, este inserată o recenzie a cărţii unui grup de istorici români – emigranţi de la Paris:

Aspecte ale relaţiilor ruso-române, vol. I (cartea se păstrează în fondul special). În baza acestei lucrări a fost elaborat un şir întreg de articole de către istoricii noştri care au demascat falsificatorii istoriei” (Ibidem).

În final, Z. Frumer solicita ca respectiva revistă „să fie păstrată în fondul special”, pentru ca, în felul acesta, să nu fie accesibilă publicului larg de cititori, ci doar acelora care inspirau încredere vigilenţilor supraveghetori de la această instituţie.

La 30 noiembrie 1974 I. Stelea îi adresa lui M. A. Pleşco, şeful secţiei cultură a CC al PC din Moldova, un raport în care relata despre verificarea piesei lui D. Matcovschi Preşedintele de către Colegiul redacţional şi de repertoriu al Ministerului Culturii al R.S.S. Moldoveneşti, care, în scrisoarea de însoţire, menţiona că „respectiva piesă a fost acceptată pentru a fi pusă în scenă”.

După o examinare atentă a textului respectivei lucrări, Glavlit-ul „a găsit de cuviinţă că piesa Preşedintele prezintă într-o manieră distorsionată realitatea socialistă, viaţa oamenilor din satul colhoznic, truditorii societăţii noastre, raporturile lor, munca, odihna şi năzuinţele lor” (ANRM, Fond 3209, inv. 1, dosar 71, f. 5).

I. Stelea mai menţiona, în acelaşi context, că „în respectiva piesă viaţa oamenilor şi caracterele lor sunt prezentate unilateral, în centrul piesei nu este aceea pentru ce luptă şi afirmă preşedintele, ci brigadierul, care tinde să devină preşedinte”.

O altă carenţă gravă de care suferea piesa lui D. Matcovschi, în viziunea cenzorului principal al R.S.S.M. era faptul că însuşi preşedintele colhozului nu apare în scenă, dar participarea sa la acţiune este redată prin expresii şi manifestări ale tuturor persoanelor implicate în acţiune. I. Stelea mai descoperă o altă lacună inadmisibilă a textului elaborat de tânărul dramaturg: „În piesă este prezentă o atitudine preconcepută, nesănătoasă a brigadierului faţă de preşedinte din cauza că acesta era din alt sat – venetic ş.a.m.d.” (Ibidem, f. 5).

În continuare cenzorul menţionează: „Asupra acestei circumstanţe a fost accentuată atenţia chiar în debutul piesei: „Străinul… aşa şi rămâne străin. Străinul… nu poate fi preşedinte”. În continuare, băgătorul de seamă de la temuta instituţie sovietică menţionează următoarele: „Mai rău, pe paginile 34, 35 răsună ca o ameninţare, fără echivoc, istoria despre unicul câine din sat, care a fost omorât şi nimeni n-a plâns… Păcat că nu este preşedintele, pentru a-i povesti istoria despre câinele lui Strul Vasiliber” (Ibidem, f. 5).

Gravitatea acuzaţiilor formulate de I. Stelea creşte pe măsura avansării investigaţiei sale de „exeget” în materie de teatru:

„În timpul de faţă, menţionează acesta, când în satele renovate curge viaţa tumultuoasă, îmbogăţită cu toate valorile culturii socialiste, e stranie o atare abordare: «…cea mai mare parte a acţiunii din primul act se desfăşoară în casa Malcăi, unde totul e ca pe timpuri»”.

Pe cenzorul-şef al R.S.S.M. l-a iritat până şi utilizarea unor calificative de tip „burghez”: „Chiar în piesă, menţionează acesta, Malca este numită «Malca-jupâneasa»” (Ibidem, f. 6).

Cenzorul îşi manifestă indignarea şi în legătură cu faptul că autorul piesei şi-a permis să afirme că „Malca îşi avea afacerea sa (?)”. Flagrantul „delict” al dramaturgului moldovean pentru Stelea este deosebit de grav – cum putea să-şi permită D. Matcovschi să afirme că într-un sat moldovenesc, aflat în febra transformărilor socialiste, o femeie putea să aibă propria ei afacere?!

Bineînţeles, după atare semnalări alarmante despre reminiscenţele periculoase „mic-burgheze”, de care suferea tânărul dramaturg, ele urmau a fi sancţionate în mod drastic. Şi sancţiunile au urmat ulterior.

Şi cel mai revoltător pentru cenzorul I. Stelea era faptul că D. Matcovschi nu doar relatează despre aceste elemente legate de trecutul capitalist, ci le prezintă cu o doză de simpatie şi nostalgie! „La ea (Malca – n.n.) brigadierul putea să profite de un anumit confort, unde putea să se odihnească de preocupările lumeşti, de grijile casei, de soţie, unde putea să-şi amintească de timpurile ce s-au scurs, de vechile obiceiuri”.

Un adevărat sacrilegiu, în viziunea lui I. Stelea, îl constituie contrapunerea trecutului „strălucit” realităţilor „comuniste”: „Brigadierul constată cu amărăciune: Au fost timpuri, grele, dar strălucite. Iar acum nu mai sunt acele vremuri, acele obiceiuri – iată cum e acum în comunism” (?), p. 14 (Ibidem).

O altă învinuire gravă, formulată de zelosul cenzor, se referea la tendinţa dramaturgului de „a amesteca, de o manieră ignorantă, limbile rusă şi moldovenească”.

Acestuia o atare abordare i se părea un adevărat sacrilegiu, o bătaie de joc faţă de limba rusă, considerând că aceasta a pătruns „în conştiinţa, în modul de viaţă şi cultura poporului moldovenesc” ca „o trăsătură distinctivă naţională” (sic!), ca „o valoare măreaţă”.

D. Matcovschi, în viziunea lui I. Stelea, ignoră toate aceste aspecte expuse, iar cenzorul atribuie acestui amestec „necărturar”, o cu totul altă conotaţie – una periculoasă.

I. Stelea îl suspectează pe D. Matcovschi de o atitudine antirusească voalată şi, pe post de vajnic apărător al limbii ruse, notează câteva „perle” utilizate de dramaturgul moldovean: „Zdreamsea, no ne damsea”, „Ne, Nima… Ne Znai” şi alte denaturări”.

D. Matcovschi este acuzat de promovarea conştientă a acestor „denaturări” de o manieră premeditată, cu bătaie lungă.

În continuarea „analizei” sale, I. Stelea revine la acuzaţia formulată ceva mai înainte – că D. Matcovschi a ignorat cu bună ştiinţă reflectarea vieţii fericite, operă a regimului sovietic de ocupaţie:

„Doar după unele replici nesemnificative putem să ne dăm seama că acţiunea se desfăşoară în zilele noastre, consemnează în continuare I. Stelea. Printre altele, doar în treacăt, se menţionează despre ce a realizat în sat preşedintele, ce le-a oferit oamenilor orânduirea colhoznică”.

Parcă în derâdere, D. Matcovschi îl evidenţiază „în calitate de unic apărător al orânduirii colhoznice şi al preşedintelui, ca reprezentant al acestuia, pe fratele brigadierului – paznicul cârmuirii” colhozului.

Doar atât: atâţia adepţi şi-au câştigat munca în colhoz, socialismul de cazarmă, de tip sovietic, în satul basarabean. O mai mare discreditare a acestei „orânduiri superioare” nici nu putea fi.

„Expertul” în dramaturgie îşi manifestă irascibilitatea şi pe motiv că acest „conflict artificial este completat cu diferite scene nelalocul lor”.

O adevărată bătaie de joc faţă de puterea sovietică, în viziunea lui I. Stelea, îl constituie faptul că în respectiva piesă „care nici pe departe nu era o comedie, se relatează despre trimiterea de către cârmuire a muzicanţilor să le cânte vacilor pentru a obţine o creştere a cantităţii de lapte muls” (Ibidem).

Cenzorul îşi manifestă şi alte suspiciuni faţă de loialitatea tânărului dramaturg faţă de regimul sovietic: „În actul doi, în repetate rânduri, este jucată scena cu rama pentru portretul pe care o repară paznicul cârmuirii colhozului.

Preşedintele a spus «că acel portret care a căzut nu mai este bun de nimic…» (?)” (Acest semn de întrebare este utilizat în acest context de cenzor.

Adică, ce o fi vrut să spună prin utilizarea unei atari parabole autorul piesei).

După o analiză atât de „pertinentă” a respectivei lucrări, urmează verdictul necruţător al „criticului” de teatru:

„Întrucât această piesă nu conţine pârghii morale şi ideinice de influenţare asupra personalităţii umane şi rămâne în urmă de cerinţele pe care viaţa le înaintează literaturii şi artelor – de a afirma trăsăturile unui chip moral al unei personalităţi socialiste, pentru care sunt specifice atitudinea de tip socialist faţă de muncă, sentimentul colectivismului, internaţionalismului şi patriotismului, a unui activism social şi a unei conştiinţe înalte politice –, Direcţia principală pentru paza secretului de stat în domeniul tiparului de pe lângă Consiliul de Miniştri al R.S.S. Moldoveneşti solicită să examinaţi chestiunea privind oportunitatea admiterii piesei lui D. Matcovschi Preşedintele pentru o interpretare publică în atare versiune” (Ibidem, f. 5-6).

Supravegherea activităţilor editoriale a diverselor acţiuni cu caracter cultural, a emisiunilor radiofonice şi celor televizate, pe măsura extinderii acestora, devine pentru Glavlit o preocupare constantă şi tot mai dificil de onorat, întrucât creşterea fluxului informaţional depăşeşte potenţialul uman de care dispune această instituţie.

În această perioadă utilizarea aparatelor de multiplicare a producţiei poligrafice le produce multă bătaie de cap angajaţilor Glavlit-ului, întrucât creşterea numărului acestor aparate face tot mai dificilă efectuarea unui control eficient al producţiei lor poligrafice.

Aparatele de multiplicare se aflau sub un control rigid şi o vigilenţă sporită din partea autorităţilor statului.

Pentru perioada 1971-1974 au fost convocate şapte seminare-consfătuiri cu persoanele responsabile pentru aparatele de multiplicare din or. Chişinău, în cadrul cărora au fost supuse analizei încălcările comise, explicate principalele prevederi ale legislaţiei în vigoare.

La unele consfătuiri au vorbit angajaţii Ministerului de Interne al R.S.S.M., care au scos în evidenţă un şir de lipsuri privind evidenţa şi păstrarea aparatelor de multiplicat.

În anul 1972 a fost convocată o consfătuire cu şefii unităţilor speciale ale întreprinderilor din industria uşoară a R.S.S.M. Împreună cu reprezentanţii KGB, MAI şi ai Comitetului de stat pentru tipărituri al R.S.S.M. a fost convocată o consfătuire cu şefii unităţilor speciale şi şefii cancelariilor ministerelor şi departamentelor.

Participanţilor le-au fost explicate cerinţele de bază ale regulilor şi ordinelor privind expedierea obligatorie a exemplarului de control organului de supraveghere (Ibidem).

Or, tocmai această obligaţiune era frecvent încălcată de către deţinătorii aparatelor de multiplicare.

O altă obligaţiune care revenea organelor de cenzură sovietică era retragerea din circuit (reţelele de biblioteci şi de librării) ale cărţilor autorilor care şi-au pierdut loialitatea autorităţilor sovietice din varii motive – în special, din cauza deciziei acestora de a părăsi Uniunea Sovietică şi de a se stabili în Occident sau în Israel.

Din anul 1971 şi până în 1974 Glavlit-ul de la Moscova a emis patru ordine privind eliminarea unor cărţi din reţeaua de biblioteci. În afară de aceasta, şi Glavlit-ul din R.S.S.M. a emis, în aceeaşi perioadă, două ordine cu aceeaşi conotaţie.

Toate aceste ordine au fost expediate ministerelor şi departamentelor pentru a fi adoptate deciziile corespunzătoare. În 1971 au fost verificate 239 biblioteci, în 55 au fost depistate cărţi care urmau a fi retrase (Ibidem, f. 25).

O mostră de amestec brutal şi descalificant al cenzurii de la Chişinău în activităţile editoriale îl constituie episodul legat de pregătirea pentru tipar a Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti.

Munca unui colectiv numeros de autori, cu renume şi cu o pregătire profesională serioasă, a fost schimonosită, de o manieră impardonabilă, de doar câţiva cenzori din cadrul Glavlit-ului de la Chişinău, unii dintre aceştia cu o pregătire mai mult decât îndoielnică.

La 25 februarie 1974 şeful Glavlit-ului, I. Stelea, a expediat CC al PCM un document cu nr. 14, în care au fost expuse mai multe obiecţii în legătură cu pregătirea pentru tipar a Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti.

Se menţiona că în enciclopedia republicană nu era obligatoriu să fie prezentate „toate noţiunile geografice, curentele religioase, diferiţi savanţi şi oameni de stat aproape a tuturor ţărilor şi tuturor timpurilor.

În viziunea cenzorului-şef, era inadmisibil «să fie prezentaţi diferiţi generali şi atamani care au luptat contra Puterii Sovietice, precum şi a alte persoane, condamnate de către partid pentru activităţi antipartinice»”.

Nu se considera oportun „să fie prezentaţi numeroşi savanţi, reprezentanţi ai literaturii şi culturii, care nu au fost în acest ţinut sau n-au avut o contribuţie la pregătirea cadrelor pentru republică”.

În viziunea lui I. Stelea, o atare abordare trebuia să permită operarea unor anumite reduceri ale limitelor volumului iniţial al enciclopediei şi, în felul acesta, în paginile acesteia „ar fi fost posibilă o reflectare mai amplă a problemelor social-culturale şi economice din viaţa republicii” (Ibidem, dosar 71, f. 82).

La demersul şefului Glavlit-ului de la Chişinău a fost anexată o listă cu observaţii concrete privind primele trei volume ale enciclopediei. Respectivele observaţii se refereau la noţiunile care, în viziunea cenzorilor, urmau a fi excluse din respectivul volum. Documentul acesta, care însumează şase pagini, conţine mai multe rubrici.

Pentru început vom menţiona tot ce se sugera să fie suprimat din primul volum cu referire la România, poporul român, istoria şi cultura sa, la personalităţile sale.

Astfel, la pagina 175 se sugera să fie exclus numele lui I. Antonescu, catalogat „dictator fascist”, la p. 500 – Brătianu, în dreptul căruia era precizat: „familia unor reacţionari români”.

Brătienii erau incluşi în categoria a V-a, cu genericul „Diferiţi activişti condamnaţi pentru activitate antisovietică”. Adică Brătienii erau învinuiţi de către cenzura sovietică de activitate antisovietică?!

Din categoria a VII-a – cea denumită „Savanţi, reprezentanţi ai literaturii, artei şi ştiinţei”, care, în viziunea cenzorilor sovietici de la Chişinău, urmau a fi excluşi din vol. I al enciclopediei, pe motiv că nu ar fi avut nimic cu R.S.S.M., figurau: Theodor Aman, „pictor român” (1831-1891) (la p. 119), care, aşa cum bine se cunoaşte, este unul dintre cei mai mari pictori şi graficieni români, pedagog, academician, întemeietorul primelor şcoli româneşti de arte frumoase de la Iaşi şi Bucureşti; Grigore Antipa, „biolog român” (p. 171) (1867-1944), moldovean din dreapta Prutului, naturalist, biolog darvinist, zoolog, ihtiolog, oceanolog, savant de talie mondială.

Cel care sugerase atari suprimări era cenzorul M. S. Băbălău, care şi-a scris numele în dreptul propunerilor sale.

În viziunea respectivului cenzor, toate aceste personalităţi n-aveau nimic în comun cu istoria şi cultura populaţiei majoritare din R.S.S.Moldovenesti.

Este cunoscut faptul că liderii sovietici de atunci considerau că familiarizarea basarabenilor cu istoria poporului român, cu personalităţile sale marcante putea să le fie nocivă moldovenilor din stânga Prutului (Ibidem, f. 83).

Acelaşi cenzor mai sugerase să fie excluşi din aceeaşi categorie compozitorul italian Vincenzo Bellini (1801-1835), autorul mai multor opere nemuritoare, inclusiv Norma (1831); scriitoarea americană Harriet Beecher Stowe (1811-1896), autoarea renumitului roman Coliba unchiului Tom (1852), fizicianul şi matematicianul austriac Ludwig Bolzmann (1844-1906), membru al Academiei de Ştiinţe din Viena, care şi-a asigurat celebritatea în urma inventării mecanicii statice, ca procedeu universal de studiere a gazelor; microbiologul german August Wasserman (1866-1925), marele prozator şi eseist indian Mulk Raj Anand (1905-2004); pictorul şi graficianul azer Azim Zade (1880-1943); poetul latin Ausonius (Decimus Magnus Ausonius) (310-395), care în motivaţiile „preţioase” ale cenzorului Băbălău apare ca „scriitor latin” ş.a.

Se pare că cenzura sovietică de la Chişinău se conducea de un principiu politic monstruos – „prea multă minte dăunează” – la ce bun ca cititorul din R.S.S.M. să se familiarizeze cu aceste personalităţi cu renume din istoria civilizaţiei universale.

Cu cât mai puţin vor cunoaşte, cu atât mai uşor vor putea fi manipulaţi.

Din volumul I se mai sugera să fie excluse mai multe nume şi noţiuni religioase, trecute la rubrica „Curente religioase şi reacţionare şi reprezentanţii lor”: „Abel – erou biblic” (p. 10); „Avraam, străbunic al evreilor” (p. 22); „Adam” (p. 30); „Allah, animism-credinţă” (p. 162); „biblia (caracteristica acesteia)” (p. 414).

Din acelaşi prim volum al enciclopediei moldoveneşti se sugera să fie omise şi alte personalităţi importante din istoria universală, precum Adrian, împărat roman (în document este menţionat ca „ţar”; Dwight D. Eisenhower (1890-1969), al 34-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii (1953-1961), comandantul forţelor unite ale aliaţilor care au debarcat în Nordul Africii (1943) şi în Franţa (1944) (Ibidem, f. 83).

În volumul III al enciclopediei moldoveneşti din rubrica IV „Oameni de stat” se sugera să fie excluşi „Maiorescu Titu – prim-ministru al României burgheze” (p. 172); „Matei Basarab (sic!) – domnitorul Munteniei” (p. 248); „Mihai Viteazul – domnitorul Munteniei”. În categoria personalităţilor importante din istoria universală, care urmau să fie excluse din ESM, au fost incluse şi alte câteva zeci de nume.

O altă preocupare a cenzurii sovietice la începutul anilor ’70 ai sec. al XX-lea a fost „lupta cu religia”.

În acea epocă cenzura sovietică manifesta în continuare un interes deosebit pentru tematica religioasă.

Politica autorităţilor sovietice faţă de cultele religioase a suportat o întreagă evoluţie – de la închiderea a zecilor de mii de lăcaşe sfinte, mănăstiri ale creştinilor ortodocşi, dar şi a celorlalte confesiuni religioase (catolică, neoprotestantă, mozaică, musulmană etc.) şi exterminarea fizică, inclusiv prin împuşcare, a slujitorilor acestor confesiuni şi a credincioşilor până la o „inovaţie” mai recentă şi mai „civilizată” de strangulare a promotorilor diferitor confesiuni religioase şi a adepţilor lor prin intermediul unei „blocade informaţionale”.

La 17 septembrie 1971 S. Tanasevski, „împuternicitul Consiliului pentru treburile religiei de pe lângă Consiliul de Miniştri al Uniunii R.S.S. în R.S.S. Moldovenească îi expedia şefului Glavlit-ului de la Chişinău I. Stelea o scrisoare prin care îi relata că îi expediază o copie a ordinului preşedintelui Consiliului pentru cultele religioase de pe lângă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S., cu numărul de ordine 90, din 19 iulie 1971, „Despre intrarea în vigoare a Nomenclatorului datelor Consiliului pentru cultele religioase de pe lângă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S., care erau interzise spre difuzare în presa «deschisă» (sic!), emisiunile radio şi de televiziune” (Ibidem, dosar 46, f. 26).

Acest ordin prevedea intrarea în vigoare a respectivului nomenclator, avizat şi de Glavlit-ul unional.

Toate subdiviziunile Consiliului pentru cultele religioase (şefii de secţie, adjuncţii acestora, inspectorii, împuterniciţii erau obligaţi să aplice în practică „în mod consecvent” prevederile nomenclatorului.

Şefii de direcţie şi împuterniciţii acestui consiliu erau atenţionaţi, în mod special, asupra unei executări rigide a nomenclatorului, pentru „a exclude posibilitatea pătrunderii informaţiilor specificate în textul acestuia în presa „deschisă”, emisiunile radio şi de televiziune” (Ibidem, f. 27).

Nomenclatorul în cauză se referea la „informaţiile şi materialele Consiliului pentru cultele religioase de pe lângă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. şi ale împuterniciţilor acestuia în teritoriu, publicarea cărora în presa „deschisă”, emisiunile radio şi la televiziune era considerată „inoportună”, adică, cu alte cuvinte, urmau a fi interzise spre difuzare (Ibidem, dosar 46, f. 29).

Toate „informaţiile şi materialele” difuzate de respectiva instituţie erau clasificate în nouă categorii.

Din prima categorie făceau parte datele generale despre numărul organizaţiilor religioase, bisericilor ce funcţionau, inclusiv a bisericilor catolice, moscheilor, mănăstirilor şi „altor case de rugăciuni”, datele despre numărul „slujitorilor cultelor religioase din U.R.S.S.”.

A doua categorie de informaţii care erau interzise de a fi mediatizate în ziare, la radio şi televiziune erau cele despre numărul de biserici, moschei, mănăstiri închise sau demolate şi scoase de la evidenţa „uniunilor religioase”, nu numai cu referire la toată Uniunea Sovietică, dar şi a celor referitoare la raioane, regiuni, ţinuturi şi republici (Ibidem, f. 30).

Se mai punea interdicţia pe difuzarea datelor despre numărul de „ritualuri săvârşite în cadrul uniunilor religioase, înregistrate la scara întregii U.R.S.S.” (categoria a III-a), datelor despre veniturile şi cheltuielile „organizaţiilor religioase din U.R.S.S.” (categoria a IV-a).

Categoria a cincea de „materiale”, asupra cărora se instituia acelaşi „tabu”, erau rapoartele, instrucţiunile, stenogramele, dările de seamă, datele statistice, comunicatele ş.a. care reflectau nivelul de religiozitate a populaţiei şi de respectare de către aceasta a ritualurilor religioase, atât la scara U.R.S.S., cât şi pentru fiecare republică unională în parte (Ibidem).

Cea de-a şasea categorie se referea la deciziile Consiliului pentru cultele religioase, dar şi cele ale structurilor sovietice locale privind exercitarea controlului asupra respectării legislaţiei cu privire la cultele religioase.

A şaptea categorie de informaţii interzise spre difuzare în mass-media sovietică erau datele cu caracter general despre numărul de persoane din rândul slujitorilor de cult, dar şi a enoriaşilor care au fost sancţionaţi în mod administrativ, dar şi penal pentru „violarea legislaţiei”, despre cultele religioase, atât la scara U.R.S.S., cât şi la cea a republicilor unionale (Ibidem).

Şi, în sfârşit, ultimele două categorii de „materiale şi informaţii”, despre care nu trebuiau informaţi cetăţenii sovietici, erau cele cu privire la datele cu caracter general despre relaţiile internaţionale ale „organizaţiilor religioase” din U.R.S.S., despre rapoartele „centrelor religioase” cu privire la delegaţiile peste hotare.

Erau interzise spre difuzare, de asemenea, şi datele despre tirajele ediţiilor cu caracter religios, editate în U.R.S.S. (Ibidem).

În felul acesta, crearea acestui vacuum informaţional în jurul cultelor religioase din U.R.S.S. urma să conducă, în viziunea autorilor acestui scenariu, la pierderea treptată a influenţei acestora în societate şi la dispariţia lor treptată. Bineînţeles, această „ostracizare informaţională” nu însemna că celelalte mijloace de anihilare a diferitor confesiuni religioase îşi pierdeau actualitatea – pur şi simplu, la cele vechi se mai adăuga una nouă – mai sofisticată.

La începutul anilor ’70 ai sec. al XX-lea o ţintă predilectă a cenzurii sovietice au devenit operele scriitorilor, dramaturgilor, oamenilor de cultură de origine iudaică, repatriaţi în Israel. Lucrările acestora erau retrase din reţeaua de biblioteci publice, librării pentru a fi ulterior distruse.

Întrucât şi din R.S.S. Moldovenească au plecat mai mulţi oameni de cultură, reprezentanţi ai acestei etnii, cărţile lor au avut un destin similar. În felul acesta, pe parcursul anilor ’70 cenzura chişinăuiană a instrumentat câteva asemenea operaţiuni.

Astfel, în baza ordinului nr. 2 – дсп, din 1 iunie 1973, semnat de şeful Glavlit-ului I. Stelea, s-a decis retragerea din bibliotecile publice şi din reţeaua de librării a cărţii lui Ia. Iachir – Lăpuşneanu Luna-şi paşte stelele, în limba „moldovenească”, Chişinău, Cartea Moldovenească, 1969, 152 p, 8.000 ex. Temeiul: Indicaţia CC al PCM.” (ANRM, Fond 3209, inv. 1, dosar 60, f. 2).

La 1 august 1975 I. Stelea i-a adresat lui V. Hropotinschi, preşedintele Comitetului de stat al editurilor R.S.S.M., o scrisoare în care menţiona, între altele, că ordinul Glavlit-ului din R.S.S.M. nr. 3 – дсп, din 25. VI.1975, cu privire la retragerea din librării a cărţilor lui M. S. Bruhis, nu fusese adus la cunoştinţa angajaţilor tuturor librăriilor (ANRM, Fond 3209, inv. 1, d. 80, f. 67).

Pentru cititorul neavizat vom menţiona că Mihail Bruhis (1.03.1919-6.12.2006) a fost traducător, publicist şi istoric din R.S.S.M. A deţinut funcţia de şef al Secţiei traduceri din cadrul Institutului de istorie a PCM de pe lângă CC al PCM. Decepţionat de regimul comunist din U.R.S.S., M. Bruhis emigrează în Israel.

Lucrarea care l-a consacrat se numeşte Rusia, România şi Basarabia – 1812, 1918, 1824, 1940, tipărită în limba rusă în anul 1979, la Tel Aviv, editată ulterior, în versiune română, la Chişinău, în anul 1992, la Editura Universitas, în care acesta a combătut cu argumente imbatabile multiple falsuri lansate de istoriografia sovietică.

În misiva sa, I. Stelea menţiona că şi în acest caz legat de M. Bruhis, ca şi în alte cazuri, în loc de ordin a fost expediată o scrisoare care sugera predarea cărţilor lui M. Bruhis în depozit. Mai mult decât atât, menţiona cenzorul-şef, se adeverise că angajaţii magazinului de anticariat din Chişinău nu erau familiarizaţi cu respectivul ordin (ANRM, Fond 3209, inv. 1, d. 80, f. 67).

În aceeaşi scrisoare I. Stelea relata că în timpul controlului selectiv al fondurilor de carte ale bibliotecilor Editurilor Lumina şi Cartea Moldovenească au fost descoperite cărţi care trebuiau să fie retrase conform ordinelor Glavlit-ului R.S.S.M. nr. 1 – дсп, din 23 ianuarie 1974 şi nr. 3 – дсп, din 25 iunie 1975 (Ibidem).

În calitatea sa de şef al Glavlit-ului I. Stelea îi solicita lui V. Hropotinschi să distribuie în toate librăriile ordine cu privire la retragerea cărţilor interzise şi să asigure un control sistematic al îndeplinirii respectivelor recomandări.

Lui Hropotinschi i se mai sugera să dea indicaţii şefului Moldknigtorg-ului şi directorilor editurilor să întreprindă măsuri pentru a nu admite pe viitor asemenea încălcări. Despre măsurile întreprinse V. Hropotinschi era invitat să raporteze Glavlit-ului (Ibidem, f. 67-68).

La 15 mai 1979 M. Mamei, adjunctul lui I. Stelea, îi raporta şefului Glavlit-ului unional, P. Romanov, că în baza ordinului nr. 3 – дсп, din 15 mai 1979, din reţeaua de biblioteci publice şi cea de librării urmau a fi retrase cărţile lui E. I. Bauh.

În calitate de temei a servit indicaţia verbală a lui I. P. Calin, secretar al PCM (Ibidem, dosar 115, f. 35). Efraim Bauh, născut la 13.01.1934 în or. Tighina, a fost poet, prozator, traducător, jurnalist, geolog.

Până în anul 1977 acesta îşi desfăşoară activitatea în temei la Chişinău, unde colaborează, în special, la ziarul „Molodej Moldavii”. În presa periodică din R.S.S.M. publică eseuri, articole, interviuri.

Versurile sale au fost adunate în paginile a nouă antologii şi plachete. A mai editat două cărţi pentru copii. A realizat traduceri din operele unor poeţi şi scriitori din R.S.S.M.: P. Boţu, P. Zadnipru, V. Teleucă, A. Codru ş.a. E. Bauh a fost ales membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. În anul 1977 se stabileşte în Israel.

Aici văd lumina tiparului culegerea sa de poezii Rauf (Văzduhul), romanele Chinşi Orman, Soarele sinucigaşilor – toate în limba rusă. Mai multe lucrări ale sale au fost traduse în limbile română, engleză, polonă, lituaniană, cehă etc.

Efraim Bauh este preşedinte al Uniunii Scriitorilor de limba rusă din Israel, precum şi preşedinte al Federaţiei Uniunii Scriitorilor din ţara sa (Calendar Naţional, 2009, Chişinău, 2008, p. 31).

Cărţile lui E. Bauh, care puteau fi retrase şi distruse în anul 1979, erau trei la număr: Efraim Bauh, Măzărichile dulci şi Contele Trufă, poveste pentru grădiniţa de copii şi şcoala primară, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1965, 28 p.; Efraim Bauh, Grani [Stihi], Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1963, 92 p.; Efraim Bauh, Vesennie klavişî [Stihi], Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1966, 115 p. (Ibidem).

Glavlit-ul unional recurgea la serviciile celui din R.S.S.M., atunci când considera necesar să fie cenzurate lucrările unor scriitori evrei de origine română, stabiliţi în Israel.

La 12.03.1979, şeful adjunct al Glavlit-ului unional, V. Fomiciov, i-a expediat o scrisoare lui I. Stelea, în care îi relata despre înţelegerea cu M. Mamei, adjunctul lui Stelea, de a-i încredinţa unuia din angajaţii Glavlit-ului de la Chişinău, care „cunoaşte limba română”, ca să lectureze cartea Şapte momente, scrisă în limba română, expediată din Israel unei persoane private, numele căreia nu era indicat.

Ulterior, cartea însoţită de un scurt rezumat urma să fie restituită Glavlit-ului de la Moscova (ANRM, Fond 3209, dosar 115, f. 29).

Peste patru săptămâni, la 10 aprilie 1979, şeful Glavlit-ului de la Chişinău îi raporta lui V. Fomiciov despre cenzurarea cărţii lui Izrael Marcus Şapte momente, din istoria evreilor din România, tipărită de Editura Glob din or. Haifa, Israel, în anul 1977. În cartea respectivă au fost inserate şapte povestiri din biografia a şapte persoane de origine iudaică, care au locuit în România (ANRM, Fond , inv. 1, d 115, f. 30).

Verdictul final al cenzorului chişinăuian a fost unul negativ. Acesta i-a incriminat autorului mai multe concluzii „periculoase”.

Prima era că scriitorul I. Marcus considera că viaţa celor şapte evrei-protagonişti ai acestei cărţi s-a constituit într-o „dramă”, pentru că aceştia, în primul rând, trăiau departe de statul Israel şi nu se bucurau de sprijinul din partea altor naţiuni.

A doua concluzie a prozatorului evreu, contestată de cenzorul sovietic, era că toate suferinţele celor şapte eroi ai cărţii erau cauzate de faptul că dânşii erau evrei.

În al treilea rând, autorului cărţii i se imputa că prin intermediul acestei cărţi este promovată ideea despre „exclusivitatea naţiunii evreieşti, reprezentanţilor săi, calificată de cenzor drept idee a unui „rasism rafinat şi a unui naţionalism”.

În al patrulea rând, cenzorului nu-i place că autorul cărţii deplânge soarta evreilor, oriunde aceştia s-ar afla – în ţări capitaliste sau socialiste, descriind viaţa lor ca pe o „dramă”, promovând ideea că „evreii pot obţine fericirea şi pacea doar în statul Israel”.

Cenzorului sovietic îi displace şi o altă concluzie a autorului cărţii: „Evreul nu trebuie să uite niciodată că el este evreu şi este obligat să acţioneze doar în interesul naţiunii sale”.

Şi, în sfârşit, în al cincilea rând, descriind suferinţele evreilor în cel de-al Doilea Război Mondial, autorul, în viziunea cenzorului, nu acuză fascismul, ci învinuieşte doar „persoane separate” în declanşarea războiului şi în omorurile în masă ale evreilor (Ibidem, f. 33-34).

Către sfârşitul anilor ’70 nici cenzura sovietică din R.S.S.M. nu mai făcea faţă avalanşei informaţionale, ineficienţa ei constituindu-se în anii ’80 în una din multiplele cauze ale disoluţiei imperiului sovietic. Cu toate acestea, cenzura draconică de tip comunist a făcut ravagii, decenii la rând, schilodind şi mutilând destinele nu doar ale reprezentanţilor culturii, ştiinţei din R.S.S.M.

Prin privarea de dreptul de a accede, în mod nestingherit, la informaţia utilă, pe care cenzorii sovietici, aceşti „ostaşi ai frontului invizibil”, au dosit-o cu multă „grijă”, s-au comis alte multiple crime, deformându-li-se şi conştiinţa sutelor de mii de basarabeni şi ale căror consecinţe le mai resimţim şi în prezent.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Falsuri istoriografice – de la aberațiile lui Mohov la dezinformarea continuă

 

 

Institutul de istorie Universala al Academiei de Stiinte din U.R.S.S. promova prin intermediul publicatiilor sale asa-zisele sale preocupari fata de istoria tuturor tarilor din Europa, America, Australia si Noua Zeelanda.

Desigur, o motivatie pentru a putea aborda istoria unor tari din sfera sa de influenta, România nefiind trecuta cu vederea în nici unul din numerele publicatiei. Iar „detaliere“ mergea pe recenzarea si dezvoltarea ideilor promovate de fel si fel de lucrari scrise de anumiti istorici sovietici.

De fapt, în numele unei false metodologii istoriografice, se înfaptuia o dirijare a polemicii împotriva lucrarilor scrise de adevaratii istorici. Lucrari care, începând cu 1970, devenisera tot mai numeroase si pertinente demonstrând rolul nefast al Cominternului.

Prin urmare, prin publicatiile institutului academic, istorici rusi încercau sa inoculeze teza conform careia dezvaluirile unor adevaruri cu privire la actiunile Cominternului faceau parte dintr-un proces mai larg de falsificare a istoriei universale. Sovietici “demonstrau” prin orice mijloace ca pactul sovieto-german din august 1939 a fost de fapt un pas de dreptate pentru Uniunea Sovietica, caci:

“Politica înteleapta a guvernului sovietic a permis revenirea pamânturilor Ucrainei, Bielorusiei, Moldovei, rupte anterior de catre imperialisti, sprijinirea popoarelor Estoniei, Letoniei si Lituaniei la instaurarea puterii populare, împingerea cu 300 km a frontierei apusene a U.R.S.S.”.

Simultan, la îndemnul Moscovei de a demonstra apartenenta de drept a Moldovei, istoricii din Chisinau aveau sa treaca si ei la o puternica ofensiva împotriva gândirii teoretice românesti, Moscova acordând fonduri substantiale pentru publicarea a numeroase lucrari în care istoricii din România, care scriau despre Basarabia, Bucovina si tinutul Hertei, erau catalogati ca “istorici burghezi si nationalisti contemporani”, “falsificatori burghezi ai istoriei”.

A fost si cazul lucrarii “Studii privind istoria formarii poporului moldovenesc”, volum aparut la Chisinau în 1978 si raspândit în mii de exemplare în Basarabia, Bucovina de Nord si Herta.

Autorul cartii era N.A. Mohov, care, justificându-si demersul prin faptul ca “istoria straveche a poporului moldovenesc, istoria aparitiei lui, ca o comunitate etnica distincta, suscita un mare interes din partea opiniei publice din U.R.S.S. si constituie una dintre cele mai complexe si discutabile teme ale istoriei poporului”, lansa o serie de teorii inepte.

Cele mai multe legate desigur de originea “poporului moldovenesc”, Mohov încercând sa demonstreze ca teritoriul Moldovei nu a facut parte din Dacia Romana.

Ca argument, el mentiona ca istoria Daciei Romane nu se refera nemijlocit la istoria Moldovei si ca, de peste un mileniu, slavii ar fi format baza populatiei, acestia influentând si, totodata, asimilând populatia romanica.

Dupa Mohov, la venirea slavilor în fosta Dacie Romana, “influenta romana fusese deja distrusa de popoarele migratoare”, drept pentru care sustine el falsificând violent istoria “de pe urma stapânirii romane nu s-a mentinut nici un nume de oras sau sat, slavii dându-le acestora nume în limba lor”.

Totodata, în sustinerea tezelor sale, autorul considera ca din amestecul a doua limbi, nu se putea forma o a treia, ci, învingea una dintre ele, aceasta îmbogatindu-se pe seama celeilalte.

Asa se explica, în viziunea lui Mohov, faptul ca în regiunile dunarene a luat nastere limba valaha. În carte, mai apar si alte aberatii, de la teoria ca “procesul transformarii valahilor în moldoveni a avut loc dupa asezarea valahilor pe teritoriile de la rasarit de Carpati” la faptul ca “între moldoveni si munteni au existat si deosebiri si antagonisme” ori ca “românii din Valahia de Sus se deosebesc din punct de vedere etnic de moldoveni, mai mult decât de bulgari”.

O carte plina de venin uzitata ca mijloc de dezinformare istorica si raspândita prin grija Moscovei în mii de exemplare.

Din nefericire, astazi, lucrurile nu s-au schimbat prea mult pentru românii din Basarabia, ei trebuind sa lupte în continuare împotriva dezinformarilor promovate de guvernele comuniste promoscovite ale Chisinaului. Si astazi se falsifica în mod brutal istoria românilor, în special pentru a se dovedi ca moldovenii din Basarabia s-ar fi dezvoltat sub forma unor comunitati etnice distincte, rupte de patria mama.

Pentru aceasta, se lucreaza însa mai subtil, cu lucrari non-istoriografice, usor de asimilat la nivelul maselor, un exemplu reprezentându-l Dictionarul moldovo-român, blasfemie folosita pentru a se argumenta existenta unei asa-zise limbi moldovenesti, diferita de limba româna.

Rolul acestei lucrari, semnata de unul din promotorii moldovenismului în perioada sovietica, Vasile Stati, este acela de a alunga din inimile basarabenilor limba româna, de a-i stirbi acesteia functia de unitate dintre fratii de dincolo si de dincoace de Prut.

Un dictionar jignitor pentru toti românii, indiferent de hotarele tarilor în care traiesc. Si care nu reprezinta un eveniment izolat, ci face parte dintr-un proces amplu de deromânizare a Basarabiei.

Ca dovada, promovarea unor proiecte vizând Legea pentru politica nationala de stat a Republicii Moldova. Proiect în care se promoveaza teza ca Republica Moldova constituie “o continuare politico-juridica a procesului multisecular de statalitate”.

Astfel, conform initiatorilor, moldovenii reprezinta, alaturi de membrii altor etnii (ucrainiene, ruse, gagauze, bulgare, evreesti si bieloruse), doar o nationalitate fondatoare a statului, motiv pentru care este firesc ca rusa sa aiba statutul de limba de comunicare interetnica, aplicându-se obligatoriu în toate sferele societatii, inclusiv la nivelul institutiilor.

De asemenea, pentru a sfarâma conexiunile istorice firesti si naturale cu patria mama, în proiect se subliniaza si necesitatea ca politica nationala de stat sa fie orientata spre neutralizarea politica si juridica a “necontenitelor tentative de negare a existentei natiunii moldovenesti si a statalitatii moldovenesti”.

Totodata, se solicita adoptarea de masuri pentru încetatenirea etnonimului “moldovean” si a glotonimului “limba moldoveneasca”, precum si pentru neadmiterea restrângerii sferei de folosire a limbii ruse.

Astfel, scopul final îl reprezinta asigurarea si consolidarea unei polietnicitati multilingvistice în Moldova, actiune prin care s-ar putea realiza destramarea identitatii românesti a moldovenilor.

Iar cum un rol important îl joaca tinerele generatii, dezinformarea si manipularea este îndreptata prioritar spre acestea, stipulându-se ca educatia sa fie orientata prioritar spre învatarea limbii moldovenesti si a Istoriei Moldovei ca elemente de baza ale noii identitati nationale, dar si spre extinderea functiilor oficiale ale limbii ruse.

Aberatii folosite de tradatorii filorusi de la  Chisinau urmareau  un singur scop: sfarâmarea adevaratei identitati a Basarabiei.

Pentru ca, asa cum se întâmpla în anii ‘70, când în Moldova apareau zeci de lucrari ce încercau sa fundamenteze în constiinta tinerelor generatii, ideea formarii poporului moldovenesc într-o structura etnica distincta, si astazi monstrii anti-românismului sunt la fel de activi, promovând teorii conform carora în Moldova populatia ar fi aparut ca etnos aparte si producând “dovezi” pentru a demonstra ca între moldoveni si munteni au existat “si deosebiri, si antagonisme” ori ca, din punct de vedere etnic, românii din Valahia de Sus se deosebesc de moldoveni mai mult decât de bulgari.

 

 

 

  Autori (surse) :

 

1. Alex Pușcașu -/www. ziarulnatiunea.ro  de-la-aberatiile-lui-mohov-la-dezinformarea-continua  ;

2. Ion VARTA – Revista Limba Română Nr. 3-6, anul XXI, 2011

03/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: