CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

17 martie 1991 – Populaţia Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti a boicotat referendumul de restabilire a fostei Uniuni Sovietice

 

 

 

Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice.

 

 

În data de 23 iunie 1990, Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova, înţelegând responsabilitatea istorică pentru soarta Moldovei dintre Prut şi Nistru, care are o istorie, cultură şi tradiţii milenare proprii, declara solemn Republica Sovietică Socialistă Moldova stat suveran, afirmând totodată că purtătorul şi sursa suveranităţii este poporul şi că suveranitatea R.S.S. Moldova este unica şi necesara condiţie a existenţei statalităţii Moldovei. 

Practic, era vorba de o declaraţie de independenţă, chiar dacă a fost evitat cuvântul respectiv.

În anul 1990, la Chişinău se produseseră mai multe evenimente semnificative: alegerile libere în Sovietul Suprem al R.S.S.Moldoveneşti, adoptarea Drapelului şi a Stemei de Stat, modificarea denumirii republicii din R.S.S. Moldovenească în R.S.S. Moldova, crearea comisiei de elaborare a noii Constituţii, emiterea Declaraţiei de suveranitate de la 23 iunie 1990, alegerea preşedintelui R.S.S. Moldova etc.

Nu a trecut mult timp, şi în ziua de 27 august 1991, o mare de oameni a declarat în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, independenţa acestui încercat pământ românesc dintre Nistru şi Prut, parte a Moldovei marelui Ştefan, scriind unul dintre marile capitole ale istoriei  sale frământate. 

 

 

 

17 ianuarie 1991- populaţia R. Moldova respinge participarea la referendumul privitor la menţinerea URSS

Anul 1991 a fost, incontestabil, anul unor schimbări majore pentru spaţiul sovietic,  transformările demarate în anii ’80 încheindu-se cu dizolvarea U.R.S.S. şi apariţia unor noi state independente.

Pentru RSS Moldovenească, anul 1991 a avut un început promiţător în procesul de obţinere a independenţei şi de construire a unui stat democratic, deşi acesta a fost dramatic pentru republicile baltice, unde au avut loc confruntări directe între dorinţa de libertate, democraţie şi independenţă a populaţiei băştinaşe şi sistemul autoritar sovietic, care forţa menţinerea U.R.S.S.

 În urma ciocnirilor stradale  dintre forţele de ordine sovietice şi populaţia civilă de la Vilnius, în zilele de 11-13 ianuarie au fost ucişi 14 oameni şi răniţi peste 600.

Câteva zile mai târziu, forţele speciale sovietice  au ucis la Riga patru persoane din rândul protestatarilor. Marea Britanie a fost una dintre primele puteri din Vest care a dezaprobat acţiunile militare din Vilnius şi Riga, susţinând „reformele, şi nu represiile”, şi a condamnat conducerea U.R.S.S. pentru tentativa de muşamalizare a evenimentelor din Lituania.

În R.S.S.Moldovenească, forţele democratice au luat atitudine, pe data de 13 ianuarie 1991, la Chişinău având loc un mare miting al Alianţei Naţionale pentru Independenţă „16 Decembrie”, la care a fost condamnată agresiunea sovietică împotriva Lituaniei.

Protestele din republicile baltice au condus la ieşirea lor din componenţa URSS: independenţa Lituaniei a fost declarată la 11 martie 1990, independenţa Letoniei şi a Estoniei – la 3 martie 1991.

Spre deosebire de Lituania, Letonia sau Georgia, R.S.S. Moldova a fost ocolită de confruntări soldate cu victime, însă mişcarea de renaştere naţională era în continuă amplificare şi avea un impact direct asupra clasei politice de la Chişinău.

Astfel, la 4 februarie 1991, Petru Lucinschi este nevoit să demisioneze din funcţia de prim-secretar al CC al PCM, fiind înlocuit de Grigore Eremei.

Rolul Partidului Comunist al URSS s-a diminuat continuu. Primele organizaţii social-politice şi politico-culturale de alternativă la dictatura partidului comunist au fost înregistrate la Chişinău în toamna anului 1989, iar primul partid politic necomunist înregistrat oficial în Moldova a fost Partidul Social Democrat din Moldova, creat la 13 mai 1990.

Deşi Universitatea marxist-leninistă de la Chişinău şi Cursurile de calificare a cadrelor de partid sovietice şi ideologice ale CC al PC din Moldova au fost închise încă în luna iunie 1990, în majoritatea universităţilor au fost predate cursuri de istorie a PCUS şi de comunism ştiinţific, până la finele anului de studii 1990-1991.

Toate acestea au creat premizele pentru proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova, însă evenimentele destabilizatoare, precum formarea Republicii Sovietice Socialiste Găgăuzia şi a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Nistrene au stânjenit procesul de consolidare a independenţei şi integrităţii acestei ţări.

La insistenţele autorităţilor de la Chişinău de a se lua măsuri în privinţa mişcărilor separatiste, M. Gorbaciov, preşedintele U.R.S.S., semnează la 22 decembrie 1990 un decret care garanta integritatea R.S.S.M. în cadrul U.R.S.S. care agrava situaţia. Acest fapt a fost mai degrabă o avertizare la adresa mişcării de renaştere naţională, decât o intenţie de a asigura liniştea şi integritatea R.S.S. Moldova.

La insistenţele autorităţilor de la Chişinău de a se lua măsuri în privinţa mişcărilor separatiste, M. Gorbaciov, preşedintele U.R.S.S., a semnat la 22 decembrie 1990 un decret care garanta integritatea R.S.S.Moldova în cadrul U.R.S.S. , fapt care agrava situaţia.

Acest document a fost mai degrabă o avertizare la adresa mişcării de renaştere naţională, decât o intenţie a conducerii Uniunii Sovietice şi a lui Gorbaciov de a asigura liniştea şi integritatea R.S.S. Moldova.

La 17 martie 1991, în ciuda presiunilor exercitate de organele de stat ale Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), populaţia Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM), deja suverană la acel moment, a refuzat să participe la referendumul privitor la menţinerea URSS.

Trebuie remarcat faptul că referendumul unional din 17 martie 1991 era prima consultare populară de acest fel de la crearea U.R.S.S.

 

Întrebarea supusă votului popular a fost :  

„Considerați că este necesar să se păstreze Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice  ca o federație reînnoită de republici suverane egale, în care vor fi pe deplin garantate drepturile și libertățile  persoanelor indiferent de naționalitate? „.  

 

 

 Chiar dacă în multe dintre republicile unionale referendumul a avut totuşi loc, în R.S.S.Moldovenească acesta a fost boicotat de majoritatea populaţiei, la el participând doar cetăţenii din unele raioane din est (Transnistria de azi) şi Găgăuzia, în majoritate rusofoni.

 

 

 

 

 

Nereuşita desfăşurării referendumului în unele republici unionale, printre care şi RSS Moldovenească, nu a împiedicat Comitetul Central al URSS să declare că majoritatea respondenţilor care au participat la vot  au optat pentru restabilirea Uniunii Sovietice şi prin urmare aceasta trebui refăcută.

Referendumul  unional din 17 martie 1991 va servi ulterior ideii de creare a Comunităţii Statelor Independente (CSI), care este şi astăzi o organizaţie internaţională formată din foste republici care făcuseră parte din URSS. 

În ceea ce priveşte R.S.S. Moldova, aceasta  începe să se manifeste treptat ca entitate politică independentă atât pe plan naţional, cât și pe plan internaţional. Mircea Snegur a efectuat, între 11 şi 17 februarie 1991, prima sa vizită oficială în calitate de preşedinte la Bucureşti.

Cu o lună mai târziu, la 25 martie 1991, Adrian Năstase, Ministrul român de Externe, şi Nicolae Ţâu, Ministrul moldovean de Externe, au semnat Protocolul privind colaborarea dintre Ministerul Relaţiilor Externe al R.S.S.M şi Ministerul Afacerilor Externe al României – primul document comun al celor două ţări.

 

 

 

Harta administrativă actuală a Republicii Moldova

Harta administrativă actuală a Republicii Moldova

 

Pe data de 24 iunie 1991, Parlamentul României a declarat nul Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, iar trei zile mai târziu, cu prilejul comemorării a 51 de ani de la anexarea Basarabiei de către U.R.S.S., doi membri ai Comitetului de politică externă al Senatului SUA, senatorii republicani Jesse Helms (Carolina de Nord) şi Larry Prester (Dakota de Sud), au prezentat Senatului american un proiect de rezoluţie în favoarea autodeterminării şi reunificării Basarabiei şi Nordului Bucovinei cu România.

În perioada 26-28 iunie 1991, sub egida Parlamentului Republicii Moldova a avut loc Conferinţa Internaţională „Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia”, în cadrul căreia participanţi din 16 ţări au declarat că „Pactul şi Protocolul său adiţional secret sunt nule ab initio, iar consecinţele lor trebuie eliminate”.

La 27 martie 1991, pentru prima dată după anul 1944, la Chişinău a fost serbat evenimentul Unirii din 1918 a Basarabiei cu România. Deşi problema reunificării Basarabiei cu România era populară în societate, liderii politici de atunci – I. Iliescu, M. Snegur, P. Lucinschi, P. Roman – susţin că nu au discutat acest subiect la întâlnirile lor oficiale.

Către mijlocul anului 1991, autoritatea U.R.S.S. pe plan extern scăzuse semnificativ. La 1 iulie 1991 se dizolvă Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia au convenit cu U.R.S.S. asupra retragerii trupelor sovietice de pe teritoriile lor.

Din acel moment, un şir de state est-europene şi-au declarat intenţiile de integrare în structurile NATO.

În perioada 18-21 august 1991, la Moscova a avut loc o tentativă de lovitură de stat, organizată de un grup comunist reacţionar cu intenţia de a împiedica destrămarea U.R.S.S., aşa-numitul puci anti-Gorbaciov.

Pe data de 18 august 1991, G. Ianaev, vicepreşedintele U.R.S.S., a semnat un decret prin care îşi asuma exercitarea atribuţiilor de preşedinte al U.R.S.S. începând cu 19 august 1991:

„În legătură cu faptul că Mihail Sergheevici Gorbaciov, din motive de sănătate, nu-şi poate exercita funcţiile de preşedinte al U.R.S.S., am preluat, în baza articolului 127 (7) al Constituţiei U.R.S.S., exercitarea obligaţiilor de preşedinte al U.R.S.S. începând cu ziua de 19 august 1991”.

În aceeaşi zi, conducerea sovietică, reprezentată de G. Ianaev, V. Pavlov şi O. Baklanov, declară stare de urgenţă în U.R.S.S. şi creează Comitetul de Stat pentru Starea de Urgenţă (CSSU al U.R.S.S.).

La Chişinău situaţia a fost stabilă, conducerea republicii reuşind să menţină o stare de calm. La 20 august 1991, Televiziunea şi Casa Radioului de la Chişinău au fost luate sub pază de grupuri de cetăţeni care optau pentru democraţie, iar preşedintele Republicii Moldova a emis Decretul cu privire la crearea Consiliului Suprem de Securitate al Republicii Moldova.

La 21 august 1991 a fost adoptată Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova prin care se condamnau acţiunile de la Moscova, lovitura de stat fiind calificată „drept o gravă crimă de stat îndreptată împotriva suveranităţii republicilor, care poate aduce popoarelor prejudicii enorme”.

În această declaraţie, organul legislativ îi îndemna pe soldaţii şi ofiţerii Armatei Sovietice să nu ia parte la acţiuni ce contravin normelor constituţionale şi să nu uite de necesitatea respectării drepturilor omului şi a organelor legitime ale puterii de stat locale, iar cetăţenii Republicii Moldova erau chemaţi să respingă calea violenţei şi a dictatului, iar în caz de uzurpare a puterii de stat să manifeste nesupunere civică.

Totodată, la 21 august 1991, Parlamentul de la Chişinău adoptă Hotărârea cu privire la situaţia din Republica Moldova în legătură cu lovitura de stat din U.R.S.S., prin care se recunoaşte că M. Gorbaciov a fost înlăturat nelegitim din funcţia de preşedinte al U.R.S.S. de către un grup de aventurieri politici de orientare reacţionară, şi aprobă Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova privind situaţia din U.R.S.S.

De asemenea, se propune deputaţilor poporului ai U.R.S.S. din partea Moldovei ca, la apropiata sesiune a Sovietului Suprem al U.R.S.S., să ceară demisia lui A. Lukianov, preşedinte al Sovietului Suprem al U.R.S.S., din cauza poziţiei şi rolului lui în evenimentele de la 18-19 august 1991.

În hotărâre se cere organelor republicane şi locale ale puterii de stat şi administraţiei de stat să se conducă cu stricteţe în activitatea lor de legislaţia republicii, iar Comitetul pentru Securitatea Statului, Ministerul de Interne şi Procuratura Republicii Moldova, de comun acord cu organele autoconducerii locale, să identifice persoanele care au executat deciziile ilegale ale aşa-zisului „comitet de stat pentru starea excepţională în U.R.S.S.” sau au contribuit la îndeplinirea lor şi să le tragă la răspundere conform legii.

La 22 august 1991, M. Gorbaciov revine la Moscova după trei zile de arest petrecute la reşedinţa din Crimeea, iar la 25 august demisionează din funcţia de secretar general al PCUS, ceea ce a însemnat căderea puterii partidului unic în U.R.S.S.

Pe data de 23 august 1991, Prezidiul Parlamentului Republicii Moldova aprobă o Hotărâre prin care „se interzice activitatea Partidului Comunist din Moldova pe întreg teritoriul republicii şi se naţionalizează întreaga avere a PCM”.

În aceeaşi zi M. Snegur, preşedintele Republicii Moldova, solicita, printr-o telegramă oficială, ajutorul lui M. Gorbaciov, ministrul Apărării şi preşedintele U.R.S.S., şi al lui B. Elţin, preşedintele RSFSR, în problema acţiunilor liderilor separatişti din autoproclamatele republici nistreană şi găgăuză (Smirnov, Ryleakov, Pologov, Topal, Chindighelean ş.a.) şi a susţinerii lor de către I. Morozov, şeful Comandamentului Regiunii Militare Odesa.

În telegramă se menţiona că liderii separatişti din Moldova au sprijinit practic oficial lovitura de stat din august 1991 şi comitetul criminal şi continuă să acţioneze în spiritul stării excepţionale, încurajaţi de trupele Regiunii Militare Odesa.

În această situaţie M. Snegur îl roagă pe M. Gorbaciov să dea dispoziţiile corespunzătoare Comandamentului Regiunii Militare Odesa pentru încetarea acordării ajutorului criminalilor de stat sus-menţionaţi.

După evenimentele de la Moscova a urmat valul declaraţiilor de independenţă ale republicilor unionale: 24 august – Ucraina, 27 august – Moldova, 31 august – Uzbekistan şi Kirghizia (ori Kyrgyzstan), 9 septembrie – Tadjikistan, 18 octombrie – Azerbaidjan etc., ultimul declarându-şi independenţa Kazahstanul, la 16 decembrie 1991.

Parlamentul Republicii Moldova a aprobat, prin vot nominal, Declaraţia de independenţă şi a adoptat imnul naţional „Deşteaptă-te, române!”.

Republica Moldova devenea astfel un stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul, fără niciun amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale.

Din momentul adoptării Declaraţiei de independenţă, Republica Moldova a capătat statutul de subiect de drept internaţional şi a înaintat către ONU şi OSCE cererea de a fi admisă ca membru cu drepturi depline în aceste organizaţii, asumându-şi disponibilitatea să adere la Actul Final de la Helsinki şi la Carta de la Paris pentru o nouă Europă.

La 3 septembrie 1991 a fost stabilită frontiera de stat a Republicii Moldova şi a fost semnat Decretul privind retragerea de pe teritoriul republicii a trupelor Armatei Sovietice.

 

 

 

 

 

La momentul declarării independenţei, Republica Moldova avea  o populaţie de 4.366.300 de locuitori, dintre care 53% locuiau în mediul rural, o suprafaţă de 33.700 km2  şi era organizată administrativ în 40 de raioane.

La 3 septembrie 1991, România a devenit prima ţară care a recunoscut independenţa Republicii Moldovala doar cîteva ore după proclamarea acesteia. Federaţia Rusă a recunoscut independenţa statului moldovenesc în decembrie 1991.

La 8 decembrie 1991 au avut loc primele alegeri prezidenţiale în Republica Moldova, la care au participat 92% dintre cetăţenii cu drept de vot, 67,49%  votând pentru Mircea Snegur, acesta fiind desemnat primul preşedinte al Republicii Moldova, ales prin sufragiu universal.

Tot în data de 8 decembrie 1991, preşedinţii Rusiei, Bielorusiei şi Ucrainei – B. Elţin, St. Şuşkevici şi respectiv, L. Kravciuk – au semnat, la Belovezskaia Puscha, acordul de înfiinţare a Comunităţii Statelor Independente şi au proclamat încetarea existenţei U.R.S.S.

În acest context, Mihail Gorbaciov a trebuit să demisioneze din funcţia de preşedinte al U.R.S.S., declarând funcția sa desființată şi devenind astfel primul şi ultimul preşedinte al Uniunii Sovietice.

Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) a încetat să mai existe pe 26 decembrie 1991 prin declarația nr. 142-H a Sovietului Suprem al Republicilor Uniunii Sovietice, care a  recunoscut independența a douăsprezece republici ale Uniunii Sovietice.  

Imediat după evenimentele din august 1991, o bună parte a lumii a crezut în colapsul sovietic şi în detaşarea de trecutul totalitar, însă după o scurtă perioadă realităţile s-au dovedit a fi altele pentru o bună parte dintre republicile ex-unionale.

Iniţiativa celor trei preşedinţi de la Belovezhskaja Puscha a fost oficializată la 21 decembrie 1991, la Alma-Ata, prin semnarea Declaraţiei, Protocolului şi Convenţiei cu privire la crearea Comunităţii Statelor Independente.

 Cei 11 membri fondatori ai CSI au fost: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Republica Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan. În decembrie 1993 s-a alăturat și Georgia, în circumstanțe controversate, în urma unui război civil în care trupele rusești au intervenit de partea guvernului lui Șevardnadze.

În urma evenimentelor din august 2008, când trupele rusești au intervenit din nou în Georgia, pentru susținerea regimurilor separatiste sud-osetine și abhaze, parlamentul georgian a votat în unanimitate retragerea Georgiei din CSI, pe data de 14 august 2008. Ca urmare a anexării Crimeii de către Rusia, Ucraina s-a retras din CSI în 2014.

 Mircea Snegur, preşedintele Republicii Moldova, a semnat actul de aderare la această organizaţie  fără consultarea prealabilă a legislativului, afirma atunci şi susţine şi astăzi,  că nu exista altă opţiune dat fiind faptul că Moldova risca atunci să intre într-o blocadă economică prelungită şi dezastruoasă.

Într-adevăr, R.Moldova se afla  într-o situaţie extrem de complicată, după ce Transnistria se declarase independentă  pe 2 septembrie 1990, urmată de Găgauzia la 19 august 1991.

Mai mult, liderii regiunii separatiste transnistrene încercau să inducă ideea că numai prin aderarea R. Moldova la CSI existau şanse de a rezolva conflictul de pe Nistru.

Tânărul stat a fost pus la grea încercare, când în data de 2 martie 1992, a fost declanşat cu sprijinul făţiş al Rusiei războiul de la Nistru, care a lăsat în urmă sute de morți şi răniți, familii despărţite şi destine distruse.

Gărzi separatiste şi unităţi de cazaci mercenari, cărora li s-au alăturat militarii ruși din Armata a 14-a dislocaţi în stânga Nistrului, au atacat posturile de poliţie şi alte organe ale puterii de stat  loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului, consolidându-şi  controlul  în Transnistria şi  proclamând o aşa zisă republică moldovenească nistreană, care există şi în prezent grţie ajutorului militar şieconomic rusesc.

Acum, după aproape trei decenii , observăm însă că acest pas a fost o capcană care a compromis pentru mult timp şansele de aderarea a Moldovei la UE.

De asemenea, mai trebuie menţionat că Mircea Snegur nu a semnat aderarea Moldovei la toate documentele de constituire a CSI, excluzând de la semnare  pachetul politico-militar al acestei noi structuri interguvernamentale create sub egida Moscovei, Chişinăul declarând din start că nu va participa la angajamentele cu caracter militar şi de securitate dintre statele membre ale Comunităţii Statelor Independente.

Primul parlament de la Chişinău, dominat de forţele democratice care au produs ruptura de URSS şi au proclamat independenţa Republicii Molodva, a refuzat să ratifice acordul de constituire a comunităţii.

Abia după ce, în 1994, în parlamentul de la Chişinău a venit majoritatea agrarian-nostalgică, acordul de constituire a CSI a fost ratificat şi Republica Moldova a devenit de fapt o membră a comunităţii. Timp de 3 ani şi jumătate, Moldova a participat la CSI în calitate de membru asociat sau după unii cercetători, Moldova a avut statut de observator pe lângă CSI.

Trebuie amintit şi faptul că americanii au insistat mult timp, inclusiv secretarul de stat american James Baker care a vizitat Chişinăul în februarie 1992, ca Moldova să ratifice Protocolul de la Alma-Ata, ca o condiţie sine qua non de recunoaştere diplomatică de jure a ţării de către SUA şi deschiderea ambasadei americane în Republica Moldova.

Aceste presiuni au fost coordonate cu Rusia, care, deşi a recunoscut independenţa Moldovei pe 18 decembrie 1991, a stabilit relaţii diplomatice bilaterale cu Chişinăul abia la 6 aprilie 1992.
Astăzi se discută pe larg în ce măsură statutul de membru al CSI este sau nu compatibil cu cel de ţară care îşi propune drept obiectiv strategic aderarea la Uniunea Europeană.

Există numeroase studii potrivit cărora scopurile de integrare în CSI, nu sunt compatibile cu calitatea de membru al UE. Cu toate acestea, nici una dintre guvernările de la Chişinău nu a pus hotărât timp de aproape 30 de ani problema ieşirii din CSI, chiar dacă integrarea europeană a fost declarată o prioritate absolută a politicii externe a Republicii Moldova.

Oficial, Uniunea Sovietică a încetat să existe la 31 decembrie 1991. De atunci au trecut aproape trei decenii, dar o  întrebare a sociologului Dan Dungaciu, rămâne foarte actuală pentru societatea moldovenească – „Poţi scoate R.Moldova din U.R.S.S., dar cum scoţi U.R.S.S. din R.Moldova? .

Din păcate, acest al doilea stat românesc încă se mai confruntă cu un şir de probleme care îşi au originile în perioada regimului totalitar comunist şi care încă nu au putut fi depăşite.

 

 

Surse: 

 

http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1290

http://www.istoria.md/articol/508/Declara%C5%A3ia_de_suveranitate_a_Republicii_Sovietice_Socialiste_Moldova__RSSM_

http://www.istoria.md/articol/763/17_martie,_istoricul_zilei

https://www.europalibera.org/a/24430709.html

http://unimedia.info/stiri/evenimentele-care-au-marcat-cei-26-de-ani-de-independenta-a-republicii-moldova-7-aprilie-2009–liberalizarea-regimului-de-vize–eurovision-2017-138313.html

17/02/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Identitatea naţională a basarabenilor şi legislaţia lingvistică

 

 

Imagini pentru limba moldoveneasca photos

Legislaţia lingvistică şi identitatea naţională a basarabenilor

Limba exprimă sufletul unei naţiuni, din care cauză, observa Bogdan-Petriceicu Hasdeu, ea se identifică, la drept vorbind, cu etnia, cu naţiunea care o vorbeşte, cu naţionalitatea.

Dacă moare limba (în sensul că purtătorii renunţă la ea, cu sila sau benevol, în virtutea anumitor circumstanţe), „mor” şi vorbitorii ei ca reprezentanţi ai unei etnii sau naţiuni concrete, se dizolvă în comunitatea al cărei mijloc de comunicare l-au acceptat.

Nu în zadar şi clasicii marxismului au considerat limba, alături de particularitățile psihice și morale, drept una din trăsăturile constitutive ale naţiunii.

Imperiile, marile puteri acaparatoare de teritorii şi asimilatoare de naţiuni, întotdeauna au urmărit scopul de a estorca bogăţii, de a obliga la muncă în propriul folos, dezinteresați cel puţin de supravieţuirea populaţiilor cucerite, de dezvoltarea limbilor naţionale, a culturii şi civilizaţiei lor.

Statele dominante se deosebesc prin gradul şi mijloacele de exploatare, de amestec direct sau indirect în menţinerea fiinţei naţionale a celor aserviţi.

Pentru coloniştii albi din Africa, negrii erau pur şi simplu robi, forţă de muncă neplătită sau ieftină, cotropitorii fiind interesaţi, întâi de toate, de bogății și profit, nu de asimilarea propriu-zisă a băştinaşilor, de nimicirea limbilor şi obiceiurilor patriarhale.

Otomanii au stors timp de trei sute de ani bogăţiile Ţărilor Române, mulţumindu-se cu sporirea anuală a dijmelor, fără a se amesteca însă în chestiunile de limbă, cultură spirituală şi civilizaţie românească.

Imperiul ţarist rus însă, pe lângă ferocităţile sau şiretlicurile prin care a cucerit teritoriile şi popoarele neruse (războaiele crâncene pentru acapararea Crimeii, Caucazului; înşelarea prin diverse momeli a indigenilor din Siberia; apelul la creştinismul comun şi apărarea acestuia de pericolul osmanlâu în cazul popoarelor din Europa Răsăriteană etc.), odată ce le-a supus, a purces prin cele mai brutale şi machiavelice metode la deznaţionalizarea lor în masă, la rusificarea intensivă în scopul unei asimilări totale.

Rusia sovietică, în calitate de urmaş nemijlocit al imperiului, ulterior Uniunea R.S.S., pretinsă federaţie a unor state care s-ar fi unit şi s-ar putea desprinde oricând ar dori benevol, nu a renunţat la metodele menţionate, ba dimpotrivă, le-a multiplicat şi desăvârşit în ceea ce priveşte „tehnica” de camuflare a intenţiilor de cucerire, asimilare, creare a unui om şi popor nou (homo sovieticus, populus sovieticus), decretând (deci impunând) limba rusă drept limbă de comunicare şi înţelegere între naţiuni şi drept „limbă maternă” a reprezentanţilor naţiunilor şi poporaţiilor neruse.

Astfel, în cazurile de rapt (Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, Carelia), în pofida denaturării crase a adevărului istoric şi ştiinţific, ca să se şteargă orice urmă de apartenenţă la un anumit stat încă existent, la o anumită naţiune şi limbă afirmată, au fost schimbate etnonimul popoarelor [pentru a se crea iluzia că e vorba de o altă naţiune (moldoveni în loc de români basarabeni, români bucovineni, români herţeni; careli în loc de finlandezi)] şi glotonimul [limba moldovenească în loc de limba română, limba carelă în Republica Autonomă Carelo-Fină în loc de limba finlandeză, limba tadjică în Tadjikistan în loc de limba persană nouă sau farsi (pentru a infiltra în conştiinţa vorbitorilor şi a li se inocula necunoscătorilor minciuna că ar fi vorba de o altă limbă)].

Istoria vitregă şi zbuciumată de peste 200 de ani a mult pătimitei blânde Basarabii şi a dulcii Bucovine de Nord a zdruncinat din temelie conştiinţa identitară a băştinaşilor de origine română.

Aceştia, cu mici excepţii, din neştiinţă sau indiferenţă, din încăpăţânare sau ambiţie ţinutală, dar, cel mai mult, din teama de consecinţe pentru destinul lor, al copiilor şi nepoţilor, nu au recunoscut că sunt români (unii având peste Prut fraţi, surori, nepoţi, rude de diverse grade) sau au renunţat, mutându-se cu locul de muncă şi de trai în Republica Moldova, la naţionalitatea română din paşaportul ucrainean, declarând că sunt moldoveni şi că nu vorbesc româneşte.

Aceștia afirmă că sunt moldoveni şi că vorbesc moldoveneşte. Bieţii de ei! Pentru dânşii sunt români numai cei de peste Prut, iar limba română ar vorbi-o tot numai românii de peste Prut!..

Dacă ar putea să-şi izgonească frica din sânge fără a trişa, ar conştientiza că a fi moldovean (după locul de naştere, locul de trai şi ca cetăţenie) nu înseamnă a nu fi român (de etnie, naţionalitate), iar a vorbi moldoveneşte (adică româneşte cu particularităţi locale, „moldoveneşti”) nu înseamnă a vorbi altă limbă decât românul, ci aceeaşi limbă cu el, româna. Dacă strămoşii, străbunicii, bunicii, părinţii ţi-au fost români (de la lat. romanus „roman”, cu trecerea lui „a” latin în „â”; poporul român, prin păstrarea acestui nume, este singurul popor romanic care îşi demonstrează latinitatea, legătura sa cu patria latinilor, Roma!), nu poţi fi prin sânge decât român şi numai apoi, după locul de naştere sau de trai, moldovean sau transnistrean, bucovinean, oltean, maramureşean, ardelean, bănăţean etc.

Dacă predecesorii au vorbit româna, moștenind de la ei vorbirea, tot limba română o vorbeşti, chiar dacă nu-i cunoşti toate subtilitățile lexicale, stilistice, chiar dacă, să admitem, nu-i cunoşti toate normele literare, o vorbeşti cu particularităţi locale (moldoveneşti pentru moldovean, ardeleneşti pentru ardelean, bănăţene pentru bănăţean etc.), totuna limba pe care o vorbeşti este o varietate teritorială a românei unice, tot limbă română este, în definitiv.

Cronicarii moldoveni au observat pe bună dreptate că, deşi după locul de trai ne numim moldoveni, munteni, maramureşeni, sub un nume generic suntem toţi români.

Cantemir, domnitorul, de asemenea ştia că noi, românii, de oriunde am fi, suntem romano-moldo-vlahi, urmaşii daco-romanilor.

În Regulamentul Organic al Ţării Româneşti (1831) şi în cel al Moldovei (1832), ţinându-se cont de fiecare dintre cele două principate româneşti pentru care au fost create şi întrucât nu era vorba încă de existenţa unui (altminteri, iminent) stat românesc unitar, locuitorii Munteniei erau numiţi munteni (boieri munteni, de exemplu), iar cei ai Moldovei – moldoveni, prin urmare, după locul de trai. Totuşi, în Regulamentul Moldovei a fost strecurată, „parcă inofensiv”, sintagma „limba moldovenească” (unde se aflau alde C. Conachi, Gh. Asachi, care făceau parte din comisia de elaborare a Regulamentului şi ştiau bine ce limbă vorbesc?), deşi art. 371 din Regulamentul Ţării Româneşti şi art. 425 din Regulamentul Moldovei, în virtutea comunităţii de limbă, religie, obiceiuri şi interese, proclama „nedespărţita lor unire” ca pe o necesitate „mântuitoare”.

Până și Marx, Engels, Lenin recunoşteau că Basarabia ocupată de ţarismul rus era populată de români. Urmaşii fideli ai învăţăturii acestora au tăinuit sub şapte lacăte adevărul sacru pentru noi.

După ce, în 1924, în componenţa R.S.S. Ucrainene, fusese creată R.A.S.S.M. cu perspectiva de revendicare a dreptului bolşevicilor asupra Basarabiei, o perioadă s-a mizat pe faptul ca, într-un viitor nu prea îndepărtat, Basarabia să fie anexată la U.R.S.S. şi ca Moldova de peste Prut şi apoi întreaga Românie să devină „o republică sovietică”, astfel încât, întru apropierea visului dorit, conducătorii sovietici acceptaseră, pentru moment, revigorarea limbii prin deschiderea ecluzelor către româna literară şi utilizarea alfabetului latin (românesc).

Să fi fost aceasta doar o cursă diabolică întinsă intelectualilor din R.A.S.S.M., care, imediat, prin 1937-1938, au fost acuzaţi de românizarea limbii „moldoveneşti”, de inaccesibilitatea acesteia pentru masele largi ca urmare a utilizării grafiei româneşti şi a unui vocabular „burghez” neînţeles, de zădărnicirea măsurilor de învăţare şi implementare a limbii ruse în practica de construire a socialismului şi, în consecință, puşi literalmente la zid?

 

 

Imagini pentru limba moldoveneasca photos

 

 

Anume atunci, prin „contribuţia” unor savanţi ruşi şi autohtoni de tristă amintire, în laboratoarele sovietice de denaturare a adevărului istoric şi ştiinţific şi de inducere în eroare a opiniei publice, au fost puse bazele (dialectale transnistrene) ale aşa-zisei limbi moldoveneşti şi ale poporului moldovenesc, ambele deosebite de limba română şi poporul român.

Acest proces a continuat și după anexarea Basarabiei şi proclamarea, în 1940, a R.S.S. Moldoveneşti. Cuvintele „român”, „română” erau utilizate numai în scopul înfierării regimului burghezo-moşieresc român, în rest, pentru realitatea din R.S.S.M., s-a insistat asupra scoaterii lor din uz şi din conştiinţă. Oricine ar fi îndrăznit să le folosească era ostracizat, sancţionat drastic, era împuşcat sau îşi găsea sfârşitul în gropile cu var, ori, în cel mai bun (!) caz, era trimis la urşii polari.

Limba română literară a fost pocită într-atât de mult prin fonetisme, vocabule, expresii locale, calchieri şi împrumuturi cu ghiotura din limbile ucraineană şi rusă, prin eliminarea unor cuvinte şi expresii considerate „burghezo-moşiereşti române”, prin expulzarea alfabetului latin şi introducerea alfabetului rus, încât cu anii aproape „şi-a însușit” calificativul de „moldovenească”.

Termenul „s-a afirmat” după apariţia, în 1951, a lucrării lui Stalin Marxismul şi unele probleme de lingvistică, în care acesta vorbea de „poporul moldovenesc” şi de „limba moldovenească”.

Ce-i drept, pentru a demonstra modul în care a luat naştere poporaţia moldovenilor, cum s-a constituit aceasta în naţiune, cum s-a format naţiunea burgheză, iar apoi – cea socialistă moldovenească, diferită de cea română, unor savanţi făcuţi ad-hoc pentru aceasta, gen N. Mohov, A. Lazarev, V. Berezneakov & Co, le-au trebuit ani buni ca să dovedească prin ce se deosebeşte naţiunea moldovenească de cea română. Pe la anul II de facultate, când, la cursul de istorie a Moldovei, decanul nostru, M. Muntean, un profesor transnistrian, modest ca valoare, dar de o cumsecădenie de om de la ţară, cu frică de păcat în faţa lui Dumnezeu, moldovean care numai de pro-românism nu putea fi acuzat şi care, totuşi, când dăduse, în gazeta „Sovietskaija Moldavia”, de un articol prezentând „teoria” şcolii lui Mohov despre constituirea moldovenilor ca poporaţie şi deosebirea lor de români, schiţă un zâmbet involuntar a îndoială îmbinată cu mirare faţă de iscusinţa savantului-iluzionist de a crea ceva inexistent.

Pe la începutul deceniului 6 al secolului trecut, marele romancier Mihail Sadoveanu se adresase academicianului rus V. V. Vinogradov, cunoscut prin relațiile sale cu oficialitățile de la Moscova, cu rugămintea de a stopa deruta opiniei publice internaţionale privind existenţa a două limbi diferite, română şi moldovenească, iar vestea că la Chişinău îi fusese „tradus în moldoveneşte” romanul Mitrea Cocor l-a determinat să rostească: „Audz, mişăii? Sî mă traducî pe mini în limba me!”.

În 1940-’41 şi după 1944 s-a înteţit teroarea contra românilor şi a pro-românilor; orice pâră a manifestării de pro-românism (ascultarea posturilor de radio Iaşi sau Bucureşti, procurarea, citirea şi difuzarea de cărţi şi presă românească, interpretarea de cântece româneşti, întâlnirile sau corespondenţa cu cetăţeni din România, comentariile favorabile la adresa României, utilizarea de dicţionare explicative româneşti etc.) trezea suspiciuni şi, confirmată, era aspru sancţionată prin exterminări, deportări, ani grei de închisoare, supraveghere permanentă din partea organelor de securitate, anchetări, înscenări de situaţii conflictuale publice, intentări de procese, discutări şi înfierări la locul de muncă, concediere şi neangajare în funcţia solicitată, respingere la aşa-zisul concurs pentru ocuparea unui post de muncă etc.

Virusul neîncrederii, suspiciunii, suspectării continue, teama de oricine, inclusiv de prieteni, cunoscuţi, colegi, intrase în sângele basarabeanului, de la ţăran la intelectual, de la dereticătoare la ministru.

Spre deosebire de conducătorii de partid şi de stat din republicile caucaziene sau baltice, care ţineau la neamul şi cultura lor, la limba lor maternă, nomenclaturiştii moldoveni de partid şi de stat, din întreprinderi şi instituţii, carierişti şi „internaţionalişti” până în măduva oaselor, înstrăinaţi de neamul lor până la renegarea originii proprii şi a părinţilor, nu cutezau să scoată o vorbă în apărarea intereselor şi sufletului propriului popor (câţiva, numărați pe degete, pentru manifestări, chipurile, de naţionalism, au plătit cu funcţiile, cariera, autoexilul la Moscova sau în alte centre). Relaţiile dintre reprezentanţii diferitor etnii au devenit un fapt comun; ele n-ar fi constituit, în principiu, nicio inconvenienţă dacă membrii familiilor mixte ar fi manifestat respect elementar, ca să nu mai vorbim de dragoste faţă de limba, literatura, istoria, creaţia populară orală, obiceiurile pământului pe care trăiesc, prosperă, pentru faptele lor nedemne vor regreta cu timpul.

Fiecare dintre noi avem fie în familie, fie în familiile copiilor şi nepoţilor, ale rudelor, colegilor, cunoscuţilor, fie la locul de muncă sau la petrecerile comune, relaţii cu reprezentanţii altor naţiuni care au ales să trăiască în casa noastră comună Republica Moldova.

Nu că ar fi rău, dimpotrivă, dar cu o singură condiţie: ca aceştia să respecte legea casei ospitaliere, legea găzduirii, să-şi dea silinţa să cunoască limba, istoria, obiceiurile poporului primitor.

Întrucât majoritatea rușilor care au fost trimişi, aduşi sau au venit de bună voie pe pământul nostru, cu mentalitatea imperială de „eliberatori” sau de „fraţi mai mari”, n-au găsit de cuviinţă să înveţe limba gazdei, ba şi-au impus limba şi altor minorităţi naţionale, pe care le-au rusificat şi înstrăinat de limba şi istoria proprie până la mankurtizare deplină, făcându-i acoliţi în tendinţa de îngenunchere, subjugare, nimicire a sentimentelor şi esenței naţionale a poporului băştinaş. Consecințele nefaste ale acestei realități dăunătoare le resimţim dureros şi după un sfert de veac de la adoptarea legislaţiei lingvistice în republică, de la proclamarea suveranităţii statale şi a independenţei republicii de imperiul sovietic (cum a fost gândită independenţa la vremea ei).

Slăbirea pentru moment de către conducerea centrală a organelor sovietice de partid şi de stat a măsurilor de reprimare aplicate contra celor care evidenţiau carenţele politicii naţionale în domeniul relaţiilor dintre naţiuni, „perestroika” şi publicitatea, anunţate de Gorbaciov încă din 1985, au creat iluzia că problemele stringente ale naţiunilor titulare din republicile unionale, în speţă cele referitoare la apărarea limbilor materne, extinderea sferelor de comunicare ale acestora măcar la nivelul bunului-simţ, ar putea fi soluţionate.

Ca persoană implicată în vâltoarea evenimentelor înălţătoare prin revendicările înaintate şi prin grandoarea acţiunilor întreprinse, prin participarea activă la ele a oamenilor muncii de la sate şi oraşe, de la intelectual până la agricultor, precum şi ca secretar al Comisiei interdepartamentale a Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti pentru studierea istoriei şi problemelor dezvoltării limbii moldoveneşti, create, în 1988, de către conducerea comunistă mai mult de nevoie, decât din grijă faţă de problemele băştinaşilor; ca autor şi coautor al proiectelor celor trei legi cu privire la limbi, îmi revendic dreptul moral de a face câteva constatări privind contextul în care s-au desfăşurat evenimentele şi importanţa de moment şi ulterioară a prevederilor de soluţionare, pentru început, a problemelor limbii.

Lumea prinsese la curaj, mass-media republicană, pe unde îndrăzneț, pe unde mai timid, pe unde cu frică, contrar instinctului de autoconservare şi impulsurilor de reţinere prin existenţa în sânge a (auto)cenzurării (cu excepţia celor două publicaţii care sfidau prin curaj şi nesupunere cerinţele înaintate de partid: „Literatura şi Arta”, redactor-şef N. Dabija, şi „Învăţământul public”, redactor-şef A. Grăjdieru), fusese nevoită să semnaleze aceste probleme: presa de limbă maternă pronunţându-se pentru justa lor soluţionare, presa republicană de limbă rusă, cu o excepţie-două, împotrivindu-se şi aţâţându-i pe compatrioţii ruşi şi rusofoni contra solicitărilor legitime ale românilor basarabeni.

Semnificativă în această ordine de idei este Scrisoarea deschisă a celor 66 de intelectuali basarabeni, de la finele lui august 1988, adresată Comisiei interdepartamentale, act prin care se dădea alarma în privinţa situaţiei catastrofale în care se pomenise limba română din Republica Moldova şi se lansau câteva cerinţe esenţiale pentru ameliorarea stării de lucruri. Ruşii şi rusofonii, cu părere de rău, nu numai că s-au opus, ci literalmente au luptat (provocând, la sugestia şi cu susţinerea militară a Moscovei, prin armata a XIV-a, dislocată în republică, războiul de pe Nistru, din 1992) contra revendicărilor fireşti ale poporului moldovenesc (cum i se spunea atunci): limbă de stat, revenirea la grafia latină, recunoaşterea unităţii de neam şi de limbă, a literaturii, istoriei, culturii românilor din Republica Moldova şi a celor din România, iar ulterior – suveranitate, libertate, stemă, drapel tricolor, imn de stat etc. Merită menţionate intervenţiile publicistice din anii de foc ale unor reputate personalităţi din Republica Moldova, cum ar fi Gr. Vieru, D. Matcovschi, I. Dumeniuk, A. Ciobanu, M. Cimpoi, L. Lari, I. Ciocanu, V. Mândâcanu, I. Buga, V. Pohilă, C. Tănase, I. Conţescu ş.a.; prezenţa intelectualilor din Frontul Popular (încep enumerarea, fără a o putea epuiza, din motive cunoscute, cu scuzele de rigoare: Gh. Ghimpu, I. Hadârcă, D. Matcovschi, A. Şalaru, N. Costin, P. Buburuz, I. Dediu, P. Soltan, V. Beşleagă, I. Vatamanu, A. Moşanu, A. Reniţă, L. Istrati, D. Tanasoglu ş.a.) la acţiunile de revendicare a drepturilor naţionale şi masele de oameni din toate colţurile republicii i-au insuflat mişcării vigoare şi încredere în izbândă.

Nu a fost o exagerare faptul că poporul băştinaş din R.S.S.M., la fel ca şi celelalte naţiuni titulare din fostele republici ale U.R.S.S., şi-a pretins nişte drepturi fireşti: dreptul de a avea propria formaţiune statală, independentă de un imperiu, care nu numai că îl lipsise de independenţă şi simbolică statală, dar îi mutilase conştiinţa, îi limitase sfera de întrebuinţare a limbii materne, îi furase scrisul latin strămoşesc, îi negase orice relaţii cu malul drept al Prutului, dreptul de identificare cu poporul român, îl privase de istoria lui milenară. În baza unei realităţi social-istorice existente la moment, înţelegător faţă de necesităţile fireşti ale concetățenilor săi de altă etnie, poporul băştinaş nu şi-a cerut numai propriile drepturi în detrimentul acestora; dimpotrivă, a manifestat atenţie şi grijă deosebită şi faţă de alte etnii, acordându-le maximum de drepturi în condiţii de democraţie reală a unui stat care se pretinde de drept. În cazul de faţă am putea face referire la legislaţia lingvistică, adoptată la 31 august 1989, la sesiunea a XIII-a a fostului Soviet Suprem al R.S.S. Moldoveneşti, anume Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti.

Când se discută azi textul, formulările, prevederile legii, exactitatea şi aşa-numitele concesii sau chiar lacune ale ei, lucrul trebuie făcut de pe poziţiile de atunci, cu referire la situaţia de până la căderea U.R.S.S.-ului şi de până la proclamarea independenţei republicii. Cititorul de astăzi, aşadar, nu trebuie să uite (cu părere de rău, tocmai aceasta se întâmplă uneori, din care cauză obiecţiile la adresa prevederilor legii pentru situaţia de atunci sunt nejustificate) de realitatea concret-istorică, în care au fost elaborate, dezbătute, aprobate proiectele de legi.

Trei momente esenţiale din sus-numita lege, dintre care unul reclamând o modificare în Constituţie, cu consecinţe favorabile pentru evoluția ulterioară a evenimentelor, trebuie considerate o victorie redutabilă în lupta cu cerberii vechiului regim, pentru promovarea adevărului istoric şi ştiinţific:

1. Recunoaşterea unităţii de limbă moldo-română realmente existentă (preambulul la lege).

2. Recunoaşterea faptului că limba „moldovenescă”, odată cu conferirea statutului de limbă de stat, devine şi mijloc de comunicare la nivel oficial între reprezentanţii de diferite naţionalităţi de pe teritoriul republicii (art. 1);

3. Limba de stat funcţionează în baza grafiei latine (art. 1).

Recunoaşterea unităţii de limbă moldo-române conţinea implicit şi recunoaşterea unităţii de neam. Se făcea referire la cetăţenii de naţionalitate „moldovenească” şi la cei de naţionalitate română din Ucraina (subînţelegându-se regiunile Cernăuţi, Odesa, Transcarpatia), care vorbeau una şi aceeaşi limbă ca şi moldovenii din R.S.S.M., ba, într-un timp, la şcoală se învăţa din manuale editate în R.S.S.M.

Accentuarea faptului că limba de stat funcţionează în baza grafiei latine este o „şopârlă” pe care am strecurat-o, împreună cu Ion Dumeniuk, în această lege (având certitudinea că va fi adoptată) pentru a ne asigura de reintroducerea alfabetului latin în cazul în care Legea „Cu privire la revenirea scrisului moldovenesc la grafia latină” va fi respinsă de parlament. Grafia era singura deosebire dintre aşa-zisa limbă „moldovenească” şi limba română.

Revenirea (asupra acestui titlu a insistat Dumeniuk, pentru că puterea cerea atenuarea sa, scriind „trecerea”; a se vedea chiar textul propriu-zis din Lege, unde se vorbeşte de „trecere”) la grafia latină demonstra că regele care susţine existenţa a două limbi diferite este gol; nu există absolut nicio deosebire între un text scris cu litere ruseşti şi acelaşi text reprodus cu litere latine!

Limba oficială – de stat, pe care urmează să o cunoască şi să o utilizeze în comunicarea oficială toţi vorbitorii din republică, indiferent de originea lor etnică, devine, pe teritoriul republicii, şi limbă de comunicare, formulare, contra căreia s-a opus categoric M. Gorbaciov pe tot parcursul dezbaterilor parlamentare din 30 august 1989 şi care le-a deranjat somnul multor diriguitori din republică, fără a mai vorbi de şefi şi şefuleţi mai mici, care îi provocau şi îi aţâţau contra limbii de stat pe oamenii simpli de pe şantiere şi de la întreprinderi.

Limba rusă, deşi nu era (şi nici nu era cazul!) decretată drept limbă de stat, de facto, îşi exercita acest statut nu numai în Federaţia Rusă, ci în întreaga U.R.S.S., ca limbă de comunicare interetnică.

Este de la sine înţeles că îşi menţinea acest statut şi în R.S.S.M., cât timp republica făcea parte din U.R.S.S. Astfel se explică faptul că în Lege, la fiecare articol care stipulează folosirea limbii de stat, era indicată şi obligativitatea traducerii în limba rusă.

În fond, prin revendicarea statutului de limbă de stat, băştinaşii voiau ca limba lor în declin şi agonie, cu sfere reduse de întrebuinţare oficială (practic, în parte, numai în învăţământ, în presă, în literatura artistică locală), să fie luată sub protecţia statului, să-i fie asigurată utilizarea oficială la nivel republican.

În ceea ce-i priveşte pe reprezentanţii altor etnii conlocuitoare, legea le-a asigurat folosirea limbii materne în toate domeniile: de la instruire și educație (lucru, evident, exagerat, mai ales în învăţământul liceal şi superior, căci pregătim specialişti pentru Republica Moldova, unde limbă de stat este limba română, nu specialişti pentru Ucraina, Rusia sau Comrat, Taraclia) până la efectuarea proceselor de judecată în limba maternă.

Fusese elaborat, cu termene suficient de labile (5, 10 ani), un Program complex de aplicare a prevederilor legislaţiei lingvistice, de implementare a limbii de stat în lucrările de secretariat şi în domeniul oficial de comunicare. Fusese constituit un Departament de stat al limbilor cu sarcini riguroase de implementare a limbilor şi de aplicare a sancțiunilor contra eventualilor ignoranţi ai legii.

Venirea la putere a PDAM în 1984 şi a comuniştilor în 2001 a demonstrat nu numai nedorinţa, ci şi tergiversarea la infinit, ca să nu spunem sabotarea, de către conducere a legilor, măsurilor de aplicare, a termenelor prevăzute.

A fost lichidat Departamentul de stat al limbilor, înlocuit cu altul care era preocupat de interesele minorităţilor, au fost întrerupte multe dintre iniţiativele ce vizau studierea limbii de stat, care începuseră a-şi demonstra eficienţa.

La iniţiativa şi prin „contribuţia” vechilor comunişti deghizaţi abil în democrat-agrarieni, în constituție s-a introdus denumirea de limbă „moldovenească”, contrar

1) demersului Congresului II al Frontului Popular din Moldova către parlament, cu propunerea de a fi repuse în drepturi, prin lege, etnonimul „popor român” şi glotonimul „limba română”;

2) documentului final al Marii Adunări Naţionale din 27.08.1989 „Despre suveranitatea statală şi despre dreptul nostru viitor”, în care se cerea să fie respectate numele de „român” al poporului, purtat de-a lungul veacurilor, şi denumirea de „limbă română” pentru limba noastră;

3) aceloraşi adevăruri din „Declaraţia de independenţă” (27.08.1991) și sfidând argumentele ştiinţifice ale Academiei de Ştiinţe a Moldovei (din 1994 şi, ulterior, din 1996), concluziile unor savanţi notorii de peste hotare (italieni, nemţi, ruşi, francezi etc.) că limba de stat a Republicii Moldova este limba română. Democrat-agrarienii chiar recunoscuseră într-un moment că ei ar accepta în Constituţie denumirea corectă de „limba română” (fiind conştienţi deci că mint cu obrăznicie din considerente de ordin politic, ceea ce face şi V. Stati cu dicţionarul său de lamentabilă faimă!) dacă ar primi garanţii solide că în viitor nu se va solicita reunirea fostei Basarabii cu România. Iată care-i problema! Agrarienii, comunişti deghizaţi, dar şi comuniştii lui Voronin, socialiştii lui Dodon, vădit antiromâni, alte partide moldoveneşti fardate cu intenţii pro-europene, dar gata oricând să sară în barca moldovenismului, o armată întreagă de ideologi ai „moldovenismului primitiv”, progenituri ale foştilor nomenclaturişti sovietici, urmaşi fideli ai tătucului Stalin, nostalgici după defuncta U.R.S.S. sunt porniţi să întoarcă mortul de la groapă prin aderarea la aşa-numita (şi inexistenta, după o recentă declaraţie a lui Voronin însuşi!) Uniune Vamală Euro-Asiatică, numai să nu ne asociem în vederea ulterioarei integrări în Uniunea Europeană, unde te pomeneşti că trebuie să stai la o masă cu românii din România sau îţi vine în gând să arunci sârma ghimpată de pe Prut, pentru ca aşchia de pământ milenar românesc, răşluită la 1812 de imperiul ţarist, să revină la sânul patriei-mame…

Ne-a îndreptăţit legislaţia lingvistică, adoptată acum 25 de ani, aşteptările?

Parţial da, în sensul că astăzi, de bine-de rău, limba statului este folosită nu numai la bucătărie, ci și în societate.

Avem câteva generaţii de tineri crescuți și educați în condiţiile în care limba de stat nu mai e cenuşăreasă.

Altceva este idealul de exprimare corectă generalizată, aşa cum e în România, de exemplu, la care mai avem de aspirat și de muncit.

Statul moldovenesc, spre deosebire de statul francez, bunăoară, nu a făcut o prioritate din protejarea, învăţarea, studierea, posedarea la perfecţie a limbii materne, din ocrotirea ei cu grijă de influenţe nefaste străine, de poluare lingvistică.

Nu a elaborat şi nu a promovat o politică de ecologie a limbii.

Limba română literară (normată) trebuie respectată, vorbită corect şi protejată de către orice vorbitor al ei, de la vlădică până la opincă.

Legislaţia lingvistică privind relaţiile dintre limbi, practic, nu există la ora actuală.

Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti (chiar dacă, la schimbarea denumirii republicii, numele propriu a fost înlocuit cu sintagma „Republica Moldova”) a fost elaborată în condiţiile existenţei U.R.S.S.-ului şi pentru situaţia lingvistică din R.S.S.M. ca parte a U.R.S.S.

De îndată ce a fost proclamată independenţa republicii, iar U.R.S.S.-ul s-a destrămat, ea a devenit caducă.

Trebuia (astăzi este destul de târziu, dar realitatea concretă din Republica Moldova ne ilustrează că o asemenea lege rămâne a fi încă absolut necesară) imediat adoptată o lege nouă, care să corespundă realității actuale, în care limba rusă nu mai poate avea vechiul statut de limbă mai favorizată decât oricare din fostele limbi naţionale.

Statul ar trebui să intervină, prin pârghiile de control şi sancţiuni legale, în privinţa cunoaşterii şi utilizării limbii de stat, inclusiv în cazul întreprinderilor private.

Limba de stat este o chestiune de stat, nicidecum una privată, atât timp cât instituţia privată funcţionează pe teritoriul statului.

În condiţiile avalanşei informaţionale fără precedent, statul ar trebui să reglementeze şi să verifice strict proporţia întrebuinţării limbii de stat şi a altor limbi (în cazul Republicii Moldova, a limbii ruse) în spaţiul public şi privat de emisie.

În definitiv, chestiunea apărării limbii statului este şi o problemă de siguranţă de stat. Conducătorii de orice rang trebuie să cunoască în mod obligatoriu limba statului şi să vegheze la libera şi corecta ei întrebuinţare de către orice vorbitor.

Numai aşa vom face dovada unui stat modern civilizat, aspirant la un loc îndreptăţit în marea familie de popoare (fiecare cu limba şi cultura sa) a Europei unite, în structurile căreia limba română ocupă un loc egal printre celelalte limbi ale membrilor săi, în timp ce pretinsa limbă „moldovenească” a „moldoveniştilor” nu există.

Iar românii basarabeni şi transnistreni, se înţelege de la sine, sunt moldoveni ca cetăţeni ai statului Republica Moldova, dar români ca descendenţi ai dacilor şi romanilor.

Ceea ce o calamitate a distrus timp de două secole nu poate fi restabilit într-un sfert de veac.

Nicolae MĂTCAŞ

http://www.limbaromana.md

04/05/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Regimul comunist de trădare natională: 23 august 1944 – 22 decembrie 1989

 Image result for harta romaniei 1940

România – încotro?

 

 Regimul de exploatare comunistă: 23 august 1944 – 22 decembrie 1989

După arestarea mareşalului Ion Antonescu,  în România a fost initiat prin minciună şi ură faţă de români,  regimul de asuprire şi de exploatare comunistă, cu consecinţe grave pe termen lung pentru ţara noastră.

În cele 16.544 zile de regim comunist au avut loc şi următoarele acţiuni politice:

 

 

V. România – încotro?

 

 

a. Gheorghe Gheorghiu – Dej.

În perioada 24 august 1944 – 19 martie 1965, România a fost condusă de comunistul Ghe. Gheorghiu – Dej adică timp de 7.504 zile, perioada pentru care sunt considerate secrete:

01 – Scriitorul Banu Rădulescu a primit ordin de la conducerea comunistă să scrie cartea despre grevele de la Atelierele Griviţa din 1933. Cercetând, scriitorul a găsit în arhive un angajament de turnător la Siguranţă, a lui Gheorghiu – Dej (27-660, 661), rămânând necunoscute:

 

  • data şi locul întocmirii documentului de informator, confirmat de cel în cauză.

  • conţinutul acestui angajament de informator.

  • informaţiile, prezentate de turnător, organelor Siguranţei

02 – Pentru păstrarea teritoriului din Transilvania, conducerea comunistă din Budapesta, a ordonat trecerea tuturor organizaţiilor hothyste, la partidul comuniştilor din România. (27-671) Din această operaţiune militaro – politică, nu au fost publicate oficial informaţii nici pentru:

  • identitatea căpeteniilor comuniste de la Budapesta şi de la Bucureşti, care au îndeplinit acest program;

  • lista căpeteniilor hortyste, care au devenit comunişti români;

  • efectivul organizaţiei maghiare în cauza, transformat în comunişti;

  • lista nominală a noilor comunişti români care în perioada 1940 – 1944 au persecutat populaţia românească în Transilvania ocupată;

  • principalele acţiuni politice şi de altfel desfăşurate de aceşti „noi comunişti români”.

03 – Ana Pauker a avut însărcinarea conducerii sovietice să formeze  Divizia „Tudor Vladimirescu” – a Armatie Roşii, din prizonieri români, împreună cu Vasile Luca şi cu coloneii prizonieri Captaru şi Cambrea. (66-31).

Image result for ana pauker photos

Foto: Ana Pauker

Această bolşevică, în luna august 1944, a venit în ţară în calitate de comisar şef a Diviziei „Tudor Vladimirescu ” cu gradul de colonel (67- 85), acţiune militar – politică, căreia i-a fost menţinut secretul şi pentru:

  • efectivul de militari din divizia respectivă;

  • lista nominală a ofiţerilor din această unitate militară romano-sovietică;

  • conţinutul jurământului depus de militari pentru U.R.S.S.;

  • servicii aduse României de ofiţerii Captaru şi Cambrea;

  • temeiul legal folosit pentru recăpătarea cetăţeniei române a militarilor din divizia respectivă, inclusiv de către Ana Pauker.

04 – La Moscova exista un registru care a aparţinut Anei Pauker cu 185 de nume de comunişti români care s-au refugiat în U.R.S.S. în timpul războiului (67-30), formaţie comunistă pentru care nu au fost publicate nici informaţii oficiale, privind;

  • nominalizarea comuniştilor în cauza, originea socială şi etnicaă a acestora;

  • funcţiile deţinute de aceştia în aparatul politic sau de stat, sovietic;

  • funcţiile acordate în Statul Român, celor 185 de comunişti;

05 – În timpul războiului civil din Spania, peste 500 de comunişti romani au luptat de partea republicanilor, printre care s-au numărat şi: Petru Borilă, Mihai Burcă, Constantin Doncea, Mihail Florescu Valter Roman, Gheorghe Stoica, etc. (66 -26), rămânând necunoscute până în prezent:

  • lista nominală a celor peste 500 de comunişti români care au luptat de partea republicanilor din Spania şi pregătirea lor profesională;

  • lista comuniştilor care s-au reîntors în România şi funcţiile îndeplinite după 23 august 1944;

  • rezultatele activităţii acestora, confirmate de organismele centrale de partid şi de stat;

06 – La 2 martie 1945, comandantul Armatei 4 Române, generalul Gheorghe Avramescu a fost chemat la Punctul de comandă a frontului şi arestat de sovietici.

Ulterior, generalul Avramescu a fost executat de sovietici, fără ca guvernul român să fie informat asupra faptelor care au dus la o asemenea măsură extremă.

Image result for generalul Gheorghe Avramescu photos

Foto: generalul Gheorghe Avramescu

Au mai fost arestate şi condamnate, executând detenţia în U.R.S.S.: – familia generalului Avramescu – translatorul – căpitanul Sergiu Glavce – medicul personal – slt. dr. Alex. Tutulescu (65 – 308). Această acţiune politică desfăşurată de sovietici a fost considerată ca fiind un secret de stat, neexistând informaţii oficiale nici pentru:

  • atitudinea şi intervenţiile făcute de conducerea statului nostru pentru preluarea de la sovietici a cazului respectiv;

  • faptele pentru care a fost condamnat şi executat generalul în cauză;

  • componenţa familiei Alexandru Avramescu, care a fost arestată şi condamnată, în detenţie în U.R.S.S. şi vinovăţia acestora;

  • vinovăţiile căpitanului Sergiu Glavce şi a slt.dr. Alex Tutulescu pentru care au fost arestaţi şi transportaţi în U.R.S.S.;

  • localitatea din U.R.S.S., unde au fost închise persoanele respective şi durata detenţiei acestora;

  • condamnaţii în U.R.S.S., care s-au întors în ţară, data întoarcerii acestora şi poziţia statului nostru faţă de dânşii.

07 – Formaţia comunistă din guvern a impus la 18 decembrie 1944 arestarea tuturor miniştrilor şi subsecretarilor care au fost membrii ai guvernelor din perioada decembrie 1937- 23 august 1944 (68 -106) rămânând necunoscute:

  • lista nominală a înalţilor demnitari din cei opt ani de conducere a ţării, care au fost arestaţi;

  • vinovăţiile pentru care au fost judecaţi şi condamnaţi – şi lista nominală a acestora;

08 – În ziua de 21 ianuarie 1945, a fost emisă Legea Nr. 50, care viza urmărirea şi pedepsirea criminalilor şi profitorilor de război (27- 674), lege pentru care nu exista informaţii oficiale privind:

  • conţinutul notei prezentate de ministrul justiţiei Lucreţiu Pătrăşcanu pentru această lege;

  • lista criminalilor de război, cu faptele comise de aceştia, arestaţi judecaţi şi condamnaţi;

  • lista profitorilor de război, arestaţi şi condamnaţi, care au obţinut avantaje materiale şi volumul acestora;

09 – În aceeaşi zi, a fost emisă şi Legea Nr. 51, pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării (27 – 674), acţiune politică, căreia i s-a impus regimul secret şi pentru următoarele părţi componente:

  • conţinutul notei prezentată de ministrul Lucreţiu Pătrăşcanu;

  • faptele care au fost incluse în categoria penală privind dezastrul ţării;

  • lista nominală a condamnaţilor în baza acestei legi, ca vinovaţi pentru producerea dezastrului ţării.

10 – În primăvara anului 1945, guvernul Groza a dispus preluarea fără plată a suprafeţei de 1.468.000 ha pământ de la marii proprietari. Din această suprafaţă, 1.109.000 ha a fost dată la 900.000 familii ţărăneşti, diferenţa de 359.000 ha a fost trecută în rezervă statului (69 – 26). Pentru această operaţiune politică, nu au fost prezentate informaţii oficiale, nici pentru:

  • suprafeţele de pământ expropriate, pe judeţe şi pe proprietari;

  • suprafeţele de pământ împroprietărit, pe judeţe şi efectivele de împroprietăriţi;

  • suprafeţele de pământ rămase în administrarea statului, pe judeţe;

11 – La 17 mai 1945, ministrul de război, generalul C. Vasiliu – Răşcanu, a ordonat în scris Marelui Stat Major, să se predea Comisiei Aliate de Control:

  • – toate documentele pe care le are Marele Stat Major asupra sa primite de la Cabinetul militar al mareşalului Ion Antonescu;

  • – toate jurnalele de operaţii ale Marilor Unităţi, aflate la M.St.M – serviciul istoric;

  • – jurnalul de operaţii privind perioada 22 VI 1941 – 23 VIII 944;

Şi această operaţiune de preluare de către sovietici a documentelor militare unicate şi de bază a Statului nostru, a rămas necunoscută de către romani, neexistând informaţii oficiale nici pentru:

  • lista nominală a documentelor militare predate sovieticilor de către ministrul de război;

  • măsurile dispuse de ministrul C. Vasiliu – Răşcanu, pentru refacerea fondului documentar militar, cu documentele pe care le-a predat sovieticilor;

  • intervenţiile oficiale ale conducerii statului nostru pentru readucerea în ţară a documentelor militare în cauză.

12 – La începutul lunii februarie 1945, a fost dispusă de conducerea statului nostru măsura întocmirii „Recensământului general al populaţiei din România” (71), acţiune de fond pentru care nu au fost publicate nici informaţii privind:

  • efectivele de personal care au fost încadrate pentru acest recensământ şi volumul retribuţiei acestora;

  • volumul cheltuielilor suportate de stat pentru desfăşurarea, prelucrarea şi finalizarea operaţiunilor impuse de recensământul în cauză.

  • conţinutul recensământului populaţiei din România, pe localităţi, sex, religie şi naţionalitate;

13 – La începutul lunii iunie 1946, prin Legea Nr. 411, a fost desfăşurată operaţiunea de efectuare a recensământului străinilor din mediul urban şi rural din România.

Necesitatea efectuării recensământului a fost susţinută de ministrul de interne Teohari Georgescu, ca fiind impusă de realitatea că începând din anul 1939, evidenţă şi controlul străinilor în ţara noastră a fost aproape inexistentă;

Acelaşi ministru a precizat şi necesitatea statului român de a revizui numărul foarte mare al străinilor aflaţi pe teritoriul ţării (71) Despre realitatea situaţiei străinilor aflaţi în ţara noastră la mijlocul anului 1946, nu au fost prezentate informaţii oficiale, nici pentru:

  • numărul străinilor aflaţi în România la mijlocul anului 1946, în mediul urban şi în cel rural, pe localităţi.

  • naţionalitatea şi etnia străinilor în cauză;

  • legalitatea şederii acestora în ţara noastră;

  • organele statului nostru care au aprobat străinilor să vină şi să rămână în România;

  • măsurile dispuse sau propuse de ministrul de interne, pentru introducerea legalităţii la cerinţele străinilor de a se instala în ţara noastră.

14 – În anul de învăţământ 1945 / 46, 25 tineri evrei au devenit studenţi în anul V la Facultatea de Medicină din Bucureşti, fără să prezinte dovada că absolvisera anii I – IV.

Din studenţii respectivi a făcut parte şi Nicolae Cajal, care apoi a îndeplinit funcţia de vicepreşedinte al Academiei Române (67-32, 33, 34) nefiind cunoscute elemente de bază ale acestei iniţiative de grup:

  • formă de învăţământ superior unde studenţii respectivi au urmat şi au promovat anii I-IV medicină;

  • activitatea desfăşurată de aceştia după terminarea studiilor la facultatea de medicină;

  • perioadă în care dr. Nicolae Cajal a fost membru şi apoi vicepreşedinte al Academiei Române;

  • contribuţia academicianului Nicolae Cajal la dezvoltarea ştiinţei medicale în România;

15 – Un rol important pentru instalarea regimului comunist în România în perioada 1945-1948, revine francmasoneriei, reactivată după cel de al doilea război mondial. Dintre francmasonii cooperanţi, parveniţi la funcţii, au făcut parte şi: – Horia Hulubei – Mihail Sadoveanu – Mihai Ralea – Victor Eftimiu (64 -315). Pentru activitatea francmasonică desfăşurată în cadrul intelectualilor români, nu exista informaţii nici pentru:

  • identitatea organizaţiilor respective şi forurile externe de conducere a acestora;

  • conducătorii formaţiilor francmasonice interne şi efectivele de intelectuali înscrise în ele;

  • conţinutul statutelor de organizare şi de funcţionare;

  • temeiul legal pentru funcţionarea francmasoneriei în România;

  • realizările concrete în perioada comunistă, ale celor patru francmasoni nominalizaţi, pentru păstrarea şi dezvoltarea tradiţiei şi credinţei creştin – ortodoxă a neamului românesc.

16 – La mijlocul anului 1944, mareşalul Antonescu a transferat în Elveţia: – 20 milioane de franci elveţieni – 20 tone de aur fin pentru „Fondul de Rezistenţă Naţională”.

Cu fondurile respective urma să fie finanţata activitatea de rezistenţă a peste 2.000 de persoane din elita ţării, care trebuia să apere în străinătate interesele României (65- 386) Întrucât nu au fost prezentate oficial informaţii privind modul de utilizare a fondurilor respective, sunt necesare următoarele explicaţii privind:

  • componenta formaţiei de rezistenţă care urma să plece din ţară şi pregătirea lor profesională;

  • măsurile dispuse de Banca Naţională a României pentru administrarea legală în Elveţia a fondurilor în cauză;

  • măsurile dispuse de Conducerea Statului Român, după 23 august 1944 pentru normalizarea administrării fondurilor aflate în Elveţia şi rezultatele obţinute.

Image result for petru groza

Foto: Petru Groza

17 – La 23 mai 1945, şeful guvernului român, Petru Groza, a declarat unui ziarist englez, că în perioada sa de două luni de conducere a statului, au fost arestaţi 90.000 de români (66- 54) neexistând informaţii nici pentru:

  • realitatea efectivului de arestaţi din perioada martie – mai 1945

  • categoriile profesionale ale celor arestaţi în perioada respectivă

  • vinovăţiile pentru care au fost lipsiţi de libertate persoanele arestate.

18 – Comuniştii din România au propus lui Stalin, mutarea graniţelor U.R.S.S., pe crestele Carpaţilor, din Obcina Bucovinei până la Orşova, propunere care a fost respinsă de către dictatorul de la Moscova (15- 255). Pentru această acţiune politică duşmănoasă neamului nostru, nu exista oficial nici informaţiile privind:

  • identitatea comuniştilor care au oferit sovieticilor majoritatea teritoriului românesc;

  • modul de organizare preconizat pentru teritoriul românesc cedat;

  • soarta populaţiei româneşti din teritoriile respective.

19 – Pentru clarificarea situaţiei militarilor dispăruţi pe frontul din est, cât şi pentru cei luaţi prizonieri de sovietici după 23 august 1944, nu au fost prezentate oficial informaţii. Pentru această problemă naţională au apărut repere în lucrările unor istorici, care se referă la un efectiv 469.000 militari, adică: – 283.000 militari dispăruţi în perioada 26. VI. 1941 – 23. VIII. 1944 (49 -171 ) – 186.000 militari dispăruţi după 23 august 1944 ( 52 – 477 ) În vederea cunoaşterii în ţara noastră a soartei militarilor români care au căzut prizonieri în războiul din Est, sunt necesare următoarele informaţii oficiale, minime:

  • efectivul militar care a fost capturat de armata sovietică;

  • efectivul de prizonieri români care au format, diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan ”.

  • efectivul de prizonieri români care a fost eliberat de sovietici;

  • efectivul care a decedat în timpul prizonieratului;

  • efectivul militarilor dispăruţi în timpul războiului care nu a fost identificat printre prizonieri.

20 – Prin Decretul prezidenţial Nr. 1454/12.VIII.1948, au fost numiţi membrii Academiei R.P.R ., fără nominalizarea a 100 de academicieni. Întrucât lista academicienilor eliminaţi a rămas nepublicată (72-509 ), sunt necesare şi următoarele informaţii oficiale:

  • lista cu cei 100 academicieni îndepărtaţi şi motivul înlăturării acestora;

  • contribuţia academicienilor în cauza, prin operele lor, la întărirea autorităţii instituţiei respective;

  • motivarea oficială de către noua conducere, a înlăturării academicienilor respectivi;

21 – Din cei 100 academicieni excluşi, 23 au fost întemniţaţi – iar din aceştia, 13 au decedat în puşcarii sau imediat după eliberare (72 – 514 – 519). Pentru această acţiune politică întreprinsă de conducerea comunistă, nu au fost prezentate oficial nici informaţiile privind:

  • faptele săvârşite de cei 23 academicieni pentru care au fost arestaţi şi durata întemniţării;

  • cauzele deceselor celor 13 academicieni;

  • condiţiile materiale în care au trăit membrii familiilor academicienilor arestaţi;

22 – În cadrul Academiei R.P.R., au fost făcute noi alegeri în zilele 1- 2 noiembrie 1948, cu care ocazie au devenit academicieni şi: – Mihail Roller, titular activ la secţia de istorie, filozofie şi economico – judiciară. – Simion Oieriu, membru corespondent la secţia de ştiinţe geologice, geografice şi biologice, (72-512) – rămânând necunoscute:

  • pregătirea profesională şi formele de învăţământ superior absolvite;

  • realizările anterioare obţinute de noii academicieni şi recunoscute oficial înainte de noiembrie 1948.

23 – Din anul 1948, director al Securităţii regionale Cluj, a fost Patriciu Mihai, evreu, la ordinul căruia s-a desfăşurat acţiuni de reprimare a populaţiei româneşti din Valea Someşului (67 -76 -79 ). Despre această personalitate comunistă, a fost păstrat secretul şi asupra următoarelor acţiuni ale acestuia;

  • care i-a fost numele şi prenumele, înaintea participării sale ca membru al formaţiei comuniste române deplasată în Spania, pentru susţinerea regimului comunist (republican) în anul 1936 (66 – 26).

  • activitatea desfăşurată în România în perioada 1944 -1947;

  • pregătirea sa militară, pentru gradul de colonel, cu care a început cariera de comandant al securităţii – la Cluj.

  • componenţa etnică a cadrelor de conducere din Securitatea regională Cluj;

  • motivarea înscenării unei organizaţii subversive a locuitorilor români din zona, denumită „Garda Albă”

  • numărul locuitorilor din zona arestaţi, judecaţi şi condamnaţi, şi natura vinovăţiilor acestora;

  • durata cât a condus Securitatea Regională Cluj şi activitatea desfăşurată după pensionare;

  • situaţia materială a familiei sale;

  • identitatea copiilor, pregătirea lor profesională şi starea economică a acestora.

24 – În intervalul 13 mai – 29 august 1948, Ministerul de interne a organizat şi a desfăşurat patru acţiuni de arestări (72-836-839), adică acţiunile din:

  • – 13 mai privind arestarea legionarilor;

  • – 20 mai când sunt arestaţi 3000 ofiţeri ai armatei romane şi apoi 2.000 ţărănişti şi liberali;

  • – 19 august, cu arestarea a aproximativ 1000 ofiţeri ai S.S.I.;

  • – 29 august, când sunt arestaţi peste 1000 de ofiţeri din Siguranţa Statului.

Despre acţiunile de arestare menţionate, nu există informaţii oficiale nici pentru.

  • efectivul de legionari care se aflau în stare de detenţie, la data de 13 mai 1948 şi efectivul celor arestaţi după această zi şi delictele săvârşite.

  • vinovăţiile celor 3000 de ofiţeri şi a celor 2000 de politicieni arestaţi în ziua de 20 mai, pe localităţi.

  • faptele penale pentru care au fost arestaţi în noaptea de 19 august cei aproximativ 1000 ofiţeri ai S.S.I. -ului, pe localităţi.

  • motivarea arestării celor 1000 de ofiţeri din Siguranţa Statului, în ziua de 29 august 1948, pe localităţi.

25 – În perioada 1948 – 1956, numeroşi etnici maghiari au fost aduşi la Bucureşti şi plasaţi în funcţii administrative cheie, mai ales în aparatul represiv (27 – 672) În cazul acestei acţiuni dăunătoare interesului naţional, opinia publică a fost lipsită şi de informaţiile oficiale privind:

  • identitatea conducătorului comunist care a dispus venirea maghiarilor în aparatul de administrare a Capitalei;

  • identitatea împuternicitului şi a formaţiei sale care a fost delegată să asigure venirea maghiarilor în capitală.

  • efectivul de maghiari şi a familiilor acestora care au primit domiciliul în Bucureşti în perioada menţionată şi numărul imobilelor puse la dispoziţia acestora;

  • organismele de stat şi de partid, unde au fost repartizaţi maghiarii în cauză;

  • rezultatele principale obţinute de etnicii maghiari respectivi, de ordin politic, economic şi represiv.

26 – Prin tratatul de Pace de la Paris semnat la 10 februarie 1947 frontiera de la Dunăre cu U.R.S.S., a fost stabilită pe braţul Chilia până la vărsarea ei în Marea Neagră – apoi în larg, la nord de Insula Şerpilor – teritorii care au rămas în componenţa ţării noastre. Ulterior, acest Tratat de Pace, a fost încălcat de conducerea comunistă a ţării noastre prin:

  • – predarea Insulei Şerpilor, către U.R.S.S., printr-un protocol încheiat la Moscova la 4 februarie 1948, şi a procesului verbal de predare, încheiat la 28 mai 1948;

  • – procesul verbal încheiat la 26 noiembrie 1949, prin care s-a stabilit frontiera româno – sovietică pe Canalul Musura aflat la vest de braţul Chilia, în partea până la vărsarea în mare (63 – 340)

În cazul acestor două acţiuni politice de trădare naţională ordonate de conducerea comunistă după încheierea Tratatului de Pace de la Paris, nu au fost prezentate explicaţii nici pentru:

  • legalitatea proceselor verbale de predare către U.R.S.S., a unor părţi din teritoriul României, care a fost recunoscut prin Tratatul de Pace de la Paris.

  • mărimea suprafeţelor din teritoriul românesc, predate ţării vecine;

  • motivarea dată de către Gheorghiu Dej şi Petru Groza, conducătorii statului nostru, pentru cedarea acestor teritorii Uniunii Sovietice.

  • contribuţia ministrului de externe Ana Pauker şi a secretarului său general Eduard Mezincescu la predarea celor două teritorii, către U.R.S.S.

  • conţinutul proceselor verbale respective.

27 – Lupta împotriva armatei de ocupaţie sovietică a început din lună martie 1944, prin: – batalionul fix „Bucovina” – punctul fix „Vulturii” pe muntele Dumitriţa – Fălcău; – şcolile pentru lupta de gherilă de la Fundu Moldovei şi Sadova – unităţile mobile, conduse de Vladimir Macoveiciuc, Constantin Cenuşă şi alţii, (73 – 215), neexistând informaţii oficiale nici pentru:

  • identitatea comandanţilor unităţilor militare „Bucovina” şi „Vulturii ”, efectivele de ostaşi şi acţiunile întreprinse de aceste formaţii de luptă.

  • identitatea comandanţilor celor două şcoli pentru lupta de guerilă şi efectivele de cursanţi;

  • numărul unităţilor mobile de luptă, comandanţii acestora şi principalele acţiuni militare executate.

28 – După 23 august 1944, au apărut forme organizate de luptă armată, împotriva sovietizăriii României. Din aceste forme organizate, au fost aduse la cunoştinţa românilor un număr de şapte, cu 95 organizaţii, din care:

  • – Bucovina 13 organizaţii

  • – Moldova 14 organizaţii

  • – Dobrogea 7 organizaţii

  • – Oltenia 10 organizaţii

  • – Banat 8 organizaţii

  • – Transilvania , 43 organizaţii Această luptă inegală, generalizată la nivelul întregii ţări, s-a întins în timp, din 1944 în Bucovina, până în anul 1962, anul când a fost ucis în ultimele lupte din Munţii Banatului, ţăranul Ion Banda (72-213-278)

Întrucât, până în prezent, oficial nu au fost aduse la cunoştinţa românilor această rezistentă populară, faţă de nedreptăţile săvârşite de regimul comunist, sunt necesare, publicarea oficială măcar a următoarelor componente:

  • numărul total al organizaţiilor de rezistenţă, care au acţionat în perioada 1944 -1962, pe provincii şi identitatea conducătorilor acestora.

  • efectivele de luptători, ale organizaţiilor respective;

  • numărul luptătorilor arestaţi, şi a celor executaţi, pe puşcării;

29 – După alte surse de informaţii, din cele 35 puncte de rezistenţă anticomunistă din 1957, 27 erau conduse de legionari, iar în anul 1957 – din 17 organizaţii, 11 erau conduse de asemeni, de legionari ( 15 – 236) Şi la informaţiile de mai sus, lipsesc următoarele precizări:

  • efectivele de legionari care au acţionat în rândul formaţiilor de luptă anticomunistă;

  • identitatea legionarilor care au condus formaţiile de luptă respective;

  • efectivele de legionari care au fost arestate şi condamnate;

  • lista faptelor săvârşite în dauna poporului român, de legionarii arestaţi;

  • lista legionarilor care au decedat în puşcării;

  • lista legionarilor care au fost eliberaţi din închisori;

30 – Până la 23 august 1944, au acţionat în România 1.000 de comunişti şi 3.000 de masoni, primii în slujba Moscovei, secunzii în slujba Parisului şi Londrei ( 15 -247 ), formaţii clandestine pentru care nu au fost publicate oficial nici informaţiile privind:

  • lista nominală a comuniştilor care au acţionat în clandestinitate, etnia şi funcţiile ocupate de aceştia după 23 august, în ţara noastră;

  • lista nominală a celor 3.000 de masoni, etnia şi funcţia acestora în timpul războiului şi după 23 august 1944.

31 – Nu este cunoscut efectivul românilor de etnie germană, care la începutul anului 1945 au fost duşi din România, la muncă de reconstrucţie intre Don şi Urali, numărul acestora fiind cuprins între 70.000 şi 85.000 de persoane (73 – 434 ), rămânând necunoscute.

  • motivarea conducerii statului nostru, pentru trimiterea la muncă forţată în U.R.S.S., a germanilor respectivi, deşi în armistiţiul din 12 septembrie 1944 nu era cuprinsă o asemenea obligaţie;

  • numărul real al germanilor care a fost oferit Uniunii Sovietice pe sexe;

  • numărul real al germanilor care s-au întors în ţară, în anii 1948/ 49, adică după patru ani de muncă depusă în U.R.S.S.

32 – Pentru suprafeţele de pădure particulară care au fost luate de la proprietari de către statul comunist după anul 1946, nu au fost emise documente de expropriere, secretul fiind păstrat şi pentru:

  • suprafeţele de pădure confiscată de stat pe judeţe şi pe feluri de proprietate;

  • numărul de proprietari, pe feluri de păgubiţi şi pe judeţe;

  • felul documentelor în baza cărora organele silvice au preluat terenurile forestiere respective în administrare.

  • instituţiile statului la care se afla documentele respective.

33 – Lagărele de muncă forţată au fost înfiinţate de Ministerul de interne în anul 1949, acţiune politico – poliţistă pentru care nu exista informaţii oficiale nici pentru:

  • motivarea desfăşurării acţiunii respective de către conducătorul comunist şi şeful guvernului român.

  • localităţile unde au funcţionat aceste lagăre;

  • efectivele celor lipsiţi de libertate, din care ţărani acuzaţi de: – sabotaj economic – absenţă la muncă – opunere la colectivizarea agriculturii:

  • efectivul de militari repartizat pentru paza lagărelor respective

  • principalele lucrări executate în cadrul acestor lagăre de muncă

  • durata de funcţionare a lagărelor în cauză;

  • efectivele decedaţilor din lagărele de muncă;

34 – La 20 mai 1949, Biroul politic al P.M.R., a aprobat proiectul construirii canalului Dunăre – Marea Neagră, investiţie la care, U.R.S.S., a participat cu ajutor financiar (73 – 384) Pentru acest obiectiv însemnat de investiţii, nu au fost publicate oficial informaţii privind:

  • volumul fondurilor româneşti, folosit pentru acest obiectiv;

  • volumul şi felul fondurilor primite de la U.R.S.S., în scopul executării canalului respectiv ;

  • efectivele de: militari, salariaţi, voluntari, de arestaţi, care au fost folosite la această lucrare;

  • motivarea sistării şi apoi a renunţării la obiectivul în cauză;

35 – În C.A.P.- uri, în anii 1956 – 1958, organele de specialitate din Ministerul Agriculturii, au valorificat peste 800.000 de cabaline, prin uciderea şi măcinarea acestora şi administrarea ca proteina nobilă în hrana porcinelor şi păsărilor din crescătorii ( 73-106 ), neexistând informaţii oficiale nici pentru:

  • motivarea prezentată de ministrul agriculturii pentru distrugerea inventarului viu în cauza;

  • motivarea aprobării transmisă de preşedintele Consiliului de miniştrii, privind uciderea cabalinelor existente în patrimoniul G.A.C.

  • efectivele de cabaline omorâte, pe judeţe;

36 – În ziua de 25 iunie 1958, ultimii 35.000 de militari sovietici au plecat din România (66-114) fiind supuse secretului de stat şi următoarele informaţii:

  • efectivul mediu al militarilor sovietici care au rămas în ţara noastră, până la încheierea Tratatului de Pace de la Paris la 10 februarie 1947;

  • efectivul mediu al militarilor sovietici care au rămas în România până la 25 iunie 1958;

  • costurile suportate de statul nostru pentru întreţinerea armatei sovietice în perioada 23 august 1944 – 25 iunie 1958;

  • temeiul legal şi conţinutul acestuia, referitor la întreţinerea unei părţi din armata sovietică, de către ţara noastră după terminarea războiului;

37 – În primăvara anului 1962 a fost terminată acţiunea politică de colectivizare a agriculturii şi a satelor româneşti (69-116) Despre modul de înfăptuire de către regimul comunist a programului său de proletarizare a ţăranilor, nu exista informaţii oficiale nici pentru:

  • numărul de gospodarii ţărăneşti care au fost înscrise în formaţii colective, cu membrii de familie, cu suprafeţe de teren, pe judeţe

  • numărul gospodăriilor din judeţele respective, care nu s-au înscris la C.A.P. – uri cu suprafaţa lor de teren.

38 – Conducătorul statului nostru, Gheorghiu – Dej, l-a convocat în ziua de 21 octombrie 1964 pe ambasadorul U.R.S.S. şi i-a cerut retragerea consilierilor din ţara noastră. Consilierii în cauză, au părăsit România la sfârşitul anului 1964 (66-121 ), rămânând cu caracter secret şi următoarele aspecte:

  • numărul mediu anual înregistrat pentru consilierii sovietici şi a membrilor lor de familie care au venit în perioada 1944 – 1964 ;

  • instituţiile statului nostru, pe lângă care şi-au desfăşurat activitatea;

  • numărul locuinţelor care au fost puse la dispoziţia consilierilor în cauză;

  • costurile suportate de ţara noastră pentru întreţinerea acestor specialişti sovietici;

  • rezultatele deosebite, concrete, obţinute de ţara noastră, ca urmare a activităţii depuse de consilierii respectivi;

39 – Primul anuar statistic al României după al doilea război mondial, a fost publicat abia în anul 1957, cu o componentă incompletă de informaţii, realitate care a fost provocată şi prin:

  • neincluderea recensământului populaţiei efectuat la începutul anului 1945;

  • neincluderea în acest anuar statistic a numărului de întreprinderi industriale de stat şi a celor cooperatiste, care au existat în ţara noastră în timpul războiului şi nici a celor care au existat în perioada 1945 -1947,

  • anularea obligaţiei de publicare oficială a informaţiilor privind comerţul exterior exercitat în perioada 1941-1944 şi în perioada 1945-1956 cu nominalizarea: – produselor exportate, volumul acestora şi ţările cumpărătoare, – cât şi a produselor aduse din exterior, volumul acestora şi ţările furnizoare;

  • păstrarea secretului asupra activităţii şi a realizărilor obţinute de către instituţiile: poliţie, securitate şi justiţie.

40 – În regimul comunist instaurat în România, puterea supremă a fost deţinută de fapt de formaţia politică care a făcut parte din Nomenclatură . Membrii comitetului central, funcţionarii superiori de partid, au ocupat principalele funcţii, constituind marea Nomenclatură (15-263 ), neexistând până în prezent cunoscute informaţii nici pentru:

  • identitatea comuniştilor care au făcut parte din Nomenclatura respectivă în perioada 23 august 1944 – 19 martie 1965;

  • funcţiile deţinute de aceştia în aparatul politic şi în statul comunist;

  • volumul drepturilor băneşti de care a beneficiat formaţia nomenclaturistă în perioada respectivă;

  • rezultatele deosebite obţinute de activiştii respectivi, în direcţia: refacerii gospodăriilor ţărăneşti, a întăririi învăţământului, administrarea corectă a bogăţiilor naţionale şi pentru întoarcerea prizonierilor romani din U.R.S.S.

  • componenta etnică a formaţiilor din Nomenclatură, pe instituţii politice şi administrative.

41 – Membrii Securităţii au fost selecţionaţi în perioada 1948 – 1964 din pleava societăţii româneşti, adică din:

  • – criminali, tâlhari, hoţi;

  • – bolnavi psihic, şi

  • – vagabonzi, coordonaţi de agenţi sovietici. (16-265)

În cazul organizării şi funcţionarii Securităţii în perioada respectivă nu exista informaţii oficiale nici pentru:

  • efectivele cadrelor de conducere şi a celor de execuţie ale Securităţii, pe ani;

  • efectivele de securişti cu antecedente criminale, tâlharii, hoţii, bolnavi psihic şi vagabonzi, pe ani;

  • motivarea oficială a preluării indivizilor respectivi, în instituţia represivă nou creată;

  • efectivul agenţilor sovietici care au coordonat formaţiile securităţii române, obiectivele programate şi cele realizate de aceşti agenţi;

  • volumul fondurilor băneşti şi materiale utilizate de securitate în perioada 1948 – 1964.

42 – În perioada 1953 -1973 au plecat din România, în special în Israel, peste 400.000 de evrei. (15-352) În Monitorul Oficial I Nr. 114/ 13 februarie 2008, a fost publicată Hotărârea de Guvern Nr. 130 prin care au fost declasificate şi 46 Hotărâri ale Consiliului de Miniştri din anii 1961 – 1965 cu următoarele componente, fără identitatea persoanelor respective:

  • – renunţarea la cetăţenia română unui număr de 14779 solicitatori, cuprinşi în 34 H.C.M.-uri

  • – retragerea cetăţeniei române cu două H.C.M.-uri pentru 56 de cazuri;

  • – acordarea cetăţeniei cu şapte H.C.M.-uri, la un număr de 1076 indivizi care au stat în ţara noastră fără cetăţenie română;

  • – acordarea cetăţeniei române pentru 345 solicitanţi, cuprinşi în trei H.C.M.-uri.

Pentru cunoaşterea realităţii demografice din ţara noastră, sunt necesare măcar următoarele informaţii oficiale:

  • efectivele evreilor care au renunţat la cetăţenia română în perioada comunistă 1944 -1964 şi în perioada 1965 -1989, pe localităţi;

  • nominalizarea celor care au stat în România fără cetăţenie şi funcţiile care au fost îndeplinite de aceştia, pe localităţi;

  • nominalizarea celor cărora li s-a retras cetăţenia română şi faptele comise de dânşii;

  • motivarea părăsirii ţării de către evrei, după consolidarea regimului de exploatare comunistă în Români;

43 – La începutul anului 1960, conducerea comunistă a impus ţării noastre modificări de fond în structura administrativă. În urma acestor modificări, au fost desfiinţate unele judeţe, iar altora li s-a schimbat denumirea istorică care au fost recunoscute şi după primul război mondial, cum au fost cazurile din:

  • Moldova, unde la cele 16 judeţe au fost făcute 9 modificări în denumirea acestora, modificări prin care au fost înlăturate şi istoricele nume: Baia, Câmpulung, Covrului, Fălciu, Putna, Tutova, etc.;

  • Muntenia – în cadrul celor 11 judeţe, au fost efectuate 3 înlocuiri de nume, din care: denumirea de Muscel şi cea de Vlaşca;

  • Oltenia, a fost operată cu o singură înlocuire de nume: – judeţul Romanaţi.

  • Transilvania, la cele 23 de judeţe au fost efectuate 10 înlocuiri de nume printre care: Ciuc, Făgăraş, Târnava – Mică, Târnava – Mare, Trei Scaune, etc.;

În cazul înlăturării denumirilor istorice, în cauză, nu exista explicaţii oficiale, nici pentru:

  • înlăturarea denumirii judeţelor respective;

  • atitudinea conducerii Academiei R.P.R. şi a secţiei sale de istorie, faţă de eliminarea denumirii judeţelor în cauză.

 

 

SURSA INFORMAŢIILOR (Bibliografie);

Nr. crt.

Titlu

Pag.

Autor

Editura

Anul

1

Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare în România

143, 185, 189, 194, 456,

Editura academiei R.S.R. Bucureşti

1983

2

Istoria loviturilor de stat in România, volumul I

232, 239, 336

Alex Mihai Stoenescu

International Publishing Company

2006

3

Constituţia din 1923 În dezbaterea contemporanilor

25,81,443

Humanitas, Bucureşti

1990

4

O istorie sinceră a poporului român

262, 279, 282, 307, 332, 333, 348, 359, 360, 466, 467

Florin Constantin

Univers Enciclopedie Bucureşti

1997

5

Casa Regală – volumul I – 1866-1900

17,18,65,129

Arhivele Naţionale ale României Bucureşti

2003

6

Burghezia română

126, 131, 134, 218

Stefan Zeletin

Humanitas Bucureşti

1991

7

Opere economice

367

P.S. Aurelian

Editura Academiei R.S.R.

1967

8

Istoria loviturilor de stat în România volumul II

124, 127, 176, 188, 211, 214, 232, 237, 246, 312, 313, 314, 316, 322, 324, 327, 380

Alex Mihai Stoenescu

International Publishing Company

2006

9

De ce a fost sacrificat Eminescu ?

93, 94, 97

Theodor Codreanu

Editura ’’Grigore Tăbăcaru’’ Bacău

2001

10

Studii

489, 530

G. Zane

Editura Eminescu

1980

11

Răscoala ţăranilor de la 1888

10, 152

Constantin Corbu

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti

1978

12

Istoria Dreptului Românesc volumul I

172

Editura Academiei R.S.R. Bucureşti

1980

13

Istoria Dreptului Românesc volumul II – partea intai

255, 308

Editura Academiei R.S.R. Bucureşti

1984

14

Istoria Dreptului Românesc volumul II – partea a doua

183, 233

Editura Academiei R.S.R. Bucureşti

1987

15

Neam fără noroc – sau blestemul lui Zamolxe

98, 110, 164, 178, 191, 209, 236, 247, 255, 263, 264, 265, 352

Alexander E. Ronnett

Editura Vicovia Bacău

2008

16

Stenogramele şedinţelor Consiliului de miniştri – Guvernarea Ion Antonescu volumul I

191, 206, 538

Arhivele Naţionale ale României Bucureşti

1997

17

Casa Regală volumul II – 1901-1930

205, 207, 216, 262, 280

Arhivele Naţionale ale României Bucureşti

2004

18

Relaţiile agrare şi mişcări ţărăneşti în România

196, 558, 572, 585

Institutul de Istorie ’’N. Iorga’’ al Academiei R.S.R.

Editura Politică

1967

 

19

Reforma agrară din 1921 în România

146, 231, 307, 342, 352

D. Sandu

Editura Academiei R.S.R. Bucureşti

1975

20

Sub trei dictaturi

42

Lucretiu Pătrăşcanu

Editura Politică Bucureşti

1970

21

Pentru legionari volumul I

20, 21, 28, 97, 114, 235, 273, 322, 364

Corneliu Zelea Codreanu

Editura Scara Bucureşti

1999

22

România, cu şi fără Antonescu

209, 291, 293, 335

Gheorghe Buzatu

Editura Moldova Iaşi

1991

23

Magazinul istoric

24

octombrie 2008

24

Amorurile principelui Carol de Hohenzolern

Gabriel Perrenii

Editura Omnes

1971

25

Armata, mareşalul şi evreii

52, 59, 105, 166, 201, 448, 449, 484

Alex Mihai Stoenescuv

Rao International Publishing Company

1998

26

Casa Regală volumul III – 1930-1937

77, 113, 144, 178

Arhivele Nationale ale Romaniei Bucureşti

2005

27

Istoria loviturilor de stat în România volumul III Cele trei dictaturi

13, 121, 122, 123, 139, 142, 256, 311, 398, 399, 538, 539, 543, 553, 562, 660, 661, 669, 671, 672, 674

Alex Mihai Stoenescu

Rao International Publishing Company

2006

28

Viaţa economică şi politică a României 1933-1938

100, 130, 131, 282

Emilia Sonea • Gavrilă Sonea

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti

1978

29

România în perioada revoluţiilor naţionale din Europa (1919 – 1944) – Mişcarea legionară

44, 81, 102, 103, 112, 118

Michele Rallo

Sempre Bucureşti

1999

30

Viaţa politică şi procesul lui Iuliu Maniu volumul I

129, 130, 262

Cicerone Ioanitoiu

Bucureşti

1997

31

Viaţa politică din România 1918 – 1944

150

Ioan Scurtu

Editura Albatros Bucureşti

1982

32

Era Libertăţii Statul Naţional Legionar volumul I

102, 113, 116, 121, 201

Horia Sima

Editura Gordian Timişoara

1995

33

Procesul lui Corneliu Zelea Codreanu (mai 1938)

223, 224, 225, 226

Kurt W. Treptow – Gheorghe Buzatu

– Iaşi

1994

34

Istoria Gărzii de Fier 1919 – 1941 Mistica Ultranationalismului

10, 11, 261, 283, 292

Francesco Veiga

Humanitas Bucuresti

1993

 

35

Mişcarea legionară – în texte originale şi imagini

203, 204, 205, 206, 207, 208, 209, 210

Editor Lucian Borleanu

Editura Lucman Bucureşti

36

Legiunea ’’Arhanghelul Mihail’’

208

Armin Heinen

Editura Humanitas Bucureşti

1999

37

Destinul Miscarii Legionare

72, 73, 76, 77, 78, 79, 80, 81, 82, 83, 84

Stefan Aparaschivei

Editura Gama

1996

38

Casa Regală volumul IV – 1938-1947

VIII, X, 106, 240

Arhivele Nationale ale Romaniei Bucureşti

2006

39

Capitalul strain in societatile anonime din Romania, in perioada interbelica

118

Constantin Bogdan – Adrian Platon

Editura Academiei R.S.R. Bucureşti

1981

40

Casa Regală şi afacerile cu devize 1935 – 1940 volumul IV

26, 97

Costin Murgescu

Editura Academiei R.S.R. Bucureşti

1970

41

Garda de Fier – organizaţie teroristă de tip fascist

62, 63, 131

Mihai Fatu – Ion Spalatelu

Editura Politică Bucureşti

1980

42

Istoria politică şi militară a razboiului României contra Rusiei Sovietice

58

General Platon Chirnoaga

Editura Fides Iaşi

1997

43

Era libertăţii – Statul Naţional Legionar volumul II

76, 82, 116, 119, 125, 126, 129, 131

Horia Sima

Editura Gordian Timişoara

1995

44

Evreii sub regimul Antonescu

77, 311, 312, 335

Radu Ioanid

Editura Hasefer a F.C.E.R. Bucureşti

1997

45

Arhivele totalitarismului

32

Revista Institutului Naţional pentru studiul totalitarismului

Anul I

№ 1/1993

46

Legionarii noştri

178, 179

Ion Coja

Editura Kogaion Bucureşti

1997

47

Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri – Guvernarea Ion Antonescu volumul II

58, 181, 359, 755

Arhivele Naţionale ale României Bucureşti

1998

48

Noica şi Mişcarea Legionară

256

Sorin Lavric

Humanitas Bucureşti

2007

49

Mareşalul Antonescu şi Catastrofa României

108, 171

Eduard Mezincescu

Editura Artemis Bucureşti

1993

50

Evreii sub regimul Antonescu

48

Radu Ioanid

Editura Hasefer Bucureşti

1997

51

Hitler, regele Carol şi mareşalul Antonescu – Relaţiile româno-germane 1938 – 1944

271, 279, 280, 285

Andreas Hillegruber

Humanitas Bucureşti

1994

52

Procesul lui Ion Antonescu

178, 196, 477

Editura Eminescu

1995

53

Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri – Guvernarea Ion Antonescu volumul IX

27, 42, 429

Arhivele Naţionale ale României Bucureşti

2006

54

Preliminarii politico – diplomatice ale insurecţiei române din august 1944

92, 133, 461, 462, 464, 468, 478, 479

A. Simion

Editura Dacia Cluj

1979

55

Monitorul Oficial

№ 299

17-XII-1941

56

Stenogramele şedinţelor Consiliului de Ministri – Guvernarea Ion Antonescu volumul III

381, 433

Arhivele Naţionale ale României Bucureşti

2001

57

Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri – Guvernarea Ion Antonescu volumul VII

250

Arhivele Nationale ale Romaniei Bucureşti

2003

58

Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri – Guvernarea Ion Antonescu volumul VIII

625

Arhivele Nationale ale Romaniei Bucuresti

2004

59

Stenogramele şedintelor Consiliului de Miniştri – Guvernarea Ion Antonescu volumul X

518

Arhivele Naţionale ale Romaniei Bucureşti

2007

60

Jurnal

151

Constantin Sanatescu

Editura Humanitas Bucureşti

1993

61

23 august 1944 – documente 1944 – 1945 volumul III

XXI

Direcţia Generală a Arhivelor Statului Centrul de studii şi cercetări de istorie şi teorie militară

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti

1985

62

23 august 1944 – documente 1944 – 1945 volumul IV

542

Direcţia Generală a Arhivelor Statului Centrul de studii şi cercetări de istorie şi teorie militară

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucuresti

1985

63

Stenogramele şedinţelor Consiliului de Ministri – Guvernarea Ion Antonescu volumul V

226

Arhivele Nationale ale Romaniei Bucureşti

2005

64

România ca o pradă

305, 315

Radu Theodoru

Editura Alma

65

România la cumpăna istoriei

308, 309, 357, 385, 386

Ion Suta

Editura Enciclopedică Bucureşti

1991

66

România sub regimul comunist

26, 31, 54, 114, 121, 179

Dennis Deletant

Biblioteca Sighet, Fundatia Academia Civica Bucureşti

1997

 

67

Mari crime împotriva naţiunii române – Contribuţia unor minorităţi naţionale la bolşevizarea României

30, 32, 33, 34, 76, 77, 78, 79, 85, 88, 89

Neagu Cosma

Bravo Pres

1995

68

Sovietizarea României – Percepţii angro-americane 1944 – 1947

106

Ion Chiper – Florin Constantin – Adrian Pop

Iconica Bucureşti

1993

69

Dezvoltarea economică a României 1944 – 1964

26, 116

Academia R.P.R. – Institutul de cercetări economice

Editura Academiei R.P.R. Bucureşti

1964

70

Monitorul Oficial № 33 din 10 februarie 1945

1945

71

Monitorul Oficial № 128 din 5 iunie 1946

1946

72

Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului

509, 512, 514 – 519, 832 – 839

Fundaţia Academia Civică

1998

73

Instaurarea comunismului – Între rezistenţă şi represiune

06, 213 – 278, 384, 434

Fundaţia Academia Civică

1995

74

Buletinul Oficial al R.S.R. № 1 din 21 august 1965

1965

75

Anii 1973 – 1989 Cronica unui sfarşit de sistem

152, 831

Analele Sighet – 10

Fundaţia Academia Civică

2003

76

Buletinul Oficial I , № 39 din 1 decembrie 1989

77

Jurnalul fericirii

34, 82, 107, 151, 286

N. Steinhardt

Editura Dacia Cluj

1991

78

Buletinul Oficial I , № 13 din 18 aprilie 1989

1989

79

Buletinul Oficial I , № 38 din 30 noiembrie 1989

1989

80

Buletinul Oficial I , № 18 din 2 aprilie 1989

1989

81

Buletinul Oficial I , № 62 din 7 decembrie 1989

1989

82

Anuarul statistic al României – 1990

105, 630 – 645

Comisia naţionala pentru statistică

1990

83

H.C.M. № 1557/1973

1973

84

H.C.M. № 73/1975

1975

85

H.C.M. № 76/1975

1975

86

H.C.M. № 189/1976

1976

87

Decretul № 358/1976

1976

88

Decretul № 322/1979

1979

89

Decretul № 220/1976

1976

90

Politice

63

H.R. Patapievici

Humanitas Bucureşti

1997

91

Treptele tranziţiei spre capitalism

36, 37

Silviu Brucan

Nemira

1999

92

Stâlpii noii puteri în România

144

Silviu Brucan

Nemira

1996

93

Pagini inedite din istoria dreptului vechi românesc

30, 153 – 203

Andrei Radulescu

Editura Academia Română Bucureşti

1991

94

Echipa de sacrificiu – Din culisele guvernării postrevoluţionare 5.I.1990 – 5.II.1991

16, 69, 70, 115

Editat de ’’România azi’’ S.A. Bucureşti

1992

95

România: revoluţia încâlcită

175, 176

Nestor Rates

Editura Litera Bucureşti

1994

96

Revoluţia trăită

58

Ion Iliescu

Editura redacţiei publicaţiilor pentru străinătate

1995

97

Monitorul Oficial II – Dezbateri Parlamentare

Senat

№ 205 din 10 noiembrie 1995 – Senat

98

Cuget Ortodox № 9 (anul II) iulie – august 2009

15

Editat de Mănăstirea Sfântul Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului, Suceava

2009

99

Cuget Ortodox № 8 (anul II) mai – iunie 2009

4

Editat de Mănăstirea Sfântul Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului, Suceava

2009

100

Dicţionarul enciclopedic român volumul II D –J

210

Editura Politică Bucureşti

1964

101

Garda de Fier, în ancheta Tribunalului de la Nürberg

7

Mihail Fotin Enescu

Fundatia culturală ‚„Buna Vestire” Sibiu

1996

102

Geneza revoluţiei române de la 1848

39, 43

Gheorghe Platon

Editura Junimea

1980

103

Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria

27, 45, 102, 128, 129, 130, 158, 166, 167, 267

Dr. N. C. Paulescu

Bucureşti

1913

104

Scrieri politice

344, 382, 395, 424, 456, 502

C. Rădulesc Motru

Editura Nemira

1998

105

România – la cumpăna istoriei

374, 381, 386, 387

Ion Suta

Editura Ştiinţifică

1991

106

Naţionalişti, antinaţionalişti, O polemică cu publicistică românească

35, 87, 96, 105, 106, 116, 117, 172

Gabriel Andreescu

Polirom Iaşi

1996

107

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării

3, 4, 32, 70, 110, 113, 124, 133, 134, 137, 139, 140

Consiliul Naţional de acţiune împotriva Corupţiei şi Crimei Organizate

„Cartea Albă a crimei organizate şi a corupţiei” 1998

1998

108

O. U. G. Nr. 21/ 20.V.1997 Legea Nr. 140/24. VII.1997

1997

109

Legea Nr. 271/ 29.V.2001

2001

110

Razboiul nevăzut III&mbsp;Politica Filo-Sionistă a României În faţa Europei şi a lumii editia a-II-a

75, 376, 398

Cornel Dan Nicolae

Carpathia Cartea Secretă

2006

111

Constituţia României Articolele: 82, 90, 108, 109

112

Naţionalism – sau Democraţie

150, 179

Aurel C. Popovici

Editura Albatros Bucureşti

1997

113

Neoiobăgia Studiu economico- sociologic al problemei noastre agrare

33

C. Dobrogeanu- Gherea

Editura Librăriei Socec Bucureşti

1910

114

Democratia hienelor Spionaj, sange si teroare

4, 28

Colonel (R) Florian Garg

Editura „Obiectiv” Craiova

2002

115

Contribuţia unor minorităţi naţionale la bolşevizarea României

6, 7

Neagu Cosma

Editura Bravo Press

1996

A

Armistiţiul din 1944 si implicaţiile lui

8, 9

Cornel Coposu

Editura Gandirea Romaneasca Bucureşti

1990

B

Anuarul Statistic al Romaniei 1937-1938

1937-1938

116

Istoria Bisericii Ortodoxe Române

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu

Editura Episcopiei Dunării de Jos Galaţi

1996

Sursa: http://axa.info.ro/politica/v-romania-incotro/

27/10/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: