Monumentele de istorie și cultură română din Cernăuţi sunt pe cale să dispară și odată cu ele însăși străvechea comunitate română

Istoricul Nicolae Iorga spunea că o naţiune care nu-şi respectă trecutul şi obiceiurile creştine este condamnată la pieire. O frântură din istorie este şi în Cimitirul românesc din Cernăuţi. Acolo îşi au locul de veci personalităţi marcante ale neamului – scriitori, pictori, istorici, oameni politici sau membrii ai Academiei. Din nefericire, cimitirul riscă să dispară. Este vandalizat periodic iar locurile de veci ale personalităţilor româneşti sunt pur şi simplu furate şi adăpostesc acum rămăşiţele pământeşti ale unor localnici.

Comunitatea românilor din Cernăuţi se plânge că viaţa acestui adevărat muzeu sub cerul liber, depinde de implicarea autorităţilor dar şi de câteva sute de mii de euro, bani pe care nu-i pot obţine de nicăieri.

 

 

 

 

 

Urmăriţi în exclusivitate un reportaj realizat de TVR MOLDOVA.

 

Monumente funerare stricate şi morminte descoprite pline de gunoaie. Aşa arată acum locurile de veci din Cernăuţi ale unor personalităţi româneşti intrate în istorie. Oameni care ne-au însufleţit prin truda lor – Aron Pumnul, primul profesor a lui Mihai Eminescu sau Euxodiu Hurmuzachi, istoric care a luptat pentru drepturile românilor din Imperiul Habsuburgic. La Cernăuţi se găsesc cele mai multe personalităţi marcante înhumate într-un singur cimitir – printre ele şi 12 foşti membri ai Academiei Române. Considerat un muzeu în aer liber, datorită arhitecturii criptelor, Aleea Românilor riscă acum să dispară pe veci din cauza indiferenţei.

„Aici trebuiesc milioane de euro ca să fie renovate zecile de morminte, care sunt cele mai importante pentru cultura neamului nostru român”, spune Dragoş Olaru, istoric.

O altă personalitate care a luptat pentru limba şi cultura română este Zaharia Voronca, fost membru al societăţii „Arboroasa”. Cripta  impresionantă a acesteia a fost vandalizată de mai multe ori. Iar lista personalităţilor ale căror morminte sunt distruse este lungă.

Sabina Hirianov, reporter TVR Moldova: „Unul dintre cel mai important mormânt este cel al Aglaiei, sora mai mică a poetului Mihai Eminescu. Locul de veghe al acesteia a fost considerat dispărut mai bine de un secol, până în 2017, când un istoric l-a găsit din întâmplare, iar de doi ani mormântul Aglaiei a fost dat sub protecţia unei şcoli din Cernăuţi. Însă tot de ce a fost în stare administraţia şcolii a fost să vopsească gardul din jurul mormântului pe jumătate doar şi în două culori, iar cealaltă jumătate de gard rămâne ruginită”.

Oraşul Cernăuţi este cunoscut nu doar pentru spiritul viu al românismului, dar şi ca a doua casă a lui Mihai Eminescu. Prin urmare, în cimitr se găsesc mormintele mai multor apropiaţi ai marelui poet, cum ar fi cel mai bun prieten al său, pictorul Epaminonda Bucevschi, primul său profesor şi chiar cumnatul acestuia. Toate aceste perle arhitecturale au ajuns acum în paragină. Şi aleile încărcate simbolic de amintirile şi lacrimile românilor sunt pe cale de dispariţie.

„El este într-o stare deplorabilă, foare multe morminte ale multor personalităţi marcante. Pe locurile lor se înmormântează noi oameni care mor aici la Cernăuţi”, mai spune istoritcul Dragoş Olaru.

Deocamdată, banii necesari pentru renovarea şi conservarea cimitirului român nu pot fi obţinuţi de nicăieri. Asistăm neputincioşi la ştergerea unei părţi din cultura şi istoria română din Cernăuţi, cândva unul dintre centrele de mare importanţă culturală din România Mare.

 

http://m.tvrmoldova.md/ro/cultura/reportaj-in-exclusivitate-cimitirul-romanesc-din-cernauti-risca-sa-dispara?fbclid=IwAR0w0TaVf53hFtR63kHrHWjImtFVKpJE4nN9tYaEjuO1uXGOPky2cIs9mJM

 

 

 

 

101 ani de la reunirea Bucovinei cu Țara. VIDEO

 

 

Ziua Bucovinei. 101 ani de când Bucovina redevenea parte integrantă a ţării.

   În urmă cu 101 de ani, la data 28 noiembrie 1918, a avut loc proclamarea unirii Bucovinei cu România, moment istoric important în făurirea statului naţional unitar român, alături de unirea anterioară Basarabiei – la 27 Martie – şi de unirea ulterioară a Transilvaniei, la 1 Decembrie 1918.

Ziua Bucovinei este serbată anual în România pe 28 noiembrie. Legea privind declararea acestei sărbători a fost promulgată în data de 28 octombrie 2015.

Această sărbătoare marchează momentul în care, după aproape un secol şi jumătate de ocupaţie străină, Bucovina redevenea, la 28 noiembrie 1918, parte integrantă a ţării, din care fusese ruptă în 1775.

Primul act al procesului de reîntregire naţională a statului român s-a petrecut în data de 27 martie/9 aprilie 1918, când Sfatul Ţării, întrunit în şedinţă festivă, a votat unirea Basarabiei cu România.

În 4/17 octombrie, deputaţii români din Parlamentul de la Viena au constituit Consiliul Naţional Român din Austria.

La iniţiativa lui Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu, în strânsă legătură cu evoluţia evenimentelor din Imperiu, cu acţiunile întreprinse de români în Transilvania şi faţă de ameninţarea politică şi militară a ucrainenilor, la 14/27 octombrie a fost organizată la Cernăuţi, o importantă adunare naţională, la care au participat deputaţii din Parlamentul de la Viena, foştii deputaţi din ultima Dietă bucovineană, dar şi alţi reprezentanţi ai populaţiei româneşti, „în scopul de a se proclama Constituanta şi de a alege un Consiliu Naţional, ca organ reprezentativ al românilor bucovineni”.

Consiliul Naţional a fost format din 50 de membri, majoritatea români, preşedintele acestui consiliu fiind ales Iancu Flondor, un mare patriot din zona Bucovinei.

Acest Consiliu Naţional a condus practic Bucovina timp de o lună de zile până când s-a înfăptuit unirea cu România.

 

 

 

Harta etnică a Bucovinei

„Ce vrem?” este titlul articolului din ziarul „Glasul Bucovinei”, publicat în 22 octombrie 1918, în care, o seamă ce intelectuali ai Universității din Cernăuți, în frunte cu Sextil Pușcariu, după întâlnirea din 11 octombrie din casa lui Isidor Bodea, prezentau problema românească din Bucovina:

 

 

Ce vrem?

Vrem: să rămânem Români pe pământul nostru strămoșesc și să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre românești.,

Nu mai vrem: să cerșim de la nimeni drepturile care ni se cuvin, ci în schimbul jertfelor de sânge aduse în acest război – jertfe mai dureroase decât ale altor popoare,

Pretindem: ca împreună cu frații noștri din Transilvania și Ungaria, cu care ne găsim în aceeași situație, să ne plăsmuim viitorul, care ne convine nouă, în cadrul românismului.

Cerem: să putem aduce la Congresul de pace aceste postulate ale noastre prin reprezentanți aleși de noi înșine din mijlocul națiunii noastre.

 

La data de 12 noiembrie 1918, a avut loc cea de-a doua şedinţă a Consiliului Naţioal din Bucovina, ocazie cu care s-a înfiinţat guvernul condus de Iancu Flondor, din care mai făceau parte şi 11 secretari de stat. După această şedinţă, Consiliul Naţional a devenit autoritatea unică peste întreg teritoriul Bucovinei.

În ziua de 25 noiembrie 1918, Consiliul Naţional s-a adunat din nou, de această dată discutându-se despre părerea minorităţilor (polonezi, germani şi evrei) în legătură cu unirea Bucovinei cu Regatul Bucovinei. Marea lor majoritatea au fost de acord cu unirea, însă au dorit în schimb ca învăţământul să se poată dezvolta liber în Bucovina.

După această nouă întâlnire, a urmat alegerea delegaţilor, ţinându-se cont de ponderea fiecărei naţionalităţi. Astfel, au fost aleşi 74 de delegaţi români, 13 ruteni, şapte germani şi şase polonezi.

 

 

La 15/28 noiembrie 1918, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi, s-au desfăşurat lucrările Congresului General al Bucovinei. S-au aflat la Cernăuţi, câteva mii de locuitori veniţi din diferite colţuri ale Bucovinei, care au dorit să fie prezenţi la evenimentul istoric ce a marcat unirea acestui străvechi ținut românesc cu România.

Astfel, membrii Congresului General al Bucovinei au hotărât: „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României”.

 

Moțiune de unire a Bucovinei cu România.

 

„Congresul general al Bucovinei, întrunit azi, joi, în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuți, considerând că, de la fundarea principatelor române, Bucovina, care cuprinde vechile ținuturi ale Sucevii și Cernăuților, au făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat de stat:

Considerând că în cuprinsul hotarelor acestei țări se găsește vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropnițele domnești de la Rădăuți, Putna și Sucevița, precum și multe alte urme și amintiri scumpe din trecutul Moldovei;

considerând că fii ai acestei țări, umăr la umăr cu frații lor din Moldova și sub conducerea acelorași domnitori, au apărat de a lungul veacurilor ființa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară și a cotropirii păgâne;

considerând că în 1744, prin vicleșug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei și cu de-a-sila alipită coroanei Habsburgice; considerând că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferințele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naționale și care prin strâmbătăți și persecuții căuta să-i înstrăineze firea și să învrăjbească celelalte neamuri, cu cari el voiește să trăiască ca frate;

considerând că, în scurgere de 144 de ani, Bucovinenii au luptat ca niște mucenici pe toate câmpiile de bătălie în Europa sub steag străin pentru menținerea, slava și mărirea asupritorilor lor, și că ei drept răsplată aveau să îndure micșorarea drepturilor moștenite, izgonirea limbii lor din viața publică, din școală și chiar din biserică;

considerând că în același timp poporul băștinaș a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogățiile izvoarelor de câștig ale acestei țări și despuiat în mare parte de vechea sa moștenire; considerând că, cu toate acestea, Bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, așteptat cu atâta dor și suferință, va sosi și că moștenirea lor stăbună, tăiată prin granițele nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ștefan, și că au nutrit veșnic credința că marele vis al neamului se va înfăptui, când se vor uni toate țările române dintre Nistru și Tisa într-un stat național unitar;

constată că ceasul acesta mare a sunat!

Astăzi, când după sforțări și jertfe uriașe din partea României și a puternicilor și nobililor ei aliați, s-au întronat în lume principiile de drept și umanitate pentru toate neamurile, și când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară s-a zguduit în temeliile ei și s-a prăbușit și toate neamurile încătușate în cuprinsul ei și-au câștigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea dezrobirii noastre.

Drept aceea noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și fiind învestiți singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm:

Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu regatul României”.

Declarația de unire a Bucovinei cu România a fost citită de Iancu Flondor, președintele Congresului General al Bucovinei și a fost primită de plenul congresului cu aplauze prelungite. Moțiunea de unire a fost votată în unanimitate de cei prezenți.”

 

•  detalii despre desfășurarea congresului la ședința Consiliului Național din 28 noiembrie 1918

•  lista completă a deputaților Consiliului Național Român al Bucovinei care au votat declarația de unire a Bucovinei cu România.

 

 

 

„Declaraţia a fost primită cu unanimitate şi aclamată delirant de întreaga adunare, stând în picioare şi bătând din palme aproape zece minute. Nu era ochi care să nu fie copleşit de lacrimi, drept urmare a marii însufleţiri care domnea spiritele prezenţilor”scria profesorul Constantin Marinescu.

 

 

 

 

Declarația de unire a Bucovinei cu România din 15/28 noiembrie 1918 a fost citită în Congresul General al Bucovinei, reunit în ședința Consiliului Național Român al Bucovinei.

 

 

În procesul – verbal al Congresului general al Bucovinei au fost menţionate următoarele observaţii ce au stat la baza unirii Bucovinei cu România, după cum se arată în Arhivele Statului Bucureşti:

„La fundarea Principatelor Române, Bucovina care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; În cuprinsul hotarelor acestei ţări se găsesc vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; În 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor; 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei cârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale”.

Tot la data de 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a anunţat puterile Antantei că locuitorii acestui teritoriu au decis să revină la vechile hotare, respectiv la Regatul României, „în virtutea drepturilor popoarelor de a-şi hotărî singure soarta”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Delegaţia Bucovinei a ajuns la Iaşi în ziua în care regele Ferdinand, împreună cu guvernul şi celelalte autorităţi ale statului au plecat la Bucureşti, după ce au fost nevoiţi să se refugieze din cauza ocupării capitalei de către armata germano – austro – ungare. Bucovinenii s-au alăturat regelui Ferdinand şi au luat parte la revenirea triumfală a acestuia în capitala ţării întregite.

Prin Decretul regal din 18/31 decembrie 1918, regele Ferdinand I a consfinţit actul unirii Bucovinei cu România, când doi reprezentanţi ai acestei provincii istorice au intrat în Guvernul României. Parlamentul român, întrunit în şedinţă solemnă la 29 decembrie 1919, a confirmat actul Unirii.

Unirea Bucovinei cu Ţara a fost urmată şi încununată de actul istoric de la 1 Decembrie 1918, când a avut loc Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia care a hotărât Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

 

„În ziua de 28 Noemvrie 1918 Bucovina a fost realipită la patria-mumă, de unde fusese samavolnic răpită şi ţinută sub robia Austriei timp de aproape 50 de ani. În această zi – înscrisă cu litere de aur în istoria întregirii naţionale – minorităţile etnice poloneze şi germane au declarat solemn şi public, prin glasul reprezentanţilor lor, că şi ele înţeleg să ceară şi să sprijine Unirea Bucovinei cu patria-mumă, atât de profunde şi imprescriptibile erau drepturile noastre asupra scumpei provincii din nordul Moldovei.

După un secol şi jumătate de robie la străini, Bucovina, <vesela grădină>, s’a realipit de ţară, de unde nu trebuie niciodată să fie deslipită, şi cu modul acesta întregirea tuturor românilor în graniţele fireşti s’a completat sub semnul dreptăţii istorice. Aniversarea Unirii Bucovinei ne răscoleşte astfel drumurile trecutului de asuprire, compensate însă, cu prisosinţă, de fericirea izbândei finale şi de creştinul act al unei epopei naţionale, terminat cu apoteoasa întregire a neamului românesc în cadrul României Mari”.

„Glasul Bucovinei”, Anul XVIII, nr. 4699, 28 Noiembrie 1935.

 

Astăzi, Bucovina de nord și ținutul Herța sunt ocupate de Ucraina, ca urmare a Notelor ultimative trimise de URSS conducerii României în 1940, în 26 iunie și  o zi mai târziu, în 27 iunie.

Pe 26 iunie 1940, la ora 22:00, Comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS,Viaceslav Molotov, i-a prezentat ambasadorului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României ceea ce el numea „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică.

Decizia evacuării din Basarabia și nordul Bucovinei a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940.

Surse:

http://centenarulromaniei.ro/unirea-bucovinei-cu-romania/

http://www.dacoromania-alba.ro/nr56/ostirea_aparatoare_actelor_unire.

https://www1.agerpres.ro/cultura/2013/11/14/documentar-95-de-ani-de-la-unirea-bucovinei-cu-romania-16-41-15

basilica.ro

http://www.rgnpress.ro/rgn_18/categorii/eveniment 

 

 

 

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL ȘI BĂTĂLIA PENTRU BUCOVINA

Bătălia imperiilor în Bucovina

„Studenți! Muzele tac. A sosit ceasul bătăliei, o bătălie în numele civilizației germanice amenințate la răsărit de către barbari şi invidiate de inamicul de la apus. Astfel se aprinde din nou furor teutonicus. Renaște entuziasmul războaielor de eliberare şi începe războiul sfânt” (Apel al rectorilor universităților din Bavaria, 3 august 1914)*

 Decretată în noaptea 30 iulie 1914, mobilizarea generală a bucovinenilor s-a făcut la regimentele 23 Landwehr şi 41 Infanterie, respectiv 4 şi 9 Dragoni, grupate în cadrul diviziei 43 Landwehr, care astfel va avea în război o structură diferită de cea din timpul păcii.La începutul războiului, divizia 43 a ocupat poziţii pe malul galiţian al Nistrului, în zona Zaleszczyki, făcând parte din dispozitivul de patru divizii al generalului Kovess, destinat apărării Galiţiei Orientale şi Bucovinei, numit „Armee-Gruppe Kovess” – transformat ulterior în Armata a II-a.

Glotașii erau înrolați la Brigada 35 Miliții (Landsturm), care în august 1914 era concentrată pe granița cu Basarabia contra unui atac rusesc. Încă din prima lună de război, au loc câteva lupte izolate în zonele Novoseliţa, Boian, Mahala, Rarancea, Toporăuţi şi Ocna, urmate de un atac general rusesc asupra pozițiilor Brigăzii 35, considerate ca o zonă slabă a frontului.În consecința, generalul Pavlov ocupă practic fără luptă Cernăuţii în 2 septembrie 1914, instalând aici şi administrația civilă rusă, în 15 septembrie.

Tot în 15 septembrie, rușii ocupă Storojineţul şi ating linia Siretului până la granița română, la Movileni, fără a înainta, însă, mai mult. Se poate presupune că Brigada 35 Miliții – poate și Divizia 43 – s-a retras dincolo de Siret.

În 21 octombrie 1914, austriecii reocupă Cernăuţii şi regiunea între Siret şi Prut – probabil nordul regiunii de dincolo de Prut rămâne ocupată de ruşi.

Imediat se vor recruta două corpuri de voluntari în armata austriacă, în scopul apărării Bucovinei contra ruşilor, şi anume: „Corpul Voluntarilor Ucraineni” (huţani), compus din peste 1.000 de oameni, care depun jurământul la Seletin în 20 noiembrie 1914, şi „Corpul de Legionari Români”, din 1.500 de oameni, care depun jurământul la Câmpulung (Moldovenesc) în 2 decembrie 1914.

Abia constituiţi, ei sunt nevoiţi să acopere retragerea austriecilor în faţa noii invazii ruseşti, formând ariergarda.

Mulţi sunt împuşcaţi, restul va opune ultima rezistenţă la Câmpulung, apoi se vor risipi.Rușii din cadrul „Grupului Nistru”, în ofensivă contra austriecilor generalului Pflanzer, ocupă Cernăuţiul în 26 noiembrie 1914, trec peste Prut, ocupă Storojineţ, Siret, Suceava, Câmpulung, înaintează prin Pojorâta şi Valea Putnei spre Mestecăneşti (Mestecăniș), dar nu pot trece în valea Bistriței, oprindu-se pe culme.

Astfel, întregul pretoriat Vatra Dornei rămâne neocupat. În toată iarna dintre 1914 şi 1915 se vor desfășura doar lupte de tranșee.

În februarie 1915, armata austriacă, refăcută în iarnă sub comanda generalului de cavalerie Pflanzer Maltici – sub forma „Armee-Gruppe Pflanzer-Baltin”, ulterior Armata a VII-a -, reia ofensiva în Bucovina, reocupă Câmpulung, Suceava, Siret, apoi Cernăuţi la 15 februarie 1915 (sau 17 februarie, după alte surse), luând 60.000 de prizonieri ruşi.Frontul rusesc se va stabiliza pe linia Toporăuţi-Rarancea-Boian, deci cu câțiva kilometri la vest de granița bucovineană.

Administrația austriacă va funcționa în continuare normal, exista însă starea de asediu şi cenzura scrisorilor.

Apărarea graniței cu Basarabia cade în sarcina maiorului român Daniil Pop (sau Papp, român transilvănean – în 1928 ajunsese general în Armata Română, comandant al Corpului VII de Armată Teritorial), fortificat la Ostriţa – probabil la comanda vechii Brigăzi 35 Landsturm.Atacul contra Rusiei va continua de pe linia Nistrului spre nord.

În teritoriul bucovinean se semnalează doar un atac rusesc asupra Armatei a VII-a la Cernăuţi, în ziua de Crăciun a anului 1915, interpretat de austrieci ca având mai ales scopul politic de a atrage România în război de partea Rusiei.

Oricum, rușii se vor retrage cu pierderi mari.În iunie 1916 are loc ofensiva generală Brusilov, după numele comandantului Armatei a VIII-a ruse. La aripa sudică, atacul generalului Letcinski contra Armatei a VII-a a generalului Pflanzer pleacă din Basarabia, înconjoară poziţiile austriece ale maiorului Pop pe la Mamorniţa, trecând peste teritoriul românesc – România fiind neutră la acea dată -, şi ocupă la 17 iunie 1916 Cernăuţiul.

Până în 30 iunie, rușii ocupă Storojineţ, Siret, Suceava, Câmpulung şi ajung pe linia râurilor Ceremuş-Moldova-Putna, iar la începutul lui septembrie 1916 ating linia finală, reluând vechile poziții de la Mestecăneşti.

Pretoriatul Vatra Dornei rămâne din nou neocupat.Autoritățile civile şi ecleziastice s-au refugiat din Bucovina la Praga, unde au rămas până la sfârșitul războiului.După intrarea României în război, la 28 august 1916, în zona Vatra Dornei se făcea legătura cu frontul românesc. Există şi informații privind dislocarea unor unități militare românești în sud-estul Bucovinei.

Astfel, în primăvara lui 1917, Armata a VII-a austro-ungară apare stând în fața Armatei I-a române, aflate în refacere – pentru scurt timp, probabil, în rest aici se  găsea Armata a IX-a rusă. De asemenea, zona Suceava-Burdujeni era raion de refacere pentru Divizia a II-a de Cavalerie română.

În timpul Revoluției, unitățile ruse din Bucovina, care aparțineau în majoritate Armatei a VIII-a, au depus jurământul pentru Republică în 23 aprilie 1917.

Contraofensiva germano-austroungară din iulie-august 1917, consecutivă ofensivei nereușite a lui Kerenski din iulie, duce la recucerirea Galiţiei de Est şi a Bucovinei între 19 iulie şi 15 august 1917.

Cernăuţiul e ocupat în 3 august. Ruşii nu mai vor să lupte şi românii trebuie să oprească inițiativa la Mărăşti, pentru a trimite trupe în sprijinul aripii drepte a frontului, în sud-estul Bucovinei.

De altfel, zona aflată aproximativ la est de linia Siret-Rădăuţi-Gura Humorului va rămâne neocupată de austrieci, pe lângă zona aflată la est de Cernăuţi, spre Novoseliţa.

Acum prezența românilor în sud-estul Bucovinei este sigură, dar după tratatul de la Cotroceni, din mai 1918 – sau, după alte surse, după tratatul preliminar de la Buftea, din martie 1918 -, trupele române trebuie retrase din Bucovina lăsând loc unităților austro-ungare şi germane.

Intrarea Diviziei a VIII-a române, condusă de generalul Zadic, în Cernăuți la 11 noiembrie 1918 pune capăt altor luni de tulburări, mai ales privind partajul româno-ucrainean al Bucovinei.

 

https://franckmelen.wordpress.com/2011/05/24/batalia-imperiilor-in-bucovina/

*** John KEEGAN, “A History of Warfare”, Londra, 1993 / L’Esprit Frapeur, 2000** Dan Grecu – Deva, “Bucovina în Primul Război Mondial (1914-1918)”, în Buletinul Cercului de Studii a Istoriei Poștale din Ardeal, Banat şi Bucovina, An III, Nr. 3