AUTORI RUȘI VORBESC DESPRE ROMÂNITATEA BASARABIEI ȘI A BASARABENILOR

Foto:  Harta Basarabiei țariste

Românitatea Basarabiei după autorii ruşi

In anul 2012 am comemorat  bicentenarul răpirii Basarabiei de către ruşi, eveniment care a marcat şi încă marchează destinul poporului nostru, prin faptul că o parte importantă a arealului românesc continuă să fie în afara graniţelor țării, iar ceea ce ne doare cel mai tare este tocmai frontiera de est.

Dacă în rest, cât de cât, ne-am rezolvat parţial problemele, în primul rând cu arma în mână, asistând la colapsul imperiilor autro-ungar şi turc, în privinţa estului, a Rusiei şi a mai nou a Ucrainei, un stat artificial desprins de Rusia.

Vitalitatea imperială a Rusiei, cu toate fazele prin care a trecut ea în ultimii două sute de ani, rămâne în continuare o problemă majoră nu numai pentru noi romanii, ci şi pentru majoritatea statelor pe care roata istoriei le-a aruncat în vecinătatea acestui imperiu unic în istoria omenirii.

Rusia a căzut, s-a ridicat, s-a extins, s-a transformat, dar caracteristica ei principală a rămas: tendinţa spre o expansiune continuă, întreruptă doar de episoade trecătoare de slăbiciune, apoi din nou revenire la mentalitatea şi comportamentul imperial.

S-au scris mii de pagini care să explice caracterul acestui imperiu şi acestui comportament ciudat pentru timpurile moderne, şi nu este rolul şi nici locul acestei abordări în articolul de faţă.

În timpurile moderne care le trăim, agresiunea şi extinderea imperială nu se mai pot face aşa uşor ca şi în trecut, acum ai nevoie de o propagandă intensă care să justifice agresiunea, pentru ca rolul opiniei publice devenita o putere care poate influenţa deciziile politice la cel mai înalt nivel, nu mai este de neglijat.

De aceea aparatul propagandistic a devenit foarte complex, îmbrăcând diverse forme, şi nu cruţă niciun mediu de propagare, inclusiv internetul, devenind un important câmp de luptă ca şi preludiu al unor bătălii viitoare.

Ori, în acest arsenal, Rusia aruncă în luptă tot ce poate, întreaga greutate a mijloacelor sale de propagandă, nelimitate de vreo constrângere bugetară din moment ce opinia publică rusească nu are informaţii despre modul în care se cheltuiesc uriaşele încasări de pe exporturile de petrol, gaze şi materii prime.

Mai este un factor favorizant în avantajul Rusiei în cadrul acestei bătălii, existenţa cozilor de topor, a „coloanelor a cincea” risipite în întreaga lume, indivizi naivi, convinşi, plătiţi, interesaţi sau oportunişti gata să facă jocul unui posibil viitor imperiu în plină ascensiune.

În cazul nostru, al conflictului latent româno-rus, mărul discordiei şi principalul teren de luptă continuă să rămână Basarabia, teritoriu disputat de două sute de ani.

În această dispută un rol esenţial îl are, după cum spuneam, componenta propagandistică, iar aici ruşii nu se dau în lături de la nimic, ba chiar au inventat sprijiniţi de cozile lor de topor o limbă şi un popor diferit de cel românesc, poporul moldovenesc.

Există două fronturi principale accentuate de propaganda rusă şi prorusă, odată Basarabia ar ţine de ruşi şi celălalt, oarecum contradictoriu, că ar ţine de moldoveni, popor total diferit de cel românesc.

Printre puţinii români care luptă contra acestei propagande, sunt şi mai puţini care să folosească chiar argumentele istoricilor şi scriitorilor ruşi, care au făcut aceasta, au scris timp de două sute de ani şi au recunoscut că Basarabia este românească.

Nu trebuie decât să ne întoarcem la generaţia Unirii, aceşti bărbaţi ai neamului nostru, generaţie care cuprindea istorici, jurnalişti, avocaţi, filozofi, o pleiadă a vârfurilor românităţii din toate veacurile, care au argumentat, au demonstrat şi au scris despre acest lucru, nu numai despre Basarabia, ci şi despre Bucovina, Transilvania, Banat şi toate provinciile româneşti veşnic aflate în dispută cu toţi vecinii. De ce în dispută chiar şi astăzi?

Deoarece suntem cei mai vechi locuitori, şi oricine încearcă să-şi impună stăpânirea cu asta începe, exterminarea sau asimilarea băştinaşilor. Şi uite că de două mii de ani nu au reuşit. Depinde de noi să nu o facă nici în viitor.

Şi pentru asta generaţia de aur a unirii ne-a lăsat nu numai mărturiile , înainte de a fi exterminaţi în gulaguri de noii stăpâni comunişti aserviţi total ruşilor, ci şi argumentele istorice, culmea, după scrierile reprezentanţilor de frunte ai inamicilor noştri, în cazul de faţă referitor la Basarabia, după scrierile ruşilor.

Mărturiile ruseşti

Încep cu o scriere mai recentă, deoarece găsim aici şi explicarea denumirii de Basarabia, a profesorului şi geografului rus ajuns mai târziu membru al Academiei ruse şi preşedinte al Societăţii ruse de geografie, Lev Semionovici Berg (1876 – 1950), în lucrarea sa Basarabia, apărută la Petrograd în 1918:

„În timpul ocupaţiei ruseşti din 1806 – 1812, Basarabia actuală purta numele de Moldova aşezată în stânga Prutului. În curând însă după această anexiune i s-a dat în mod oficial numele de Basarabia, deşi încă mult timp după aceea prin Basarabia se înţelegea numai partea ei de sud sau Bugeacul.

Cauza pentru care denumirea părţii de sud a fost extinsă la întreaga provincie a avut un caracter diplomatic. Unul dintre articolele tratatului de la Tilsit din 1807 încheiat între Napoleon şi Alexandru I obliga Rusia să-şi retragă trupele din Moldova şi Muntenia.

În timpul tratativelor ce au urmat la Paris la sfârşitul anului 1807, plenipotenţiarul rus arăta că în acest tratat nu se spunea nimic despre Basarabia şi în consecinţă el insista ca aceasta trebuia să rămână la Rusia, interpretând totodată noţiunea de Basarabia în mod lărgit, adică nu numai la Bugeac, ci la întreaga regiune între Prut şi Nistru. (…)

Denumirea Basarabia vine de la numele voievozilor transilvăneni Basaraba, care în primii ani ai secolului al XIV-lea au pus începutul dinastiei Basarabilor, întemeitorii Valahiei independente.

În unul din hristoavele sale de la începutul secolului al XV-lea domnitorul Mircea Voievod îşi zice Gospodar al pământului Basarabiei (adică al Munteniei).

În timpul său (1386 – 1418) Valahia îşi întinsese dominaţia până în Dobrogea şi Akerman (Cetatea Albă). De atunci, părţile de sud ale Moldovei şi Basarabiei de astăzi au început să se numească Basarabia.”

Deci şiretlicul referitor la extinderea numelui de Basarabia de la Bugeac la întreaga Moldovă dintre Prut şi Nistru este recunoscut chiar de un mare geograf rus, şi nu cred că mai trebuie demonstrat.

Un lucru este sigur, dacă ruşii la 1812 ar fi cunoscut mai îndeaproape etimologia cuvântului, chiar prin numele de Basarabia demonstrându-se caracterul pur românesc istoric dovedit, în mod sigur găseau şi foloseau altă denumire pentru teritoriul ocupat în 1812.

Astfel, chiar prin denumirea încetăţenită chiar de către ei, demonstrează caracterul pur românesc al acestei provincii smulse de la Moldova.

A. N. Egunov, celebru jurisconsult rus din secolul XIX, spunea la 1868 în Statistica actelor comitetului regional din Basarabia.

„Până la anexiunea ei la Rusia în 1812, Basarabia era supusă aceluiaşi regim de guvernare ca şi Moldova din care ea făcea parte integrantă. Prin urmare nici istoria, nici documentele istorice cu privire la Basarabia nu se pot feri să nu vorbească de Moldova. Astfel. este cu neputinţă să se vorbească despre administraţia Basarabiei până la anexiune fără să se vorbească de Divanul Moldovei, căruia Basarabia era supusă.

 În Basarabia nu există proprietate care să nu aibă documente emanate de la Divanul Moldovei. Până în zilele noastre (adică până în 1868) în procesele care sunt pledate în Basarabia numeroşi avocaţi invocă deciziile Divanului, care, fiind confirmate de domnitorii moldoveni sub formă de diplome (khrisobule), în conformitate cu articolul 1606 din vol. X al Legilor Civile ruse, nu pot fi anulate de tribunalele noastre şi păstrează astfel întreaga lor valoare şi toată puterea lor.”

Deci până şi din punct de vedere al jurisprudenţei ruşii recunoşteau ascendenţa legilor româneşti asupra Basarabiei.

Revenim la Lev Berg, care descrie faptul că Moldova era doar în relaţie de vasalitate cu Imperiul Otoman şi că acesta nu avea cum înstrăineze către Rusia un teritoriu care nu îi aparţinea.

El menţionează şi faptul că Rusia recunoscuse suveranitatea şi graniţele Moldovei încă cu o sută de ani înaintea raptului de la 1812.

„La început turcii au ocupat din teritoriul Moldovei numai cetăţile Chilia şi Akkerman (Cetatea Albă). În secolul al XVI-lea le-au mai luat Benderul (care la moldoveni purta numele de Tighina) şi l-au transformat în raia, adică în provincie turcească locuită de necredincioşi.

Din raiaua aceasta mai făceau parte şi unele puncte locuite ca Cioburciu, Căuşani etc.” (Cu alte cuvinte este vorba de Bugeac).
În ce-i priveşte pe moldoveni turcii le-au luat atunci Hotinul (în 1712), au întărit cetatea şi au pus în ea o garnizoană. Mai multe sate din împrejurime au fost trecute în noua raia astfel organizată…

Aşadar, în mâinile moldovenilor a rămas doar partea de mijloc. Toate cetăţile de pe Nistru şi Dunăre acum se aflau în mâinile turcilor.” (Cu o excepţie: Soroca).

Deci, Berg recunoaşte apartenenţa cetăţilor de la Nistru Moldovei, deci şi Nistru ca şi hotar al Moldovei. Acest lucru ne este dat mai explicit şi prin faptul că ruşii au recunoscut graniţa Moldovei pe Nistru încă din 1656, atunci când voievodul moldovean Gheorghe Ştefan încheia un tratat cu marele cneaz al Moscovei Alexei Mihailovici, prin care acesta din urmă se angaja să-i scoată pe turci din cetăţile moldoveneşti:
„Locurile, teritoriile şi cetăţile pe care turcii le-au desprins din Moldova, ca Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi regiunea Bugeac, Marele Cneaz le va lua de la turci cu armele şi le va întoarce Moldovei jure heraditario.”

Mai departe, la 1711, în tratatul încheiat între Dimitrie Cantemir şi ţarul Petru cel Mare la Iaroslavl, Petru cel Mare se angaja să respecte pe vecie hotarele Moldovei definite la articolul 11 al tratatului aşa:

„Hotarele Principatului Moldovei, după drepturile sale antice suntu acelea ce descriu cu râulu Dnistru, Cameneţu, Bender cu totu teritoriul Bugeacului, Dunărea, Muntenia, Marele Ducatu allu Transilvaniei şi teritoriulu Poloniei, după delimitarea făcută”.

Iar în tratatul în limba română, articolul 11, rezumat de cronicarul Ion Neculce:

„Ţara Moldovei cu Nistru să-i fie hotar, şi Bugeacul şi cu toate cetăţile tot ale Moldovei să fie.”

Deci Imperiul Ţarist, prin cel mai mare ţar al lor, întemeietorul Rusiei moderne, s-a angajat să respecte pe vecie graniţa Moldovei pe Nistru. O sută de ani mai târziu, anexa Basarabia de la aceeaşi Moldovă, nu de la turci.

Ori, pentru a lua Basarabia de la Turcia, ar fi trebuit ca teritoriul moldovean să fie înglobat imperiului otoman, lucru cu desăvârşire inexact, deoarece nicicând la Iaşi sau Suceava nu a condus vreun paşă.

Moldova a fost doar tributară Turciei, la fel cum Rusia a fost tributară tătarilor timp de trei sute de ani, de la bătălia de la râul Kalka din 1223. Inclusiv autorii ruşi recunosc corect raporturile existente între Moldova şi imperiul otoman.

Spre exemplu, iată ce spune P. P. Semionov – Şanski în monumentala sa operă Rusia, descrierea geografică completă a patriei noastre (1910): „La sfârşitul secolului al XIV-lea Muntenia a devenit vasala Turciei, şi în 1511, după o îndelungată rezistenţă, Moldova a căzut sub suzeranitate turcească.

Cele două principate au reuşit însă să-şi păstreze organizaţia lor politică, domnitorii lor naţionali şi religia lor. Dependenţa lor faţă de Turcia nu se manifesta decât prin plata unui tribut.”

Aceeaşi idee apare şi la Lev Berg, care menţionează că moldovenii, ca vasali, nu erau obligaţi să-i ajute pe turci decât dacă vroiau, şi atunci mergeau la luptă în calitate de aliaţi, Berg ne dă exemplu lui Gheorghe Duca, care drept mulţumire pentru alianţă este făcut de turci şi domn al Ucrainei, deşi pentru scurtă vreme.

La fel, ca să treacă Nistrul la 1711, Petru cel Mare a trebuit să se înţeleagă cu Dimitrie Cantemir, el chiar a încercat să facă o alianţă şi cu Constantin Brâncoveanu, domnitorul Munteniei. Ori, acest lucru nu se putea face decât dacă cele două ţări erau doar vasale Turciei. Toate acestea sunt menţionate pe larg de către Berg.

Foto: Statuia ţarului Alexandru I ridicată la Chişinău la 100 de ani de la anexarea Basarabiei.

Mai departe, iată ce zice M. Slavinski în lucrarea sa Structura naţională a Rusiei şi Velicorusiei.

Formele mişcării naţionale, Petersburg, 1910:
„Masa compactă a neamului velicorus continuă să trăiască pe teritoriul său istoric – în centrul şi nordul actualei Rusii europene, lărgind acest teritoriu spre sud şi răsărit pe seama diferitelor seminţii de origine orientală.

Dacă tragem pe hartă o linie de la Pskov la Rostov-pe-Don linia aceasta ne va arăta limita (la apus) la care superioritatea numerică a velicoruşilor încetează…

Numai neînsemnate colonii de velicoruşi, compuse mai cu seamă din funcţionari de tot felul sunt răspândite pe întreaga suprafaţă a imperiului.

 Coloniile acestea se concentrează îndeosebi în oraşele mari, din care cauză oraşele din zonele nevelicoruse în multe locuri au în bună parte aspect rusesc.

Graniţa imperială are linii născute din hazardul de victorii şi înfrângeri. La apus aceasta a trecut prin corpul viu al popoarelor: leton, polon, ucrainean, moldovenesc (român).”

La fel, amiralul Mordvinov îi scria ţarului Alexandru I referitor la intenţia acestuia de a anexa Moldova şi Muntenia, dar care s-a mulţumit doar cu Basarabia:

„Bunăstarea imperiului, singurul obiect demn de grija părintească a împăratului, nu necesită anexiunea Moldovei şi Valahiei. Nu cucerirea de noi teritorii, ci păstrarea intactă a vechiului patrimoniu duce la glorie adevărată şi lauda secolelor.”

Referitor la perioada imediat următoare anexării Basarabiei de Rusia, A. N. Krupenski, un mare adversar al unirii Basarabiei cu România la 1918 scria în Nobilimea basarabeană, Petersburg, 1912: „Anexând Basarabia, împăratul Alexandru I a încercat în administrarea ei principiile ieşite din condiţiunile istorice ale ţării. Guvernul provizoriu al provinciei a fost obligat să lase Basarabiei legile ei.

 Regulamentul din 1812 le dădea basarabenilor o largă parte în administraţie. Guvernatorul nu era decât preşedintele unor instituţii în care elementele locale predominau.

Autorităţile ruseşti îndrumau administraţia, nu se amestecau însă în detalii şi în modul de aplicare.” Ce dovezi mai concludente ar putea fi aduse referitoare la caracterul deosebit al poporului ce trăia în provincia robită de Rusia la 1812?

Ori, ceea ce este evident, în toate scrierile ruseşti până în prima jumătate a secolului XX, nu numai că nu contestau predominanţa moldovenilor sau valahilor în Basarabia şi apartenenţa acesteia la Moldova şi la spaţiul românesc, dar chiar nu fac vreo diferenţă între români (numiţi şi valahi, dar vezi Români sau valahi, o dezbatere sterilă) şi moldoveni.

Teoria năstruşnică privitor la existenţa acestora ca şi popoare diferite a apărut mult mai târziu din evidente raţiuni politice. Chiar Lev Berg spune clar acest lucru: „moldovenii sunt românii care locuiesc în Moldova, Basarabia şi unele părţi din guberniile vecine cu Basarabia – Podolia, Herson sau Ecaterinoslav.

Ei înşişi îşi zic moldoveni şi România e numită de ei Moldova. De românii Valahiei sau de vlahi ei se disting prin neînsemnate deosebiri dialectologice.

Limba moldovenilor ca şi cea a românilor, îndeobşte, e o limbă de rădăcină romanică (latină) slavizată”. Ce spune domnul Stati despre asta?

Prima descriere oficială a Basarabiei după anexarea acestei la Rusia a fost făcută de către P. P. Sviniin, sociolog şi funcţionar în ministerul rus al afacerilor străine, el primind misiunea de a pleca în Basarabia pentru a cerceta cărei religii aparţinea populaţia ei.

Este de remarcat lipsa totală de cunoştinţe a autorităţilor ruse referitoare la noul teritoriu anexat şi populaţia acestuia. Studiul lui Sviniin a fost dat publicităţii mult mai târziu, dar fără îndoială a fost adus la cunoştinţa autorităţilor.

El a strâns datele în 1816 şi studiul a fost publicat în Societatea istorică de antichităţi Odessa, vol 6, 1867, pag 175 – 321, sub titlul Descrierea guberniei Basarabia.

Aici, în mai multe rânduri, Sviniin spune direct că Basarabia a fost „desprinsă de Moldova”, că „istoria ei este strâns legată” de aceasta din urmă, că „populaţia ei se trage din coloniştii romani” şi că „are acelaşi trecut cu întregul popor românesc”.

Un pasaj edificator: „Locuitorii autohtoni ai regiunii sunt moldoveni sau români (vlahi) care, după cum am mai spus, se trag din coloniştii romani. Ei vorbesc limba moldovenească care e de origine latină şi care, ca şi limba italiană, păstrează numeroase particularităţi ale limbilor slave”.

O altă descriere, făcută de F. F. Vighel, fost viceguvernator al Basarabiei între anii 1823 – 1826 (Memorii, Moscova 1865): „Eu am avut ocazia să studiez sufletul moldovenilor. Aceşti rumâni sau români, după cum îşi zic ei, se trag din coloniştii romani şi slavo-dacii învinşi de Traian.

În limba pe care o vorbesc ei predomină elementul latin.” Lăsăm deoparte eroarea cu slavo-dacii, slavii apărând mult mai târziu de războaiele lui Traian.

În Lista localităţilor din imperiul rus, alcătuită şi publicată de Comitetul central de statistică de pe lângă Ministerul de interne din Petersburg, 1861, referitor la basarabeni se spune aşa: „Moldovenii, românii sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Basarabiei”.

 În 1862, în Materiale de geografie şi statistică a Rusiei, colonelul de stat major A. Zasciuk, mai târziu general, scria: „Moldovenii formează majoritatea populaţiei, aproape trei sferturi din cifra totală. Ei locuiesc foarte de mult în regiunea din centru şi nord a Basarabiei şi pot fi socotiţi aborigenii acelei regiuni. Ei au fost sub influenţe diferite, au păstrat însă caracterul strămoşilor lor.

Ei vorbesc o limbă latină stricată, amestecată cu cuvinte slave. Limba lor are însă rădăcină latină şi păstrează mai multe particularităţi originale ale vechii limbi a romanilor decât chiar limba italiană.” P. Kruşevan, vestit rusificator şi antisemit rus, la 1903 „Moldovenii sau românii constituie marea majoritate a populaţiei Basarabiei.

Înrudirea strânsă a limbii moldoveneşti cu limbile de origine latină, şederea prelungită a legiunilor romane în aceste părţi, însăşi numele de români nu lasă să subziste nici o îndoială asupra originii acestei naţiuni care o leagă de populaţiile care au locuit în Moesia sau Dacia lui Traian şi coloniştii romani.

 Ei vorbesc o latină stricată. Limba lor este însă mai apropiată de vechea limbă a romanilor decât chiar limba italiană”. Trebuie menţionată şi descrierea ţăranului basarabean la acelaşi Kruşevan, care spunea despre acesta: ”trăsăturile deosebit de fine care indică o rasă veche, nobilă.

Aici noi întâlnim feţe cu tăietură caracteristică, daco-romană care ne amintesc sculpturile antice din epoca lui Traian.

 Profilul fin, energic, fruntea înaltă, nasul acvilin roman, părul negru, buclat, ochii negri, capul mândru aşezat pe umeri, toate acestea ne amintesc figurile din forul roman.”

 Despre femeile basarabene: „Femeile moldovence, de asemenea, au păstrat tipul roman care câteodată ni-l aminteşte pe acela al italiencelor cu ochi negri şi trăsături de matroană romană”, apoi continuă cu înşiruirea obiceiurilor comune basarabenilor şi italienilor, inclusiv desenele de pe covoare „care au zburat de pe malurile Tibrului pentru a se opri pe acelea ale Dunării şi Nistrului”. (Basarabia, geografia, istoria, statistica şi culegere de literatură).

Aceleaşi lucruri referitoare la românii ca şi majoritari şi băştinaşi le repetă şi scriitorul şi etnograful rus A. Afanasiev-Ciujbinski, în O călătorie în sudul Rusiei (1863) şi lista ar putea continua, scriitorul Garşin zicea la 1877 că oraşul Chişinău nu are nimic rusesc şi că el a auzit vorbindu-se doar idiş şi moldoveneşte acolo, sau chiar în Geografia Basarabiei, manual pentru uzul şcolar aprobat de ministerul instrucţiunii publice şi redactat de P. P. Soroka la 1878, scrie că „moldovenii reprezintă masa principală a populaţiei Basarabiei, aproximativ trei sferturi” şi multe, multe altele. Atunci de unde vine ideea absurdă cu Basarabia, străvechi pământ rusesc? Sau Transnistria, la fel?

Lui N. V. Laşcov i se cere de către guvernul rus să scrie o carte cu prilejul jubileului a o sută de ani de la anexarea Basarabiei de către Rusia.

Acesta o scrie, Basarabia la centenarul aderării la Rusia. Dar iată ce scrie aici: „Moldovenii se trag, după cum am văzut, din daco-geţi amestecaţi cu colonişti romani de unde le-a rămas şi numele de rumâni sau români, după cum îşi zic ei”.

În fine, au existat şi oameni de marcă ruşi care, paradoxal, au susţinut necesitatea returnării Basarabiei către Moldova şi chiar şi-au făcut publice părerile, atât cât se putea în condiţiile regimului ţarist de atunci.

Slavofilul rus N. I. Danielevski în lucrarea Rusia şi Europa, Sainkt Petersburg, 1871: „Românii ar putea să spere să le revină jumătate din Transilvania, Bucovina şi o parte din Basarabia asta însă numai cu consimţământul binevoitor al Rusiei. Numai influenţa cumpănitoare a acesteia ar putea să le permită să reziste cu succes tendinţelor de acaparare ale maghiarismului”.

 De ce numai o parte a Basarabiei? Poate deoarece la acea vreme sudul Basarabiei era deja parte a României, dar care va fi luată de către Rusia la 1878. Iată ce scrie despre asta publicistul rus L. T. Tihomirov: „Rusia odată eliberată (de regimul ţarist) se va grăbi, asta este aproape sigur, să întoarcă României acest teritoriu cum şi o parte din restul Basarabiei”. E vorba de sudul Basarabiei acaparat din nou de Rusia la 1878, dar şi de o parte din Basarabia.

De ce numai o parte sau care parte, nu ni se spune, dar după răsturnarea ţarismului Rusia nu a procedat aşa, ba dimpotrivă. A. N. Kurotpatkin, fost ministru de război şi un timp generalisim al armatelor ruseşti în războiul ruso-japonez din 1904, scria în Problema armatei ruse, St Petersburg, 1910: dacă Moldova şi Muntenia „ar fi fost anexate la Rusia, populaţia lor nu numai că ar fi rămas străină, ci foarte repede ar fi devenit duşmană a poporului rus şi atunci, în loc de o singură Polonie, am fi două, spre o şi mai mare slăbire a Rusiei.

În viitor, faptul că unitatea poporului român se va face pe căi paşnice sau prin război este inevitabil”. S-a făcut prin război, opt ani mai târziu.

L-am lăsat la urmă pe celebrul jurnalist rus N. N. Durnovo, fratele fostului ministru de interne al Rusiei, care scria la 1912, cu prilejul serbărilor de la Chişinău dedicate centenarului anexiunii Basarabiei la Rusia: „… împreună cu profesorul slavist A. A. Maikov, ne-am spus părerea încă din 1877, în plin război ruso-turc.

De atunci, călătorind deseori în România, ne-am convins şi mai mult că Basarabia nu e numai mărul discordiei între români şi ruşi, ci reprezintă un adevărat depozit de dinamită care, dacă explodează, va aprinde ca un incendiu sângeros tot Orientul ortodox şi va înmormânta pe veci gloria Rusiei, eliberatoarea creştinilor din Orient”.

Trecând peste ideea de eliberare a creştinilor, cuvintele sale se dovedesc profetice chiar şi peste o sută de ani. Mai departe: „Cert, în 1812 Rusia ar fi putut anexa întreaga Moldovă, asta însă ar fi constituit un rapt şi nu o cucerire, deoarece noi n-am fost în război cu Moldova”.

 Perfect adevărat, dar anexarea Basarabiei nu a fost tot un rapt?
„Oricât de mic ar fi (zice el mai departe), un popor cere să fie respectat, el este mândru de existenţa sa şi nu e dispus să servească de gunoi la ruşi, germani, maghiari sau alte popoare. România are de ce să fie mândră.

 Mândria cea mai mare a românilor este de a nu fi trădat religia strămoşească, de a nu fi împărţit poporul strămoşesc într-o mulţime de secte, după cum s-a întâmplat în Rusia, de a nu se fi asimilat cu popoarele înconjurătoare: maghiari, ruşi, sârbi, ci de a fi dus poporul lor la 12-13000000 de suflete.

În istoria militară românii nu s-au dezonorat niciodată. Ei i-au bătut vitejeşte pe turci şi în 1877-78, la Plevna, au mers mână în mână cu ruşii; 14000 de moldoveni dintre Prut şi Nistru au căzut pe câmpul de luptă în Manciuria. (atunci, la 18 mai la catedrala din Bucureşti a fost oficiat un serviciu religios pentru cei 14000 soldaţi basarabeni morţi pe câmpurile Manciuriei.)
În 1860, Rusia a salutat unificarea Italiei, a contribuit la unificarea Germaniei şi în felul acesta a recunoscut dreptul de a se uni şi pentru alte popoarelor.

Prin urmare, în acest act nu e nimic criminal şi noi socotim că e mai bine să îi avem prieteni decât duşmani, însă arhiepiscopul Chişinăului (e vorba de Serafim), om fără îndoială inteligent, reuşind să-şi apropie unele persoane suspuse şi nerăbdător să ajungă patriarh nu simte dragostea moldovenilor pentru Rusia şi nici nu vrea de la ei această dragoste.

În ochii săi moldovenii sunt separatişti şi iată de ce cele mai bune forţe culturale sunt alungate din Basarabia şi limba moldovenească a fost scoasă din biserică. Se seamănă astfel sămânţa răului care îl va ridica pe semănător, recolta însă va fi amară.

Populaţia rusă colonizată în Basarabia, funcţionarii rusificatori nu s-au ocupat nici de situaţia materială, nici de cea morală a maselor. Poporul acesta moldovenesc nu vine în biserici ca să-i salute pe arhiepiscopii despoţi – duşmani ai naţiunii sale – când aceştia sosesc să inspecteze bisericile şi arhiepiscopi de aceştia Basarabia are trei.
De restituirea Basarabiei României nu este încă momentul să vorbim, chestiunea Basarabiei se va pune când va fi definitiv rezolvată chestiunea Orientului Apropiat.

Ne vom hotărî noi atunci să atragem România ca un prieten firesc într-o alianţă cu Rusia sau vom face-o să adere la o alianţă cu Austria şi să intre în federaţia balcanică asupra căreia vulturul austriac îşi va desfăşura aripile sale?
Rusia are de dezlegat problema următoare: a susţine în interesul său propriu unirea tuturor românilor, grecilor, sârbilor, bulgarilor, şi a tuturor slavilor din Austrio-Ungaria sau de a lăsa Austria să acapareze toate ţările balcanice, după cum a lăsat ca Bosnia şi Herţegovina – ocupate temporar – să fie în 1907 anexate definitiv la Austria.”

 Din nou, cuvinte profetice, dar neluate în seamă de conducătorii ruşi, fie că e vorba de ţarişti, comunişti, sau postcomunişti.
Am realizat această succintă trecere în revistă a unor declaraţii ale unor importanţi lideri de opinie ruşi ai momentului, unii dintre ei cu importante funcţii în stat, dar acestea sunt doar o mică parte.

 Pentru a nu fi învinovăţit de subiectivism, nu l-am pomenit deloc pe Leon Casso, fost ministru al învăţământului în guvernul rus între 1910 şi 1914, autorul reformei învăţământului, deoarece era basarabean cu părinţi români.

Am folosit citatele lui Lev Berg care, deşi născut la Tighina în 1876, este considerat şi este fără îndoială rus.

Ce grad mai mare de recunoaştere a naţionalităţii sale poate fi decât moneda de argint bătută de „Banca Republicană Transnistreană” în 2001, cu prilejul a 125 de ani de la naştere, în seria oamenilor de vază ai Transnistriei?

Vreau să spun că mult mai multe recunoaşteri din partea ruşilor au fost arătate de făuritorii României Mari, atunci când îşi susţineau cu tărie argumentele referitoare la drepturile româneşti asupra provinciilor noastre istorice în faţa cancelariilor occidentale şi mai târziu, când luptau cu toată energia contra curentelor revizioniste declanşate de inamicii statului român.

 Rămâne în sarcina istoricilor să continue acest demers, deoarece material există suficient, mai trebuie doar să te preocupe subiectul, mai ales acum, când problema Moldovei se pune cu tot mai mare accent în arena internaţională, iar duşmanii noştri şi-au accentuat propaganda contra curentului prooccidental din Basarabia, în intenţia de a o păstră pe mai departe în orbita rusească, ca şi în cea mai mare parte a ultimilor două sute de ani.

Bibliografie (surse):

Autor: Cristian Negrea/ cristiannegrea.blogspot.ro

Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, editura Eminescu, 1995
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992 .

Publicitate

Basarabia sub dominația rusească.

                          Ținuturile Principatului Moldovei în anul 1483

Istoria Basarabiei sub dominația rusească.

 

„Adevărul istoric, precizează istoricul rus N. Kareev, poate fi numai unul pentru toate naționalitățile, adică asupra unuia și aceluiași fapt nu poate să existe două sau mai multe adevăruri ce nu se împacă reciproc, – de exemplu, adevărul francez și adevărul german, adevărul rusesc și adevărul polonez” sau, aș vrea să adaug eu: adevărul rusesc și adevărul românesc (https://www.timpul.md/articol/istoria-basarabiei-sub-dominaia-ruseasca-justificarea-istoriei-basarabiei-sub-rusi).

Această idee o găsim bine exprimată și la istoricii români. B.P. Hasdeu vorbește de respectarea principiului adevărului istoric foarte precis:

„Politica unui stat poate și chiar trebuie să se folosească de istorie la așezarea instituțiilor interne și a raporturilor externe ale statului, tot așa cum profită marina de astronomie sau cadastrul de geometrie; dar o politică uneltind falsificarea verității istorice, este ca și când ar cere să dispară din spațiu planeta Marte sau să se schimbe proprietățile triunghiului”.

Sub altă formă, dar cu toată convingerea și asemănător cu Hasdeu, tratează această chestiune și A. D. Xenopol. „Istoria, zice el, urmărește descoperirea adevărului și explicarea lui cazuală… Noi credem că istoria va aduce mult mai multe slujbe, chiar pentru ridicarea morală a unui popor, dacă ea nu va reproduce decât curatul adevăr, fără ca să-l potrivească cu interesele momentului”.

Autorul aprobă cuvintele lui Fustel de Coulanges că „este totdeauna primejdios a confunda patriotismul care este o virtute, cu istoria care este o știință”.

Nu mai vorbim de istoricii în viață, care și ei înțeleg la fel problema cercetării istorice.
E suficient, deci, să ne punem de scop a descoperi adevărul, a-l face să fie văzut de fiecare om ce caută obiectivitate, pentru ca să ne pară mai convingătoare trista realitate românească sub dominație străină.

Și nu e de loc nevoie să extragem această latură de istorie a provinciilor alipite sub dominație străină din povestirea generală a stării lor sub această dominație, pentru a nu fi învinuiți de păcatul subiectivismului tendențios.

Națiunile sunt realități vii istorice și dacă au conștiință de sine, puse sub jugul străin sau chiar și sub o dominație mult mai puțin civilizată, nu pot decât să se simtă suferinde.

Pe de altă parte, nu putem lăsa grija studierii istoriei provinciilor românești pe seama istoricilor străini, deoarece atunci ar trebui să ne mulțumim cu ceea ce ne-ar spune ei, chiar dacă ar greși, nerespectând suficient adevărul istoric

                   1812

Istoricii români au tot dreptul să se ocupe de istoria rusească, nu numai pentru faptul că Basarabia a fost sub dominația rușilor, și deci, există un interes național românesc de a cunoaște starea ei din acel timp, dar și pentru că în domeniul științei istorice nu există nicio delimitare a muncii științifice pe linia hotarelor statelor. Altfel ar fi imposibilă azi Istoria Romei sau a Greciei.

În a doua jumătate a secolului trecut, cercetările istoricilor ruși în domeniul revoluției franceze au adus în istoriografia franceză lumini noi. Istoricii francezi recunoșteau importanța lucrărilor autorilor ruși și o întrebuințau uneori, la adresa lor, numele de „Școala rusească”.

Istoricii ruși făceau asta fără ca problemele pe care le studiau să aibă vreo legătură cu istoria lor națională.

Deci este clar că interesele științifice ale istoricilor români nu se pot opri la granițele statului.

Dar și mai mult. Istoricii români sunt obligați moralmente să studieze trecutul provinciilor alipite. Dominația străină a produs asupra acestei provincii o înrâurire mai mult sau mai puțin adăugată.

Basarabia a făcut parte din statul rusesc mai mult de un secol. Cinci împărați ruși au domnit peste ea.

Aceasta prezintă un motiv suficient, pentru ca noi să ne ocupăm de istoria provinciei basarabene și să nu o lăsăm exclusiv pe seama istoricilor ruși, ca ei să nu facă din această istorie ceea ce au făcut în secolul trecut un Batiușkov și un Nacco sau cum intenționează să facă acum un Bromberg, care susține părerea că teritoriul moldovenesc în întregime, inclusiv acela dintre Prut și Nistru, a aparținut în vechime rușilor.

Această mică justificare a cercetărilor din domeniul istoriei Basarabiei sub ruși a fost necesară, ca răspuns la părerea că nu ne trebuie istoria provinciilor alipite sub dominație străină, părere pe care nu o pot împărtăși deloc.

Expunerea faptelor petrecute în Basarabia sub dominația rusească trebuie să fie pusă în legătură atât cu evenimentele din centrul Rusiei, cât și cu starea sufletească a naționalității vii românești din Basarabia și cu destinele națiunii române în general.

Istoricul trecutului basarabean sub ruși, niciun moment nu trebuie să uite că Basarabia și-a păstrat înfățișarea sa deosebit de etnică, social-politică și juridică întotdeauna cu un aspect național, până la tragicul sfârșit al vastului imperiu rus.

Proteste zadarnice

  

                        Pentru a le răspunde celor ce mai vorbesc încă despre „actul progresist al unirii Basarabiei cu Rusia”, trebuie să facem o incursiune în perioada anilor 1812-1815, adică anii când, până la Congresul de la Viena al Sfintei Alianţe, românii mai sperau că vor rămâne totuşi împreună.

Când, cu alte cuvinte, actul de forţă şi de injustiţie comis de Rusia nu fusese încă ratificat de marile puteri ale Europei. Dar, după ce Rusia dăduse semnalul „salvării” Europei de pericolul napoleonian, ea a devenit un arbitru al Congresului, care şi-a tăiat, fireşte, partea leului.

                        Să vedem acum cum se poate vorbi de o unire între Basarabia şi Rusia. Din punct de vedere etnic, bănuim.

Atunci, să verificăm situaţia naţională a teritoriului în perioada anexării.

                        Rezultatul e stupefiant.

                        În momentul anexării din 1812, populaţia Basarabiei era aproape în întregime românească. După o statistică prezentată de Ştefan Ciobanu, în 1810 românii formau 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă.

(1) Iar primul recensământ efectuat de ruşi aici, cel din 1817, a dat rezultatul de 86% români şi 14% alte naţionalităţi (ucrainieni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi), mare parte din acestea sosite deja în cei cinci ani care trecuseră de la anexare sau în perioada războiului ruso-turc ce a precedat-o.

(2) Într-adevăr, aceasta a fost consecventa politică a tuturor guvernelor ruseşti, de a schimba prin colonizări de străini şi expulzări de autohtoni caracterul etnic pur românesc al teritoriului.

                        Pentru români, aşa cum se va vedea şi în continuare, pierderile erau imense şi ireparabile („mai mult de jumătate de ţară”), în schimb pentru ruşi noul teritoriu anexat nu reprezenta decât, după afirmaţia lui Rumeanţev, „o fâşie îngustă de ţară, care, fără a forma o provincie, se numeşte Basarabia.” (3)

                        Pierderea Basarabiei a fost totuşi de natură a zdruncina ultimele rămăşiţe ale fenomenului filorus din opinia publică română, foarte puternic la un moment dat. Această scădere catastofală a cotei Rusiei, „apărătoarea creştinătăţii”, a fost evidenţiată de istoricul sovietic Iordanski:

„Pierderea Basarabiei… a elucidat definitiv în ochii patrioţilor români rolul împăratului rus şi adevăratele motive ale interesului nutrit de «cea mai mare dintre puterile creştine» faţă de cauza eliberării popoarelor asuprite din Orientul apropiat… de aceea, dezvoltarea ulterioară a mişcării naţionale s-a dovedit a nu depinde de Rusia, ci chiar în opoziţie cu ea, deoarece s-a subordonat nu impulsului dat de ţar, ci celui al marii revoluţii franceze.” (4)

                        Ca să ne convingem că acest sentiment s-a instaurat într-adevăr pe deplin, să consemnăm că în perioada imediat posterioară anexării, deşi iniţial au fost numeroase înscrieri, doar doi boieri s-au strămutat în Basarabia.

Pentru acest lucru, sultanul chiar a mulţumit printr-un firman boierilor pentru credinţa arătată, care de fapt pentru Moldova era datina străveche.

Căci flacăra puterii românilor începea să ardă cu vigoare, pe măsură ce turcii slăbeau.

                        Iar la 26 octombrie 1812, boierii moldoveni adresau, cu trimitere evidentă spre turci, „Anaforaua obşteştei adunări cătră Domnul Moldaviei Scarlat Alexandru Calimah voievod pentru înstrăinarea Besarabiei”, care reprezintă un memoriu de protest foarte viguros şi bazat pe date concrete indestructibile.

                        Ținuturile Principatului Moldovei în anul 1483

De aceea vom reda mai jos un pasaj mai lung:

                        „Întru deznădăjduirea întâmpinărei, sosind lumina mântuirii cu prefacerea pacei, văzând că din trupul Moldovei, partea cea mai bună, şi însufleţirea hranei – şi împuternicirea s-au deosebit, apoi ca nişte slugi credincioase înştiinţăm, că din întregimea Moldovei, lipsesc acum şese ţinuturi, adecă cel mai mare ţinut ce se numeşte Orheiul sau Lăpuşna, cel de al doile după dânsul al Sorocii, al 3 – Hotărnicenii, al 4 – Codrul, al 5 – Greceni, iar al 6 – ţinutul Iaşii, cea mai mare parte, căci acea remasă se socoteşte întru nemică; afară de ţinutul Hotinului, şi afară de Bugeagului, care deşi s-au dezlipit de la o vreme din trupul pământului Moldovii, dar tot întru aceiaşi stăpânire aflându-se a pre puternicii împărăţii, era îndemănarea şi adăpostirea pământenilor, în înlesnirea vieţuirei lor, şi întru a hranei îndestulare şi a vitelor păşune. Iară întru acest chip, toată partea aceea socotindu-se până în Prut, poate fi mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt tot câmpul şi inima ţării.” (5)

În continuarea acestei mişcătoare treceri în revistă se solicita „să se mijlocească cătră curtea împărăţiei Rusiei spre a nu fi opriţi pământenii Moldaviei, nici acum – nici mai în urmă, a aduce de la moşiile lor de peste Prut – din pământul Moldavii Besarabia, pâine şi vite de pe acelea moşii, pentru întrebuinţarea caselor şi a politiei aceştia întru care lăcuim, şi să nu rămânem strâmtoraţi de a vieţuirei cele trebuincioase.” (6)

De asemenea, pe parcursul memoriului se mai găsesc expresii ca „sfâşiata Moldovă”, iar spre final se cerea restituirea pământului furat, „precum de la moşii şi strămoşii noştri am apucat întregimea Moldaviei.” (7)

                        În acelaşi an, aflând că ruşii au numit ca mitropolit al Basarabiei pe Gavriil Bănulescu-Bodoni, fostul exarh al principatelor în perioada ocupaţiei, boierii erau foarte abătuţi. Un martor ocular nota:

„Boierii sunt cu atâta mai nemulţumiţi, cu cât trag de aici încheierea că Basarabia e pierdută de acum pentru totdeauna pentru Moldova, şi puţina nădejde a unei reîntoarceri a pierit.” (8)

                        Noi proteste aveau loc în 1815, cu ocazia deschiderii la Viena a Congresului Sfintei Alianţe. Cu acest prilej, mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, arăta: „Pentru Bucovina, Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa, şi noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un protest.” (9) Mitropolitul a expediat o moţiune acestui Congres. El a fost sprijinit şi de domnul muntean Caragea, care a cerut protecţia prim-ministrului austriac Metternich.

Răspunsul primit de la acesta, prin intermediul austriacului Gentz, era însă descurajator:

„Principele Metternich este pe deplin convins că orice încercare de a face pe Rusia a retroceda Porţii teritoriul pe care dânsa l-a smuls în ultimul război, ar fi azi fără scop şi ţintă.” (10)

                        Iar la 16 iulie 1814, boierii din Moldova neocupată de ruşi, adresându-se turcilor, vorbeau despre paguba „strămoşeştilor noastre moşii, de la care am avut toată hrana vieţuirii casălor noastre” şi despre „strâmtorirea multă cu schimbarea hotarului.” (11)

                        Acelaşi subiect era abordat tot în 1814 de către Misiunea catolică a Moldovei: „Foametea sau lipsa e ce ne strâmtorează mai mult, şi (ne) e teamă că vom mai avea s-o suferim. Pricina de căpetenie e dezbinarea unei jumătăţi a ţării, şi anume a celei mai roditoare, dincolo de râul Prut, până la Nistru, pe care au luat-o ruşii în condiţiile păcii. De aici venise belşugul vitelor de orice fel, a grânelor, a cerei, a mierii şi, din vremea când au luat-o ruşii, au închis negoţul, aşa că nimic sau prea puţin lasă a ieşi pentru ceastălaltă Moldovă, şi aceea cu preţ foarte mare.” (12)

                        Şi ce aceasta încheiem prezentarea atitudinilor moldovenilor „liberi” pentru a trece Prutul şi a vedea cu câtă bucurie au primit basarabenii înşişi noua situaţie ce li se impusese. Acolo în aceste momente se petrecea un fenomen nou, sesizat de Leon Boga:

„Abia după ce moldovenii se simţiră despărţiţi unii de alţii, la cei de pe malul stâng al Prutului se contură mai luminos icoana patriei, se aprinse mai vie dragostea de neam şi limbă.” (13)

                        Şi aici începeau să apară proteste, adresate autorităţilor centrale ruseşti, în care se arăta clar tot răul produs de brutala anexare. De exemplu, în jalba adresată consiliului statului rusesc de către nobilimea basarabeană la 29 ianuarie 1814, se spunea:

„Iată au trecut şaisprezece luni de când această Gubernii afierosită întru sloboda răpirii iubitorilor de rău căştig ocărmuitori, să tăngueşte sub giugul urmărilor celor răli şi ai priincioasii împuterniciri a unora din slujbaşii ocărmuirii Basarabiei.” (14) Jalea şi panica populaţiei erau prezentate astfel:

„Însuşi locuitorii ci se află lăngă Prut arată cugeţile lor spre a fugi la Moldavia ca să scapi di asprime ocărmuitorilor pămănteşti, precum şi sati întregi au fugit pentru cari oblăduire de aici ari ştiinţă întru acest chip dar în loc să îndemni cu plăcuta năzuire norodului megiaşit pentru cari este cuprindere şi enstrucţioani ci s-au dat di cătră gubernatorul şi poruncă ca să să silească spre înmulţime lăcuinţii gubernii. Ocârmuire aceasta au îndemnat să să întoarcă la Moldavie oamenii cari veniseră cu cugetări ca să să aşeze în Basarabia.” (15)

     Alte proteste aveau loc în contra încălcării drepturilor populaţiei autohtone. Astfel, la 12 februarie 1814, nobilimea basarabeană se adresa ţarului în acest mod:

„Dă-ne buna vieţuire, dăruieşte-ne nestricare obiceiurilor şi a pravililor, miluieşte-ne cu mărime sufletului şi a iubirei tale de oameni şi dacă din oareşcare râvnire a soartei noastre au agiuns la Împărătescul Vostru auz arătările ce s-au făcut de aici către ministerul, că moldovenii nu ar ave pravili şi că ar fi din fire porniţi întru urmări nepriincioasă, şi că ar trebui zaconuri pentru pedeapsa greşalilor lor, fii milostiv a vede că moldovenii sunt plini de credinţă.” (16)

În continuarea memoriului, nobilii cereau ca mitropolitul Basarabiei să fie primul membru al Divanului provinciei, „pentru că aceasta este fire şi lege Moldaviei”, (17) şi „să să rânduiască şi ocârmuitor politicesc a oblastii pământean din moldoveni credincios Împărăteştii Voastre Măriri, care să poată cunoaşte persoanile, pronomiile, pravilele noastre, şi împregiurările de aici, fiindcă lipsind aceste acum, înstreinându-se din zi în zi, izvodindu-să cele neobicinuite, ne înspăimântează şi pe noi şi pe fraţii noştri.” (18)

                        Tot la 12 februarie 1814, boierii adresau o jalbă şi către oberprocurorul Sfântului Sinod rus: „Toată obştia oblastului Basarabiei, toati niamurile, şi toati stările de aicea tineri şi bătrâni năzuim la apărarea luminărei voastre… să nu să dea ascultari nici la un fel de arătări din oari cui parti vor fi, nici să să dea hotărâri soartii noastre, pără nu să vor înfăţoşa deputaţii din partea obştii, cari vor avea încredinţarea arhipăstorului nostru mitropolit Gavriil, cuprinzătoare că de cătră obştii sint trimeşi şi cari fără multă prelungire să vor trimiti.” (19)

                        În sfârşit, în aceeaşi zi era expediată şi o jalbă către „împărătescul Ministerium”, în care se menţiona:

„Am arătat de faţă întristare noastră pentru arătare ce s-au făcut de aice cătră Ministrul Justiţăei, spre defăimare niamului moldovenesc, că nici am ave pravile, şi că, am fi din fire plecaţi spre răle urmări, şi s-au cerut zaconuri spre pedeapsa greşalelor niamului, cutremurându-ne, înspăimântându-ne, am nazuit mai înainte cătră picioarele pragului, ca să nu se îndure de credincioşii creştini năzuitori moldoveni, cari şi pravile au avut, şi credinţa lor ar fi fost sădită în inimile lor către prestolul Rusiei… pătimesc pravoslavnicii năzuitori a oblastului cu nişte streine urmări şi închipuiri călcătoare legiuirilor şi obiceiurilor firii noastre încât niamul jădăvesc prin poliţăe Chişinăului obideşte lege creştiniască cu multe atingiri pentru multe sfârşituri, împuternicindu-să asupra creştinilor, care nu cutezăm a le mai arăta pre larg.

Dar şi în alte obiceiuri pământeşti din zi în zi să urmeazî călcare şi să pricinuieştea întristare.”

De aceea, „cerim ca să ni miluiască iubitoare de oameni împărăţăe a nu să strica legiuire obiceiurilor noastre întru ale ocârmuirii, şi a nu se hotăra zaconuri de pedeapsă pentru neamul boeresc precum s-au cerut, şi a fi arhipăstorul nostru mitropolit precum au fost din începutul fiinţăi Moldoviei întăiul şăzător în divanul ocârmuirii politiceşti, şi a ni să rândui un nacealnic politicesc a gubernii, pământean creştin temâtor de Dumnezeu, credincios a împărăţăei şi cunoscătoriu firii pravililor, şi tuturor împregiurărilor de aice, după cum este asămine cuviincioasă persoană, pământean a Moldoviei din cele mai întăi familii cu ispitită ştiinţă şi creştinătate şi cu îndestulă cărunteţă şi întălepciune, credincios a Împărăteştei Sale Măriri, exelenţăe sa Domnul gheneral maior şi cavaler Ilie Filipovici Catargiu. Aceasta este acum a obştiei din partea niamului rugăciuni spre liniştire sufletelor noastre şi în contenire călcării obiceiurilor.” (20)

                        Analizând toate aceste proteste ale boierimii, istoricul basarabean Iustin Frăţiman concluziona că „nu numai boierii rămaşi în Moldova erau contra alipirii Basarabiei cătră Rusia, ci contra acestui fapt au fost chiar şi boierii care au devenit supuşi ruşi, rămânând în Basarabia.” (21)

Aceasta este şi convingerea noastră.

Note:

1   Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923, p. 20.

2    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 396.

3    Ibidem, p. 398.

4    Ibidem, p. 200.

5   Iustin Frăţiman, Studiu contributiv la istoricul mitropoliei Proilavia (Brăila), Chişinău, 1923, p. 235-236.

6    Ibidem, p. 241-242.

7    Ibidem, p. 241.

8    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 226.

9    Ibidem, p. 177.

10  Ibidem.

11  Nicolae Iorga, Basarabia noastră, Vălenii de Munte, 1912, p. 158.

12  Ibidem.

13 Leon T. Boga, Lupta pentru limba românească şi ideea unirii la românii din Basarabia după 1812, Chişinău, 1932, p. 6.

14  Iustin Frăţiman, op. cit., p. 252.

15  Ibidem, p. 255-256.

16  Ibidem, p. 244.

17  Ibidem, p. 245.

18  Ibidem.

19  Ibidem, p. 248-249.

20  Ibidem, p. 251-252.

21  Ibidem, p. 260.

Originea numelui Basarabia

 

 

                        În continuare se cuvine să lămurim de ce ruşii au numit astfel această parte a Ţării Moldovei, nume considerat impropriu de unanimitatea cercetătorilor români. Pentru aceasta trebuie să facem o scurtă incursiune în trecutul zbuciumat al regiunii.

                        Se ştie că la începutul secolului al XIV-lea a luat fiinţă un stat în spaţiul dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre. Întemeietorul acestui stat a fost Basarab, care a fondat şi dinastia domnitorilor săi, dinastia Basarabilor.

                        Documentele latine din acea epocă numeau voievodatul românesc „Terra Transalpina”, adică „ţara de dincolo de munţi” faţă de reşedinţa regelui maghiar sau a papei, care le emiteau. Românii i-au spus „Muntenia”. Curând va fi denumit şi „Terra Blaccorum” sau „Terra Valachorum”, adică „Ţara românilor” sau „Ţara Românească”. În acelaşi timp, documentele slavone o numeau „Vlaşkaia Zemlea”, adică tot „Ţara Românească”, dar şi „Basarabskaia Zemlea”, „Ţara Basarabească” sau mai pe scurt „Basarabia”, după numele domnitorilor ei. În multe dintre cancelariile ţărilor vecine, Ţara Românească era denumită frecvent Basarabia. (1)

                        În cursul aceluiaşi secol, urmaşii întâiului Basarab au început să lărgească hotarele statului lor, extinzându-l spre răsărit în direcţia „părţilor tătăreşti”, după cum erau denumite regiunile dintre râurile Argeş, Siret, Prut, Nistru şi gurile Dunării, aflate pe vremea aceea sub dominaţia tătarilor. În scurt timp, statul Basarabilor a cuprins acest teritoriu, astfel încât Mircea cel Bătrân (1386-1418) s-a putut intitula „Mare voievod şi domnitor a toată Ţara Românească, încă şi spre părţile tătăreşti şi de amândouă părţile pe toată Dunărea până la marea cea mare şi cetăţii Dârstorului stăpânitor.” (2) Aceasta face dovada clară că zona Moldovei care se învecina cu Dunărea şi cu Marea Neagră (Bugeacul) fusese integrată Ţării Româneşti.

                        Dar aproape în acelaşi timp, Bogdan întemeia un alt stat la răsărit de Carpaţi, care până la sfârşitul secolului al XIV-lea a unificat întregul teritoriu al Moldovei istorice. Deja în 1392, domnitorul Roman se intitula domn al Ţării Moldovei „de la munte până la malul mării”, semn că Bugeacul fusese reintegrat statului moldovenesc. El încetă de a mai face parte din ţara Basarabilor. Dar, cu toate acestea, litoralul continua să fie denumit, mai ales de către turci, litoralul „basarabean” sau chiar „Basarabia”, în amintirea Basarabilor care l-au stăpânit, după cum tot otomanii denumeau litoralul sud-dunărean „Dobrogea”, după numele fostului conducător Dobrotici. Şi chiar după ce Ţara Românească încetase demult să mai fie denumită „Basarabia”, numele acesta se conservă pentru zona de sud-est a Moldovei. (3)

                        „Din stăpânirea Munteniei, numită şi Basarabia din pricina dinastiei domnitoare a Basarabilor, asupra sudului Moldovei, provine numirea de Basarabia dată acestei părţi de ţară, numire care la 1812, când ruşii au dobândit jumătatea orientală a Moldovei, a fost întinsă asupra întregii părţi răşluite.” (4)

                        Aproximativ acelaşi lucru îl spunea şi rusul Berg: „Denumirea Basarabiei vine de la numele voievozilor transilvăneni Basaraba, care în primii ani ai secolului al XIV-lea au pus începutul dinastiei Basarabilor, întemeietorii Valahiei independente. În unul din hrisoavele sale de la începutul secolului al XV-lea, domnitorul Mircea voievod îşi zice «Gospodar al pământului Basarabiei» (adică al Munteniei). În timpul său (1386-1418) Valahia îşi întinsese dominaţia până în Dobrogea şi Cetatea Albă. De atunci, părţile de sud ale Moldovei şi Basarabiei de astăzi au început să se numească Basarabia.” (5)

                        Iar alt istoric rus, Nolde, arăta: „Termenul Basarabia istoriceşte desemna numai partea de sud a teritoriului anexat de Rusia în 1812 şi nu se aplică părţii de centru şi de nord a acestui teritoriu. E de asemenea cert că după emigrarea în masă a nogailor bugeceni în cursul războiului ruso-turc din 1768-74 regiunea aceasta (Bugeacul) a reintrat sub dominaţia turcă, făcând astfel parte din Moldova, după cum făcea parte şi teritoriul de nord dintre Prut şi Nistru, anexat în 1812.” (6)

                        Odinioară, Moldova, aşa după cum o descria şi Dimitrie Cantemir, se împărţea în trei ţinuturi, adică Moldova de sus, Moldova de jos şi Basarabia, aceasta fiind constituită exact din zona de câmpie din sud-est, delimitată de Dunăre, Nistru şi Marea Neagră. Teritoriul respectiv era denumit şi Bugeac. El cuprindea şi cetăţile Chilia, Ismail şi Cetatea Albă, motiv pentru care era şi foarte mult dorit de către turci. Până la urmă îl vor obţine după înfrângerea lui Petru Rareş, în 1538.

                        Despre felul cum au primit reprezentanţii poporului Moldovei vestea ciuntirii ţării lor vorbea Xenopol: „Pricina nemulţumirii boierilor cu domnia lui Ştefan Lăcustă are un caracter de gravitate deosebită pentru istoria ţărilor române. Anume turcii, cu prilejul numirii lui Lăcustă, dezlipiseră din Moldova dintre Prut şi Nistru, peste acea răpită în 1484 cu luarea Chiliei şi a Cetăţii Albe, încă o bucată, aşezată către nordul celei dintâi, constituind-o în sangeac.

Neîndrăznind a preface întreaga Moldovă în paşalâc, umblaseră ca în Ungaria, unde aşezaseră paşă în Buda, luând Transilvania tributară, şi constituiseră şi aici un paşalâc mărginaş în Tighina (Bender cu numele turcesc), iar pârcălăbia moldovenească care fusese strămutată în 1484 din Chilia se aşeză în Soroca.” (7)

                        Cam aceasta a rămas situaţia până în 1812. Bugeacul nu a avut de suferit mari daune în urma încorporării la Imperiul otoman. Românilor li s-a asigurat deplina libertate naţională şi religioasă. Dar, populaţia fiind extrem de rară acolo, turcii au colonizat câteva hoarde tătăreşti, cei mai importanţi fiind tătarii nogai. Ei vor constitui majoritatea populaţiei, deşi continuitatea românească nu s-a întrerupt niciodată.

În secolul al XVIII-lea, datorită războaielor ruso-turce, tătarii au început să părăsească Bugeacul, ultimele grupuri fiind strămutate de ruşi în 1807. Astfel încât devine evident că în clipa anexării ruseşti, singurii locuitori ai Bugeacului, deşi foarte puţini, erau românii.

                        Despre motivul care i-a îndemnat pe ruşi să extindă denumirea „Basarabia” de la Bugeac întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru ne vorbeşte Berg:

                        „În timpul ocupaţiei ruseşti din 1806-12, Basarabia actuală purta numele de Moldova aşezată în stânga Prutului. În curând însă, după anexiune, i s-a dat în mod oficial numele de Basarabia, deşi încă mult timp după aceasta prin Basarabia se înţelegea numai partea ei de sud sau Bugeacul.

Cauza pentru care denumirea părţii de sud a fost extinsă la întreaga provincie a avut un caracter diplomatic. Unul din articolele Tratatului de la Tilsit din 1807, încheiat între Napoleon şi Alexandru I, obliga Rusia să-şi retragă trupele din Moldova şi Muntenia.

În timpul tratativelor ce au urmat la Paris la sfârşitul anului 1807, plenipotenţiarul rus arăta că în acest tratat nu se spunea nimic despre «Basarabia» şi în consecinţă el insista că aceasta trebuia să rămână la Rusia, interpretând totodată noţiunea de Basarabia în mod lărgit, adică nu numai la Bugeac, ci la întreaga regiune dintre Prut şi Nistru.” (8)

                        Cu atât mai mult se justifică opinia lui K. Marx despre modul cum a fost încheiat tratatul din 1812: „Turcia nu putea ceda ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta otomană recunoscuse acest lucru, când la Karlowitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valahia, ea răspunsese că nu are dreptul de a face cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate.” (9)

                        Şi încheind acest scurt capitol, să notăm şi concluziile istoricului elveţian A. Babel:

„Rusia, dând numele de Basarabia întregii regiuni dintre Prut şi Nistru, prin aceasta a căutat să acrediteze ideea existenţei unei ţări basarabene istoriceşte despărţite de Moldova propriu-zisă.” (10)

Nu fusese aşa până atunci, dar avea să fie de atunci înainte.

Note:

1    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 24.

2    Ibidem.

3    Ibidem, p. 25.

4    Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, Bucureşti, 1986, p. 91.

5   Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 10/1991, p. 72.

6    Ibidem, p. 73-74.

7    Alexandru D. Xenopol, op. cit., p. 456.

8    Anton Crihan, op. cit., p. 71.

9    Karl Marx, Însemnări despre români (manuscrise inedite), Bucureşti, 1964, p. 106.

10  Anton Crihan, op. cit., p. 71.

Mircea Rusnac – Basarabia sub stăpânirea rusească (1812-1914)

https://istoriabasarabiei.wordpress.com/

Anchetele Securității privind cercetările sociologice la est de Nistru și de Bug din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cercetările sociologice la est de Nistru și de Bug anchetate de Securitate

Pagini mai puțin cunoscute din istoria cercetărilor sociologice asupra românilor din Răsărit s-au scris în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

Atunci au fost inițiate o serie de proiecte de cercetare științifică vizând situația românilor din Transnistria și de dincolo de Bug, trei dintre acestea fiind mai importante:

 

 

1. Prima, realizată în Transnistria timp de două săptămâni, în ianuarie 1942, de echipe interdisciplinare coordonate de sociologul Traian Herseni, director al culturii în cadrul Guvernământului civil din timpul administrației românești a regiunii, a adunat mărturii privitoare mai ales la viața religioasă a localnicilor transnistreni sub bolșevici. De menționat că în perioada noiembrie 1941-ianuarie 1942, un grup de cercetători conduși de Henri H. Stahl din Institutul Central de Statistică (director general Sabin Manuilă) a efectuat recensământul populației din Transnistria.

2. A doua cercetare de amploare a fost întreprinsă de către Institutul Central de Statistică (decembrie 1941-februarie 1944), și a cuprins 42 de localități din stânga Bugului. Rezultatele studiului, care vizau aspecte importante privind colectivizarea, foametea, deportările și pierderea românității comunităților românești sub bolșevici, au fost valorificate doar parțial. Ele au constituit însă obiectul unor crunte anchete staliniste în anii ’50, cărora le-au căzut victime membrii echipelor de cercetare.

3. Cea de-a treia cercetare sociologică a fost organizată, în lunile iulie-august 1943, de Institutul Universitar pentru Cercetarea Transnistriei, înființat de profesorul Traian Herseni în cadrul Universității din Odessa. Această campanie monografică, la care au participat peste 100 de studenți, sub coordonarea unor specialiști de marcă din cadrul Școlii sociologice de la București, a cuprins nouă comune și orașul Tiraspol din Transnistria și a vizat analiza instituțiilor sovietice care au funcționat în regiune și, totodată, prezentarea „satului moldovenesc”, respectiv o frescă detaliată a manifestărilor spirituale ale românilor de peste Nistru (cântece, basme, obiceiuri și tradiții specifice).

 

 

 

 

 

 

Dimitrie Gusti (1980-1955), președintele Institutului Social Român și fondator al Școlii sociologice de la București, vicepreședinte al Academiei Române (1942-1944), apoi președinte al Academiei (1944-1946), în pofida unor restricții, a reușit să inițieze cercetări amănunțite asupra situației etnicilor români din stânga Nistrului și de dincolo de Bug, până în Caucaz, în spatele frontului, cu acordul celor mai înalte foruri politico-militare române și germane.

În acest amplu efort științific au fost angrenate Academia Română, Institutul Social Român/Institutul de Științe Sociale al României (condus de către D. Gusti), Institutul Central de Statistică (în care Anton Golopenția și H.H. Stahl erau directori, iar Sabin Manuilă director general) și Institutul Universitar pentru Cercetarea Transnistriei.

D. Gusti a supervizat aceste cercetări, a dat indicații privind organizarea lor și obiectivele urmărite și chiar a efectuat unele deplasări în zonele cercetate, după cum rezultă din diverse documente de arhivă, dar și din declarațiile date în anchetele la care au fost supuși ulterior cei mai mulți dintre participanți de către organele Securității.

Cercetările sociologice efectuate cu privire la românii din Răsărit au făcut parte dintr-un proiect național mai larg de cunoaștere a poporului roman.

Astfel, la 27 mai 1942, D. Gusti prezenta la Academia Română, în numele unui grup de inițiativă, o interesantă propunere care avea următorul preambul:

„În buna tradiție a Academiei Române intră, conform cu scopul ei inițial, promovarea și cercetarea poporului românesc sub toate formele”.

După ce erau enumerate mai multe acțiuni cu relevanță națională, desfășurate sub auspiciile Academiei de la înființarea sa, la punctul 10 se menționa:

„Propunem… reluarea vechiului program al Academiei Române și aplicarea îndatoririlor secțiunilor, în sensul ca toate împreună, într-o operă colectivă de colaborare, după un anumit plan, întocmit pentru câțiva ani, ca plan redus, pentru mai multe decenii, ca plan mai dezvoltat, prin anumite echipe de specialiști aleși de Academia Română, să procedeze imediat la cercetări și studii pe teren național pentru cunoașterea totală a națiunii române (s.n.).

Este inutil a accentua marele interes național, teoretic și practic, al creării unei astfel de centrale de cunoaștere a națiunii române tocmai în momentele de astăzi”.

Propunerea era semnată de către Dimitrie Gusti, Andrei Rădulescu, Em. Racoviță și Mihail Sadoveanu.

În pofida libertății de cercetare științifică de care se bucura, D. Gusti s-a aflat sub o strictă și permanentă supraveghere informativă, motivată între altele și de relația apropiată a savantului cu fostul Rege Carol al II-lea.

Într-un document de la dosarul său de urmărire, datat 19 septembrie 1942, Grupa a II-a a Corpului Detectivilor semnala, spre exemplu, „impresiile” lui D. Gusti după o vizită efectuată în Transnistria: „Joi 17 sept. s-a reîntors în Capitală Dl. prof. Dimitrie Gusti, care în tovărășia membrilor Academiei Române a făcut o amănunțită vizită în Transnistria.

D-sa s-a întors cu o serie de impresii din care unele cinstesc administrația din această regiune, iar altele relativ la numărul prea mulților îmbogățiți de dată recentă pe care i-a întâlnit pe acolo”¹.

Trebuie precizat că regiunea Transnistriei, atribuită României spre administrare în august 1941, era de circa 44 000 kmp, iar populația de aproximativ 1,2 milioane locuitori. Teritoriul Transnistria a fost împărțit  în 13 județe și 64 de raioane ;i a avut capitala mai întâi la Tiraspol, apoi la Odessa,

Administrația civilă din Transnistria a fost constituită din 7 800 –  8 000 de funcționari publici detașați de la diferite instituții din țară, însă cea mai mare parte (circa 52 000 de salariați) o reprezentau localnicii.

Ion Antonescu a acordat o mare atenție modului în care problemele acestei regiuni erau administrate de reprezentanții statului român și a declarat în mai multe rânduri că „în administrarea Transnistriei este angajat tot prestigiul Țării. Trebuie să facem dovadă că suntem capabili să administrăm și o țară mai mare.

Pentru aceasta trebuie oameni aleși și siguri ca energie, pricepere, conștiință și cinste”².

Documente de arhivă păstrează mărturii despre prezența periodică a lui D. Gusti și a altor colaboratori în Transnistria și dincolo de Bug. Spre exemplu, în toamna anului 1942, „cercetătorii bucureșteni în estul Bugului au fost vizitați de către prof. D. Gusti, împreună cu muzicologul, folcloristul și compozitorul C. Brăiloiu… Acesta din urmă a înregistrat pe cilindri de ceară (unica metodă de imprimare pe atunci), o serie de piese folclorice (în s. Alexandrovca, Constantinovca, Lîsaia Gora, Pervomaisc, Martinoși-Martonoșa ș.a.)”³.

Despre aceste cercetări a relatat și Constantin Brăiloiu într-o emisiune radiofonică din 1943:

„În adâncul răsăritului, știam de mult că viețuiesc suflete de români, împrăștiate pe șesurile nesfârșite ale Ucrainei, în Crimeea, ba chiar în Cuban și în Caucaz. Ni se vorbea de transhumanță și călătorii ciobănești, dar câte ni s-au spus păreau învăluite toate într-o ceață de legendă: locuri nu tocmai hotărâte, cifre nu tocmai sigure.

De aceea o prea cuminte poruncă a stăpânirii a pus la cale numărătoarea tuturor românilor de peste Nistru. Pe cei dintre Nistru și Bug i-a numărat o mână de oameni pricepuți ai Institutului de Statistică, îndrumați de dl Stahl. Iar din vara lui 1942 au fost trimiși dincolo de Bug (…) câțiva tineri care duc în acele locuri o muncă eroică încă nesfârșită în clipa de față.

De o chemare a d-rului Manuilă, directorul Institutului de Statistică, a ascultat și folcloristul care vă vorbește, când a trecut, nu de mult, apa Bucului spre răsărit”⁴.

Alte referințe despre prezența lui D. Gusti în zonele cercetate din spațiul sovietic, precum și despre rolul său în coordonarea și valorificarea cercetărilor se regăsesc frecvent în depozițiile din anchetele la care au fost supuși colaboratorii săi mai ales la începutul anului 1950. De pildă, Anton Rațiu, în Declarațiile din anchetă, date la 16 și 31 ianuarie 1950, preciza:

„Cu prilejul unei vizite făcute de Prof. Dimitrie Gusti la aproximativ două luni de la începerea campaniei, vizită făcută în com. Șerbulovka…, D. Gusti i-a sugerat ideea (lui Golopenția) de a ne propune să adunăm material monografic din satele moldovenești, pentru a fi publicat.

Anton Golopenția ne-a transmis această dorință a lui Dimitrie Gusti, fără a ne obliga s-o executăm (…). Pe la sfârșitul anului 1942, sau începutul anului 1943, am fost chemați de pe teren, din Ucraina, toți aceia care lucraserăm la identificarea moldovenilor de peste Bug, să ne prezentăm la locuința D-lui prof. Dimitrie Gusti, pentru a scoate un număr din „Revista Fundațiilor Regale” cu publicațiuni din viața moldovenilor din satele de peste Bug… Dl. Dimitrie Gusti dorea să scriem fiecare din noi câte ceva cu privire la moldovenii ucraineni…

Indicațiunile Dlui Gusti erau de a termina aceste lucrări în cel mai scurt timp posibil și în consecință trebuia să rămânem la București până la terminarea și prezentarea acestor lucrări Dlui Dimitrie Gusti.

Eu mi-am terminat ambele lucrări, pe care le-am prezentat Dlui Gusti prin Dl. Golopenția. La fel au procedat și ceilalți”⁵.       

În ședința din 29 mai 1943 din sesiunea generală a Academiei Române, în continuarea propunerii avansate cu un an înainte, D. Gusti prezenta regulamentul privind funcționarea „Comisiei pentru cunoașterea vieții poporului român”.

La punctul 3 se menționa că una din publicațiile care vor rezulta din activitățile propuse va fi „o colecție de cercetări inedite, pe teren sub titlul Studii și cercetări asupra vieții poporului român”.

Regulamentul era semnat de către D. Gusti, Gh. Ionescu Șișești, Andrei Rădulescu, I. Simionescu, dr. Gr. Antipa, N. Bănescu, Victor Slăvescu, C. Rădulescu-Motru, Em. Racoviță și Mihail Sadoveanu.

Tot în 1943 a fost editat volumul IV, ultimul de altfel din cele șase proiectate, al Enciclopedia României.

Totodată, în Nr. 1-6 al revistei „Sociologie Românească” apărut în acel an erau publicate și unele rezultate ale cercetărilor efectuate în Transnistria și dincolo de Bug: Gh. Pavelescu – „Aspecte din spiritualitatea Românilor transnistreni. Credințe și obiceiuri”; I. Apostol – „Crăciunul și Anul Nou la Românii de peste Bug” și „Nume de familie din 25 sate românești de la est de Bug”.  

Cât privește rezultatele cercetării efectuate în lunile iulie-august 1943 în Transnistria, trebuie menționat că, din cauza evoluției războiului, acestea nu au mai putut fi valorificate.

Doar o mică parte a materialului documentar adunat a fost pregătit pentru tipar în 1944 într-un volum cu titlul Colinde din Transnistria, cu o prefață a sociologului Traian Herseni. Volumul a apărut la începutul anului 1945 la Sibiu, sub titlul Colinde, ciuntit de cenzură, fiind eliminată orice referire la Transnistria.

Volumul conceput inițial (Colinde din Transnistria) a fost publicat pentru prima dată în 1994, la Editura Știința din Chișinău, cu Prefața din 1944 a lui Traian Herseni și un Cuvânt-înainte explicativ scris în 1992 de etnomuzicologul Constantin A. Ionescu, participant la cercetarea din 1944.

Datele din teren confirmau realități cutremurătoare despre românii transnistreni sub bolșevici: „sărăcirea populației; colectivizarea forțată; deportarea la mari distanțe în imperiul sovietic până în Siberia a celor ce se opuneau regimului; obligativitatea învățării limbii ruse de la grădinița de copii; descreștinarea totală prin dărâmarea bisericilor, transformate în depozite de grâne, grajduri de vite sau locuri de distracție”⁶.

Consecințele politicii de rusificare erau ilustrate și de degradarea gospodăriilor țărănești, existența unor interioare din ce în ce mai sărace, pierderea completă a specificului românesc în ce privește portul tradițional, dispariția unor genuri ale muzicii românești.

Singurul gen muzical care „mai rezistase în străfundul de conștiință” al românilor transnistreni, constatau cercetătorii, a fost cel al colindelor. Acestea îi diferențiau pe români de celelalte etnii cu care conviețuiau⁷.   

Tot datorită evoluției războiului, nu a putut să fie concretizată intenția de repatriere a românilor identificați la răsărit de Nistru și de Bug, care urmau să fie plasați în Transnistria și Basarabia, potrivit unor planuri amănunțite stabilite de o Comisie Centrală subordonată Consiliului de Miniștri și Comandamentului Suprem al Armatei Române.

Se înțelege că asemenea planuri, cercetări și concluzii nu puteau să fie acceptate de regimul instaurat de sovietici odată cu intrarea Armatei Roșii în România, iar responsabilii pentru cercetările respective aveau să plătească scump, unii chiar cu viața, în anii următori.

După alăturarea României Națiunilor Unite și întoarcerea armelor împotriva Germaniei, D. Gusti, președinte al Academiei Române, credea cu sinceritate într-o colaborare corectă atât cu SUA, cât și cu URSS, cele două superputeri ale epocii.

Așa se face că îl găsim pe savant ca membru fondator al Societății Amicii Statelor Unite din România – YMCA (constituită la 3 noiembrie 1944), dar și al Asociației Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică – ARLUS (12 noiembrie 1944).

Savantul a încercat să susțină cu toate eforturile acțiunile de reconstrucție a țării și, pe un plan mai larg, să pună la dispoziția organizației mondiale în curs de constituire – ONU –  o importantă inițiativă de înființare a unui Institut Social de Cercetare a Națiunilor, menit să contribuie la mai buna cunoaștere a popoarelor, ca mijloc de instaurare a unei păci durabile în lume.

În acest scop, cu mandat din partea Academiei Române, D. Gusti a efectuat o lungă călătorie în SUA (1946-1947) și a participat la prima sesiune a Adunării Generale a ONU.

Întors în țară, D. Gusti va suferi rigorile regimului de sorginte stalinistă de la București, fiind înlăturat cu brutalitate din învățământul superior și din Academie.  

În octombrie 1948 avea loc prima sesiune generală a Academiei Republicii Populare Române. Traian Săvulescu, președinte al
nou-înființatei Academii a RPR, a prezentat în cadrul sesiunii, un amplu Raport intitulat Știința, Literatura, Arta și slujitorii lor în RPR, ilustrativ pentru spiritul instaurat la nivelul celui mai înalt for științific și cultural al țării.

Făcând o incursiune în trecutul fostei Academii Române, Traian Săvulescu menționa:

„În Academia Română s-a întreținut cultul așa-zisei «științe pure», academice – aș numi-o mai bine al științei inerte (…). S-a cultivat în Academia Română spiritul tradițiilor idealiste și dogmelor mistice, disprețuindu-se materialismul dialectic… S-a întreținut și s-a propovăduit cultul personalității individuale ca factor exclusiv de progres, neglijându-se valoarea omului colectiv (…).

Fosta Academie a fost geloasă de autonomia ei, pe care a apărat-o cu înverșunare până în ultima clipă (…). La adăpostul autonomiei s-a practicat de unii academicieni un șovinism retrograd, s-a propovăduit disprețul și ura contra unor popoare învecinate și mai ales în contra Uniunii Sovietice (s. n.).

Dovezi? Răsfoiți Analele Academiei din ultimii 10 ani și veți găsi negru pe alb, că autonomia nu a fost de fapt ceea ce se căuta să dea ca aparență, pentru a o justifica (…)⁸”.

Un asemenea discurs din partea președintelui Academiei putea fi, desigur, pe placul conducătorilor politici ai țării și, mai ales, al noilor stăpâni de la Moscova pe destinele României, dar el era plin de erori, de acuzații nedrepte, de o falsificare premeditată a unei întregi perioade istorice.

Elita intelectualității, o întreagă pleiadă de gânditori și creatori străluciți ai poporului român era aruncată la groapa de gunoi și anatemizată, cu urmări imediate dintre cele mai grave asupra vieții reprezentanților ei.

Întâmplător sau nu, aproape toate învinuirile aduse multora din vechii membri ai Academiei s-au regăsit, într-o formă sau alta, în rechizitoriile din anchetele la care au fost supuși. Mai ales așa-zisa „ură” la adresa Uniunii Sovietice va face obiectul unor investigații amănunțite, iar unii dintre membrii Școlii sociologice de la București vor plăti cu prețul vieții îndrăzneala de a se fi aplecat spre studiul situației românilor din răsărit intrați sub stăpânire bolșevică.

Pe termen lung, lichidarea elitelor intelectuale ale României afecta grav și profund fundamentele culturii naționale. Mircea Eliade echivala acest proces de distrugere a elitelor cu o veritabilă „sterilizare spirituală”:

„Adevărata primejdie începe… pentru întreg neamul românesc, abia după ocuparea teritoriului de către Soviete. Pentru întâia oară în istoria sa, neamul românesc are de-a face cu un adversar nu numai excepțional de puternic, dar și hotărât să întrebuințeze orice mijloc pentru a ne desființa spiritualicește și culturalicește, ca să ne poată, în cele din urmă, asimila.

Primejdia este mortală (…) există primejdia unei sterilizări spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor și ruperea legăturilor organice cu tradițiile culturale autentic naționale. Neamul românesc, ca și alte atâtea neamuri subjugate de soviete, riscă să devină, culturalicește, un popor de hibrizi”⁹. 

Despre situația din acei ani a lui Gusti și a altor colaboratori ai Școlii sociologice de la București aflăm mai multe detalii din dosarul de anchetă al unuia dintre elevii săi favoriți, Anton Golopenția, fost director general delegat al Institutului Central de Statistică (1947 – 1948), arestat în ianuarie 1950.

În perioada 5 octombrie 1949 – 16 ianuarie 1950, înainte de arestarea sa, Anton Golopenția a fost pus sub supraveghere permanentă, fiindu-i monitorizate toate întâlnirile, pe zile și pe ore, cu precizarea exactă a locului și duratei acestora.

Din referatul întocmit de organele de urmărire, datat 19 ianuarie 1950, aflăm, de pildă, că în lunile octombrie – decembrie 1949, A. Golopenția l-a vizitat pe D. Gusti la domiciliu, singur sau însoțit de mai multe persoane, în trei rânduri: 28.X (două ore și jumătate); 17.XI (55 de minute); 15.XII (trei ore).

În același document sunt prezentate fișe amănunțite despre 28 de persoane contactate de Golopenția, precum și mai multe adrese unde s-a aflat în vizită. Concluzia organelor de urmărire, înscrisă la finalul referatului era aceasta:

„Din supravegherea efectuată rezultă că Golopenția Anton desfășoară o activitate de natură suspectă. Majoritatea persoanelor cu care întreține strânse relații sunt cunoscute că în trecut au desfășurat activitate legionară iar în prezent au o atitudine dușmănoasă față de actualul…” (textul se întrerupe).

La 16 ianuarie 1950, A. Golopenția a fost arestat și supus unor interogatorii istovitoare. A murit în închisoare în 1951, după 18 luni de detenție. La 10 aprilie 1950, în una din cele 184 de declarații date în anchetă, A. Golopenția făcea mărturii despre D. Gusti: „Profesorul D. Gusti e un nemulțumit (cuvânt subliniat de anchetator).

Pensiunea lui și a soției lui nu-i ajunge spre a face față cheltuielilor lunare. Este nevoit să vândă cărți, mobilier, îmbrăcăminte. Scos din Academie și după desființarea Institutului Social, n-are unde se manifesta și-și pare condamnat la arest la domiciliu (…). O schimbare de regim l-ar reintroduce în Academie. Nu speră alte satisfacții (…).

Știindu-și vârsta (70 ani) și boala de inimă, Profesorul Gusti este foarte precaut în conversații… Din același motiv se ferește de relațiile cu diplomații străini, de când nu mai face parte din Academie, adică din 1948. Faptul că împrejurările nu-i îngăduie să dea urmare invitațiilor la diferite Congrese internaționale, pe care le primește, constituie unul din motivele lui speciale de mâhnire”¹⁰.

 La cererea anchetatorilor, Anton Golopenția revine în ziua următoare (11 aprilie 1950) cu noi detalii despre Profesorul Gusti și relațiile dintre ei: „… Îl vizitam acasă la el, o dată pe lună sau o dată la două luni, dintr-un fel de pietate de elev.

Era preocupat după 23 August 1944 de Academie, Institutul Social și de Asociația Româno-Americană al cărei Președinte era, d. Președinte Parhon (președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, n. n.) fiind Vicepreședinte…

După vizita sa la Moscova la centenarul Academiei sovietice (vizită efectuată în iunie 1945, cu ocazia aniversării a 220 de ani de la înființarea Academiei Ruse, n.n.), la care a participat ca președinte al Academiei și vicepreședinte A.R.L.U.S., mi-a povestit în mai multe rânduri ce a văzut. Despre banchete, câtă atenție li s-a acordat, despre vizita la Institutul Marx-Engels, aspectul Moscovei, Leningradului. Cu umor, dar niciodată dușmănos…”¹¹.

O atenție specială în cadrul anchetelor la care au fost supuși numeroși membri ai echipelor care au efectuat cercetări în Transnistria și dincolo de Bug era focalizată pe scoaterea în evidență cu orice preț a caracterului „dușmănos” și a atitudinii potrivnice URSS din cadrul activității acestora. 

„Cine ți-a spus să strângi date și să întocmești rapoarte neexacte asupra situației din teritoriul URSS?”, era întrebat Ștefan Popescu în cadrul interogatoriului din 27.I.1950 referitor la starea de spirit a populației românești de dincolo de Bug¹².

Într-un alt interogatoriu, luat la 1.03.1950, ora 1.05, Mihail Levente era chestionat amănunțit asupra declarațiilor anterioare: „La 23 februarie 1950, declari că, știind că se cer rapoarte despre starea de spirit, ați hotărât să se întocmească asemenea rapoarte în care să se arate că starea de spirit este „bună”, adică ostilă Sovietelor și favorabilă lui Antonescu și că moldovenii sunt „pașnici” și „nu sunt bolșevici”.

În continuare, întrebat „ce material ai luat din URSS?”, Mihail Levinte mărturisea: „Am completat formulare de recensământ, am întocmit rapoarte însoțitoare în care erau și date politice, mi-am făcut notări într-un carnet personal referitoare la colhozuri, cuprinzând și date politice și, la București, în baza materialului cules, am întocmit un articol pentru revista „Sociologie Românească”, cuprinzând date și considerații asupra așezării și răspândirii moldovenilor în raioanele Kompanievka și Ustinovka”¹³.

Astfel de declarații amănunțite despre cercetările efectuate pe teritoriul sovietic, în care apare frecvent, direct sau indirect, și numele lui D. Gusti, au făcut și Constantin Pavel, Anton Rațiu ș.a., scopul anchetatorilor fiind evident acela de a asocia aceste activități științifice cu operațiunile militare desfășurate împotriva URSS. De altfel, într-un document întocmit în 1953, privind „situația deținuților”, referitor la Anton Golopenția se preciza:

„Data și motivul arestării – Reținut la 16.I.1950, pentru activitate dușmănoasă în URSS (s.n.), acțiuni și atitudine favorabilă lui Pătrășcanu și grupul său” (…). Odată cu începerea războiului antisovietic, la Institutul Central de Statistică, se alcătuiește o echipă sub conducerea lui Golopenția, pentru recenzarea moldovenilor dintre Prut (de fapt, Nistru, n.n.) și Bug și de dincolo de Bug.

Cu această ocazie, membrii echipei întocmesc și rapoarte asupra stării de spirit și împart daruri și manifeste antonesciene. Din această echipă făceau parte: Levente Mihail, Pavel Constantin, Rațiu Anton, Betea Nicolae, Ștefan Popescu, Retegan Gheorghe și Trebici Vladimir”¹⁴.

Așa cum am mai menționat, unii dintre reprezentanții de frunte ai Școlii sociologice de la București (Traian Herseni, Anton Golopenția, Mircea Vulcănescu ș. a.) au fost arestați, anchetați și aruncați în închisori, unii dintre ei murind în timpul detenției. Dimitrie Gusti a fost supus și el unor grave umilințe și represiuni nedrepte (alungarea din învățământul superior și de la Academie, punerea sub arest la domiciliu, apoi evacuarea din propria locuință în 1950 și supunerea unui regim de înfometare etc.) până la moartea sa survenită în octombrie 1955.

D. Gusti nu a fost totuși trimis la închisoare, la aceasta contribuind prestigiul științific deosebit de care se bucura pe plan internațional și, într-o anumită măsură, prietenia sa cu acad. C. I. Parhon, președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (funcție echivalentă cu cea de șef al statului) în perioada aprilie 1948-iunie 1952.

Anul 1965 a marcat momentul decisiv al debutului reconsiderării critice pe scară largă a operei și activității lui Dimitrie Gusti și, implicit, a Școlii sociologice de la București din perioada interbelică. În acest an, Ovidiu Bădina și Octavian Neamțu publicau împreună, la Editura științifică, volumul intitulat Dimitrie Gusti. Pagini alese.

La aceeași editură, Ovidiu Bădina publica separat o lucrare de peste 200 de pagini cu titlul Dimitrie Gusti. Contribuții la cunoașterea operei și activității sale. Era începutul unei ample încercări de repunere în circulație, cu un bogat aparat critic, a celor mai importante lucrări ale fondatorului Școlii sociologice de la București.

Acțiunea de reconsiderare critică a gândirii interbelice din România  nu a fost, desigur, lipsită de dificultăți, impuse mai ales de rigorile ideologice ale epocii și, fără îndoială, de influența omniprezentă a concepțiilor pe care Moscova, în calitatea sa autoasumată de centru coordonator al mișcării comuniste la scară mondială, le propaga neîncetat în statele satelizate.

Deloc surprinzător, în 1965 apărea la Moscova o lucrare dedicată unei localități basarabene de pe malul drept al Nistrului, intitulată Copanca după 25 de ani (Kopanka – 25 лет cпустя), studiu sociologic realizat, după cum preciza prefațatorul lucrării, în perioada 1961 – 1964, la două decenii și jumătate de la cercetarea monografică efectuată, în 1938, de „un grup de sociologi burghezi români conduși de Dimitrie Gusti”.

În căutare permanentă pentru legitimarea ocupării Basarabiei, sovieticii încercau prin toate mijloacele să argumenteze caracterul „eliberator” al stăpânirii lor peste o provincie românească, iar împlinirea unui sfert de veac de la noul rapt înfăptuit în 1940, sub umbrela Pactului Ribbentrop-Molotov, era un prilej de a etala binefacerile regimului bolșevic.

În acest scop, cercetările efectuate de echipele coordonate de către Dimitrie Gusti, care constataseră cu obiectivitate lipsurile ce se cereau înlăturate din viața satului basarabean în preajma războiului ofereau premise, credeau sovieticii, să se dea o replică peste timp realităților din România burghezo-moșierească.

Din acest motiv, cercetătorii sovietici nu ezitau să-l numească pe D. Gusti „mare sociolog”, care, desigur, fiind „burghez”, nu putea accede totuși la o știință adevărată.

În pofida scopului polemic declarat, autorii afirmă implicit, printre rânduri, și o serie de adevăruri care nu puteau fi contestate: „Înainte de al Doilea Război Mondial sociologii burghezi au studiat o serie de sate din România boierilor, inclusiv privind satul Copanca.

Rezultatele acestui studiu a fost publicat în anul 1939 în Buletinul Institutului de Cercetări Sociale a României, Regionala Chișinău, vol. 2. Autorii aparțineau așa-numitei școli monografice, întemeiată de marele sociolog burghez Dimitrie Gusti. Despre activitatea și metodele sale de cercetare, la acea vreme, au scris sociologi americani, francezi, germani și unguri și de care erau deosebit de interesați reprezentanții sociologiei burgheze americane”¹⁵.

Pentru a critica metoda folosită de Gusti, cercetătorii sovietici se vedeau obligați să prezinte pe larg planurile de cercetare ale savantului român:

„Monografia sociologică – susținea Gusti – trebuie să includă rezultatele studiilor sociologice privind viața economică (repartizarea proprietății asupra pământului, productivitatea acestuia, gospodărirea pădurilor, activități de creștere a viermilor de mătase, a albinelor etc., precum și despre întreprinderi industriale sau comerciale). O atenție deosebită trebuia să fie acordată gospodăriilor țărănești și bugetelor de care dispuneau acestea.

În opinia sa, o astfel de monografie trebuia să reflecte și concepțiile religioase și preocupările artistice (muzica, literatura, arhitectura, cultura, arta decorativă), factori ce țin de morală, ideologie, rezultatele studierii unor probleme juridice (statistica funciară, împărțirea proprietăților, moștenirile etc.) și nu în ultimul rând problematica politică (organizațiile politice, convingerile politice, organele de conducere a localității și legăturile dintre acestea și unitățile administrative superioare).

Dimitrie Gusti le cerea autorilor monografiilor sociologice să reflecte viața socială a grupurilor sociale (familie, rude, vecini, anturaje, școală, biserică etc.), relațiile dintre vecini, dintre personalitățile conflictuale, dintre grupele de vârstă și în general dintre oameni”.

Impresionați de multitudinea aspectelor pe care echipele complexe coordonate de Gusti le cercetau în viața unei comunități sătești, cercetătorii sovietici se străduiau să găsească limitele metodei utilizate, care nu puteau fi, în opinia lor, decât legate de modul de abordare a proprietății private:

„Apelând la mii de cifre și fapte, sociologii au încercat să creeze impresia că lucrarea lor este una obiectivă, fără partizanat politic.

Nimic nu a putut ascunde însă principiile fundamentale ale viziunii autorilor bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție și susținerea necondiționată a statului burghezo-moșieresc”.

Pe lângă „viziunea” care îl ghida pe Gusti și echipele sale, care în mod evident nu corespundea viziunii leniniste asupra proprietății private și a lichidării prin violență mai întâi a marilor latifundiari, apoi a oricăror deținători de proprietăți, cercetătorii sovietici mai reproșau și faptul că studiul sociologic de la Copanca, din 1938, ar fi evidențiat o serie de „contradicții” între „metoda monografică sociologică după care s-au ghidat autorii și realitățile obiective ale satelor de atunci”.

Pentru a spulbera orice dubiu privind valoarea teoretică a cercetării efectuate de echipele gustiene în Basarabia, Institutul de filozofie al Academiei de Științe a URSS punea următorul verdict:

„Concluziile din această lucrare reflectă concepția sociologică, care în anul 1938, după fascizarea României regale, a devenit simbolul oficial al clasei conducătoare… La cercetare au participat geologi, agronomi, demografi, economiști și psihologi, profesori și studenți. Printre ei erau și cei cu concepții liberale sau care simpatizau cu țăranii, dar și naționaliști care deveniseră fasciști”¹⁶.

O asemenea etichetă pusă de Academia de Științe a URSS asupra activității Școlii sociologice de la București îl trimitea pe Dimitrie Gusti în rândul celor care ar fi contribuit la fascizarea țării și avea fără îndoială urmări în privința modului de evaluare critică a operei sale la care procedau autoritățile comuniste române.

De altfel, principalele reproșuri care i s-au adus lui D. Gusti în deceniile șapte-opt ale secolului trecut se refereau la faptul că el nu ar fi înțeles conceptul de dictatură a proletariatului și ar fi rămas cantonat într-un sistem de gândire reformator, dar numai în cadrul regimului politic existent.

Cu toate acestea, în România au continuat cu intensitate sporită eforturile de punere în valoare a activității științifice a Școlii sociologice de la București, în primul rând prin publicarea, fie și cenzurată, a unei serii în șase volume din operele lui D. Gusti, apărute la Editura Academiei în perioada 1968-1977.

Reevaluarea activității științifice și îndreptarea fie și parțială a unora din abuzurile comise de fostele regimuri asupra lui Dimitrie Gusti au făcut pași importanți abia din anul 1990, când savantului i s-a restituit calitatea de membru al Academiei Române, iar numele său a fost dat Muzeului Satului din București, precum și unor amfiteatre și spații de învățământ universitar din România. 

Despre valoarea științifică a studiilor efectuate în Răsărit s-a vorbit și se vorbește încă, din păcate, destul puțin.

 

Ioan C. POPA

Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXX, 2020

 

Bibliografie; Note:

 

¹ Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS), Fond I 234978. Prezentarea completă a Dosarului de la ACNSAS se găsește în volumul Ilie Bădescu, Ioan C. Popa, Un savant român sub supraveghere informativă. Cazul Dimitrie Gusti, Editura Academiei Române, București, 2019.

² Arhivele Naționale ale Republicii Moldova, fond 706, inv.1, dosar 632, f. 70.

³ Academia de Științe a Moldovei, Institutul de Filologie, Folclor românesc de la est de Nistru, de Bug, din nordul Caucazului, Chișinău, 2007, vol. 1, p. 135.

⁴ Ibidem. C. Brăiloiu, Cântece populare ale românilor de la Bug.

⁵ Anton Golopenția, Ultima carte. Text integral al declarațiilor în anchetă ale lui Anton Golopenția aflate în arhivele SRI, volum editat, cu Introducere și Anexă de prof. dr. Sanda Golopenția, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 493 și 596.

⁶ Colinde din Transnistria, Editura Știința, Chișinău, 1994, p. 6.

⁷ Ibidem.

⁸ Inaugurarea celei dintâi sesiuni generale a Academiei Republicii Populare Române, din octombrie 1948, Academia RPR, București, 1949, passim.

⁹ Mircea Eliade, Destinul culturii românești (august 1953), text reprodus în Profetism românesc, vol. I, Editura Roza Vânturilor, București, 1990, p. 143.

¹⁰ A. Golopenția, Ultima carte, ed. cit., p. 181-182.

¹¹ Ibidem, p. 185-186.

¹² Ibidem, p. 529.

¹³ Ibidem, passim.

¹⁴ Ibidem, p. 651-652.

¹⁵ Academia de Științe a URSS, Institutul de Filosofie, Academia de Științe a RSSM, Institutul de Istorie,  Kopanka – 25 лет cпустя (Copanca după 25 de ani), Editura Știința, Moscova, 1965 (limba rusă), p. 23.

¹⁶ Ibidem, p. 23-24.