CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Basarabia sub dominația rusească.

                          Ținuturile Principatului Moldovei în anul 1483

Istoria Basarabiei sub dominația rusească.

 

„Adevărul istoric, precizează istoricul rus N. Kareev, poate fi numai unul pentru toate naționalitățile, adică asupra unuia și aceluiași fapt nu poate să existe două sau mai multe adevăruri ce nu se împacă reciproc, – de exemplu, adevărul francez și adevărul german, adevărul rusesc și adevărul polonez” sau, aș vrea să adaug eu: adevărul rusesc și adevărul românesc (https://www.timpul.md/articol/istoria-basarabiei-sub-dominaia-ruseasca-justificarea-istoriei-basarabiei-sub-rusi).

Această idee o găsim bine exprimată și la istoricii români. B.P. Hasdeu vorbește de respectarea principiului adevărului istoric foarte precis:

„Politica unui stat poate și chiar trebuie să se folosească de istorie la așezarea instituțiilor interne și a raporturilor externe ale statului, tot așa cum profită marina de astronomie sau cadastrul de geometrie; dar o politică uneltind falsificarea verității istorice, este ca și când ar cere să dispară din spațiu planeta Marte sau să se schimbe proprietățile triunghiului”.

Sub altă formă, dar cu toată convingerea și asemănător cu Hasdeu, tratează această chestiune și A. D. Xenopol. „Istoria, zice el, urmărește descoperirea adevărului și explicarea lui cazuală… Noi credem că istoria va aduce mult mai multe slujbe, chiar pentru ridicarea morală a unui popor, dacă ea nu va reproduce decât curatul adevăr, fără ca să-l potrivească cu interesele momentului”.

Autorul aprobă cuvintele lui Fustel de Coulanges că „este totdeauna primejdios a confunda patriotismul care este o virtute, cu istoria care este o știință”.

Nu mai vorbim de istoricii în viață, care și ei înțeleg la fel problema cercetării istorice.
E suficient, deci, să ne punem de scop a descoperi adevărul, a-l face să fie văzut de fiecare om ce caută obiectivitate, pentru ca să ne pară mai convingătoare trista realitate românească sub dominație străină.

Și nu e de loc nevoie să extragem această latură de istorie a provinciilor alipite sub dominație străină din povestirea generală a stării lor sub această dominație, pentru a nu fi învinuiți de păcatul subiectivismului tendențios.

Națiunile sunt realități vii istorice și dacă au conștiință de sine, puse sub jugul străin sau chiar și sub o dominație mult mai puțin civilizată, nu pot decât să se simtă suferinde.

Pe de altă parte, nu putem lăsa grija studierii istoriei provinciilor românești pe seama istoricilor străini, deoarece atunci ar trebui să ne mulțumim cu ceea ce ne-ar spune ei, chiar dacă ar greși, nerespectând suficient adevărul istoric

Basarabia Mare (Basarabia Ţaristă, Bessarabia)

                   1812

Istoricii români au tot dreptul să se ocupe de istoria rusească, nu numai pentru faptul că Basarabia a fost sub dominația rușilor, și deci, există un interes național românesc de a cunoaște starea ei din acel timp, dar și pentru că în domeniul științei istorice nu există nicio delimitare a muncii științifice pe linia hotarelor statelor. Altfel ar fi imposibilă azi Istoria Romei sau a Greciei.

În a doua jumătate a secolului trecut, cercetările istoricilor ruși în domeniul revoluției franceze au adus în istoriografia franceză lumini noi. Istoricii francezi recunoșteau importanța lucrărilor autorilor ruși și o întrebuințau uneori, la adresa lor, numele de „Școala rusească”.

Istoricii ruși făceau asta fără ca problemele pe care le studiau să aibă vreo legătură cu istoria lor națională.

Deci este clar că interesele științifice ale istoricilor români nu se pot opri la granițele statului.

Dar și mai mult. Istoricii români sunt obligați moralmente să studieze trecutul provinciilor alipite. Dominația străină a produs asupra acestei provincii o înrâurire mai mult sau mai puțin adăugată.

Basarabia a făcut parte din statul rusesc mai mult de un secol. Cinci împărați ruși au domnit peste ea.

Aceasta prezintă un motiv suficient, pentru ca noi să ne ocupăm de istoria provinciei basarabene și să nu o lăsăm exclusiv pe seama istoricilor ruși, ca ei să nu facă din această istorie ceea ce au făcut în secolul trecut un Batiușkov și un Nacco sau cum intenționează să facă acum un Bromberg, care susține părerea că teritoriul moldovenesc în întregime, inclusiv acela dintre Prut și Nistru, a aparținut în vechime rușilor.

Această mică justificare a cercetărilor din domeniul istoriei Basarabiei sub ruși a fost necesară, ca răspuns la părerea că nu ne trebuie istoria provinciilor alipite sub dominație străină, părere pe care nu o pot împărtăși deloc.

Expunerea faptelor petrecute în Basarabia sub dominația rusească trebuie să fie pusă în legătură atât cu evenimentele din centrul Rusiei, cât și cu starea sufletească a naționalității vii românești din Basarabia și cu destinele națiunii române în general.

Istoricul trecutului basarabean sub ruși, niciun moment nu trebuie să uite că Basarabia și-a păstrat înfățișarea sa deosebit de etnică, social-politică și juridică întotdeauna cu un aspect național, până la tragicul sfârșit al vastului imperiu rus.

Proteste zadarnice

  

                        Pentru a le răspunde celor ce mai vorbesc încă despre „actul progresist al unirii Basarabiei cu Rusia”, trebuie să facem o incursiune în perioada anilor 1812-1815, adică anii când, până la Congresul de la Viena al Sfintei Alianţe, românii mai sperau că vor rămâne totuşi împreună.

Când, cu alte cuvinte, actul de forţă şi de injustiţie comis de Rusia nu fusese încă ratificat de marile puteri ale Europei. Dar, după ce Rusia dăduse semnalul „salvării” Europei de pericolul napoleonian, ea a devenit un arbitru al Congresului, care şi-a tăiat, fireşte, partea leului.

                        Să vedem acum cum se poate vorbi de o unire între Basarabia şi Rusia. Din punct de vedere etnic, bănuim.

Atunci, să verificăm situaţia naţională a teritoriului în perioada anexării.

                        Rezultatul e stupefiant.

                        În momentul anexării din 1812, populaţia Basarabiei era aproape în întregime românească. După o statistică prezentată de Ştefan Ciobanu, în 1810 românii formau 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă.

(1) Iar primul recensământ efectuat de ruşi aici, cel din 1817, a dat rezultatul de 86% români şi 14% alte naţionalităţi (ucrainieni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi), mare parte din acestea sosite deja în cei cinci ani care trecuseră de la anexare sau în perioada războiului ruso-turc ce a precedat-o.

(2) Într-adevăr, aceasta a fost consecventa politică a tuturor guvernelor ruseşti, de a schimba prin colonizări de străini şi expulzări de autohtoni caracterul etnic pur românesc al teritoriului.

                        Pentru români, aşa cum se va vedea şi în continuare, pierderile erau imense şi ireparabile („mai mult de jumătate de ţară”), în schimb pentru ruşi noul teritoriu anexat nu reprezenta decât, după afirmaţia lui Rumeanţev, „o fâşie îngustă de ţară, care, fără a forma o provincie, se numeşte Basarabia.” (3)

                        Pierderea Basarabiei a fost totuşi de natură a zdruncina ultimele rămăşiţe ale fenomenului filorus din opinia publică română, foarte puternic la un moment dat. Această scădere catastofală a cotei Rusiei, „apărătoarea creştinătăţii”, a fost evidenţiată de istoricul sovietic Iordanski:

„Pierderea Basarabiei… a elucidat definitiv în ochii patrioţilor români rolul împăratului rus şi adevăratele motive ale interesului nutrit de «cea mai mare dintre puterile creştine» faţă de cauza eliberării popoarelor asuprite din Orientul apropiat… de aceea, dezvoltarea ulterioară a mişcării naţionale s-a dovedit a nu depinde de Rusia, ci chiar în opoziţie cu ea, deoarece s-a subordonat nu impulsului dat de ţar, ci celui al marii revoluţii franceze.” (4)

                        Ca să ne convingem că acest sentiment s-a instaurat într-adevăr pe deplin, să consemnăm că în perioada imediat posterioară anexării, deşi iniţial au fost numeroase înscrieri, doar doi boieri s-au strămutat în Basarabia.

Pentru acest lucru, sultanul chiar a mulţumit printr-un firman boierilor pentru credinţa arătată, care de fapt pentru Moldova era datina străveche.

Căci flacăra puterii românilor începea să ardă cu vigoare, pe măsură ce turcii slăbeau.

                        Iar la 26 octombrie 1812, boierii moldoveni adresau, cu trimitere evidentă spre turci, „Anaforaua obşteştei adunări cătră Domnul Moldaviei Scarlat Alexandru Calimah voievod pentru înstrăinarea Besarabiei”, care reprezintă un memoriu de protest foarte viguros şi bazat pe date concrete indestructibile.

                        Ținuturile Principatului Moldovei în anul 1483

De aceea vom reda mai jos un pasaj mai lung:

                        „Întru deznădăjduirea întâmpinărei, sosind lumina mântuirii cu prefacerea pacei, văzând că din trupul Moldovei, partea cea mai bună, şi însufleţirea hranei – şi împuternicirea s-au deosebit, apoi ca nişte slugi credincioase înştiinţăm, că din întregimea Moldovei, lipsesc acum şese ţinuturi, adecă cel mai mare ţinut ce se numeşte Orheiul sau Lăpuşna, cel de al doile după dânsul al Sorocii, al 3 – Hotărnicenii, al 4 – Codrul, al 5 – Greceni, iar al 6 – ţinutul Iaşii, cea mai mare parte, căci acea remasă se socoteşte întru nemică; afară de ţinutul Hotinului, şi afară de Bugeagului, care deşi s-au dezlipit de la o vreme din trupul pământului Moldovii, dar tot întru aceiaşi stăpânire aflându-se a pre puternicii împărăţii, era îndemănarea şi adăpostirea pământenilor, în înlesnirea vieţuirei lor, şi întru a hranei îndestulare şi a vitelor păşune. Iară întru acest chip, toată partea aceea socotindu-se până în Prut, poate fi mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt tot câmpul şi inima ţării.” (5)

În continuarea acestei mişcătoare treceri în revistă se solicita „să se mijlocească cătră curtea împărăţiei Rusiei spre a nu fi opriţi pământenii Moldaviei, nici acum – nici mai în urmă, a aduce de la moşiile lor de peste Prut – din pământul Moldavii Besarabia, pâine şi vite de pe acelea moşii, pentru întrebuinţarea caselor şi a politiei aceştia întru care lăcuim, şi să nu rămânem strâmtoraţi de a vieţuirei cele trebuincioase.” (6)

De asemenea, pe parcursul memoriului se mai găsesc expresii ca „sfâşiata Moldovă”, iar spre final se cerea restituirea pământului furat, „precum de la moşii şi strămoşii noştri am apucat întregimea Moldaviei.” (7)

                        În acelaşi an, aflând că ruşii au numit ca mitropolit al Basarabiei pe Gavriil Bănulescu-Bodoni, fostul exarh al principatelor în perioada ocupaţiei, boierii erau foarte abătuţi. Un martor ocular nota:

„Boierii sunt cu atâta mai nemulţumiţi, cu cât trag de aici încheierea că Basarabia e pierdută de acum pentru totdeauna pentru Moldova, şi puţina nădejde a unei reîntoarceri a pierit.” (8)

                        Noi proteste aveau loc în 1815, cu ocazia deschiderii la Viena a Congresului Sfintei Alianţe. Cu acest prilej, mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, arăta: „Pentru Bucovina, Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa, şi noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un protest.” (9) Mitropolitul a expediat o moţiune acestui Congres. El a fost sprijinit şi de domnul muntean Caragea, care a cerut protecţia prim-ministrului austriac Metternich.

Răspunsul primit de la acesta, prin intermediul austriacului Gentz, era însă descurajator:

„Principele Metternich este pe deplin convins că orice încercare de a face pe Rusia a retroceda Porţii teritoriul pe care dânsa l-a smuls în ultimul război, ar fi azi fără scop şi ţintă.” (10)

                        Iar la 16 iulie 1814, boierii din Moldova neocupată de ruşi, adresându-se turcilor, vorbeau despre paguba „strămoşeştilor noastre moşii, de la care am avut toată hrana vieţuirii casălor noastre” şi despre „strâmtorirea multă cu schimbarea hotarului.” (11)

                        Acelaşi subiect era abordat tot în 1814 de către Misiunea catolică a Moldovei: „Foametea sau lipsa e ce ne strâmtorează mai mult, şi (ne) e teamă că vom mai avea s-o suferim. Pricina de căpetenie e dezbinarea unei jumătăţi a ţării, şi anume a celei mai roditoare, dincolo de râul Prut, până la Nistru, pe care au luat-o ruşii în condiţiile păcii. De aici venise belşugul vitelor de orice fel, a grânelor, a cerei, a mierii şi, din vremea când au luat-o ruşii, au închis negoţul, aşa că nimic sau prea puţin lasă a ieşi pentru ceastălaltă Moldovă, şi aceea cu preţ foarte mare.” (12)

                        Şi ce aceasta încheiem prezentarea atitudinilor moldovenilor „liberi” pentru a trece Prutul şi a vedea cu câtă bucurie au primit basarabenii înşişi noua situaţie ce li se impusese. Acolo în aceste momente se petrecea un fenomen nou, sesizat de Leon Boga:

„Abia după ce moldovenii se simţiră despărţiţi unii de alţii, la cei de pe malul stâng al Prutului se contură mai luminos icoana patriei, se aprinse mai vie dragostea de neam şi limbă.” (13)

                        Şi aici începeau să apară proteste, adresate autorităţilor centrale ruseşti, în care se arăta clar tot răul produs de brutala anexare. De exemplu, în jalba adresată consiliului statului rusesc de către nobilimea basarabeană la 29 ianuarie 1814, se spunea:

„Iată au trecut şaisprezece luni de când această Gubernii afierosită întru sloboda răpirii iubitorilor de rău căştig ocărmuitori, să tăngueşte sub giugul urmărilor celor răli şi ai priincioasii împuterniciri a unora din slujbaşii ocărmuirii Basarabiei.” (14) Jalea şi panica populaţiei erau prezentate astfel:

„Însuşi locuitorii ci se află lăngă Prut arată cugeţile lor spre a fugi la Moldavia ca să scapi di asprime ocărmuitorilor pămănteşti, precum şi sati întregi au fugit pentru cari oblăduire de aici ari ştiinţă întru acest chip dar în loc să îndemni cu plăcuta năzuire norodului megiaşit pentru cari este cuprindere şi enstrucţioani ci s-au dat di cătră gubernatorul şi poruncă ca să să silească spre înmulţime lăcuinţii gubernii. Ocârmuire aceasta au îndemnat să să întoarcă la Moldavie oamenii cari veniseră cu cugetări ca să să aşeze în Basarabia.” (15)

     Alte proteste aveau loc în contra încălcării drepturilor populaţiei autohtone. Astfel, la 12 februarie 1814, nobilimea basarabeană se adresa ţarului în acest mod:

„Dă-ne buna vieţuire, dăruieşte-ne nestricare obiceiurilor şi a pravililor, miluieşte-ne cu mărime sufletului şi a iubirei tale de oameni şi dacă din oareşcare râvnire a soartei noastre au agiuns la Împărătescul Vostru auz arătările ce s-au făcut de aici către ministerul, că moldovenii nu ar ave pravili şi că ar fi din fire porniţi întru urmări nepriincioasă, şi că ar trebui zaconuri pentru pedeapsa greşalilor lor, fii milostiv a vede că moldovenii sunt plini de credinţă.” (16)

În continuarea memoriului, nobilii cereau ca mitropolitul Basarabiei să fie primul membru al Divanului provinciei, „pentru că aceasta este fire şi lege Moldaviei”, (17) şi „să să rânduiască şi ocârmuitor politicesc a oblastii pământean din moldoveni credincios Împărăteştii Voastre Măriri, care să poată cunoaşte persoanile, pronomiile, pravilele noastre, şi împregiurările de aici, fiindcă lipsind aceste acum, înstreinându-se din zi în zi, izvodindu-să cele neobicinuite, ne înspăimântează şi pe noi şi pe fraţii noştri.” (18)

                        Tot la 12 februarie 1814, boierii adresau o jalbă şi către oberprocurorul Sfântului Sinod rus: „Toată obştia oblastului Basarabiei, toati niamurile, şi toati stările de aicea tineri şi bătrâni năzuim la apărarea luminărei voastre… să nu să dea ascultari nici la un fel de arătări din oari cui parti vor fi, nici să să dea hotărâri soartii noastre, pără nu să vor înfăţoşa deputaţii din partea obştii, cari vor avea încredinţarea arhipăstorului nostru mitropolit Gavriil, cuprinzătoare că de cătră obştii sint trimeşi şi cari fără multă prelungire să vor trimiti.” (19)

                        În sfârşit, în aceeaşi zi era expediată şi o jalbă către „împărătescul Ministerium”, în care se menţiona:

„Am arătat de faţă întristare noastră pentru arătare ce s-au făcut de aice cătră Ministrul Justiţăei, spre defăimare niamului moldovenesc, că nici am ave pravile, şi că, am fi din fire plecaţi spre răle urmări, şi s-au cerut zaconuri spre pedeapsa greşalelor niamului, cutremurându-ne, înspăimântându-ne, am nazuit mai înainte cătră picioarele pragului, ca să nu se îndure de credincioşii creştini năzuitori moldoveni, cari şi pravile au avut, şi credinţa lor ar fi fost sădită în inimile lor către prestolul Rusiei… pătimesc pravoslavnicii năzuitori a oblastului cu nişte streine urmări şi închipuiri călcătoare legiuirilor şi obiceiurilor firii noastre încât niamul jădăvesc prin poliţăe Chişinăului obideşte lege creştiniască cu multe atingiri pentru multe sfârşituri, împuternicindu-să asupra creştinilor, care nu cutezăm a le mai arăta pre larg.

Dar şi în alte obiceiuri pământeşti din zi în zi să urmeazî călcare şi să pricinuieştea întristare.”

De aceea, „cerim ca să ni miluiască iubitoare de oameni împărăţăe a nu să strica legiuire obiceiurilor noastre întru ale ocârmuirii, şi a nu se hotăra zaconuri de pedeapsă pentru neamul boeresc precum s-au cerut, şi a fi arhipăstorul nostru mitropolit precum au fost din începutul fiinţăi Moldoviei întăiul şăzător în divanul ocârmuirii politiceşti, şi a ni să rândui un nacealnic politicesc a gubernii, pământean creştin temâtor de Dumnezeu, credincios a împărăţăei şi cunoscătoriu firii pravililor, şi tuturor împregiurărilor de aice, după cum este asămine cuviincioasă persoană, pământean a Moldoviei din cele mai întăi familii cu ispitită ştiinţă şi creştinătate şi cu îndestulă cărunteţă şi întălepciune, credincios a Împărăteştei Sale Măriri, exelenţăe sa Domnul gheneral maior şi cavaler Ilie Filipovici Catargiu. Aceasta este acum a obştiei din partea niamului rugăciuni spre liniştire sufletelor noastre şi în contenire călcării obiceiurilor.” (20)

                        Analizând toate aceste proteste ale boierimii, istoricul basarabean Iustin Frăţiman concluziona că „nu numai boierii rămaşi în Moldova erau contra alipirii Basarabiei cătră Rusia, ci contra acestui fapt au fost chiar şi boierii care au devenit supuşi ruşi, rămânând în Basarabia.” (21)

Aceasta este şi convingerea noastră.

Note:

1   Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1923, p. 20.

2    Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 396.

3    Ibidem, p. 398.

4    Ibidem, p. 200.

5   Iustin Frăţiman, Studiu contributiv la istoricul mitropoliei Proilavia (Brăila), Chişinău, 1923, p. 235-236.

6    Ibidem, p. 241-242.

7    Ibidem, p. 241.

8    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 226.

9    Ibidem, p. 177.

10  Ibidem.

11  Nicolae Iorga, Basarabia noastră, Vălenii de Munte, 1912, p. 158.

12  Ibidem.

13 Leon T. Boga, Lupta pentru limba românească şi ideea unirii la românii din Basarabia după 1812, Chişinău, 1932, p. 6.

14  Iustin Frăţiman, op. cit., p. 252.

15  Ibidem, p. 255-256.

16  Ibidem, p. 244.

17  Ibidem, p. 245.

18  Ibidem.

19  Ibidem, p. 248-249.

20  Ibidem, p. 251-252.

21  Ibidem, p. 260.

Originea numelui Basarabia

 

 

                        În continuare se cuvine să lămurim de ce ruşii au numit astfel această parte a Ţării Moldovei, nume considerat impropriu de unanimitatea cercetătorilor români. Pentru aceasta trebuie să facem o scurtă incursiune în trecutul zbuciumat al regiunii.

                        Se ştie că la începutul secolului al XIV-lea a luat fiinţă un stat în spaţiul dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre. Întemeietorul acestui stat a fost Basarab, care a fondat şi dinastia domnitorilor săi, dinastia Basarabilor.

                        Documentele latine din acea epocă numeau voievodatul românesc „Terra Transalpina”, adică „ţara de dincolo de munţi” faţă de reşedinţa regelui maghiar sau a papei, care le emiteau. Românii i-au spus „Muntenia”. Curând va fi denumit şi „Terra Blaccorum” sau „Terra Valachorum”, adică „Ţara românilor” sau „Ţara Românească”. În acelaşi timp, documentele slavone o numeau „Vlaşkaia Zemlea”, adică tot „Ţara Românească”, dar şi „Basarabskaia Zemlea”, „Ţara Basarabească” sau mai pe scurt „Basarabia”, după numele domnitorilor ei. În multe dintre cancelariile ţărilor vecine, Ţara Românească era denumită frecvent Basarabia. (1)

                        În cursul aceluiaşi secol, urmaşii întâiului Basarab au început să lărgească hotarele statului lor, extinzându-l spre răsărit în direcţia „părţilor tătăreşti”, după cum erau denumite regiunile dintre râurile Argeş, Siret, Prut, Nistru şi gurile Dunării, aflate pe vremea aceea sub dominaţia tătarilor. În scurt timp, statul Basarabilor a cuprins acest teritoriu, astfel încât Mircea cel Bătrân (1386-1418) s-a putut intitula „Mare voievod şi domnitor a toată Ţara Românească, încă şi spre părţile tătăreşti şi de amândouă părţile pe toată Dunărea până la marea cea mare şi cetăţii Dârstorului stăpânitor.” (2) Aceasta face dovada clară că zona Moldovei care se învecina cu Dunărea şi cu Marea Neagră (Bugeacul) fusese integrată Ţării Româneşti.

                        Dar aproape în acelaşi timp, Bogdan întemeia un alt stat la răsărit de Carpaţi, care până la sfârşitul secolului al XIV-lea a unificat întregul teritoriu al Moldovei istorice. Deja în 1392, domnitorul Roman se intitula domn al Ţării Moldovei „de la munte până la malul mării”, semn că Bugeacul fusese reintegrat statului moldovenesc. El încetă de a mai face parte din ţara Basarabilor. Dar, cu toate acestea, litoralul continua să fie denumit, mai ales de către turci, litoralul „basarabean” sau chiar „Basarabia”, în amintirea Basarabilor care l-au stăpânit, după cum tot otomanii denumeau litoralul sud-dunărean „Dobrogea”, după numele fostului conducător Dobrotici. Şi chiar după ce Ţara Românească încetase demult să mai fie denumită „Basarabia”, numele acesta se conservă pentru zona de sud-est a Moldovei. (3)

                        „Din stăpânirea Munteniei, numită şi Basarabia din pricina dinastiei domnitoare a Basarabilor, asupra sudului Moldovei, provine numirea de Basarabia dată acestei părţi de ţară, numire care la 1812, când ruşii au dobândit jumătatea orientală a Moldovei, a fost întinsă asupra întregii părţi răşluite.” (4)

                        Aproximativ acelaşi lucru îl spunea şi rusul Berg: „Denumirea Basarabiei vine de la numele voievozilor transilvăneni Basaraba, care în primii ani ai secolului al XIV-lea au pus începutul dinastiei Basarabilor, întemeietorii Valahiei independente. În unul din hrisoavele sale de la începutul secolului al XV-lea, domnitorul Mircea voievod îşi zice «Gospodar al pământului Basarabiei» (adică al Munteniei). În timpul său (1386-1418) Valahia îşi întinsese dominaţia până în Dobrogea şi Cetatea Albă. De atunci, părţile de sud ale Moldovei şi Basarabiei de astăzi au început să se numească Basarabia.” (5)

                        Iar alt istoric rus, Nolde, arăta: „Termenul Basarabia istoriceşte desemna numai partea de sud a teritoriului anexat de Rusia în 1812 şi nu se aplică părţii de centru şi de nord a acestui teritoriu. E de asemenea cert că după emigrarea în masă a nogailor bugeceni în cursul războiului ruso-turc din 1768-74 regiunea aceasta (Bugeacul) a reintrat sub dominaţia turcă, făcând astfel parte din Moldova, după cum făcea parte şi teritoriul de nord dintre Prut şi Nistru, anexat în 1812.” (6)

                        Odinioară, Moldova, aşa după cum o descria şi Dimitrie Cantemir, se împărţea în trei ţinuturi, adică Moldova de sus, Moldova de jos şi Basarabia, aceasta fiind constituită exact din zona de câmpie din sud-est, delimitată de Dunăre, Nistru şi Marea Neagră. Teritoriul respectiv era denumit şi Bugeac. El cuprindea şi cetăţile Chilia, Ismail şi Cetatea Albă, motiv pentru care era şi foarte mult dorit de către turci. Până la urmă îl vor obţine după înfrângerea lui Petru Rareş, în 1538.

                        Despre felul cum au primit reprezentanţii poporului Moldovei vestea ciuntirii ţării lor vorbea Xenopol: „Pricina nemulţumirii boierilor cu domnia lui Ştefan Lăcustă are un caracter de gravitate deosebită pentru istoria ţărilor române. Anume turcii, cu prilejul numirii lui Lăcustă, dezlipiseră din Moldova dintre Prut şi Nistru, peste acea răpită în 1484 cu luarea Chiliei şi a Cetăţii Albe, încă o bucată, aşezată către nordul celei dintâi, constituind-o în sangeac.

Neîndrăznind a preface întreaga Moldovă în paşalâc, umblaseră ca în Ungaria, unde aşezaseră paşă în Buda, luând Transilvania tributară, şi constituiseră şi aici un paşalâc mărginaş în Tighina (Bender cu numele turcesc), iar pârcălăbia moldovenească care fusese strămutată în 1484 din Chilia se aşeză în Soroca.” (7)

                        Cam aceasta a rămas situaţia până în 1812. Bugeacul nu a avut de suferit mari daune în urma încorporării la Imperiul otoman. Românilor li s-a asigurat deplina libertate naţională şi religioasă. Dar, populaţia fiind extrem de rară acolo, turcii au colonizat câteva hoarde tătăreşti, cei mai importanţi fiind tătarii nogai. Ei vor constitui majoritatea populaţiei, deşi continuitatea românească nu s-a întrerupt niciodată.

În secolul al XVIII-lea, datorită războaielor ruso-turce, tătarii au început să părăsească Bugeacul, ultimele grupuri fiind strămutate de ruşi în 1807. Astfel încât devine evident că în clipa anexării ruseşti, singurii locuitori ai Bugeacului, deşi foarte puţini, erau românii.

                        Despre motivul care i-a îndemnat pe ruşi să extindă denumirea „Basarabia” de la Bugeac întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru ne vorbeşte Berg:

                        „În timpul ocupaţiei ruseşti din 1806-12, Basarabia actuală purta numele de Moldova aşezată în stânga Prutului. În curând însă, după anexiune, i s-a dat în mod oficial numele de Basarabia, deşi încă mult timp după aceasta prin Basarabia se înţelegea numai partea ei de sud sau Bugeacul.

Cauza pentru care denumirea părţii de sud a fost extinsă la întreaga provincie a avut un caracter diplomatic. Unul din articolele Tratatului de la Tilsit din 1807, încheiat între Napoleon şi Alexandru I, obliga Rusia să-şi retragă trupele din Moldova şi Muntenia.

În timpul tratativelor ce au urmat la Paris la sfârşitul anului 1807, plenipotenţiarul rus arăta că în acest tratat nu se spunea nimic despre «Basarabia» şi în consecinţă el insista că aceasta trebuia să rămână la Rusia, interpretând totodată noţiunea de Basarabia în mod lărgit, adică nu numai la Bugeac, ci la întreaga regiune dintre Prut şi Nistru.” (8)

                        Cu atât mai mult se justifică opinia lui K. Marx despre modul cum a fost încheiat tratatul din 1812: „Turcia nu putea ceda ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta otomană recunoscuse acest lucru, când la Karlowitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valahia, ea răspunsese că nu are dreptul de a face cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate.” (9)

                        Şi încheind acest scurt capitol, să notăm şi concluziile istoricului elveţian A. Babel:

„Rusia, dând numele de Basarabia întregii regiuni dintre Prut şi Nistru, prin aceasta a căutat să acrediteze ideea existenţei unei ţări basarabene istoriceşte despărţite de Moldova propriu-zisă.” (10)

Nu fusese aşa până atunci, dar avea să fie de atunci înainte.

Note:

1    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 24.

2    Ibidem.

3    Ibidem, p. 25.

4    Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, Bucureşti, 1986, p. 91.

5   Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 10/1991, p. 72.

6    Ibidem, p. 73-74.

7    Alexandru D. Xenopol, op. cit., p. 456.

8    Anton Crihan, op. cit., p. 71.

9    Karl Marx, Însemnări despre români (manuscrise inedite), Bucureşti, 1964, p. 106.

10  Anton Crihan, op. cit., p. 71.

Mircea Rusnac – Basarabia sub stăpânirea rusească (1812-1914)

https://istoriabasarabiei.wordpress.com/

30/09/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Anchetele Securității privind cercetările sociologice la est de Nistru și de Bug din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

 

 

 

 

Cazacii români | Coman Wiki | Fandom

 

 

 

 

 

Cercetările sociologice la est de Nistru și de Bug anchetate de Securitate

Pagini mai puțin cunoscute din istoria cercetărilor sociologice asupra românilor din Răsărit s-au scris în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

Atunci au fost inițiate o serie de proiecte de cercetare științifică vizând situația românilor din Transnistria și de dincolo de Bug, trei dintre acestea fiind mai importante:

 

 

  1. Prima, realizată în Transnistria timp de două săptămâni, în ianuarie 1942, de echipe interdisciplinare coordonate de sociologul Traian Herseni, director al culturii în cadrul Guvernământului civil din timpul administrației românești a regiunii, a adunat mărturii privitoare mai ales la viața religioasă a localnicilor transnistreni sub bolșevici. De menționat că în perioada noiembrie 1941-ianuarie 1942, un grup de cercetători conduși de Henri H. Stahl din Institutul Central de Statistică (director general Sabin Manuilă) a efectuat recensământul populației din Transnistria.

  2. A doua cercetare de amploare a fost întreprinsă de către Institutul Central de Statistică (decembrie 1941-februarie 1944), și a cuprins 42 de localități din stânga Bugului. Rezultatele studiului, care vizau aspecte importante privind colectivizarea, foametea, deportările și pierderea românității comunităților românești sub bolșevici, au fost valorificate doar parțial. Ele au constituit însă obiectul unor crunte anchete staliniste în anii ’50, cărora le-au căzut victime membrii echipelor de cercetare.

  3. Cea de-a treia cercetare sociologică a fost organizată, în lunile iulie-august 1943, de Institutul Universitar pentru Cercetarea Transnistriei, înființat de profesorul Traian Herseni în cadrul Universității din Odessa. Această campanie monografică, la care au participat peste 100 de studenți, sub coordonarea unor specialiști de marcă din cadrul Școlii sociologice de la București, a cuprins nouă comune și orașul Tiraspol din Transnistria și a vizat analiza instituțiilor sovietice care au funcționat în regiune și, totodată, prezentarea „satului moldovenesc”, respectiv o frescă detaliată a manifestărilor spirituale ale românilor de peste Nistru (cântece, basme, obiceiuri și tradiții specifice).

 

 

 

 

Dimitrie Gusti şi satul românesc | Pagini Romanesti

 

 

Dimitrie Gusti (1980-1955), președintele Institutului Social Român și fondator al Școlii sociologice de la București, vicepreședinte al Academiei Române (1942-1944), apoi președinte al Academiei (1944-1946), în pofida unor restricții, a reușit să inițieze cercetări amănunțite asupra situației etnicilor români din stânga Nistrului și de dincolo de Bug, până în Caucaz, în spatele frontului, cu acordul celor mai înalte foruri politico-militare române și germane.

În acest amplu efort științific au fost angrenate Academia Română, Institutul Social Român/Institutul de Științe Sociale al României (condus de către D. Gusti), Institutul Central de Statistică (în care Anton Golopenția și H.H. Stahl erau directori, iar Sabin Manuilă director general) și Institutul Universitar pentru Cercetarea Transnistriei.

D. Gusti a supervizat aceste cercetări, a dat indicații privind organizarea lor și obiectivele urmărite și chiar a efectuat unele deplasări în zonele cercetate, după cum rezultă din diverse documente de arhivă, dar și din declarațiile date în anchetele la care au fost supuși ulterior cei mai mulți dintre participanți de către organele Securității.

Cercetările sociologice efectuate cu privire la românii din Răsărit au făcut parte dintr-un proiect național mai larg de cunoaștere a poporului roman.

Astfel, la 27 mai 1942, D. Gusti prezenta la Academia Română, în numele unui grup de inițiativă, o interesantă propunere care avea următorul preambul:

„În buna tradiție a Academiei Române intră, conform cu scopul ei inițial, promovarea și cercetarea poporului românesc sub toate formele”.

După ce erau enumerate mai multe acțiuni cu relevanță națională, desfășurate sub auspiciile Academiei de la înființarea sa, la punctul 10 se menționa:

„Propunem… reluarea vechiului program al Academiei Române și aplicarea îndatoririlor secțiunilor, în sensul ca toate împreună, într-o operă colectivă de colaborare, după un anumit plan, întocmit pentru câțiva ani, ca plan redus, pentru mai multe decenii, ca plan mai dezvoltat, prin anumite echipe de specialiști aleși de Academia Română, să procedeze imediat la cercetări și studii pe teren național pentru cunoașterea totală a națiunii române (s.n.).

Este inutil a accentua marele interes național, teoretic și practic, al creării unei astfel de centrale de cunoaștere a națiunii române tocmai în momentele de astăzi”.

Propunerea era semnată de către Dimitrie Gusti, Andrei Rădulescu, Em. Racoviță și Mihail Sadoveanu.

În pofida libertății de cercetare științifică de care se bucura, D. Gusti s-a aflat sub o strictă și permanentă supraveghere informativă, motivată între altele și de relația apropiată a savantului cu fostul Rege Carol al II-lea.

Într-un document de la dosarul său de urmărire, datat 19 septembrie 1942, Grupa a II-a a Corpului Detectivilor semnala, spre exemplu, „impresiile” lui D. Gusti după o vizită efectuată în Transnistria: „Joi 17 sept. s-a reîntors în Capitală Dl. prof. Dimitrie Gusti, care în tovărășia membrilor Academiei Române a făcut o amănunțită vizită în Transnistria.

D-sa s-a întors cu o serie de impresii din care unele cinstesc administrația din această regiune, iar altele relativ la numărul prea mulților îmbogățiți de dată recentă pe care i-a întâlnit pe acolo”1.

Trebuie precizat că regiunea Transnistriei, atribuită României spre administrare în august 1941, era de circa 44 000 kmp, iar populația de aproximativ 1,2 milioane locuitori. Teritoriul Transnistria a fost împărțit  în 13 județe și 64 de raioane ;i a avut capitala mai întâi la Tiraspol, apoi la Odessa,

Administrația civilă din Transnistria a fost constituită din 7 800 –  8 000 de funcționari publici detașați de la diferite instituții din țară, însă cea mai mare parte (circa 52 000 de salariați) o reprezentau localnicii.

Ion Antonescu a acordat o mare atenție modului în care problemele acestei regiuni erau administrate de reprezentanții statului român și a declarat în mai multe rânduri că „în administrarea Transnistriei este angajat tot prestigiul Țării. Trebuie să facem dovadă că suntem capabili să administrăm și o țară mai mare.

Pentru aceasta trebuie oameni aleși și siguri ca energie, pricepere, conștiință și cinste”2.

Documente de arhivă păstrează mărturii despre prezența periodică a lui D. Gusti și a altor colaboratori în Transnistria și dincolo de Bug. Spre exemplu, în toamna anului 1942, „cercetătorii bucureșteni în estul Bugului au fost vizitați de către prof. D. Gusti, împreună cu muzicologul, folcloristul și compozitorul C. Brăiloiu… Acesta din urmă a înregistrat pe cilindri de ceară (unica metodă de imprimare pe atunci), o serie de piese folclorice (în s. Alexandrovca, Constantinovca, Lîsaia Gora, Pervomaisc, Martinoși-Martonoșa ș.a.)”3.

Despre aceste cercetări a relatat și Constantin Brăiloiu într-o emisiune radiofonică din 1943:

„În adâncul răsăritului, știam de mult că viețuiesc suflete de români, împrăștiate pe șesurile nesfârșite ale Ucrainei, în Crimeea, ba chiar în Cuban și în Caucaz. Ni se vorbea de transhumanță și călătorii ciobănești, dar câte ni s-au spus păreau învăluite toate într-o ceață de legendă: locuri nu tocmai hotărâte, cifre nu tocmai sigure.

De aceea o prea cuminte poruncă a stăpânirii a pus la cale numărătoarea tuturor românilor de peste Nistru. Pe cei dintre Nistru și Bug i-a numărat o mână de oameni pricepuți ai Institutului de Statistică, îndrumați de dl Stahl. Iar din vara lui 1942 au fost trimiși dincolo de Bug (…) câțiva tineri care duc în acele locuri o muncă eroică încă nesfârșită în clipa de față.

De o chemare a d-rului Manuilă, directorul Institutului de Statistică, a ascultat și folcloristul care vă vorbește, când a trecut, nu de mult, apa Bucului spre răsărit”4.

Alte referințe despre prezența lui D. Gusti în zonele cercetate din spațiul sovietic, precum și despre rolul său în coordonarea și valorificarea cercetărilor se regăsesc frecvent în depozițiile din anchetele la care au fost supuși colaboratorii săi mai ales la începutul anului 1950. De pildă, Anton Rațiu, în Declarațiile din anchetă, date la 16 și 31 ianuarie 1950, preciza:

„Cu prilejul unei vizite făcute de Prof. Dimitrie Gusti la aproximativ două luni de la începerea campaniei, vizită făcută în com. Șerbulovka…, D. Gusti i-a sugerat ideea (lui Golopenția) de a ne propune să adunăm material monografic din satele moldovenești, pentru a fi publicat.

Anton Golopenția ne-a transmis această dorință a lui Dimitrie Gusti, fără a ne obliga s-o executăm (…). Pe la sfârșitul anului 1942, sau începutul anului 1943, am fost chemați de pe teren, din Ucraina, toți aceia care lucraserăm la identificarea moldovenilor de peste Bug, să ne prezentăm la locuința D-lui prof. Dimitrie Gusti, pentru a scoate un număr din „Revista Fundațiilor Regale” cu publicațiuni din viața moldovenilor din satele de peste Bug… Dl. Dimitrie Gusti dorea să scriem fiecare din noi câte ceva cu privire la moldovenii ucraineni…

Indicațiunile Dlui Gusti erau de a termina aceste lucrări în cel mai scurt timp posibil și în consecință trebuia să rămânem la București până la terminarea și prezentarea acestor lucrări Dlui Dimitrie Gusti.

Eu mi-am terminat ambele lucrări, pe care le-am prezentat Dlui Gusti prin Dl. Golopenția. La fel au procedat și ceilalți”5.       

În ședința din 29 mai 1943 din sesiunea generală a Academiei Române, în continuarea propunerii avansate cu un an înainte, D. Gusti prezenta regulamentul privind funcționarea „Comisiei pentru cunoașterea vieții poporului român”.

La punctul 3 se menționa că una din publicațiile care vor rezulta din activitățile propuse va fi „o colecție de cercetări inedite, pe teren sub titlul Studii și cercetări asupra vieții poporului român”.

Regulamentul era semnat de către D. Gusti, Gh. Ionescu Șișești, Andrei Rădulescu, I. Simionescu, dr. Gr. Antipa, N. Bănescu, Victor Slăvescu, C. Rădulescu-Motru, Em. Racoviță și Mihail Sadoveanu.

Tot în 1943 a fost editat volumul IV, ultimul de altfel din cele șase proiectate, al Enciclopedia României.

Totodată, în Nr. 1-6 al revistei „Sociologie Românească” apărut în acel an erau publicate și unele rezultate ale cercetărilor efectuate în Transnistria și dincolo de Bug: Gh. Pavelescu – „Aspecte din spiritualitatea Românilor transnistreni. Credințe și obiceiuri”; I. Apostol – „Crăciunul și Anul Nou la Românii de peste Bug” și „Nume de familie din 25 sate românești de la est de Bug”.  

Cât privește rezultatele cercetării efectuate în lunile iulie-august 1943 în Transnistria, trebuie menționat că, din cauza evoluției războiului, acestea nu au mai putut fi valorificate.

Doar o mică parte a materialului documentar adunat a fost pregătit pentru tipar în 1944 într-un volum cu titlul Colinde din Transnistria, cu o prefață a sociologului Traian Herseni. Volumul a apărut la începutul anului 1945 la Sibiu, sub titlul Colinde, ciuntit de cenzură, fiind eliminată orice referire la Transnistria.

Volumul conceput inițial (Colinde din Transnistria) a fost publicat pentru prima dată în 1994, la Editura Știința din Chișinău, cu Prefața din 1944 a lui Traian Herseni și un Cuvânt-înainte explicativ scris în 1992 de etnomuzicologul Constantin A. Ionescu, participant la cercetarea din 1944.

Datele din teren confirmau realități cutremurătoare despre românii transnistreni sub bolșevici: „sărăcirea populației; colectivizarea forțată; deportarea la mari distanțe în imperiul sovietic până în Siberia a celor ce se opuneau regimului; obligativitatea învățării limbii ruse de la grădinița de copii; descreștinarea totală prin dărâmarea bisericilor, transformate în depozite de grâne, grajduri de vite sau locuri de distracție”6.

Consecințele politicii de rusificare erau ilustrate și de degradarea gospodăriilor țărănești, existența unor interioare din ce în ce mai sărace, pierderea completă a specificului românesc în ce privește portul tradițional, dispariția unor genuri ale muzicii românești.

Singurul gen muzical care „mai rezistase în străfundul de conștiință” al românilor transnistreni, constatau cercetătorii, a fost cel al colindelor. Acestea îi diferențiau pe români de celelalte etnii cu care conviețuiau7.   

Tot datorită evoluției războiului, nu a putut să fie concretizată intenția de repatriere a românilor identificați la răsărit de Nistru și de Bug, care urmau să fie plasați în Transnistria și Basarabia, potrivit unor planuri amănunțite stabilite de o Comisie Centrală subordonată Consiliului de Miniștri și Comandamentului Suprem al Armatei Române.

Se înțelege că asemenea planuri, cercetări și concluzii nu puteau să fie acceptate de regimul instaurat de sovietici odată cu intrarea Armatei Roșii în România, iar responsabilii pentru cercetările respective aveau să plătească scump, unii chiar cu viața, în anii următori.

După alăturarea României Națiunilor Unite și întoarcerea armelor împotriva Germaniei, D. Gusti, președinte al Academiei Române, credea cu sinceritate într-o colaborare corectă atât cu SUA, cât și cu URSS, cele două superputeri ale epocii.

Așa se face că îl găsim pe savant ca membru fondator al Societății Amicii Statelor Unite din România – YMCA (constituită la 3 noiembrie 1944), dar și al Asociației Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică – ARLUS (12 noiembrie 1944).

Savantul a încercat să susțină cu toate eforturile acțiunile de reconstrucție a țării și, pe un plan mai larg, să pună la dispoziția organizației mondiale în curs de constituire – ONU –  o importantă inițiativă de înființare a unui Institut Social de Cercetare a Națiunilor, menit să contribuie la mai buna cunoaștere a popoarelor, ca mijloc de instaurare a unei păci durabile în lume.

În acest scop, cu mandat din partea Academiei Române, D. Gusti a efectuat o lungă călătorie în SUA (1946-1947) și a participat la prima sesiune a Adunării Generale a ONU.

Întors în țară, D. Gusti va suferi rigorile regimului de sorginte stalinistă de la București, fiind înlăturat cu brutalitate din învățământul superior și din Academie.  

În octombrie 1948 avea loc prima sesiune generală a Academiei Republicii Populare Române. Traian Săvulescu, președinte al
nou-înființatei Academii a RPR, a prezentat în cadrul sesiunii, un amplu Raport intitulat Știința, Literatura, Arta și slujitorii lor în RPR, ilustrativ pentru spiritul instaurat la nivelul celui mai înalt for științific și cultural al țării.

Făcând o incursiune în trecutul fostei Academii Române, Traian Săvulescu menționa:

„În Academia Română s-a întreținut cultul așa-zisei «științe pure», academice – aș numi-o mai bine al științei inerte (…). S-a cultivat în Academia Română spiritul tradițiilor idealiste și dogmelor mistice, disprețuindu-se materialismul dialectic… S-a întreținut și s-a propovăduit cultul personalității individuale ca factor exclusiv de progres, neglijându-se valoarea omului colectiv (…).

Fosta Academie a fost geloasă de autonomia ei, pe care a apărat-o cu înverșunare până în ultima clipă (…). La adăpostul autonomiei s-a practicat de unii academicieni un șovinism retrograd, s-a propovăduit disprețul și ura contra unor popoare învecinate și mai ales în contra Uniunii Sovietice (s. n.).

Dovezi? Răsfoiți Analele Academiei din ultimii 10 ani și veți găsi negru pe alb, că autonomia nu a fost de fapt ceea ce se căuta să dea ca aparență, pentru a o justifica (…)8”.

Un asemenea discurs din partea președintelui Academiei putea fi, desigur, pe placul conducătorilor politici ai țării și, mai ales, al noilor stăpâni de la Moscova pe destinele României, dar el era plin de erori, de acuzații nedrepte, de o falsificare premeditată a unei întregi perioade istorice.

Elita intelectualității, o întreagă pleiadă de gânditori și creatori străluciți ai poporului român era aruncată la groapa de gunoi și anatemizată, cu urmări imediate dintre cele mai grave asupra vieții reprezentanților ei.

Întâmplător sau nu, aproape toate învinuirile aduse multora din vechii membri ai Academiei s-au regăsit, într-o formă sau alta, în rechizitoriile din anchetele la care au fost supuși. Mai ales așa-zisa „ură” la adresa Uniunii Sovietice va face obiectul unor investigații amănunțite, iar unii dintre membrii Școlii sociologice de la București vor plăti cu prețul vieții îndrăzneala de a se fi aplecat spre studiul situației românilor din răsărit intrați sub stăpânire bolșevică.

Pe termen lung, lichidarea elitelor intelectuale ale României afecta grav și profund fundamentele culturii naționale. Mircea Eliade echivala acest proces de distrugere a elitelor cu o veritabilă „sterilizare spirituală”:

„Adevărata primejdie începe… pentru întreg neamul românesc, abia după ocuparea teritoriului de către Soviete. Pentru întâia oară în istoria sa, neamul românesc are de-a face cu un adversar nu numai excepțional de puternic, dar și hotărât să întrebuințeze orice mijloc pentru a ne desființa spiritualicește și culturalicește, ca să ne poată, în cele din urmă, asimila.

Primejdia este mortală (…) există primejdia unei sterilizări spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor și ruperea legăturilor organice cu tradițiile culturale autentic naționale. Neamul românesc, ca și alte atâtea neamuri subjugate de soviete, riscă să devină, culturalicește, un popor de hibrizi”9

Despre situația din acei ani a lui Gusti și a altor colaboratori ai Școlii sociologice de la București aflăm mai multe detalii din dosarul de anchetă al unuia dintre elevii săi favoriți, Anton Golopenția, fost director general delegat al Institutului Central de Statistică (1947 – 1948), arestat în ianuarie 1950.

În perioada 5 octombrie 1949 – 16 ianuarie 1950, înainte de arestarea sa, Anton Golopenția a fost pus sub supraveghere permanentă, fiindu-i monitorizate toate întâlnirile, pe zile și pe ore, cu precizarea exactă a locului și duratei acestora.

Din referatul întocmit de organele de urmărire, datat 19 ianuarie 1950, aflăm, de pildă, că în lunile octombrie – decembrie 1949, A. Golopenția l-a vizitat pe D. Gusti la domiciliu, singur sau însoțit de mai multe persoane, în trei rânduri: 28.X (două ore și jumătate); 17.XI (55 de minute); 15.XII (trei ore).

În același document sunt prezentate fișe amănunțite despre 28 de persoane contactate de Golopenția, precum și mai multe adrese unde s-a aflat în vizită. Concluzia organelor de urmărire, înscrisă la finalul referatului era aceasta:

„Din supravegherea efectuată rezultă că Golopenția Anton desfășoară o activitate de natură suspectă. Majoritatea persoanelor cu care întreține strânse relații sunt cunoscute că în trecut au desfășurat activitate legionară iar în prezent au o atitudine dușmănoasă față de actualul…” (textul se întrerupe).

La 16 ianuarie 1950, A. Golopenția a fost arestat și supus unor interogatorii istovitoare. A murit în închisoare în 1951, după 18 luni de detenție. La 10 aprilie 1950, în una din cele 184 de declarații date în anchetă, A. Golopenția făcea mărturii despre D. Gusti: „Profesorul D. Gusti e un nemulțumit (cuvânt subliniat de anchetator).

Pensiunea lui și a soției lui nu-i ajunge spre a face față cheltuielilor lunare. Este nevoit să vândă cărți, mobilier, îmbrăcăminte. Scos din Academie și după desființarea Institutului Social, n-are unde se manifesta și-și pare condamnat la arest la domiciliu (…). O schimbare de regim l-ar reintroduce în Academie. Nu speră alte satisfacții (…).

Știindu-și vârsta (70 ani) și boala de inimă, Profesorul Gusti este foarte precaut în conversații… Din același motiv se ferește de relațiile cu diplomații străini, de când nu mai face parte din Academie, adică din 1948. Faptul că împrejurările nu-i îngăduie să dea urmare invitațiilor la diferite Congrese internaționale, pe care le primește, constituie unul din motivele lui speciale de mâhnire”10.

 La cererea anchetatorilor, Anton Golopenția revine în ziua următoare (11 aprilie 1950) cu noi detalii despre Profesorul Gusti și relațiile dintre ei: „… Îl vizitam acasă la el, o dată pe lună sau o dată la două luni, dintr-un fel de pietate de elev.

Era preocupat după 23 August 1944 de Academie, Institutul Social și de Asociația Româno-Americană al cărei Președinte era, d. Președinte Parhon (președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, n. n.) fiind Vicepreședinte…

După vizita sa la Moscova la centenarul Academiei sovietice (vizită efectuată în iunie 1945, cu ocazia aniversării a 220 de ani de la înființarea Academiei Ruse, n.n.), la care a participat ca președinte al Academiei și vicepreședinte A.R.L.U.S., mi-a povestit în mai multe rânduri ce a văzut. Despre banchete, câtă atenție li s-a acordat, despre vizita la Institutul Marx-Engels, aspectul Moscovei, Leningradului. Cu umor, dar niciodată dușmănos…”11.

O atenție specială în cadrul anchetelor la care au fost supuși numeroși membri ai echipelor care au efectuat cercetări în Transnistria și dincolo de Bug era focalizată pe scoaterea în evidență cu orice preț a caracterului „dușmănos” și a atitudinii potrivnice URSS din cadrul activității acestora. 

„Cine ți-a spus să strângi date și să întocmești rapoarte neexacte asupra situației din teritoriul URSS?”, era întrebat Ștefan Popescu în cadrul interogatoriului din 27.I.1950 referitor la starea de spirit a populației românești de dincolo de Bug12.

Într-un alt interogatoriu, luat la 1.03.1950, ora 1.05, Mihail Levente era chestionat amănunțit asupra declarațiilor anterioare: „La 23 februarie 1950, declari că, știind că se cer rapoarte despre starea de spirit, ați hotărât să se întocmească asemenea rapoarte în care să se arate că starea de spirit este „bună”, adică ostilă Sovietelor și favorabilă lui Antonescu și că moldovenii sunt „pașnici” și „nu sunt bolșevici”.

În continuare, întrebat „ce material ai luat din URSS?”, Mihail Levinte mărturisea: „Am completat formulare de recensământ, am întocmit rapoarte însoțitoare în care erau și date politice, mi-am făcut notări într-un carnet personal referitoare la colhozuri, cuprinzând și date politice și, la București, în baza materialului cules, am întocmit un articol pentru revista „Sociologie Românească”, cuprinzând date și considerații asupra așezării și răspândirii moldovenilor în raioanele Kompanievka și Ustinovka”13.

Astfel de declarații amănunțite despre cercetările efectuate pe teritoriul sovietic, în care apare frecvent, direct sau indirect, și numele lui D. Gusti, au făcut și Constantin Pavel, Anton Rațiu ș.a., scopul anchetatorilor fiind evident acela de a asocia aceste activități științifice cu operațiunile militare desfășurate împotriva URSS. De altfel, într-un document întocmit în 1953, privind „situația deținuților”, referitor la Anton Golopenția se preciza:

„Data și motivul arestării – Reținut la 16.I.1950, pentru activitate dușmănoasă în URSS (s.n.), acțiuni și atitudine favorabilă lui Pătrășcanu și grupul său” (…). Odată cu începerea războiului antisovietic, la Institutul Central de Statistică, se alcătuiește o echipă sub conducerea lui Golopenția, pentru recenzarea moldovenilor dintre Prut (de fapt, Nistru, n.n.) și Bug și de dincolo de Bug.

Cu această ocazie, membrii echipei întocmesc și rapoarte asupra stării de spirit și împart daruri și manifeste antonesciene. Din această echipă făceau parte: Levente Mihail, Pavel Constantin, Rațiu Anton, Betea Nicolae, Ștefan Popescu, Retegan Gheorghe și Trebici Vladimir”14.

Așa cum am mai menționat, unii dintre reprezentanții de frunte ai Școlii sociologice de la București (Traian Herseni, Anton Golopenția, Mircea Vulcănescu ș. a.) au fost arestați, anchetați și aruncați în închisori, unii dintre ei murind în timpul detenției. Dimitrie Gusti a fost supus și el unor grave umilințe și represiuni nedrepte (alungarea din învățământul superior și de la Academie, punerea sub arest la domiciliu, apoi evacuarea din propria locuință în 1950 și supunerea unui regim de înfometare etc.) până la moartea sa survenită în octombrie 1955.

D. Gusti nu a fost totuși trimis la închisoare, la aceasta contribuind prestigiul științific deosebit de care se bucura pe plan internațional și, într-o anumită măsură, prietenia sa cu acad. C. I. Parhon, președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (funcție echivalentă cu cea de șef al statului) în perioada aprilie 1948-iunie 1952.

Anul 1965 a marcat momentul decisiv al debutului reconsiderării critice pe scară largă a operei și activității lui Dimitrie Gusti și, implicit, a Școlii sociologice de la București din perioada interbelică. În acest an, Ovidiu Bădina și Octavian Neamțu publicau împreună, la Editura științifică, volumul intitulat Dimitrie Gusti. Pagini alese.

La aceeași editură, Ovidiu Bădina publica separat o lucrare de peste 200 de pagini cu titlul Dimitrie Gusti. Contribuții la cunoașterea operei și activității sale. Era începutul unei ample încercări de repunere în circulație, cu un bogat aparat critic, a celor mai importante lucrări ale fondatorului Școlii sociologice de la București.

Acțiunea de reconsiderare critică a gândirii interbelice din România  nu a fost, desigur, lipsită de dificultăți, impuse mai ales de rigorile ideologice ale epocii și, fără îndoială, de influența omniprezentă a concepțiilor pe care Moscova, în calitatea sa autoasumată de centru coordonator al mișcării comuniste la scară mondială, le propaga neîncetat în statele satelizate.

Deloc surprinzător, în 1965 apărea la Moscova o lucrare dedicată unei localități basarabene de pe malul drept al Nistrului, intitulată Copanca după 25 de ani (Kopanka – 25 лет cпустя), studiu sociologic realizat, după cum preciza prefațatorul lucrării, în perioada 1961 – 1964, la două decenii și jumătate de la cercetarea monografică efectuată, în 1938, de „un grup de sociologi burghezi români conduși de Dimitrie Gusti”.

În căutare permanentă pentru legitimarea ocupării Basarabiei, sovieticii încercau prin toate mijloacele să argumenteze caracterul „eliberator” al stăpânirii lor peste o provincie românească, iar împlinirea unui sfert de veac de la noul rapt înfăptuit în 1940, sub umbrela Pactului Ribbentrop-Molotov, era un prilej de a etala binefacerile regimului bolșevic.

În acest scop, cercetările efectuate de echipele coordonate de către Dimitrie Gusti, care constataseră cu obiectivitate lipsurile ce se cereau înlăturate din viața satului basarabean în preajma războiului ofereau premise, credeau sovieticii, să se dea o replică peste timp realităților din România burghezo-moșierească.

Din acest motiv, cercetătorii sovietici nu ezitau să-l numească pe D. Gusti „mare sociolog”, care, desigur, fiind „burghez”, nu putea accede totuși la o știință adevărată.

În pofida scopului polemic declarat, autorii afirmă implicit, printre rânduri, și o serie de adevăruri care nu puteau fi contestate: „Înainte de al Doilea Război Mondial sociologii burghezi au studiat o serie de sate din România boierilor, inclusiv privind satul Copanca.

Rezultatele acestui studiu a fost publicat în anul 1939 în Buletinul Institutului de Cercetări Sociale a României, Regionala Chișinău, vol. 2. Autorii aparțineau așa-numitei școli monografice, întemeiată de marele sociolog burghez Dimitrie Gusti. Despre activitatea și metodele sale de cercetare, la acea vreme, au scris sociologi americani, francezi, germani și unguri și de care erau deosebit de interesați reprezentanții sociologiei burgheze americane”15.

Pentru a critica metoda folosită de Gusti, cercetătorii sovietici se vedeau obligați să prezinte pe larg planurile de cercetare ale savantului român:

„Monografia sociologică – susținea Gusti – trebuie să includă rezultatele studiilor sociologice privind viața economică (repartizarea proprietății asupra pământului, productivitatea acestuia, gospodărirea pădurilor, activități de creștere a viermilor de mătase, a albinelor etc., precum și despre întreprinderi industriale sau comerciale). O atenție deosebită trebuia să fie acordată gospodăriilor țărănești și bugetelor de care dispuneau acestea.

În opinia sa, o astfel de monografie trebuia să reflecte și concepțiile religioase și preocupările artistice (muzica, literatura, arhitectura, cultura, arta decorativă), factori ce țin de morală, ideologie, rezultatele studierii unor probleme juridice (statistica funciară, împărțirea proprietăților, moștenirile etc.) și nu în ultimul rând problematica politică (organizațiile politice, convingerile politice, organele de conducere a localității și legăturile dintre acestea și unitățile administrative superioare).

Dimitrie Gusti le cerea autorilor monografiilor sociologice să reflecte viața socială a grupurilor sociale (familie, rude, vecini, anturaje, școală, biserică etc.), relațiile dintre vecini, dintre personalitățile conflictuale, dintre grupele de vârstă și în general dintre oameni”.

Impresionați de multitudinea aspectelor pe care echipele complexe coordonate de Gusti le cercetau în viața unei comunități sătești, cercetătorii sovietici se străduiau să găsească limitele metodei utilizate, care nu puteau fi, în opinia lor, decât legate de modul de abordare a proprietății private:

„Apelând la mii de cifre și fapte, sociologii au încercat să creeze impresia că lucrarea lor este una obiectivă, fără partizanat politic.

Nimic nu a putut ascunde însă principiile fundamentale ale viziunii autorilor bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție și susținerea necondiționată a statului burghezo-moșieresc”.

Pe lângă „viziunea” care îl ghida pe Gusti și echipele sale, care în mod evident nu corespundea viziunii leniniste asupra proprietății private și a lichidării prin violență mai întâi a marilor latifundiari, apoi a oricăror deținători de proprietăți, cercetătorii sovietici mai reproșau și faptul că studiul sociologic de la Copanca, din 1938, ar fi evidențiat o serie de „contradicții” între „metoda monografică sociologică după care s-au ghidat autorii și realitățile obiective ale satelor de atunci”.

Pentru a spulbera orice dubiu privind valoarea teoretică a cercetării efectuate de echipele gustiene în Basarabia, Institutul de filozofie al Academiei de Științe a URSS punea următorul verdict:

„Concluziile din această lucrare reflectă concepția sociologică, care în anul 1938, după fascizarea României regale, a devenit simbolul oficial al clasei conducătoare… La cercetare au participat geologi, agronomi, demografi, economiști și psihologi, profesori și studenți. Printre ei erau și cei cu concepții liberale sau care simpatizau cu țăranii, dar și naționaliști care deveniseră fasciști”16.

O asemenea etichetă pusă de Academia de Științe a URSS asupra activității Școlii sociologice de la București îl trimitea pe Dimitrie Gusti în rândul celor care ar fi contribuit la fascizarea țării și avea fără îndoială urmări în privința modului de evaluare critică a operei sale la care procedau autoritățile comuniste române.

De altfel, principalele reproșuri care i s-au adus lui D. Gusti în deceniile șapte-opt ale secolului trecut se refereau la faptul că el nu ar fi înțeles conceptul de dictatură a proletariatului și ar fi rămas cantonat într-un sistem de gândire reformator, dar numai în cadrul regimului politic existent.

Cu toate acestea, în România au continuat cu intensitate sporită eforturile de punere în valoare a activității științifice a Școlii sociologice de la București, în primul rând prin publicarea, fie și cenzurată, a unei serii în șase volume din operele lui D. Gusti, apărute la Editura Academiei în perioada 1968-1977.

Reevaluarea activității științifice și îndreptarea fie și parțială a unora din abuzurile comise de fostele regimuri asupra lui Dimitrie Gusti au făcut pași importanți abia din anul 1990, când savantului i s-a restituit calitatea de membru al Academiei Române, iar numele său a fost dat Muzeului Satului din București, precum și unor amfiteatre și spații de învățământ universitar din România. 

Despre valoarea științifică a studiilor efectuate în Răsărit s-a vorbit și se vorbește încă, din păcate, destul puțin.

 

Ioan C. POPA

Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXX, 2020

 

Bibliografie; Note:

 

1 Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS), Fond I 234978. Prezentarea completă a Dosarului de la ACNSAS se găsește în volumul Ilie Bădescu, Ioan C. Popa, Un savant român sub supraveghere informativă. Cazul Dimitrie Gusti, Editura Academiei Române, București, 2019.

2 Arhivele Naționale ale Republicii Moldova, fond 706, inv.1, dosar 632, f. 70.

3 Academia de Științe a Moldovei, Institutul de Filologie, Folclor românesc de la est de Nistru, de Bug, din nordul Caucazului, Chișinău, 2007, vol. 1, p. 135.

4 Ibidem. C. Brăiloiu, Cântece populare ale românilor de la Bug.

5 Anton Golopenția, Ultima carte. Text integral al declarațiilor în anchetă ale lui Anton Golopenția aflate în arhivele SRI, volum editat, cu Introducere și Anexă de prof. dr. Sanda Golopenția, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 493 și 596.

6 Colinde din Transnistria, Editura Știința, Chișinău, 1994, p. 6.

7 Ibidem.

8 Inaugurarea celei dintâi sesiuni generale a Academiei Republicii Populare Române, din octombrie 1948, Academia RPR, București, 1949, passim.

9 Mircea Eliade, Destinul culturii românești (august 1953), text reprodus în Profetism românesc, vol. I, Editura Roza Vânturilor, București, 1990, p. 143.

10 A. Golopenția, Ultima carte, ed. cit., p. 181-182.

11 Ibidem, p. 185-186.

12 Ibidem, p. 529.

13 Ibidem, passim.

14 Ibidem, p. 651-652.

15 Academia de Științe a URSS, Institutul de Filosofie, Academia de Științe a RSSM, Institutul de Istorie,  Kopanka – 25 лет cпустя (Copanca după 25 de ani), Editura Știința, Moscova, 1965 (limba rusă), p. 23.

16 Ibidem, p. 23-24.

 

06/06/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

40% dintre localitățile din Basarabia au denumiri identice sau asemănătoare cu cele din România

 

 

Circa 40% dintre localitățile din Basarabia au denumiri identice sau asemănătoare cu cele din România. Câți „gemeni” peste Prut au unele localități din raionul Călărași

 

 

 

Circa 800 de localități din cele aproximativ 2.000 așezări existente în prezent în Basarabia, adică 40 la sută, au denumiri identice sau asemănătoare cu peste 2.350 de așezări de pe teritoriul actual al României, care numără în total 13.500 de sate și orașe.

25 de localități din raionul Călărași au aceeași denumire ca și localitățile din România, se arată într-un materiale realizat de expresul.md.

Potrivit sursei citate, este vorba de localitățile: Buda, Căbăiești, Frumoasa, Hîrjauca, Leordoaia, Mîndra, Novaci, Horodiște, Onișcani, Hîrbovăț, Palanca, Păulești, Peticeni, Pîrjolteni, Pitușca, Podul Lung (comuna Sipoteni), Rădeni, Sadova, Săseni, Temeleuți, Schinoasa, Seliștea Nouă, Ursari, Vălcineț și Vărzăreștii Noi.

Astfel, în România sunt 18 localități care poartă numele Buda. Iar Seliște îl găsim în număr de 15, în diverse județe.

Căbăieștiul călărășean are 591 ani, iar cel român din județul Bihor – 781 de ani. Frumoasa este atribuit altor trei localități din județele Teleorman, Harghita și Suceava.

Numele Hîrjauca nu îl are nici o localitate din România, în schimb este o localitate din județul Vaslui care are numele Cârja și o altă localitate din Bacău are denumirea de Hârja. Și Leordoaia este un nume unic, în schimb în județul Dolj există o localitate numită Leordoasa, iar în județul Mureș este o localitate care are numele Leordeni.

Numele Mândra îl poartă  trei localități din județele Argeș, Brașov și Sibiu. Novaci îl poartă două localități din județele Giurgiu și Gorj. Numele Horodștea îl poartă două localități din Botoșani și Iași. Numele de Onișcani îl poartă doar o singură localitate din Bacău.

Numele de Gârbovăț (Hîrbovăț la Călărași) îl poartă două localități din Caraș-Severin și Galați. Palanca o întâlnim în trei județe – Bacău, Giurgiu, Prahova. Numele de Păulești îl poartă cinci localități din România,  Rădeni în patru județe, iar Vâlcea (Vălcineț în Călărași) – în trei județe.

Câte o localitate din România portă numele Petecu (Peticeni), Pârjol (Pîrjolteni), Pitulușa (Pitușca), Podul Lung, Săseni, Temelia (Temeleuți), Ursărești (Ursari), Vărzoroai, Vărzaru (Vărzăreștii Noi).

Iar numele Sadova și Schineni (Schinoasa) îl găsim la două localități din două județe diferite.

 

Sursa FOTO: expresul.md

 

 

06/06/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: