17 martie 1991 – Populaţia Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti a boicotat referendumul de restabilire a fostei Uniuni Sovietice

 

 

 

 

 

În data de 23 iunie 1990, Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova, înţelegând responsabilitatea istorică pentru soarta Moldovei dintre Prut şi Nistru, care are o istorie, cultură şi tradiţii milenare proprii, declara solemn Republica Sovietică Socialistă Moldova stat suveran, afirmând totodată că purtătorul şi sursa suveranităţii este poporul şi că suveranitatea R.S.S. Moldova este unica şi necesara condiţie a existenţei statalităţii Moldovei. 

Practic, era vorba de o declaraţie de independenţă, chiar dacă a fost evitat cuvântul respectiv.

În anul 1990, la Chişinău se produseseră mai multe evenimente semnificative: alegerile libere în Sovietul Suprem al R.S.S.Moldoveneşti, adoptarea Drapelului şi a Stemei de Stat, modificarea denumirii republicii din R.S.S. Moldovenească în R.S.S. Moldova, crearea comisiei de elaborare a noii Constituţii, emiterea Declaraţiei de suveranitate de la 23 iunie 1990, alegerea preşedintelui R.S.S. Moldova etc.

Nu a trecut mult timp, şi în ziua de 27 august 1991, o mare de oameni a declarat în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, independenţa acestui încercat pământ românesc dintre Nistru şi Prut, parte a Moldovei marelui Ştefan, scriind unul dintre marile capitole ale istoriei  sale frământate. 

 

 

 

17 ianuarie 1991- populaţia R. Moldova respinge participarea la referendumul privitor la menţinerea URSS

Anul 1991 a fost, incontestabil, anul unor schimbări majore pentru spaţiul sovietic,  transformările demarate în anii ’80 încheindu-se cu dizolvarea U.R.S.S. şi apariţia unor noi state independente.

Pentru RSS Moldovenească, anul 1991 a avut un început promiţător în procesul de obţinere a independenţei şi de construire a unui stat democratic, deşi acesta a fost dramatic pentru republicile baltice, unde au avut loc confruntări directe între dorinţa de libertate, democraţie şi independenţă a populaţiei băştinaşe şi sistemul autoritar sovietic, care forţa menţinerea U.R.S.S.

 În urma ciocnirilor stradale  dintre forţele de ordine sovietice şi populaţia civilă de la Vilnius, în zilele de 11-13 ianuarie au fost ucişi 14 oameni şi răniţi peste 600.

Câteva zile mai târziu, forţele speciale sovietice  au ucis la Riga patru persoane din rândul protestatarilor. Marea Britanie a fost una dintre primele puteri din Vest care a dezaprobat acţiunile militare din Vilnius şi Riga, susţinând „reformele, şi nu represiile”, şi a condamnat conducerea U.R.S.S. pentru tentativa de muşamalizare a evenimentelor din Lituania.

În R.S.S.Moldovenească, forţele democratice au luat atitudine, pe data de 13 ianuarie 1991, la Chişinău având loc un mare miting al Alianţei Naţionale pentru Independenţă „16 Decembrie”, la care a fost condamnată agresiunea sovietică împotriva Lituaniei.

Protestele din republicile baltice au condus la ieşirea lor din componenţa URSS: independenţa Lituaniei a fost declarată la 11 martie 1990, independenţa Letoniei şi a Estoniei – la 3 martie 1991.

Spre deosebire de Lituania, Letonia sau Georgia, R.S.S. Moldova a fost ocolită de confruntări soldate cu victime, însă mişcarea de renaştere naţională era în continuă amplificare şi avea un impact direct asupra clasei politice de la Chişinău.

Astfel, la 4 februarie 1991, Petru Lucinschi este nevoit să demisioneze din funcţia de prim-secretar al CC al PCM, fiind înlocuit de Grigore Eremei.

Rolul Partidului Comunist al URSS s-a diminuat continuu. Primele organizaţii social-politice şi politico-culturale de alternativă la dictatura partidului comunist au fost înregistrate la Chişinău în toamna anului 1989, iar primul partid politic necomunist înregistrat oficial în Moldova a fost Partidul Social Democrat din Moldova, creat la 13 mai 1990.

Deşi Universitatea marxist-leninistă de la Chişinău şi Cursurile de calificare a cadrelor de partid sovietice şi ideologice ale CC al PC din Moldova au fost închise încă în luna iunie 1990, în majoritatea universităţilor au fost predate cursuri de istorie a PCUS şi de comunism ştiinţific, până la finele anului de studii 1990-1991.

Toate acestea au creat premizele pentru proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova, însă evenimentele destabilizatoare, precum formarea Republicii Sovietice Socialiste Găgăuzia şi a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Nistrene au stânjenit procesul de consolidare a independenţei şi integrităţii acestei ţări.

La insistenţele autorităţilor de la Chişinău de a se lua măsuri în privinţa mişcărilor separatiste, M. Gorbaciov, preşedintele U.R.S.S., semnează la 22 decembrie 1990 un decret care garanta integritatea R.S.S.M. în cadrul U.R.S.S. care agrava situaţia. Acest fapt a fost mai degrabă o avertizare la adresa mişcării de renaştere naţională, decât o intenţie de a asigura liniştea şi integritatea R.S.S. Moldova.

La insistenţele autorităţilor de la Chişinău de a se lua măsuri în privinţa mişcărilor separatiste, M. Gorbaciov, preşedintele U.R.S.S., a semnat la 22 decembrie 1990 un decret care garanta integritatea R.S.S.Moldova în cadrul U.R.S.S. , fapt care agrava situaţia.

Acest document a fost mai degrabă o avertizare la adresa mişcării de renaştere naţională, decât o intenţie a conducerii Uniunii Sovietice şi a lui Gorbaciov de a asigura liniştea şi integritatea R.S.S. Moldova.

La 17 martie 1991, în ciuda presiunilor exercitate de organele de stat ale Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), populaţia Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM), deja suverană la acel moment, a refuzat să participe la referendumul privitor la menţinerea URSS.

Trebuie remarcat faptul că referendumul unional din 17 martie 1991 era prima consultare populară de acest fel de la crearea U.R.S.S.

 

Întrebarea supusă votului popular a fost :  

„Considerați că este necesar să se păstreze Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice  ca o federație reînnoită de republici suverane egale, în care vor fi pe deplin garantate drepturile și libertățile  persoanelor indiferent de naționalitate? „.  

 

 

 Chiar dacă în multe dintre republicile unionale referendumul a avut totuşi loc, în R.S.S.Moldovenească acesta a fost boicotat de majoritatea populaţiei, la el participând doar cetăţenii din unele raioane din est (Transnistria de azi) şi Găgăuzia, în majoritate rusofoni.

 

 

 

 

 

Nereuşita desfăşurării referendumului în unele republici unionale, printre care şi RSS Moldovenească, nu a împiedicat Comitetul Central al URSS să declare că majoritatea respondenţilor care au participat la vot  au optat pentru restabilirea Uniunii Sovietice şi prin urmare aceasta trebui refăcută.

Referendumul  unional din 17 martie 1991 va servi ulterior ideii de creare a Comunităţii Statelor Independente (CSI), care este şi astăzi o organizaţie internaţională formată din foste republici care făcuseră parte din URSS. 

În ceea ce priveşte R.S.S. Moldova, aceasta  începe să se manifeste treptat ca entitate politică independentă atât pe plan naţional, cât și pe plan internaţional. Mircea Snegur a efectuat, între 11 şi 17 februarie 1991, prima sa vizită oficială în calitate de preşedinte la Bucureşti.

Cu o lună mai târziu, la 25 martie 1991, Adrian Năstase, Ministrul român de Externe, şi Nicolae Ţâu, Ministrul moldovean de Externe, au semnat Protocolul privind colaborarea dintre Ministerul Relaţiilor Externe al R.S.S.M şi Ministerul Afacerilor Externe al României – primul document comun al celor două ţări.

 

 

 

Harta administrativă actuală a Republicii Moldova

 

Pe data de 24 iunie 1991, Parlamentul României a declarat nul Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, iar trei zile mai târziu, cu prilejul comemorării a 51 de ani de la anexarea Basarabiei de către U.R.S.S., doi membri ai Comitetului de politică externă al Senatului SUA, senatorii republicani Jesse Helms (Carolina de Nord) şi Larry Prester (Dakota de Sud), au prezentat Senatului american un proiect de rezoluţie în favoarea autodeterminării şi reunificării Basarabiei şi Nordului Bucovinei cu România.

În perioada 26-28 iunie 1991, sub egida Parlamentului Republicii Moldova a avut loc Conferinţa Internaţională „Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia”, în cadrul căreia participanţi din 16 ţări au declarat că „Pactul şi Protocolul său adiţional secret sunt nule ab initio, iar consecinţele lor trebuie eliminate”.

La 27 martie 1991, pentru prima dată după anul 1944, la Chişinău a fost serbat evenimentul Unirii din 1918 a Basarabiei cu România. Deşi problema reunificării Basarabiei cu România era populară în societate, liderii politici de atunci – I. Iliescu, M. Snegur, P. Lucinschi, P. Roman – susţin că nu au discutat acest subiect la întâlnirile lor oficiale.

Către mijlocul anului 1991, autoritatea U.R.S.S. pe plan extern scăzuse semnificativ. La 1 iulie 1991 se dizolvă Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia au convenit cu U.R.S.S. asupra retragerii trupelor sovietice de pe teritoriile lor.

Din acel moment, un şir de state est-europene şi-au declarat intenţiile de integrare în structurile NATO.

În perioada 18-21 august 1991, la Moscova a avut loc o tentativă de lovitură de stat, organizată de un grup comunist reacţionar cu intenţia de a împiedica destrămarea U.R.S.S., aşa-numitul puci anti-Gorbaciov.

Pe data de 18 august 1991, G. Ianaev, vicepreşedintele U.R.S.S., a semnat un decret prin care îşi asuma exercitarea atribuţiilor de preşedinte al U.R.S.S. începând cu 19 august 1991:

„În legătură cu faptul că Mihail Sergheevici Gorbaciov, din motive de sănătate, nu-şi poate exercita funcţiile de preşedinte al U.R.S.S., am preluat, în baza articolului 127 (7) al Constituţiei U.R.S.S., exercitarea obligaţiilor de preşedinte al U.R.S.S. începând cu ziua de 19 august 1991”.

În aceeaşi zi, conducerea sovietică, reprezentată de G. Ianaev, V. Pavlov şi O. Baklanov, declară stare de urgenţă în U.R.S.S. şi creează Comitetul de Stat pentru Starea de Urgenţă (CSSU al U.R.S.S.).

La Chişinău situaţia a fost stabilă, conducerea republicii reuşind să menţină o stare de calm. La 20 august 1991, Televiziunea şi Casa Radioului de la Chişinău au fost luate sub pază de grupuri de cetăţeni care optau pentru democraţie, iar preşedintele Republicii Moldova a emis Decretul cu privire la crearea Consiliului Suprem de Securitate al Republicii Moldova.

La 21 august 1991 a fost adoptată Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova prin care se condamnau acţiunile de la Moscova, lovitura de stat fiind calificată „drept o gravă crimă de stat îndreptată împotriva suveranităţii republicilor, care poate aduce popoarelor prejudicii enorme”.

În această declaraţie, organul legislativ îi îndemna pe soldaţii şi ofiţerii Armatei Sovietice să nu ia parte la acţiuni ce contravin normelor constituţionale şi să nu uite de necesitatea respectării drepturilor omului şi a organelor legitime ale puterii de stat locale, iar cetăţenii Republicii Moldova erau chemaţi să respingă calea violenţei şi a dictatului, iar în caz de uzurpare a puterii de stat să manifeste nesupunere civică.

Totodată, la 21 august 1991, Parlamentul de la Chişinău adoptă Hotărârea cu privire la situaţia din Republica Moldova în legătură cu lovitura de stat din U.R.S.S., prin care se recunoaşte că M. Gorbaciov a fost înlăturat nelegitim din funcţia de preşedinte al U.R.S.S. de către un grup de aventurieri politici de orientare reacţionară, şi aprobă Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova privind situaţia din U.R.S.S.

De asemenea, se propune deputaţilor poporului ai U.R.S.S. din partea Moldovei ca, la apropiata sesiune a Sovietului Suprem al U.R.S.S., să ceară demisia lui A. Lukianov, preşedinte al Sovietului Suprem al U.R.S.S., din cauza poziţiei şi rolului lui în evenimentele de la 18-19 august 1991.

În hotărâre se cere organelor republicane şi locale ale puterii de stat şi administraţiei de stat să se conducă cu stricteţe în activitatea lor de legislaţia republicii, iar Comitetul pentru Securitatea Statului, Ministerul de Interne şi Procuratura Republicii Moldova, de comun acord cu organele autoconducerii locale, să identifice persoanele care au executat deciziile ilegale ale aşa-zisului „comitet de stat pentru starea excepţională în U.R.S.S.” sau au contribuit la îndeplinirea lor şi să le tragă la răspundere conform legii.

La 22 august 1991, M. Gorbaciov revine la Moscova după trei zile de arest petrecute la reşedinţa din Crimeea, iar la 25 august demisionează din funcţia de secretar general al PCUS, ceea ce a însemnat căderea puterii partidului unic în U.R.S.S.

Pe data de 23 august 1991, Prezidiul Parlamentului Republicii Moldova aprobă o Hotărâre prin care „se interzice activitatea Partidului Comunist din Moldova pe întreg teritoriul republicii şi se naţionalizează întreaga avere a PCM”.

În aceeaşi zi M. Snegur, preşedintele Republicii Moldova, solicita, printr-o telegramă oficială, ajutorul lui M. Gorbaciov, ministrul Apărării şi preşedintele U.R.S.S., şi al lui B. Elţin, preşedintele RSFSR, în problema acţiunilor liderilor separatişti din autoproclamatele republici nistreană şi găgăuză (Smirnov, Ryleakov, Pologov, Topal, Chindighelean ş.a.) şi a susţinerii lor de către I. Morozov, şeful Comandamentului Regiunii Militare Odesa.

În telegramă se menţiona că liderii separatişti din Moldova au sprijinit practic oficial lovitura de stat din august 1991 şi comitetul criminal şi continuă să acţioneze în spiritul stării excepţionale, încurajaţi de trupele Regiunii Militare Odesa.

În această situaţie M. Snegur îl roagă pe M. Gorbaciov să dea dispoziţiile corespunzătoare Comandamentului Regiunii Militare Odesa pentru încetarea acordării ajutorului criminalilor de stat sus-menţionaţi.

După evenimentele de la Moscova a urmat valul declaraţiilor de independenţă ale republicilor unionale: 24 august – Ucraina, 27 august – Moldova, 31 august – Uzbekistan şi Kirghizia (ori Kyrgyzstan), 9 septembrie – Tadjikistan, 18 octombrie – Azerbaidjan etc., ultimul declarându-şi independenţa Kazahstanul, la 16 decembrie 1991.

Parlamentul Republicii Moldova a aprobat, prin vot nominal, Declaraţia de independenţă şi a adoptat imnul naţional „Deşteaptă-te, române!”.

Republica Moldova devenea astfel un stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul, fără niciun amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale.

Din momentul adoptării Declaraţiei de independenţă, Republica Moldova a capătat statutul de subiect de drept internaţional şi a înaintat către ONU şi OSCE cererea de a fi admisă ca membru cu drepturi depline în aceste organizaţii, asumându-şi disponibilitatea să adere la Actul Final de la Helsinki şi la Carta de la Paris pentru o nouă Europă.

La 3 septembrie 1991 a fost stabilită frontiera de stat a Republicii Moldova şi a fost semnat Decretul privind retragerea de pe teritoriul republicii a trupelor Armatei Sovietice.

 

 

 

 

 

La momentul declarării independenţei, Republica Moldova avea  o populaţie de 4.366.300 de locuitori, dintre care 53% locuiau în mediul rural, o suprafaţă de 33.700 km²  şi era organizată administrativ în 40 de raioane.

La 3 septembrie 1991, România a devenit prima ţară care a recunoscut independenţa Republicii Moldovala doar cîteva ore după proclamarea acesteia. Federaţia Rusă a recunoscut independenţa statului moldovenesc în decembrie 1991.

La 8 decembrie 1991 au avut loc primele alegeri prezidenţiale în Republica Moldova, la care au participat 92% dintre cetăţenii cu drept de vot, 67,49%  votând pentru Mircea Snegur, acesta fiind desemnat primul preşedinte al Republicii Moldova, ales prin sufragiu universal.

Tot în data de 8 decembrie 1991, preşedinţii Rusiei, Bielorusiei şi Ucrainei – B. Elţin, St. Şuşkevici şi respectiv, L. Kravciuk – au semnat, la Belovezskaia Puscha, acordul de înfiinţare a Comunităţii Statelor Independente şi au proclamat încetarea existenţei U.R.S.S.

În acest context, Mihail Gorbaciov a trebuit să demisioneze din funcţia de preşedinte al U.R.S.S., declarând funcția sa desființată şi devenind astfel primul şi ultimul preşedinte al Uniunii Sovietice.

Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) a încetat să mai existe pe 26 decembrie 1991 prin declarația nr. 142-H a Sovietului Suprem al Republicilor Uniunii Sovietice, care a  recunoscut independența a douăsprezece republici ale Uniunii Sovietice.  

Imediat după evenimentele din august 1991, o bună parte a lumii a crezut în colapsul sovietic şi în detaşarea de trecutul totalitar, însă după o scurtă perioadă realităţile s-au dovedit a fi altele pentru o bună parte dintre republicile ex-unionale.

Iniţiativa celor trei preşedinţi de la Belovezhskaja Puscha a fost oficializată la 21 decembrie 1991, la Alma-Ata, prin semnarea Declaraţiei, Protocolului şi Convenţiei cu privire la crearea Comunităţii Statelor Independente.

 Cei 11 membri fondatori ai CSI au fost: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Republica Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan. În decembrie 1993 s-a alăturat și Georgia, în circumstanțe controversate, în urma unui război civil în care trupele rusești au intervenit de partea guvernului lui Șevardnadze.

În urma evenimentelor din august 2008, când trupele rusești au intervenit din nou în Georgia, pentru susținerea regimurilor separatiste sud-osetine și abhaze, parlamentul georgian a votat în unanimitate retragerea Georgiei din CSI, pe data de 14 august 2008. Ca urmare a anexării Crimeii de către Rusia, Ucraina s-a retras din CSI în 2014.

 Mircea Snegur, preşedintele Republicii Moldova, a semnat actul de aderare la această organizaţie  fără consultarea prealabilă a legislativului, afirma atunci şi susţine şi astăzi,  că nu exista altă opţiune dat fiind faptul că Moldova risca atunci să intre într-o blocadă economică prelungită şi dezastruoasă.

Într-adevăr, R.Moldova se afla  într-o situaţie extrem de complicată, după ce Transnistria se declarase independentă  pe 2 septembrie 1990, urmată de Găgauzia la 19 august 1991.

Mai mult, liderii regiunii separatiste transnistrene încercau să inducă ideea că numai prin aderarea R. Moldova la CSI existau şanse de a rezolva conflictul de pe Nistru.

Tânărul stat a fost pus la grea încercare, când în data de 2 martie 1992, a fost declanşat cu sprijinul făţiş al Rusiei războiul de la Nistru, care a lăsat în urmă sute de morți şi răniți, familii despărţite şi destine distruse.

Gărzi separatiste şi unităţi de cazaci mercenari, cărora li s-au alăturat militarii ruși din Armata a 14-a dislocaţi în stânga Nistrului, au atacat posturile de poliţie şi alte organe ale puterii de stat  loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului, consolidându-şi  controlul  în Transnistria şi  proclamând o aşa zisă republică moldovenească nistreană, care există şi în prezent grţie ajutorului militar şieconomic rusesc.

Acum, după aproape trei decenii , observăm însă că acest pas a fost o capcană care a compromis pentru mult timp şansele de aderarea a Moldovei la UE.

De asemenea, mai trebuie menţionat că Mircea Snegur nu a semnat aderarea Moldovei la toate documentele de constituire a CSI, excluzând de la semnare  pachetul politico-militar al acestei noi structuri interguvernamentale create sub egida Moscovei, Chişinăul declarând din start că nu va participa la angajamentele cu caracter militar şi de securitate dintre statele membre ale Comunităţii Statelor Independente.

Primul parlament de la Chişinău, dominat de forţele democratice care au produs ruptura de URSS şi au proclamat independenţa Republicii Molodva, a refuzat să ratifice acordul de constituire a comunităţii.

Abia după ce, în 1994, în parlamentul de la Chişinău a venit majoritatea agrarian-nostalgică, acordul de constituire a CSI a fost ratificat şi Republica Moldova a devenit de fapt o membră a comunităţii. Timp de 3 ani şi jumătate, Moldova a participat la CSI în calitate de membru asociat sau după unii cercetători, Moldova a avut statut de observator pe lângă CSI.

Trebuie amintit şi faptul că americanii au insistat mult timp, inclusiv secretarul de stat american James Baker care a vizitat Chişinăul în februarie 1992, ca Moldova să ratifice Protocolul de la Alma-Ata, ca o condiţie sine qua non de recunoaştere diplomatică de jure a ţării de către SUA şi deschiderea ambasadei americane în Republica Moldova.

Aceste presiuni au fost coordonate cu Rusia, care, deşi a recunoscut independenţa Moldovei pe 18 decembrie 1991, a stabilit relaţii diplomatice bilaterale cu Chişinăul abia la 6 aprilie 1992.
Astăzi se discută pe larg în ce măsură statutul de membru al CSI este sau nu compatibil cu cel de ţară care îşi propune drept obiectiv strategic aderarea la Uniunea Europeană.

Există numeroase studii potrivit cărora scopurile de integrare în CSI, nu sunt compatibile cu calitatea de membru al UE. Cu toate acestea, nici una dintre guvernările de la Chişinău nu a pus hotărât timp de aproape 30 de ani problema ieşirii din CSI, chiar dacă integrarea europeană a fost declarată o prioritate absolută a politicii externe a Republicii Moldova.

Oficial, Uniunea Sovietică a încetat să existe la 31 decembrie 1991. De atunci au trecut aproape trei decenii, dar o  întrebare a sociologului Dan Dungaciu, rămâne foarte actuală pentru societatea moldovenească – „Poţi scoate R.Moldova din U.R.S.S., dar cum scoţi U.R.S.S. din R.Moldova? .

Din păcate, acest al doilea stat românesc încă se mai confruntă cu un şir de probleme care îşi au originile în perioada regimului totalitar comunist şi care încă nu au putut fi depăşite.

 

 

Surse: 

 

http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1290

http://www.istoria.md/articol/508/Declara%C5%A3ia_de_suveranitate_a_Republicii_Sovietice_Socialiste_Moldova__RSSM_

http://www.istoria.md/articol/763/17_martie,_istoricul_zilei

https://www.europalibera.org/a/24430709.html

http://unimedia.info/stiri/evenimentele-care-au-marcat-cei-26-de-ani-de-independenta-a-republicii-moldova-7-aprilie-2009–liberalizarea-regimului-de-vize–eurovision-2017-138313.html

O CREAŢIE NELEGITIMĂ A RUSIEI – „REPUBLICA MOLDOVENEASCĂ NISTREANĂ”

 

 

 

 

 

 

NELEGITIMITATEA CREĂRII AŞA-NUMITEI REPUBLICI MOLDOVENEŞTI NISTRENE

 

 Republica Moldovenească Nistreană (RMN) este numele dat de forţele separatiste entităţii politice ilegale autoproclamate în Transnistria.

Republica Moldova a pierdut controlul acestei zone în urma intervenţiei armatei ruse (armata a 14-a) în conflictul din Transnistria.

 RMN  controlează acea parte din teritoriul Republicii Moldova, aflată la est de Nistru (malul stâng), dar şi şase comune, precum şi municipiul Tighina, situate la vest de Nistru. Capitala republicii autoproclamate este Tiraspol. 

Guvernul moldovean nu mai are nici o autoritate asupra regiunii transnistrene, în afară de 6 localităţi din raionul Dubăsari.

Examinând procesul istoric al formării republicilor autonome, observăm că fiecare dintre cele douăzeci de republici autonome existente în 1990 pe teritoriul fostei URSS au fost constituite iniţial prin deciziile sovietelor supreme ale republicilor unionale.

Ulterior, deciziile despre formarea republicilor autonome în componenţa republicilor unionale au fost, în mod obligatoriu, aprobate de Sovietul Suprem al URSS.

De exemplu, decizia despre transformarea Regiunii Autonome Kalmâce în RASS Kalmâcă a fost adoptată iniţial prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al RSFSR din 26 iulie 1958, iar mai târziu – prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 29 iulie 1958.

Înţelegem astfel că, nerespectând această elementară procedură, separatiştii rebeli din Transnistria au ignorat, în mod arbitrar, exigenţele legislaţiei sovietice, la care au făcut de atâtea ori referinţă.

Aşa-numita RMN este eminamente nelegitimă, deoarece crearea ei n-a fost aprobată de Sovietul Suprem al RSSM, n-a fost acceptată de parlamentele ulterioare ale Republicii Moldova şi n-a fost constituţionalizată nici de Parlamentul URSS.

Până la ora actuală, existenţa RMN n-a fost recunoscută de niciun stat al lumii. Ulterior, rebelii au lansat un şir de acţiuni de intimidare şi de represalii împotriva cetăţenilor şi lucrătorilor organelor administrative, instituţiilor de drept, întreprinderilor economice şi aşezămintelor de cultură ce rămăsese fideli Republicii Moldova.

Ziarele din anii 1990-1992 de la Tiraspol, Râbniţa, Tighina, Dubăsari, Grigoriopol, controlate şi dirijate de rebeli, conţineau  numeroase articole ce instigau populaţia contra demnitarilor din organele constituţionale ale republicii noastre, de la Tighina şi din raioanele de pe malul stâng al Nistrului.

Mai mult ca atât, era blocată, în mod organizat şi brutal, activitatea organelor de stat, administrative şi judiciare din Transnistria şi din Tighina, erau bestial maltrataţi şi ucişi lucrătorii ce refuzau să treacă în serviciul regimului instaurat nelegitim de rebeli.

S-a recurs frecvent la atacuri armate directe împotriva instituţiilor legitime ale Moldovei, îndeosebi împotriva secţiilor raionale de poliţie din zona de est a republicii.

Căpitanul de poliţie Anatol Guzun relata în presă: „În noaptea de 1 spre 2 martie 1992, formaţiuni banditeşti înarmate au ocupat sediul comisariatului poliţiei din Dubăsari.

Atacul separatiştilor şi cazacilor a fost condus de atamanul cazacilor, colonelul Roteev, fost colonel de miliţie în Rostov-pe-Don. Separatiştii şi cazacii erau înarmaţi cu pistoale-automate, mitraliere, maşini blindate. În secţia de poliţie erau doar trei pistoale-automate şi câteva pistoale ”.

Concomitent, pe toate podurile şi pe toate şoselele de pe malul stâng al Nistrului au fost instalate posturi de gardişti şi cazaci, având în dotare maşini blindate.

În scopul zădărnicirii acţiunilor de restabilire a activităţii organelor constituţionale ale Moldovei în zona de est, separatiştii au aruncat în aer podurile peste Nistru de la Dubăsari şi Gura Bâcului şi au avariat grav podul de la Vadul lui Vodă.

La 19 iunie 1992, bandele de separatişti, în colaborare cu unităţile şi subunităţile Armatei a 14-a a Rusiei, au lansat acţiuni militare contra secţiei de poliţie a oraşului Tighina, cu scopul de a o lichida.

Nici legislaţia constituţională a altor ţări nu admite constituirea arbitrară de formaţiuni politico-statale.

De exemplu, Constituţia SUA din 1787, reglementând procesul formării noilor state-subiecte ale federaţiei americane, stabileşte că:

„… Niciun stat nou nu va fi întemeiat sau alcătuit în jurisdicţia vreunui alt stat şi nu va fi format vreun stat prin unirea a două sau mai multe state sau părţi de state fără acordul corpurilor legiuitoare ale statelor implicate, precum şi al Congresului”.

Astfel, considerăm că „Pridnestrovie” este nelegitimă, indiferent de legislaţia constituţională aplicată, deoarece nu respecta nici legislaţia subiectului federaţiei, pe teritoriul căruia s-a constituit în mod abuziv, adică a RSS Moldoveneşti, nici dispoziţiile Constituţiei federale a URSS.

Nici legislaţia constituţională a Rusiei nu admite constituirea samavolnică a formaţiunilor statale pe teritoriul federaţiei.

O etnie are posibilitatea de a-şi forma o structură naţional-statală numai în cazurile când organele supreme de stat acceptă şi legiferează adresările respective.

Doleanţele inguşilor de a-şi crea o republică proprie au avut sorţi de izbândă abia după ce a fost emisă, la 4 iunie 1992, de către preşedintele Rusiei B. Elţin, legea nr. 2927-1 Despre formarea Republicii Inguşetia în componenţa Federaţiei Ruse.

Procesul consolidării noii republici s-a desfăşurat sub controlul organelor supreme de stat ale Rusiei, în baza hotărârii speciale a Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse nr. 2928-1 din 4 iunie 1992, Cu privire la ordinea punerii în aplicare a Legii Federaţiei Ruse „Despre formarea Republicii Inguşetia în componenţa Federaţiei Ruse”.

În situaţia în care organele de stat ale Federaţiei Ruse nu acceptă propunerile de constituire a unor formaţiuni politico-statale noi, nu se admite traducerea lor în fapt.

Deşi comunitatea nemţilor deportaţi nelegitim în august 1941 din Republica Autonomă a Nemţilor de pe Volga, pe parcursul a câtorva decenii, începând cu 1965, solicita ca acestora să li se permită revenirea din exil şi reînfiinţarea formaţiunii lor statale în cadrul teritoriului în care existase până la decretul din 28 august 1941, nici în prezent statalitatea nemţilor de pe Volga n-a fost restabilită.

Noua Constituţie a Federaţiei Ruse, adoptată în decembrie 1993, n-a legiferat pentru nemţi nici statutul de republică, nici de regiune autonomă şi nici de district autonom.

Conducerea Rusiei nu a susţinut nici solicitarea Asociaţiei coreenilor deportaţi în 1937 din teritoriile istorico-etnice ale Extremului Orient în Kazahstan şi în Asia Mijlocie, de a li se permite revenirea la baştina istorică, în Primorie, şi de a înfiinţa acolo o zonă economică liberă cu anumite drepturi de autonomie.

În ţinutul Primorie exista suficient spaţiu liber pentru repatrierea coreenilor, deoarece în 1989, densitatea medie a populaţiei era de numai 14 oameni pe km².

Refuzul organelor supreme de stat ale Rusiei de a satisface solicitările germanilor şi coreenilor nu are suport juridic şi, în acelaşi timp, contravine articolelor unor acte legislative ale federaţiei, întrucât legea Federaţiei Ruse din 7 mai 1991.

Despre reabilitarea popoarelor represate, acorda, prin dispoziţiile sale, tuturor popoarelor represate în trecut dreptul de a reveni în teritoriile pe care le-au locuit anterior, de a-şi reînfiinţa formaţiunile naţional-statale, de a li se recompensa prejudiciile materiale şi morale aduse de către stat.

Dacă unele forţe politice ar încerca să creeze republici în Federaţia Rusă, fără consimţământul şi fără aprobarea oficială a organelor constituţionale abilitate, adică ghidându-se de exemplul „Pridnestroviei”, atunci formaţiunile politico-statale create în mod samavolnic ar fi lichidate, iar organizatorii unor asemenea acţiuni nelegitime ar fi arestaţi şi remişi organelor judiciare pentru a li se aplica pedepsele prevăzute de codul penal al Rusiei.

Art. 65 (p. 2) din Constituţia Rusiei stabileşte că formarea unui subiect nou în componenţa Federaţiei Ruse poate fi realizată numai în strictă conformitate cu ordinea stabilită de legislaţia constituţională a federaţiei.

Congresul VI al deputaţilor din Rusia, sesizând consecinţele nefaste pentru federaţie ale acţiunilor de tipul celor săvârşite de separatiştii din zona de est a Moldovei, a conştientizat necesitatea urgentă de a le contracara.

În acest scop, hotărârea „Despre apărarea organelor constituţionale a puterii de stat”, adoptată de congres la 21 aprilie 1992, stabilea:

„1. A considera imuabile bazele juridice ale organizării şi activităţii organelor puterii de stat ale Federaţiei Ruse, întărite în Constituţia (Legea Fundamentală) a Federaţiei Ruse, Declaraţia despre suveranitatea de stat a Federaţiei Ruse, actele legislative ale Federaţiei Ruse.

Modificarea sau completarea sistemului de organe de stat ale Federaţiei Ruse, crearea de noi organe ale puterii, suspendarea temporară sau sistarea completă a activităţii lor în afara ordinii stabilite de Constituţia Federaţiei Ruse şi a legilor Federaţiei Ruse, nu se admite.

2. Acţiunile funcţionarilor de stat, ale organizaţiilor şi cetăţenilor, îndreptate spre stoparea activităţii legitime a organelor puterii de stat, dizolvarea lor, înlocuirea sau constituirea unor organe paralele ale puterii de stat, discreditarea organelor puterii de stat prin răspândirea informaţiilor false vor fi pedepsite conform dispoziţiilor legislaţiei în vigoare”.

Prin urmare, dispoziţiile hotărârii examinate interzic efectuarea, pe teritoriul Rusiei, a unor acţiuni de tipul celor desfăşurate de separatiştii de sub conducerea lui I. Smirnov în zona de est a Moldovei.

Astfel, formaţiunea „Pridnestrovie”, creată în mod samavolnic, este nelegitimă chiar şi dacă se aplică dispoziţiile Constituţiei Federaţiei Ruse, hotărârii Congresului VI, Despre apărarea organelor constituţionale a puterii de stat şi ale altor acte legislative ale Rusiei.

Caracterul nelegitim al aşa-zisei Republici Moldoveneşti Nistrene e determinat, de asemenea, de faptul că farsa cu referendumurile de constituire a avut loc la 3 decembrie 1989, 28 ianuarie 1990, 1 iulie 1990, adică în perioada când fosta URSS nu dispunea de o lege ce să fi reglementat procesul desfăşurării referendumurilor.

După cum se ştie, o asemenea lege a fost adoptată de parlamentul fostei URSS abia la 27 decembrie 1990, iar de parlamentul Republicii Moldova – tocmai în 1992.

Prin urmare, decretele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM din 6 decembrie 1989, 31 ianuarie 1990 şi din 2 iulie 1990, despre calificarea rezultatelor referendumurilor ca lipsite de putere legală şi efecte juridice, deoarece au fost desfăşurate în mod arbitrar şi în contradicţie cu dispoziţiile legislaţiei în vigoare din acea perioadă, erau absolut corecte din punctul de vedere al cerinţelor şi criteriilor fundamentale ale jurisprudenţei.

 

NOTĂ :

În acest moment, armata rusă continuă să staţioneze pe teritoriul Moldovei încălcând angajamentele de retragere totală luate de Rusia la conferinţele OSCE din 1999 şi 2001.

Conform Curţii Europene a Drepturilor Omului, regimul separatist se află „cel puţin sub influenţa decisivă a Rusiei” şi „supravieţuieşte graţie sprijinului militar, economic, financiar şi politic pe care Rusia i-l furnizează.

Deşi în 1994 a fost semnat un acord cu Moldova ce prevedea retragerea trupelor ruseşti din Transnistria, acesta nu a fost ratificat de Duma rusă şi nu a fost urmat de nicio retragere.

La 17 septembrie 2006, autorităţile separatiste transnistrene au organizat un aşa zis referendum privind soarta viitoare a Transnistriei, care a arătat că o majoritate largă sprijină independenţa faţă de Moldova şi aderarea la Federaţia Rusă.

Rezultatele acestui referendum nu au fost însă recunoscute de comunitatea internaţională.

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Transnistria)

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/04/11/transnistria-2/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/09/14/separasismul-si-amazoanele-in-strampi/

 

Surse: 

http://istoriamilitara.org/stiinta/istorie-per-zi/ nelegitimitatea-crearii-asa-numitei-republici-moldovenesti-nistrene ; Autor: Dumitru C. GRAMA

 

 

 

 

 

MIRCEA DRUC DESPRE „ELIBERATORII” SOVIETICI

Harta Basarabiei înainte şi după ocupaţia sovietică

 

 

”Eliberatorii” 

Neocolonialismul programat la Kremlin nu urmărea doar tradiționala cucerire a teritoriilor și acapararea resurselor celor  învinși. Obiectivul strategic al partidului-stat era convertirea naţiunilor subjugate la o noua religie.

Misionarii acestei religii, patentate de Komintern, se încăpuşau în teritoriile răpite printr-o psihoză a duşmanului de clasă. Imperiul de tip nou și-a sacrificat propria populaţie, a deznaționalizat brutal sau silențios popoarele captive, reușind astfel să-şi realizeze programul.

Românii basarabeni, nord-bucovineni și herțeni au rămas fără apărare în faţa invadatorilor. Separaţi de patria-mamă, prin amputaţie, ei au subzistat într-un regim ideocratic bolșevic. Dezorganizați, demoralizați, în condiții de trai insuportabile.

Stilul de viaţă ancestral și codul moral erau anihilate de ”eliberatori”.

Economia falimentată: proprietarii și țăranii înstăriți – refugiaţi  peste Prut sau deportaţi în Siberia. Morile, cramele și fermele de familie expropriate sau ruinate;  râurile secate, pădurile tăiate și bisericile dărâmate.

În orice moment, o nenorocire cumplită se putea abate asupra fiecărui  român.

Era de ajuns să fie nominalizat ca  ”dușman al poporului”.

Pe cântarul ideocrației  viața omului  nu trăgea mai mult  decât cea a unei vite în jug.

Fragila lume românească din teritoriile răpite se strângea ca o piele şagrinată.

Românii erau condamnați la  ”tragerea pe roata roşie” („красное колесо”).

Erau sortiți să treacă  printr-un  malaxor al luptei de clasă. Apoi, să fiarbă la foc mocnit în cazanul ideocratic. Astfel, erau  educați în spiritul sclavagist asiatic.

Urma  să care și ei, docili, blocuri de piatră la edificarea piramidei ideocratice. Totuși, brutalitatea și perfidia ”eliberatorilor” provoca rezistență. Însă reacția lor sporadică era diminuată cu sloganul: ”Înainte spre viitorul luminos!”.

Partocrația, în mod necesar, era ideocratică, logoreică și logocratică. Propaganda sovietică se vroia un fel de hipnoză  colectivă.

Nimeni nu putea  pune la îndoială adevărul partidului unic. Logica, dialectică sau formală, era subordonată unui cult al conducătorului suprem. Îmi amintesc cum asimilam conceptele ideocratice în două limbi, rusă şi ”moldovenească”.

Ajunsesem să vorbim în clișee: rânjetul de fiară al capitalismului, imperialismul anglo-american, lupta pentru pace, prietenia popoarelor, datoria internaţionalistă, deputat al poporului etc. Și chiar să gândim și să ne comportăm după şabloane.

Aceste ideologeme (niște sintagme normative, cu nuanţe semantice şi conţinut de idei) erau implementate în toate sferele de activitate umană.

Ele dominau totalmente viaţa omului sovietic și aveau o funcţie precisă: să apere interesele  partidului-stat.

Puțini dintre românii cei mai dotați intelectual, au putut rezista presiunii partidului de-ai  încadra în tagma  ideocraților  bolșevici.

Dacă nu operai abil cu ”ideologeme” nu puteai avansa. De exemplu, într-o  teză de doctorat în istorie, literatură, lingvistică și alte domenii, indiferent de temă, menţionai obligatoriu: „eliberarea moldovenilor de sub jugul boierilor români” şi „prietenia moldo-ruso-ucraineană”.

Altfel teza n-avea cum să fie susţinută. Când ne compuneam autobiografia, intercalam automat „ideologeme”:

„Mulţămită Puterii sovietice, subsemnatul (subsemnata)… fiu (fiică) de ţărani moldoveni săraci,  am ajuns …”. 

Sau: ”Am fost, sunt și voi fi comunist-internaționalist”. Completând formulare, scriind o banală „cerere” încheiam cu sloganele: ”Mulțumim Partidului pentru…”, „Trăiască  glorioasa Armată Sovietică!”  şi alte strigături politice.

Prin 1958, eram student  la Chișinău. Victor Teleucă, de la anul patru, coleg  de facultate cu Grigore Vieru, conducea cenaclul nostru literar. Odată, în  parc, mi-a citit  un poem de-al său. Țin minte și astăzi un vers: “Nu te bate cu nuiaua/El te sperie cu steaua!”.

Așa vedea  tânărul poet basarabean chipul proaspătului misionar prin satele basarabene colectivizate.

Mercenarii ideocrației, în loc de cruce la gât, aveau pe frunte  steaua cea roşie. Un simbol al agresivităţii contra identităţii naționale.

Contra zilei de mâine a generaţiei noastre de români. Contra ţăranilor mei, care îmi erau dragi, până la lacrimi, contra civilizației noastre rurale.

Ceea ce s-a întâmplat după ”eliberarea” din 40 și 44  se asociază în mintea mea cu operația de transplant. Organismul românilor captivi respingea în mod constant  un țesut biologic străin. Și nu erau de folos nici injecțiile ideologice, nici lanțeta sângeroasă.

Sentimentul unei îndepărtări reciproce nu ne-a părăsit niciodată, nici pe NOI, ”eliberații”,  nici pe EI, ”eliberatorii”.

Senzația  de ostilitate din partea veneticilor  este  amintirea cea mai clară  a copilăriei mele.

Și nimic nu a mai reușit s-o  schimbe.  Consătenii mei și eu, lucizi, am trecut toate valorile și opiniile, impuse forțat de venetici, prin filtrul experiențelor noastre.

Chișinăul a căzut la 24 august 1944. Dar județele din  nordul Basarabiei  și Cernăuțiul, fuseseră „eliberate” încă din martie 1944. În urma Armatei Roşii, ca o coadă malefică, se târa administraţia civilă a viitoarei Moldove Sovietice.

În 1944, se întorceau reprezentanţii puterii sovietice evacuați în iunie 1941. Concomitent, se lansa și sinistra Divizie 25 NKVD.

Sarcina ei de luptă era epurarea prin violenţă, arestări, bătăi, jafuri şi execuţii fără judecată. Nici administrația civilă nu se arăta mai moderată.

Dar interogarea populaţiei timorate din teritoriile abia ”eliberate” o făceau, de regulă, enkavediştii:

”Ia să vedem, cine și cum  a rămas în viaţă?; Cine nu s-a dus la partizani,  sperând  că va  trăi  fără noi?; Cine s-a bucurat că am fost alungaţi?; Cine a visat că nu ne vom întoarce?; Cum  de aţi cutezat să călcaţi pe acest pământ?; Cum de aţi putut  respira acelaşi aer cu dușmanii?; Cum de v-aţi permis să trăiţi fără puterea sovietică?; Cum de aţi îndrăznit să araţi, să semănaţi, să recoltați?; Cum de aţi putut să faceţi mâncare, să dădăciţi copiii,  să dormiţi noaptea?; Cum  de aţi îndrăznit să spălaţi rufele, să faceţi focul în sobe, să scoateţi gunoiul?; Cine a cărat  bunuri din colhozuri și sovhozuri fără noi?; Cine le-a dat fasciştilor  slănină şi i-a hrănit pe ocupanţi?; Cine s-a  pricopsit cu o capră?; Cum  de v-aţi permis să daţi mâncare caprei,  să faceţi rezerve pentru iarnă?; Cine a crescut un purcel?; Cine a ţinut găini fără noi şi a dezvoltat instinctul  proprietăţii private?; Cine a făcut comerţ la bazar și  la talcioc?;  Cine a deschis  atelier de cizmărie?; Cine  făcea speculă cu surogate germane şi restabilea capitalismul?; Cine a scos icoanele  de prin podurile caselor și a reparat bisericile?; Cine le-a cusut popilor rase şi a cultivat laurul religios?; Cine a deschis şcoli și facultăți fără noi?; Cine a mâzgălit prin abecedare cuvântul Stalin?; Cine a lucrat prin spitale  ca să vindece trădătorii de patrie?; Cine s-a angajat la primării linguşindu-i pe ocupanţi?; Cine rupea portretele lui Stalin și înjura puterea sovietică?; Cine a editat  găzetuţe infecte, lăudând jugul fascist?; Cine scria că  nemţii ar fi mai puternici decât noi?; Cine s-a înrolat în detaşamentele de poliţişti?; Cine  a tras în  reprezentaţii puterii sovietice, apărând lepădăturile fasciste?”

(Sursa: Скрипториум Санкт-Петербург, 2011).

Odată cu ”eliberarea”, prin  toate fundăturile  Imperiului ideocratic sovietic au fost lansate directive secrete: recrutarea viitoarelor cohorte de colonizatori.

Care era structura socială a acestora? Mai întâi, venea  peste ”eliberați”  numeroasa nomenclatură ideocratică. 

O altă categorie aparte –  ofiţerii sovietici,  ieşiţi la pensie. Aceştia se puteau stabili oriunde doreau.

Pentru ei nu existau restricţii  privind „propiska” (viza de reşedinţă). Primeau apartamente peste rând, li se repartizau  terenuri pentru vile.

Dispuneau de toate facilităţile, inaccesibile pentru restul populației.

De regulă, militarii preferau oraşele: Chişinău, Bălţi, Tighina, Cahul, Cernăuţi, Ismail şi Reni.

Sau centrele raionale şi localităţile de pe Nistru, Prut și Dunăre.

Ingenios, Imperiul a băgat în linia întâi femeile. Cel mai fin instrument al deznaţionalizării silenţioase.

O invazie matrimonială sui generis. Nemăritate sau rămase văduve, femeile sovietice veneau „din fundul Rusiei” cu sutele de mii. Basarabencele şi bucovinencele, familiste şi bune gospodine, cu greu le făceau faţă.

În orice domeniu de activitate, ca să poți urca  treptele  ierarhice, îndeplineai o condiție nedeclarată, dar obligatorie: să fii membru PCUS, căsătorit  cu o persoană de altă naționalitate, de dorit cea rusă. 

În cel mai rău caz,  ucraineană sau de altă etnie. Examinați biografiile conducătorilor din RSSM, poate descoperiți și unele mici excepții.

Acasă, în ţinuturile  lor natale, marea majoritate a  ”eliberatorilor”  și  a ”specialiștilor  absolut necesari, cu totul indispensabili și de neînlocuit” nu aveau nici studii, nici profesii; trăiau în condiţii de coşmar, mâncau pe apucate sau chiar trăgeau foame.

„Nicăieri în trecut nu se înregistrase  răspândirea unei calamităţii sociale de asemenea proporții.

O mulţime de oameni locuia în bordeie, în cocioabe mizerabile. Foloseau drept alimente ceea ce, în condiţii normale, nicidecum nu s-ar fi considerat ca ceva comestibil.

Circa o sută de milioane  de oameni, pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice, îndurau foame. Aceştia abandonau casele și mica agoniseală căutându-şi salvarea prin alte locuri depărtate. Se răspândeau  epidemii de tifos şi distrofii…

O consecinţă firească a foametei, migraţiei, sărăciei generalizate devenise cerşetoria fără precedent. În anii de înfometare, după cele  mai aproximative calcule, numărul cerşetorilor atingea cifra de 2-3 milioane. 

În perioada 1946-1953 au părăsit satele zece milioane de oameni, cei mai activi şi apţi de muncă” (http://5ka.com.ua/33/34615/l.html).

Astăzi, în 2017, la Chișinău și Cernăuți, descendenţii acelor oameni nenorociţi nu pierd ocazia să-şi afişeze incredibila trufie.

 Ei cer recunoştinţă pentru „eliberare” chiar şi de la românii de seama lor. Avalanșă  de ”eliberatori” și ”specialiști” a generat o beligeranţă, o adversitate mocnită, care continuă şi în prezent.

Un alt aspect. Vechile teritorii româneşti au fost invadate şi de vântură-lume: delincvenţi de drept comun, eliberaţi din penitenciarele de dincolo de Urali, puzderie de aventurieri și prostituate, vagabonzi și alcoolici.

Acest segment  percepea drept mană cerească posibilitatea de a penetra în „ţinuturile eliberate”. În vestul  Imperiului, acolo unde talentele lor s-au manifestat din plin. 

Iar  urmașii  ”eliberatorilor”, din  specia  Igor Tuleanțev  și  Leonid Riabkov,  ne rod urechile debitând  mituri și  baliverne despre paradisul sovietic:

”Pe timpul lui Stalin moravurile erau mai curate; nu exista corupţie; cinovnicii erau ţinuţi în frâu de teama  şefilor”.  Însă, documentele de arhivă nu mint. Cu toată  „disciplina stalinistă de fier” înfloreau delapidările de fonduri publice şi hoţia, adulterul, pedofilia şi economia la negru.

Avem suficientă informaţie. Cunoaștem  activitatea noii puteri în Basarabia ”eliberată”. Vedeți  investigaţiile semnate de Ruslan Şevcenko (www.baza.md) şi George Mârzenco (www.union.md), cărțile istoricilor basarabeni Mihai Gribincea, Valeriu Pasat, Mihai Taşcă, Igor Caşu, care  valorifică arhivele sovietice.

 Îmi cer scuze că nu-i pot indica  pe toți. Sunt mulți cercetători adevărați.  Cei drept, uneori mă întreb dacă informaţia arhivată (numeroase rapoarte, note explicative, denunţuri, scrisori anonime etc.) este sau nu adevărată?

Dacă nu cumva autorul documentului de arhivă, din carierism sau răzbunare, îşi calomnia pur şi simplu colegii, vecinii și rivalii?

Oricum, într-un caz sau altul,  documentele ne ajută să simţim  atmosfera, starea de spirit  în perioada imediat următoare  ”eliberării”.

Exemple și probe. La Bălți, șefii bolșevici furau nestingheriţi. Comitetul judeţean de partid înjghebase o gospodărie auxiliară. Producţia  o comercializa integral, prin interpuşi, la preţuri ridicate.

Venitul era acaparat de conducerea judeţului. Tov. Bolşakov, șeful secţiei propagandă, şi-a însușit 26 000 de ruble, drept salariu pe şapte luni.

Dar să lucreze,  nici n-avea de gând.  Tov. Timoşenko,  instructor  la  comitetul judeţean de partid, a intrat într-un magazin de stat, şi-a ales două covoare şi a plecat fără să plătească. Tovarășa Goloşciapova, soţia secretarului doi a comitetului judeţean de partid, s-a apucat, din plictiseală mare, să vândă la piaţă şroturi de soia din ajutoarele americane.

La finele anului 1944, tov. Kolotiuk,  preşedintele cooperaţiei de consum  Sângerei/ Bălţi,  a organizat un grup de tâlhari. Aceștia  au furat 5 tone de sare şi alte produse, în sumă de 535 000 de ruble. Nicăieri nu există informaţii că hoţii ar fi fost sancţionaţi.

Tov. Antonov, prim secretar al comitetului raional Lipcani, a ordonat să fie distribuite activiștilor de partid  9 tone de cereale colectate de ţărani drept impozit către stat. Pentru această delapidare a fost  destituit din post, dat afară din partid.

Dar ce s-a făcut cu pâinea ţăranilor nu se ştie. Stepan Kamenîi, președintele comitetului executiv Bravicea, şi-a făcut rost de haine noi şi de mobilă nouă fără să plătească o rublă. Și-a organizat o gospodărie auxiliară şi vindea produsele la bazar.

Se pasionase într-atât, încât uita să meargă la serviciu. Se prezenta doar ca  să încaseze salariul. Încurând,  tov. Kamenîi a ajustat autocamioneta comitetului executiv transformând-o în maxi-taxi.

Pasagerii  plăteau de trei ori mai scump, iar şeful  îmbâcsea maşina  până când s-a desfăcut din mers.

Ivan Ivanovici Bodiul, stăpânul absolut al Moldovei Sovietice timp de două decenii, era de abia prim secretar al comitetului raional Chișinău. Atunci și-a transferat de la Răzeni, mai  aproape de capitală, un  bun prieten,  Stepanov,  ca președinte de colhoz la Cojușna. După care, din acest colhoz, își aproviziona nestingherit, pe gratis, familia și toate neamurile.

În colhozul din Durlești s-au  delapidat  50 000 ruble.  Tov. Bodiul a amânat examinarea raportului  comisiei de control. Drept recompensă,  el primea gratuit din acest colhoz carne și alte produse agricole la niște prețuri simbolice.

La un atelier de stat,  tov. Bodiul și-a  cusut palton  și costum la modă. La casă a plătit directorul întreprinderii, din banii proprii. Dar șeful de partid nu i-a mai întors datoria.

Pe cumnatul  său, Goncearenko, bețivan și leneș, l-a pus  șef la secția comerț. Iar frate-său  era angajat ca instructor-contabil la secția agricolă. Minalati și Saunen, tot prieteni de-ai  primului secretar, niște indivizi incapabili și fără studii, au fost numiți în posturi de răspundere.

La o plenară a activului de partid, Boiko, un șef de secție, și-a permis  niște observații  critice vizând politica de cadre. A fost eliberat din funcție, trimis la țară,  iar în apartamentul lui din Chișinău s-au mutat  rudele  tovarășului  secretar Ivan Bodiul.

Ca și alte dăți și prin alte locuri,  tov. Bodiul  și-a făcut plinul în colhozul ”Molotov”. A mai luat și un porc  de peste o sută de chile,  plătind numai trei ruble.

Despre isprăvile lui Bodiul se vorbea  în toată republica.  A aflat  și Moscova, care a intervenit.

În organele puterii sovietice din Basarabia ”eliberată” înflorea «свободная любовь» (”iubirea liberă”). Arhivele  păstrează date despre numeroase scandaluri.

Detaliile au fost publicate de doctorul în istorie Ruslan Șevcenko într-o amplă investigație intitulată «Молдавский  Декамерон», (www.baza.md).

Exemple și probe. După război, în raionul Taraclia, se bucura de popularitate o casă de toleranță  clandestină pentru lucrătorii de partid, organizată chiar de aceștia. În județul Bălți, tovarășa Razmotneva, secretar doi al comitetului raional Sângerei al komsomolului, având  o duzină de amanți,  a molipsit de  sifilis doi polnomșnici ai secției raionale a NKVD. Tov. N. Korneev, secretarul comitetului județean Bălți, fără  să divorțeze de prima soție, s-a însurat cu tovarășa Kiskina, instructoare în același comitet.

Tov. Salnikov, secretar doi la Briceni, a fost eliberat din funcție  și rechemat din raion  pentru ”desfrâu sexual”.

Tov. Stepan Kamenîi, președintele comitetului executiv Bravicea, cu mașina de serviciu  se deplasa prin raion ”la vânătoarea de mândruțe”. 

Văzând vre-o țărancă care să-i placă, tovarășul  președinte o acosta și, după o discuție scurtă, solicita imperativ sex… Nu se știe ce promitea, dar nu era refuzat.

Iubitele pălăvrăgeau adeseori despre ”plăcerile” comunicării  intime cu șeful cel mare de la raion.

Un oarecare tov. Vartolomeev, instructor șef de pioneri la orfelinatul din Sărata-Galbenă Hâncești, era pedofil. Satisfăcându-și  înclinațiile sadice,  bătea crunt micuții.

Fetițele o duceau ca într-un harem. Tov. Vedrașko, secretarul comitetului raional al komsomolului, cunoștea situația de la orfelinat. Dar și-a trimis prietenul la cursuri de instructori de pioneri și l-a sfătuit să ia cu el  și o copilă. 

S-a aflat  la CC PCM.   Tov. Vartolomeev a fost arestat și condamnat pentru viol.

Tovarășii Macarie Radul, Onufrie Andrus și tovarășa  Polina Gubski,  conducători ai  Comisariatului învățământului  din  RSSM, au constituit  celebra societate secretă «ВиЗ» – «Выпить и закусить».

Aceștia  sustrăgeau o mare parte din  tichetele primite de comisariat (minister) pentru  mărfuri industriale și produse alimentare.

Tot ei acaparau mobila, hainele și alte bunuri confiscate de la  basarabenii deportați și biserici. Toate seratele societății lor clandestine se încheiau cu orgii sexuale.

Au fost descoperiți, dar cariera organizatorilor, fiind niște fii credincioși  ai piramidei ideocratice, nu a avut de suferit.

De la Moscova,  veneau  în controale la Chișinău diverse comisii și etichetau  Moldova Sovietică drept ”republică mic burgheză”.

În rapoartele prezentate la Centru, se vorbea despre  o ”luptă aprigă cu instinctele proprietății private ale oamenilor, care, culmea,  la origine erau muncitori și țărani”. Pentru mine, o asemenea concluzie sună ca o ironie.

Ce atribuție au  mica sau marea burghezie, originea muncitorească-țărănească sau instinctele proprietății private? Ar putea oare basarabenii să uite că pe parcursul a două secole  ”lumina vine de la Răsărit”?

Cine ni l-a trimis pe afemeiatul  Brejnev, organizatorul deportărilor și  colectivizării  dacă nu Centrul imperial?

Pe Leonid Brejnev l-a tras în sus Nichita Hrușciov. L-a făcut  secretar CC PCM.  În toamna lui 52,  la Congresul XIX al partidului, Brejnev, ca șef al ”comuniștilor moldoveni”, a fost ales în componența CC PCUS.

În timpul acelui congres Stalin l-a văzut pe Brejnev pentru prima oară. Atenția bătrânului dictator s-a fixat  asupra unui conducător de partid tânăr, de 46  de ani,  masiv  și  bine  îmbrăcat.

Imediat  l-au  informat că era  conducătorul de partid al RSSMoldoveneşti.  ”Ce moldovean frumos!” – a rostit Stalin.

Pe ”Leonid cel Frumos” îl pasionau femeile și automobilele, hocheiul  și  chefurile. Legăturile sale amoroase la Chișinău deveniseră folclor.

Pe NOI, însă, nu ne pasionează  «Молдавский Декамерон». Există lucruri mult mai importante  din  trecutul  Imperiului ideocratic.

De numele primului secretar (1950-1952)  sunt legate deportările și colectivizarea forțată a țărănimii basarabene.

Datorită unui atare exponent de rasă al ”eliberatorilor”  zeci de mii de basarabeni au ajuns în Gulag. Kremlinul a programat razia-deportarea ”elementelor  dușmănoase și  social-străine”, Brejnev personal a semnat  ordinul privind declanșarea operației.

Au fost strămutați pentru totdeauna 120 de mii de basarabeni, adică 10% din totalul populației RSSM.

Administraţia țaristă denumea Basarabia română «Российская Швейцария» („Elveţia rusească”).

Pentru exponenţii Imperiului ideocratic sovietic ea devenise «солнечная и цветущая Молдавия», adică „Moldova însorită şi înfloritoare”.

În comparaţie cu celelalte republici sovietice, RSSM  înregistra cea mai mare densitate a populaţiei  (până la 150 de locuitori pe km2 în partea centrală), datorită  imigranților,  ”mari specialiști ” și militari.

Fostele judeţe româneşti aveau prin anii 70, de rând cu Bielorusia,  şi cele mai bune rezultate la formarea „omului nou sovietic”.

Să ne reamintim ”Geneza”. Ce trâmbiţa propaganda ideocratică în iunie 1940? Ultimatumul sovietic adresat României regale era  secundat de  un apel  al  Kremlinului către basarabeni și nord-bucovineni.

Citez: „A sosit marea oră a eliberării voastre de sub jugul boierilor români, a moşierilor, capitaliştilor şi a siguranţei!”.  De fapt, ce a însemnat  „marea oră a eliberării”?

        Exodul (1940, 1944). Pentru populaţia judeţelor anexate (Bălţi şi Soroca, Orhei şi Tighina, Lăpuşna şi Cahul, Ismail şi Cetatea Albă, Hotin şi Cernăuţi, Storojineţ şi ţinutul Herţa),  ”eliberarea” a însemnat Exodul.

Circa două milioane de oameni evacuaţi și refugiați. Au fugit cei mai amenințați de genocid. Imediat după „eliberare”, urmau să fie exterminaţi proprietarii și oamenii de afaceri, administratorii și țăranii înstăriți, corpul didactic, militarii, oamenii de artă, știință și cultură, juriștii și medicii.

Pe mulţi dintre refugiaţi i-a ajuns mâna NKVD-ului  şi  în interiorul Țării. În toamna lui 1944, s-a declanşat ”repatrierea” forţată a basarabenilor şi nord-bucovinenilor.

Din cele 62 000 de refugiaţi, prinşi cu arcanul sau extrădaţi de noile autorităţi comuniste din România, secundate de consilieri sovietici, majoritatea  au fost deportaţi direct în Siberia şi Asia Centrală. Circa 200 de oameni şi-au pus capăt zilelor ca să  nu  mai ajungă în Gulag.

       Deportările (1941, 1949, 1951).  În vara  anului 1949,  satul meu Pociumbăuți  trăia  într-o alertă permanentă.

În fiecare dimineață  tata îmi făcea  instructajul: ”Mână vacile în Ciritei. Dacă auzi că se întâmplă ceva în sat, nu mai veni acasă, rămâi peste noapte la pădure”. 

Somnoros, şchiopătând, zăpăcit de cele auzite,  scoteam vacile din curte. Mama, bunicul şi bunica mă petreceau cu privirea. Erau pregătiţi deja. Faptul că Gheorghe Druc făcuse armata la români,  însemna ceva compromiţător. Armata la ruşi şi cele două medalii „За отвагу» serveau drept indulgenţă.

Tata participase la forţarea Oderului şi asaltul Berlinului. L-au ţinut  în Germania  până în septembrie 46.  Avea pregătite dovezile de participant la ”Marele război pentru apărarea Patriei”, o recipisă cu stemă, ştampilată, care adeverea: „Soldatul Druc Gheorghe a luat prizonier  echipajul unui tanc german”.

Mama avea grijă să înfăşoare din timp,  în  niște feţe de masă, lucruri  pe care credea că le-am  putea lua, în caz că ne ridică. De două ori, spunea tata, fusese introdus în liste. Au venit, au verificat documentele şi au plecat… Dar ce se putea întâmpla data viitoare nimeni nu era sigur.

Pe unul dintre culaci  (chiaburi),  deportați în 49,  îl cunoşteam foarte bine. Ion Zară,  vecin cu bunicul Ostin Druc. Acest român basarabean toată viaţa muncise ca un sclav.

Mânca la o masă  o pâine şi o căpăţână de varză.  Făcea economii. Nu avea cai, fiindcă  mănâncă  prea mult, spunea el. Nici boi nu avea, că sunt prea înceţi. Ţinea vaci, uneori le înhăma la căruţa încărcată, şi se băga şi el în ham, alături.  Trăgea la plug ca vita, să adune zestre pentru cele patru fete de măritat.

Şi uite că  EI, aiştia, au venit să-i des-chiabureze (раскулачивать)  familia. Şi un mucos de soldăţel, că putea să-i fie fecior, l-a izbit cu patul armei: – Шевелись! (Mişcă! Dă-i zor!). 

Atunci Ion Zară i-a încleştat pe cei doi soldați, i-a izbit cap în cap, de i-a trântit la pământ.

Venindu-şi în fire, au alergat să-l prindă, dar dispăruse în stufărişul de la Ciuhur. Era soarele sus deja. Soţia şi fetele, urcate în camion, se boceau şi-l implorau să vină.  Înţelegând că nu le poate lăsa în voia sorţii,  s-a predat…   şi nu l-am mai văzut.

Tot atunci au mai ridicat câteva familii din Pociumbăuţi. Printre deportaţi era şi Ilie Olaru, un coleg de clasă. Pe Ilie îl dureau tot timpul urechile.  Iarna ieşea din bancă şi se lipea cu urechea de sobă,  ca să îndure mai uşor…  A murit săracul încurând, undeva prin regiunea Irkutsk.  Adormise pe o margine de drum, extenuat, şi l-a călcat un camion… Eram fascinat  de Areta, sora lui mai mare, frumoasă,  bălaie, cu ochi albaştri.

Acum o vedeam  în coşul unui camion cu toată familia – opt suflete în total. Avea  faţă  de înger. Strângea la piept ceva. Mama Ileana reuşise să le strecoare o pâine şi câteva bucăţi de brânză de oi, învelite într-un prosopel.

Nişte culaci, care  n-aveau ce mânca, deveniseră  dintr-o dată  duşmani ai ”eliberatorilor norodului moldovenesc”. Nu puteam fugi nicăieri. Nu te puteai ascunde, că oricum te găseau.

Naș Nicolae Văscan fusese om înstărit. Scăpase de deportare printr-un concurs de împrejurări. Când au venit ruşii în 40, sătenii au aflat că Vladimir Hăbăşescu esteilegalist. Cică, se avea de bine cu o tânără evreică din Edineți.

Prin ea, l-ar fi recrutat un nucleu comunist. Noua putere l-a numit preşedinte al sovietului sătesc în locul primarului refugiat peste Prut. La un an, s-au întors ai noştri şi erau gata să pună ilegalistul la zid. Cineva din sat l-a pârât că, pe lângă toate, s-a pişat în curtea bisericii.

A intervenit naş Nicolae. I-a convins pe jandarmi că nimic  din ce se aude prin sat  nu este adevărat.

El a depus garanţie în scris: acest om se trage dintr-o familie de buni români şi buni creştini.  În anul cât a fost primar, pus de bolşevici, nu a făcut nimănui nici un  rău. L-au  crezut.

Poate şi de aceea că era  născut în Vechiul  Regat. Când făcea armata la jandarmi prin părţile noastre, s-a îndrăgostit de Elizaveta Druc, o vară a lui tata. După demobilizare a rămas  în Pociumbăuţi, nu s-a mai întors la Drăguşeni, Covurlui.  În 49, Vladimir Hăbăşescu  l-a şters din lista culacilor. Comentariile la latitudinea fiecăruia.

       În 49, ţin minte, românii basarabeni şi nord-bucovineni se lăsau duşi în Siberia ca vitele la abator. Unii resemnaţi, tăcuţi, alţii  plângând încetişor. În 51, parcă n-am mai auzit plângând. Nu mai cădeau în genunchi.

Rosteau rugăciuni, cântau imnuri religioase, îl chemau pe bunul Dumnezeu să-i apere, să facă dreptate. Dumnezeu însă  parcă uitase de Basarabia şi Bucovina… În 1949, i-au ridicat pe cei bogaţi. Mai târziu, la 1 aprilie 1951, pe credincioși.

Diabolica  operă  a ”eliberatorilor” a continuat şi după moartea „părintelui popoarelor”. Dar cu mijloace specifice. Am trăit două perioade consecutive –  „dezgheţul lui  Hruşciov” şi „stagnarea lui Brejnev”. În teritoriile ocupate, şomajul era provocat special. Populaţia majoritar românească  din  mediul rural era strămutată planificat la minele din Donbass.

La exploatările forestiere din Republica Autonomă Komi. La şantierele de şoc din Siberia. La noile pământuri desţelenite din Kazahstan şi Extremul Orient.

În acelaşi scop acţionau şi frecventele reorganizări teritorial-administrative: multiplicarea raioanelor, proliferarea structurilor birocratice, ministerologia şi ministerocraţia, elaborate la vârful piramidei ideocratice.

Și, principala stratagemă a deznaționalizării silențioase, – implantarea marilor uzine ale complexului militaro-industrial cu miile de specialiști și muncitori aduși de dincolo de Urali și din Ucraina.

Moscova şi Kievul au depopulat sistematic Basarabia şi Nordul Bucovinei. În locul  nostru, al românilor, au reuşit să amplaseze circa două milioane de colonişti. 

Aceştia, recrutaţi  din toate colţurile Imperiului, erau ademeniţi cu funcţii de conducere și cu diverse privilegii.  Ideocrația  îi încuraja să se considere „eliberatori” şi „specialişti de valoare”. Drept urmare, colonizatorii afişau o aroganţă greu de imaginat. În prezent, descendenții acestora  continuă să facă  la fel  la Tiraspol, la Bălţi şi la Chişinău.

       Mobilizarea (1944).  În fiecare  sat din Basarabia şi Bucovina  există câte un obelisc. Dacă ne uităm la data de naştere a celor înrolaţi cu forţa  şi căzuţi în lupte constatăm: sovieticii au mobilizat bărbaţii cu vârste între 15 şi 50 de ani.  Au fost mânaţi în linia întâi, drept carne de tun – flămânzi, fără să înțeleagă ordinele ruseşti, fără să cunoască ceea ce se cuvine să ştie un ostaş instruit. 

Marea majoritate a rămas să zacă  pe câmpurile de luptă în Prusia Orientală, la Oder şi la porţile Berlinului. Apropo! Peste decenii, Imperiul  ideocratic avea  să acorde „ajutor internaţionalist” Afganistanului. Şi din nou tinerii basarabeni, bucovineni şi transnistreni ocupau, per capita,  primele locuri printre cei morţi, în comparaţie cu militarii de alte etnii.

Aşa a procedat Imperiul rus  întotdeauna, de la prima „eliberare” a Basarabiei,  în 1812: în  războaiele ruso-turce, în războiul ruso-japonez, în primul război mondial. Istoricul rusНиколай Николаевич  Дурново  menționa că românii  ”… au luptat cot la cot cu rușii în 1877-1978  la  Plevna; iar în depărtata Manciurie, pentru Rusia,  au căzut pe câmpul de luptă 14 mii de români. În ziua de  16 mai 1912, la București, în memoria acestor ostași români a avut loc un tedeum la catedrala  Mitropoliei”  (Н. Дурново. По поводу столетия присоединения Бессарабии к России // Санкт-петербургские Ведомости, 1912. № 118, 27 мая. С. 1.).

         Foametea (1946-1947). Floarea satelor, partea cea mai viguroasă, mai instruită, mai aptă de muncă a populaţiei nu s-a mai întors la vatră. Bătrânii secătuiţi de ani şi de mizerie, femeile şi copii rămaşi fără stâlpii caselor au îndurat tot greul şi trauma pierderilor ireparabile.

Dar pacea nu a pus capăt calvarului basarabean şi nord-bucovinean. O parte din cei care au scăpat vii din măcelul războiului din est și din vest urma să moară de foame.

Student la Leningrad, am început să scriu un roman – ”Basarabia n-are Dumnezeu”.  Am trimis un capitol la revista ”Nistru” din Chișinău. Redactorul, regretatul  Vasile Vasilache, eliminând ceea ce nu ar fi putut trece de cenzură, l-a publicat cu titlul ”Lacrima speranței”. 

Era o  primă mărturie literară despre ”necunoscuta”  foamete din 1946-1947. Am avut multiple ecouri  pozitive.  Chiar și marele Ion Druță, la un congres al scriitorilor basarabeni,  a menționat acel  ”debut creativ”.

După publicarea fragmentului  în ”Nistru”, Valeriu Gagiu, amicul meu din anii de studenție la Chișinău, a încercat să reconstituie situația din 46-47 cu mijloacele cinematografiei. Împreună cu V. Lîsenko au făcut un film – ”Semințe amare”.

Ziarul ”Pravda”, din 15 ianuarie 1967, publica extrase din raportul scriitorului Cinghiz Aitmatov la plenara Uniunii cineaștilor din URSS. Filmul lui Gagiu și Lîsenko era evidențiat pozitiv printre creațiile cinematografice realizate recent în  celelalte republici sovietice.

Filmul ”Semințe amare” a fost vizionat de 11 milioane de oameni. În RSSM  l-au văzut o sută de mii. După un an, a fost dat  și la televiziunea centrală a URSS.

Alte 60-70 milioane de spectatori. Unii secretari de partid, din regiuni și republici, telefonau la CC PCM. Își exprimau compătimirea pentru cele întâmplate în Moldova Sovietică după război.

Care credeți că putea  fi  reacția conducerii superioare de partid de la Chișinău? Leonid Mursa, directorul studioului ”Moldova-film”, eliberat din funcție. Pavel Molodeanu, redactorul șef – concediat.  Motivul: ”susținerea  tendințelor  naționaliste”. 

Ambii  nevoiți să plece din Chișinău. I-am întâlnit la Moscova, unde timp de doi ani au suferit, căutând ceva de lucru.

       În ianuarie 1980,  mă pregăteam să abandonez Moscova definitiv.  De aceea  l-am vizitat acasă pe Ion Druță, pe mentorul nostru literar. Am vorbit  și despre motivele  plecării mele la Cernăuți.  La despărțire mi-a  dat  cartea sa «Поле души человеческой», (editura «Советский  писатель», 1977), cu  următoarea  dedicație:

”Lui Mircea Drug care, într-un timp făgăduise atât de mult literaturii moldovenești  și care,  până la urmă, a avut curajul să nu vină cu nimic. Totuși, literatura așteaptă și, vorba aia – mai  bine târziu decât niciodată. Cu urări de bine în preajma Crăciunului ce vine. Ion Druță. 5-1-1980. Moscova”.

Am plecat amărât din cauza a trei detalii mici: venerabilul Ion Druță mi-a scris dedicația cu chirilice; din ”Druc” m-a făcut ”Drug”; mi-am dat seama că e pravoslavnic și  sărbătorește  Crăciunul pe stil vechi, ca rușii…

S-a întâmplat  așa că de atunci nu ne-am mai văzut.

       Colectivizarea (1949-1951). Ianuarie, 1950. Adunare generală la club. Fostul grajd al  lui Volodea Juşcu, deportat un an în urmă. Noi, copii satului, jos, la podea.  Cineva ne şopteşte: ”Nu vrem colhoz! ” 

Şi corul  nostru – amplifică: ”Nu vrem colhoz!” Până când miliţianul, venit  împreună cu polnomoșniku  de la raion, ne aruncă câte pe unul afară, peste geam.  Dirijorii noştri sunt arestaţi. Ca să intrăm cu toţii de bună voie în colhoz.

După adunarea generală l-au chemat pe tata la sovietul sătesc cu noaptea în cap. Spre seară a revenit clătinându-se, a deschis portiţa şi s-a prăbuşit. Mama, imediat, să facă scandal:

  ”Nu destul că  a scris cerere şi ne-a dat la  colhoz! S-a mai şi îmbătat. Nu l-am văzut în aşa hal niciodată, de când ne-am luat… Să  vină toate  neamurile lui Druc, să vadă ce sămânţă este!”

Tata, venindu-şi în fire, a spus ce s-a întâmplat:  l-a sovietul sătesc  miliţienii cu pistoale i-au băgat în beci. I-au ţinut toată ziua, fără apă, fără mâncare. Le-au dat drumul  numai  după ce au semnat că intră în colhoz de bună voie.

Acum, le pun cap la cap, ca să-mi aduc aminte: afară de polnomoşnici raionali şi comsomolişti, mai vedeam şi nacialnici  mari,  de la Chişinău. Familia noastră  îl ţinea  minte  pe unul Bodiu. Ne întrebam, la început, dacă nu e cumva vreo rudă de-a noastră.

Tanti Măriuţa, sora tatei, era măritată la Cuconeştii Vechi, după Andrei Bodiu. În Pociumbăuţi şi în satele vecine foarte mulţi poartă acest nume de familie.

Însă agronom-veterinarul venit din capitală, ca să stimuleze colectivizarea, nu vorbea româneşte.

Şi se scria  Ivan Ivanovici Bodiul  – varianta comodă rusofonilor: Bodiul, spre deosebire deBodiu, se pretează declinării. „Asta înseamnă că şi aista-i tot sovietic,  tot de peste Nistru”, am tras noi concluzia.

Transnistria e plină de nume româneşti modificate în manieră rusească sau ucraineană: Grossul, Racul, Bradulov,  Radul, Mâţul şi tot aşa…

Și astfel, ne-au colectivizat. L-au luat la colhoz şi pe Nonis. Armăsarul de prăsilă  a lui naş  Nicolae Văscan.  O frumuseţe de cal, cumpărat  în străinătate.

Era mândria familiei şi a satului Pociumbăuţi. Fostul stăpân se ruga în genunchi: ”Lăsaţi-mă să-l îngrijesc şi de-acu înainte! Pe cont propriu…” Nonis devenise acum proprietatea colhozului.

Președintele Jitniuk, un ucrainean din regiunea Odessa,  avea marea plăcere să se prezinte la raion călare pe armăsar.  Să-l invidieze şefii şi alţii de teapa lui…

L-a gonit peste măsură până l-a sleit de puteri. Ai, ce mai  plângea naş Niculae! L-am mai văzut plângând aşa, când  primise înştiinţare că Marin Văscan,  mezinul,  murise la  Oder, ca şi Stelian,  bărbatul Maduţei.

La șase martie 1953,  diriginta noastră, Iulia Cemârtan – o  tinerică din Zăicani –  a intrat  speriată  în clasă şi, fâstâcită, încurcând cuvintele, a bâiguit: ”Copii! Vreau să vă comunicceva radios!”  Sărăcuţa,  o fi vrut să spună, probabil, ceva dureros!  Era în ziua când a murit părintele popoarelor.

Acasă l-am găsit pe tata chiar că radios. În zi de lucru, el  nu bea nimic, dar acum se vedea bine că a coborât în beci, fiindcă îngâna un cântec interzis: ”Stalin, Stalin burduhos/Ce-ai dat lumea la colhoz!?”.  Mama  Ileana îl strunea: ”EI se bocesc, dar pe tine te umflă cântările!  Vrei să nu mai vezi soarele, să ne ducă în Siberia!?”

Îmi venea şi mie să cânt. În acel moment, mă solidarizasem total cu tată. Eram lămurit deja cine sunt EI și cine suntem NOI.

Secera şi ciocanul, pentru generaţia bunicilor şi părinţilor mei, nu erau nişte  piese de imagologie.

Basarabenii şi bucovinenii tratau cu umor, ironic, aceste unelte ţărăneşti simple, încălecate și transformate într-un simbol ideocratic de către bolşevici.

Şi aşa a fost până când gâştele colhoznice  – nomenclatura   şi mancurţii au alungat din Basarabia şi Bucovina toate gâştele sălbatice – care se încăpăținau să evoce viaţa normală din perioada interbelică.

Trăgeam adesea cu urechea la relatările şoptite ale foștilor combatanți. Am aflat atunci că Stalin şi-ar fi împuşcat soţia cu mâna lui. Că l-a degradat pe Jukov.

Mareşalul  trăia în imaginaţia  unor consăteni ca un fel de erou din folclorul nostru. Un făcător de bine, care  promisese să desfiinţeze colhozurile şi să  înapoieze ţăranilor  pământul…

Peste  mulţi ani, aveam să descopăr un tragic adevăr: nu numai  basarabenii  şi nord-bucovinenii  au suferit  în măreața Uniune, condusă de ” învăţătorul şi părintele popoarelor”.  Iată un exemplu tocmai din inima Rusiei.

În decembrie 1946, general-colonelul V. Gordov discuta în apartamentul său  cu soţia şi un adjunct, general-maiorul  F. Rîbalcenko.  Gordov le explica ce  anume l-a făcut să privească viaţa cu alţi ochi: 

„Alegerea mea ca deputat m-a distrus. Aceasta a însemnat pieirea mea. Am mers prin raioane. Şi când am văzut toată nenorocirea cu ochii mei, m-am schimbat complet.

Nu mai puteam să mă uit, să văd ce-i în jurul meu…  Vă spun, acum sunt convins: dacă astăzi se desfiinţează colhozurile, mâine va fi totul în ordine, şi piaţă va fi, produse, şi toate cele.  Lăsaţi  oamenii să trăiască! Au dreptul la viaţă, şi-au cucerit viaţa,  au luptat pentru ea!”.

Cei doi generali vorbeau despre situaţia de la ţară, despre înfometarea satelor Rusiei. Oamenii erau nevoiţi să mănânce pisici, câini, şobolani. F. Rîbalcenko îi spunea interlocutorului său:  din colhozuri se curăţă absolut totul, se mătură hambarele.

Nu le lasă nici măcar materialul semincer… Şi putem spune direct, colhoznicii îl urăsc pe Stalin şi-i aşteaptă sfârşitul… Ei speră că va muri odată Stalin şi vor scăpa de colhozuri (http://history.machaon.ru).

În ianuarie 1947, satrapii lui Beria îl arestează  pe V.N. Gordov, erou al Uniunii  Sovietice, general-colonel, fost comandant al armatelor  districtului militar Privoljsk.

Odată cu el erau arestaţi adjunctul său, general-maiorul G. I. Kulik şi şeful statului  major al aceluiaşi district, general-maiorul Râbalcenko.

Discuţiile înregistrate în apartamentele lui Gordov şi Kulik le-au fost fatale. Specialiştii MGB montaseră cea mai performantă tehnică de ascultare, procurată în SUA. Judecata a avut loc în august 1950. 

Tribunalul militar îi acuza de activitate antisovietică, intenţia de aşi trăda Patria, pregătirea unor  acte teroriste.

Fireşte, inculpaţii nu aveau cum să recunoască asemenea crime.

Au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Peste şase ani, aceeaşi justiţie sovietică i-a  reabilitat, deoarece dosarul „fusese fabricat” («Известия», 19 июля 1992 г.)

În acest context fac o remarcă: Bucuria mea și a multora,  când a murit Stalin, îndemnul unor ideologi ai comunismului de a reveni la leninism sau troțchism, nu e decât o eroare metodologică în abordarea proiectului ideocratic denumit și ”tragedia sovietică”. Simplificăm adeseori peste măsură trecutul dureros al Rusiei și-l personalizăm excesiv.

Pericolul “personalizării istoriei” constă în convingerea că odată Stalin dispărut, regimul comunist putea reveni la normalitate, la leninism.

În realitate însă, în Uniunea Sovietică și poate chiar în Rusia țaristă, nu au existat diverse regimuri, ci doar o legătură continuă între succesiuni politico-istorice. Stalin nu ar fi fost posibil fără Lenin.

Socialismul sovietic nu a fost niciodată o idee bună, pervertită pe parcurs de către  rușii și Stalin.

Bolșevicii nu au fost niște ”socialiști ratați”.

Ei au fost  socialiști consecvenți și buni. Socialismul, din start, a fost o eroare istorică. Nu Rusia  a compromis  și a desfigurat socialismul. Ea, a fost o națiune distrusă de socialism.

Am avut ocazia să cunosc Uniunea Sovietică profundă. Am văzut, în diverse regiuni ale Imperiului ideocratic, satele asfixiate.

Pe gâtul lor au rămas pentru totdeauna urmele ghearelor de fier ale ideocraților bolșevici.

Și mă temeam că satul basarabean şi nord-bucovinean va avea aceeași soartă. Și mă întrebam: Dacă Imperiul țarilor n-ar fi fost învins în Primul Război Mondial, care ar fi fost destinul țărănimii ruse?

Ce s-ar fi întâmplat cu o Rusie profund rurală, cu o intelighenție maximalistă și un stat șubrezit, lacunar?

Era posibilă oare o “alternativă istorică mai buna”? Greu de imaginat. Rusia ar fi ales, probabil, un dictator, păstrând însă proprietatea privată și premizele unei evoluției politico-economice ca în Germania, Italia sau Spania.

Dar să revin la țărănimea din teritoriile românești ocupate. Am sperat cândva că lumea copilăriei mele se va  metamorfoza lent, firesc, într-o calitate nouă, superioară.

Dar nu i-am dorit nicidecum acea funestă contopire cu oraşul şi dispariţia totală, pusă la cale de teoreticienii „comunismului ştiinţific”. Visam că, întorcându-mă cândva, voi descoperi un miracol: civilizația rurală din Basarabia şi Nordul Bucovinei, fierbând  în cazanul  ideocratic bolșevic,  nu s-a descompus definitiv.

Firește, cultura ţăranului român din satele basarabene şi nord-bucovinene n-avea cum să supravieţuiască intactă.

Ca peste tot în lume, industrializarea şi urbanizarea excesivă  au determinat o stare de fapt specifică. Însă civilizaţia noastră din perioada interbelică s-ar fi trecut în mod natural.

Aşa cum se trece o floare, care îşi pierde petalele, pentru a descoperi fructul în devenire. N-a fost să fie…  A trage coasa,  a treiera,  a măcina grâul  la moară şi a coace un cuptor de pâine nu e totuna cu incendierea unui lan în pârg. Focul şi spada nu sunt cele mai adecvate instrumente de schimbare în bine a vieţii umane.

Fiinţa românească era negată, exterminată treptat de piramida ideocratică a  imperiului de tip nou. Ceea ce nu-i tot una cu evoluţia firească.

În 1990-1992 eram  deputat în parlamentul de la Chişinău. Asistam adeseori la erupţii de ură. Trăiam pe viu încleştarea între gâştele colhoznice internaţionaliste și gâştele sălbatice naţionaliste.

Era limpede: deputaţii rusofoni din stânga Nistrului, din localităţile găgăuze şi bulgare, agrarienii basarabeni şi nomenclatura de partid vor merge până în pânzele albe, indiferent de consecinţe.

Pentru EI  păstrarea, apoi, după 1991, refacereaUniunii Sovietice,  însemna unica garanţie că vor dispune în continuare de privilegiile tradiţionale oferite lor de către Imperiul Ideocratic.

Fiind în fruntea guvernului RSSM, credeam, cu naivitate, că vom ieşi din impas. Că vom scăpa de sărăcie. Iar migraţia continuă de la sat spre oraş îşi va inversa direcţia.

Că, treptat, orăşenii se vor muta la ţară. Şi, odată cu refacerea  proprietăţii  private asupra pământului şi  tehnicii agricole, Basarabia şi Bucovina vor renaşte.

Încercam să întrevăd cum am putea transplanta  performanţele neo-ruralismului din ţările occidentale în condiţiile noastre de colonie sovietică.

Nu  pledam  însă pentru o copiere  oarbă a unor modele din afară.

În privința Uniunii Sovietice, în 1990, aveam o singură speranţă şi o singură certitudine. Speranţa că Imperiul  se va destrăma. Dar nu ştiam, nimeni nu ştia, că visul generaţiei mele va deveni realitate peste un an.  Şi certitudinea? Prima undă seismică a spulberat „lagărul socialist” şi a permis unificarea Germaniei.

A urmat a doua undă seismică şi a dispărut Imperiul, care, în 1940 ne-a răpit Basarabia, nordul Bucovinei şi ținutul Herța. Cu certitudine, va urma și a treia undă seismică…

La București, Ana Blandiana,  cunoscuta  scriitoare și luptătoare pentru libertate civică din România, îl lămurea pe venerabilul Corneliu Coposu:

„Prim ministrul Basarabiei  e fioros şi vrea să păstreze colhozurile”.  Fals! Vroiam  o schimbare, o restructurare, dar fără  a distruge industria și economia națională. 

Fără  înstrăinarea patrimoniului acumulat, timp de o jumătate de secol, prin sacrificii și eforturi comune.

Nu intenţionam să distrug  infrastructura și liniile tehnologice existente,  nici producătorii de bunuri materiale,  nici fabricile si uzinele, nici  stemul de irigaţie.

Doream să transform, diversificând forma de proprietate, reducând monopolul statului. Imaginam o revoluție managerială ca o soluție viabilă pentru  întreg spațiul românesc.

Am vizitat, în diverse ţări, zeci de întreprinderi de familie, mici şi mijlocii, din sectoarele agricultură și industrie alimentară,  materiale de construcție și industrie ușoară, industrie cosmetică şi farmaceutică.

Am văzut modele, care ar fi fost adecvate pentru Basarabia, Bucovina, pentru România  mea reîntregită.

La Chișinău, peste două decenii, Dumitru Diacov, un  veteran al luptei politice, născut în Kargapolie, regiunea Kurgan  (Federaţia Rusă),  într-o familie de basarabeni deportați, avea să constate mânios:

”Druc nu merita să fie decorat de preşedintele Ghimpu!”. De aceeași părere cu  fostul președinte al Parlamentului Republicii Moldova sunt și moldovenii stataliști combativi: ”De ce Mircea Druc n-a rămas la Chișinău? 

De ce nu și-a luat cetățenia Republicii Moldova?  De ce nu a refuzat distincția unui stat pe care nu-l recunoaște?”

Desigur, au dreptate. Evident, este un paradox. O inconsecvenţă din partea mea. Aflând că am fost decorat, aveam îndoieli serioase: să merg la Chişinău? Sau, mai bine, să comunic că renunţ la distincția acordată.

Au intervenit, însă, cu argumente serioase, mai multe persoane demne de tot respectul,  Decorația, ziceau ei,  reprezintă o ofrandă  adusă  Mișcării de renaștere națională.

Dintr-o structură clandestină a Mișcării  am făcut parte  și eu. De la 19 ani, din 1959,  până la prăbușirea Imperiului,  în 1991…

Paradoxal, nici  unii politicienii  cunoscuți, pretinși  stataliști, Nicole Andronic, Vladimir Solonari și alții, nu au rămas la Chișinău să moșească o ”națiune civică moldovenească”.

Au plecat mulți radicali din așa zisa tabără ”Anti Druc”, învingători la acea dată (1990-1991). Interesant, din ce motive?

Eu am  plecat din RM fiindcă știam: mă așteaptă soarta unionistului Nicolae Costin, primarul Chișinăului, un potențial președinte al RM. Clanul mafiot al agrarienilor și fosta nomenclatură imperială, în lupta lor pentru acapararea patrimoniului, nu ierta pe nimeni.

EI nu admiteau ca, la tot pasul,  să ”se împiedice de un ciot” sau de un ”drug”.  Aveau la îndemână diverse soluții, inclusiv lichidarea fizică.

Nu am acceptat cetățenia RM din principiu: nu pot considera drept Patrie cele şase judeţe din stânga Prutului, decretate stat independent, cu centrul la Chişinău. Nici cele cinci raioane sovietice din stânga Nistrului, cu centrul administrativ la Tiraspol.

Acestea s-au proclamat „republică moldovenească nistreană”  înaintea Republicii Moldova. 

Şi nici cele 20 de sate din sudul Basarabiei române, neomogene etnic, cu pretenţia lor nostimă de „republică găgăuză”, având capitală într-un centru raional de croială sovietică.

În condiţiile secolului XXI, să-i impui unui european un atare „patriotism de cătun” este din cale afară de puţin şi injust.

De aceea,  nu accept cetățenia nici a uneia din cele trei pretinse republici, și nu pot să le jur credinţă. Așadar, să am iertare, domnilor/tovarăși moldoveni de toate speciile!

Personal, nu am investit nici o speranţă  în proiectul „Republica Moldova”.

Această istorica realizare, sau anomalie  istorică, se datorează unor artizani basarabeni: Mircea Snegur, Dumitru Moțpan, Andrei Sangheli, Petru Lucinschi, Victor Pușcaș, Valeriu Daraban și alți fruntași stataliști. De aceea nu încerc sentimente de euforie sau de frustrare.

Pe rușii de profesie, și ei în rol de ”moldoveni statalişti”, îi întreb retoric: ar putea  oare regiunea Vologda (de la râul Vologda) să existe ca stat aparte? 

Dar  fostul Cnezat Novgorod, care e mai vechi decât Cnezatul Moscovia, s-ar putea uni cu Estonia? 

Aşa, din simple interese mercantile,  pentru a se integra, la o adică, în Uniunea Europeană?

E posibilă revenirea la situaţia de la începutul anilor 20 ai secolului trecut?  Am în vedere diverse proiecte de constituire, în Siberia şi Extremul Orient, a unor republici  separate de Rusia.

În principiu, totul e posibil. Important e să doreşti cu ardoare. Însă, pentru mine,  esenţa problemei constă în cu totul  altceva. Face să crezi, să investești speranțe,  în viitorul unui stat din stânga Nistrului cu o populaţie de trei sute de mii de oameni? 

Merită oare să improvizezi un stat din „trei judeţe şi o stână”, vorba regretatei Leonida Lari?

Da, merită, dacă obiectivul, urmărit de artizanii stătuleţului  respectiv, constă în cimentareabiurocraţiei, generatoare de  corupţie,  care duce, în final,  la o degenerare cumplită.

Paradoxul situații mele și confuzia ”moldovenilor stataliști” ar putea fi eliminate. Simplu, printr-o decizie a domnului Igor Dodon, actualul președinte al  Republicii Moldova.

Este prerogativa domniei sale de a-mi retrage decorația. Și, zău, n-am să-i port pică.

Menționez doar că există paradoxuri şi mai evidente. Ironie supremă: un ideocrat bolșevic, antiromân și înflăcărat promotor al politicii imperiale în RSS Moldovenească, a fost decorat de către preşedintele Emil Constantinescu cu Ordinul Național  „Steaua României”.

Iar pe liderii  unioniști  din Basarabia și Nordul Bucovinei nu-i invită nimeni nici măcar la recepţia de la Cotroceni, când  comemorăm Marea Unire de la 1918.

Nu reproşez nimănui nimic, e o simplă constatare.

Exact o jumătate de secol am locuit prin diferite colţuri ale Imperiului ideocratic sovietic. Ulterior, destinul  m-a purtat și pe alte meleaguri. Despre fiecare țară  și oraş  în  care am trăit, am învățat  și am lucrat  aş putea discuta  serios, cu pasiune.

Ceva, o părticică din suflet, mi-a rămas la Leningrad și la Moscova, la Rio de Janeiro și la Brasilia. Sunt cetăţean de onoare al oraşului american Miami şi al oraşului românesc  Buşteni. 

Dar când mă întreabă cineva care-i oraşul meu iubit, răspund, fără ezitare: Cernăuţi, desigur.  Fiecare om are un „oraş natal”.

Mă bucur când fetele mele zic: „Tată, îţi aminteşti, la noi la Cernăuţi, era…”  În acelaşi timp, am avut atâtea lucruri de făcut şi la noi, la Chişinău, în Basarabia noastră.

Din octombrie 1993, locuiesc în Țara mea România.

Afirm însă, cu tărie: nici raţiunea, nici sufletul nu vor admite vreo dată  că „la Cernăuţi, în Nordul Bucovinei, n-aşi fi la mine acasă”.

Din București mai plec în Basarabia mea înstrăinată cu diverse ocazii. Când mai plăcute, când mai triste. Dar în Bucovina mea înstrăinată, la Cernăuți, nu mai pot ajunge. Autoritățile de la Kiev, în  luna mai 2015, m-au declarat  persoana non grata. Se întâmplă asta, acum, cu mulți cetățeni români, în majoritate profesioniști din  mass-media, care scriu și spun  adevărul despre Bucovina noastră.

Există, însă, și alte fenomene care pe mine, personal, mă amărăsc, deoarece nici atunci, în 1990-1992,  și nici mai târziu, nu aș fi  admis  că voi ajunge  zile să văd și să aud:

– de niște clanuri mafiote, băieți deștepți, baroni locali și oligarhi în locul detestaților președinți de colhoz, directori de sovhoz și secretari de partid/politruci;

– de niște tineri basarabeni trimiși chiar de mine, în 90, la studii în România și care, ulterior, ocupând posturi înalte de conducere la Chișinău, să fie condamnați  pentru… corupție;

– de niște preoți pravoslavnici basarabeni îndrumând electoratul Republicii Moldova să voteze președinți (unul comunist și altul socialist), antioccidentali, rusofili și românofobi prin definiție și excelență;

– de un  lider OSTK,  fost lector la Universitatea din Tiraspol, fost ideolog al separatismului, militând  acum, la Chișinău, pentru integrarea RM  în UE și NATO;

– de un fost cetățean sovietic, născut la Chișinău, emigrat în Israel ca sionist înflăcărat, revenit în RM, în 2004, ca antiromân, monarhist, militant înrăit pentru Uniunea Eurasiatică și adept al conceptului  ”Moscova – a Treia Romă”;

– de un lider unionist declarat, președinte al Frontului Popular Creștin Democrat din  Moldova,  ales  în 1993  la un congres, devenit  ulterior un promotor al ideocrației eurasiatice și un antiunionist „iluminat” de o revelație bizară: ”partea devine întreg”;

– de un ex-președinte al RM, care, intervievat de un românofob înveterat, (ca și întreaga echipă de la ziarul «Комсомольская правда» md.), reiterează declarația sa făcută la Vilnius în aprilie 2017:

«В 1940 году вы, как и мы, были оккупированы, только Литва была государством, мы же были как часть Румынии  и в прошлом часть Российской империи»;

– de un deputat în parlamentul RM, doctor în științe politice, absolvent al  SNSPA (Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative, Bucureşti), un antioccidental combativ și  susținător al statalității RM integrate  în virtuala Uniune Eurasiatică;

– de o fiică a unor români basarabeni deportați, în rol de președinte al unui partid  politic, care promovează  încrâncenat interesele Kremlinului în  Republica Moldova.

Concluzia: la ora actuală orice este posibil în Republica Moldova, în  România,  în Europa și pe întreaga planetă. Lumea se schimbă.

Cu siguranță, vom  mai avea multe și diverse  surprize. Inclusiv, și pentru faptul, tot mai vizibil, că nava  amiral ”Ideocrația”  plutește  în derivă către  recifele  numite ”Idiocrația”, despre care scriitorul Virgil Ierunca ne spunea, încă pe la 1985, ca este  ”o castă conducătoare nepricepută, obtuză și venală”.

Au trecut peste două decenii  de la colapsul Imperiului ideocratic sovietic. Principiile pe care le-am formulat în campania electorală din 1992, când am candidat la preşedinţia României, sunt viabile şi fac procesul Re-unirii ireversibil. E vorba de sincronizare,interferenţă şi transplant pentru orice acţiune tactică în această direcţie.

Conjunctura externă pare a fi mai favorabilă decât în 1991. Atâta lume occidentală se dădăceşte cu cele 6 judeţe basarabene  din  perioada  interbelică şi cu cele cinci raioane de peste Nistru! (De facto,  ne-am pricopsit  cu două stătulețe  separate, dintre care unul chiar recunoscut la ONU).

Ca unionist și ”naționalist fără leac”,  vorba lui Ion Coja, mă consider  un învingător. Mă conduc în continuare de principiul formulat în 1990: „Cugetă şi acţionează ca şi cum România  ar reîntregită în Dacia lui Zalmoxe”.

Unirea încă nu a fost decretată, ca în 1918. Acum Unirea se construieşte. Încet, sigur, durabil. Prin prisma ochelarilor mei constat: în ultimii 25 de ani, calitativ şi chiar cantitativ,  am reuşit mai mult decât în cei 21 de ani, când Basarabia era în componenţa României regale.

Asta nu înseamnă că reușitele noastre nu ar fi fost cu mult mai substanțiale și evidente,  dacă ne-am reunit în 1991.

În prezent, barierele în calea Re-unirii, comparativ cu 1990, sunt mai multe, însă mai puţin rezistente decât cele ruso-sovietice. Componenta cea mai vulnerabilă atunci era Bucureştiul: evenimentele de la Târgul Mureş, mineriadele (astăzi pe rol la tribunal), dezindustrializarea galopantă, privatizarea  frauduloasă şi pericolul scenariului iugoslav.

Astăzi, destinele Re-unirii depind în mod preponderent de voinţa  elitelor de la Chişinău şi Bucureşti.

Situația din Basarabia – haosul opțiunilor geopolitice şi mafia economică transnațională reprezintă obstacolul principal în calea Re-unirii.

Și, bineînțeles, degradarea politicului, inconsistența doctrinară a partidelor și luptele intestine în legislativul și executivul României sunt de asemenea bariere serioase.

Dar tânăra generație din întreg spațiul românesc, susținuți de românii din jurul actualului Stat Român și din diaspora, vor escalada  toate barierele în cale Re-unirii.

 

 

Surse: http://basarabialiterara.com.md/?p=26270

Articol: MIRCEA DRUC: VAE VICTIS SAU VAI DE CEI ÎNVINȘI! (ELIBERATORII – PARTEA A 2-A )

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Druc

 

Mircea Druc, un român unionist.

Mircea Druc (n. 25 iulie 1941, satul Pociumbăuţi, comuna Zăicani, plasa Rîşcani, judeţul Bălţi) este un om politic din Republica Moldova, care a îndeplinit funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri al Republicii Sovietice Socialiste Moldova în perioada 25 mai 1990 – 28 mai 1991.

A studiat la Facultatea de istorie şi filologie a Universităţii de Stat din Chişinău (1957-1960), apoi la Facultatea de Filologie, secţia limbi romanice (limba şi literatura spaniolă, limba franceză şi limba portugheză) din cadrul Universităţii de Stat din Leningrad (1960-1964).

Urmează apoi studii de doctorat în economie la Institutul Americii Latine al Academiei de Ştiinţe din URSS de la Moscova (1967-1970), cu teza de doctorat: „Rolul infrastructurii (mijloacele de transport) în procesele de integrare economică a ţărilor latinoamericane”. În anul 1970 a urmat un curs post-doctorat de „Bazele ştiinţifice ale conducerii în sfera producţiei” la Facultatea de Economie de la Universitatea de Stat „Lomonosov” din Moscova.

În anul 1970, revine în RSS Moldovenească, unde este numit ca profesor de ştiinţe administrative la Institutul Politehnic din Chişinău.  

În anul 1972, Comitetul raional Lenin din Chişinău al Partidului Comunist al Moldovei decide excluderea lui Druc din Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) cu următoarea justificare „pentru tolerarea opiniilor naţionaliste, a eşecului de a le opri şi a pierderii de vigilenţă” .

Cu această ocazie, este concediat automat de la Institut şi numit pe postul de cercetător ştiinţific şi specialist principal al Centrului de Organizare Ştiinţifică a Muncii şi Conducerea Producţiei al Ministerului Industriei Alimentare din RSS Moldovenească.

 

 

 

 

 

 

În anul 1990, Mircea Druc este ales ca deputat al Frontului Popular (FPM) în Sovietul Suprem al RSS Moldova. La data de 25 mai 1990, este ales prim-ministru al RSS Moldova de către Sovietul Suprem al RSSM.

În această calitate, el cumula şi funcţia de membru în guvernul sovietic, participând de două ori pe săptămână la şedinţele executivului de la Moscova.

Guvernul condus de Mircea Druc a promovat un amplu program de reforme politice, economice şi sociale care urmăreau desprinderea RSS Moldova de URSS şi reducerea dependenţei RSSM de instituţiile de la Moscova, în scopul obţinerii independenţei RSSM:

a înfiinţat primele structuri ale Armatei Naţionale, Poliţiei Naţionale, Trupelor de Carabineri (după modelul italian) şi a serviciilor speciale de informaţii;
a introdus limba română ca limbă de predare în şcoli, licee şi universităţi;
a fondat Academia de Studii Economice şi Academia Naţională de Poliţie, cu sediul la Chişinău;
a contribuit la deschiderea la Chişinău a liceelor bilingve român-francez, român-spaniol, român-englez, român-italian, român-german;
a contribuit la trimiterea la studii în România şi în alte ţări a peste 3.000 de studenţi, doctoranzi şi elevi;
a eliminat Partidul Comunist din viaţa socială.
Mircea Druc a condus delegaţii guvernamentale în Rusia, Ucraina, Lituania, Letonia, Estonia, Georgia, Italia, SUA, Iugoslavia şi România.

În perioada cât a fost prim-ministru, a fost inaugurată tradiţia podurilor de flori peste Prut.

Mircea Druc a refuzat să înceapă procesul de privatizare din Republica Moldova, aşteptând adoptarea Legii Băncii Naţionale (pentru emiterea monedei naţionale) şi Legea despre cetăţenie, cu scopul de a evita vinderea activelor întreprinderilor din RSS Moldova către cetăţenii din alte ţări.

Mirce Druc a fost destituit din funcţia de prim-ministru la 28 mai 1991 de către preşedintele Mircea Snegur, după ce a primit un vot de neîncredere din partea Parlamentului unicameral al RSS Moldoveneşti.

Nu a putut să candideze la alegerile directe din decembrie 1991 pentru funcţia de preşedinte al Republicii Moldova, pentru că nu îndeplinea termenul minim de locuire în ultimii 10 ani în Republica Moldova, condiţie prevăzută în Legea electorală.

La cel de-al treilea Congres al Frontului Popular Creştin-Democrat din Moldova, desfăşurat în perioada 15-16 februarie 1992 la Chişinău, a fost ales în funcţia de preşedinte al acestui partid.

La data de 24 ianuarie 1992, cu ocazia desfăşurării la Iaşi a primei Convenţii a Consiliului Naţional al Reîntregirii, Mircea Druc a fost ales în unanimitate ca preşedinte al acestei organizaţii.

Mircea Druc a primit cetăţenia română prin naştere în anul 1941 şi fără voia sa i s-a atribuit cetăţenia sovietică. La cererea sa, la data de 6 iulie 1992, a redobândit cetăţenia română, renunţând la cetăţenia Republicii Moldova, deoarece acest stat nu admitea dubla cetăţenie.

Este adept al reunificării Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa cu România.

Mircea Druc a candidat ca independent la preşedinţia României la alegerile din 27 septembrie 1992, având o platformă unionistă şi fiind susţinut de Partidul Ecologist Român, Frontul Popular Creştin Democrat, Asociaţia Mondială „Pro Basarabia şi Bucovina” şi alte formaţiuni din spaţiul românesc.

Fără sprijinul unui partid puternic, Mircea Druc a ieşit pe ultimul loc din cei 6 candidaţi cu 326.866 voturi (adică 2,75% din totalul voturilor).

În anul 1992, a înfiinţat Partidul Naţional al Reîntregirii în România al cărui preşedinte a fost. Partidul şi-a schimbat ulterior denumirea în Partidul Reîntregirii Opţiunea Dacolatină (POD), obţinând la alegerile din anul 1996 locul 24 in ierarhia partidelor, cu 0,23% din voturi (28.622 voturi).

În anul 1995, el a fost numit preşedinte al Comitetului de iniţiativă şi organizare al Primului Congres Mondial al Refugiaţilor şi Descendenţilor Acestora din teritoriile româneşti ocupate de fosta Uniune Sovietică, care s-a desfăşurat la Iaşi în perioada 30 iunie – 2 iulie 1995.

La data de 20 octombrie 1999, Valeriu Tabără, preşedintele Partidului Unităţii Naţionale Române (PUNR) şi Mircea Druc, preşedintele Partidului Reîntregirii Opţiunea Daco-Latină, au semnat protocolul de fuziune, prin absorbţie, de către PUNR a PRODL, Mircea Druc fiind numit în funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional al PUNR.

În perioada septembrie – decembrie 2004 a fost membru al Partidului România Mare. El a explicat că s-a orientat către PRM, întrucât acesta este partidul cel mai apropiat de idealul naţional şi mai puţin corupt de pe scena politică autohtonă .

La alegerile din noiembrie 2004, a fost candidat pe prima poziţie de pe lista PRM la Senat în judeţul Botoşani, dar nu a fost ales.

Între anii 2005-2008, prof. dr. Mircea Druc a deţinut funcţia de consilier al Preşedintelui Camerei de Comerţ şi Industrie a României (CCIR).

La alegerile din noiembrie 2008, Mircea Druc a candidat pentru un loc de deputat în Colegiul Uninominal 8 Camera Deputaţilor din judeţul Suceava (Colegiul Siret-Fălticeni), fiind sprijinit de Partidul Democrat-Liberal.

A obţinut doar 22,85% din voturi , clasându-se pe locul al doilea după deputatul Eugen Bejinariu (PSD+PC).