NARAȚIUNI FALSE care derivă din metanarațiunea naționalistă a TURCIEI

©Archives de la Cité  |   Semnarea Tratatului de la Sèvres

Turcia: metanarațiunea naționalistă și narațiuni false care derivă din aceasta

Un caz aparte pentru studiul narațiunilor false îl reprezintă Turcia, întrucât sistemul educațional, politica, mass-media și viață socială a acestei țări sunt marcate de generații întregi, de teorii ale conspirației într-o cheie naționalistă, scrie https://www.veridica.ro/analize/turcia-metanaratiunea-nationalista.

Acestea încep în principal în perioada extrem de tulbure a prăbușirii Imperiului Otoman și a înființării Turciei moderne, gândită ca o republică laică și națională.

Narațiunile construite în baza acestor teorii ale conspirației au împrumutat și elemente din perioada otomană, procesul fiind mai accentuat odată cu venirea la putere a islamiștilor lui Recep Tayyip Erdoğan.

Scopul primar al acestor narațiuni este să justifice supremația statului – iar mai recent, a regimului aflat la putere – în fața cetățenilor.

Sindromul Sèvres și obsesia statului-națiune asediat

Una dintre cele mai vechi metanarațiuni este așa-numitul “sindrom Sèvres”. Acesta se referă la Tratatul de la Sevres, din 1920, prin care învingătorii din Primul Război Mondial au luat act de sfârșitul Imperiului Otoman, au împărțit teritoriul acestuia și au creat statele independente ale Armeniei și Kurdistanului în estul Anatoliei. Turcilor le-a rămas doar un teritoriu restrâns în centrul Anatoliei.

Acesta avea să devină baza din care și-au lansat războiul de eliberare națională (1919 – 1923) sub conducerea lui Mustafa Kemal Atatürk.

Foto: Mustafa Kemal Atatürk (n. 1881 Salonic, Imperiul Otoman – d. 10 noiembrie 1938, Beşiktaş , İstanbul ili, Turcia, a fost un militar și politician turc, fondatorul și primul președinte al Republicii Turcia.

Tratatul de la Lausanne din 1923 a pus capăt acelui război și a recunoscut noua republica turcă între granițe care, în mare, se suprapun cu cele actuale.

Turcii n-au reușit însă să treacă vreodata peste “sindromul Sèvres”, adică teama colectivă de pierderi teritoriale și subminare unității și suveranității naționale de puteri europene și globale.

Această mentalitate “de asediu” a pătruns în toate straturile societății turcești și reprezintă un fel de metanarațiune de temelie a patriotismului naționalist care se află în centrul politicilor interne și politicii externe a Turciei (Karaosmanoğlu 2000; Guida 2008).

Vârful de lance al acestui tip de naționalism de asediu ar fi așa-numitul “stat profund” (deep state), adică acea rețea de birocrați, în special din zona securității și siguranței statului, care scapă controlului democratic și au dat tonul politicilor statului turc de generații.

Majoritatea partidelor politice cultivă acest naționalism de asediu într-o măsură mai mică sau mai mare, însă Partidul Acțiunii Naționaliste (Millietçi Hareket Partisi, MHP) este considerat a fi, în general, reprezentativ pentru rețelele statului profund.

O particularitate a statului profund din Turcia este că, în continuarea unei tradiții otomane, a lucrat întotdeauna cu grupări infracționale și traficanți de droguri, o colaborare care s-a intensificat în timpul “războiului murder”purtat în ultima jumătate de secol pentru a combate separatismul kurd (Gingeras 2011; 2017; Söyler 2015).

Această paranoia a asediului specifică naționalismului de stat din Turcia este pusă pe un piedestal atât de înalt încât poate să justifice orice acțiune, chiar și cooperarea dintre stat și grupări infracționale, dacă aceasta duce la distrugerea celor percepuți drept inamici.

Metanarațiunea naționalistă nu reprezintă o ideologie menită să furnizeze o alternativă în competiția politică cu ideologiile altor formațiuni. Metanarațiunea naționalismului turcesc reprezintă, mai degrabă, o narațiune a puterii și autorității statului, care nu este însă utilizată în folosul comunității naționale de cetățeni, cum pretinde, ci pentru a securiza statul împotriva cetățenilor.

Aleviții și kurzii: inamicul intern care amenință omogenitatea națiunii

Sub regimul republican, după ce populațiile de greci și de armeni au fost reduse în mod dramatic, cele mai mari amenințări au fost identificate în grupări de stânga (în special în timpul Războiului Rece) și în minorități, în special secta musulmană a aleviților și minoritatea etnică a kurzilor, unde ținta au fost separatiștii și Partidul Muncitorilor din Kurdistan. 

Deși aleviții și kurzii reprezintă aproximativ un sfert din populația țării, Ankara nu recunoaște legal existența altor minorități în afară de cea ortodoxă (greci, armeni etc.) și cea evreiască; ambele sunt nesemnificative din punct de vedere numeric.

Politicienii și mass-media naționalistă turcă privesc cu suspiciune conceptul de drepturi ale minorităților, văzând în acestea un potențial de divizare a țării și națiunii.

Această perspectivă este strâns legată de metanarațiunea sindromului Sèvres și este codificată atât în Tratatul de la Lausanne cât și în toate constituțiile Republicii Turce.

Acestea din urmă recunosc doar non-musulmanii drept minorități (dar nu și pe aleviți) în baza unei interpretări minimaliste a prevederilor Tratatului de la Lausanne. Deși aleviții sunt diferiți de musulmanii sunniți (alevismul este puternic influențat de șiism și de practicile sufi) le-au fost asimilați acestora, iar kurzii sunt tratați ca musulmani și asimilați majorității etnice turce, chiar dacă limba lor este în mod fundamental diferită de turcă.

Începând cu Constituția din 1961, toate legile fundamentale ale Turciei au proclamat caracterul “naționalist” și indivizibilitatea teritoriului și națiunii Republicii, a cărei unică limbă oficială este turca. În consecință, exercitarea drepturilor și libertăților depinde de respectarea definiției monolitice a statului și națiunii.

Această logică constituțională a supraviețuit tuturor reformelor lanste în contextul procesului de aderare la Uniunea Europeană. (Özbudun and Gençkaya 2009).

Una dintre cele mai durabile narațiuni secundare a metanarațiunii cu sindromul Sèvres este legată de separatismul și terorismul minorităților, în special a celei kurde. Este adevărat că Partidul Muncitorilor din Kurdistan (Partiya Karkerên Kurdistanê‎, PKK) a fost desemnat organizație teroristă de majoritatea comunității internaționale, cu excepția Rusiei și a altor câtorva entități.

Totuși, legile Turciei cu privire la terrorism sunt atât de vagi – un fapt subliniat de rapoartele anuale ale Comisiei Europene cu privire la progresele făcute de această țară către integrarea europeană – încât acțiuni în instanță legate de terorism sunt deseori deschise împotriva unor partide, a unor politicieni sau a unor activiști pentru drepturile omului și ale minorităților naționale.

Nenumărați cetățeni turci de etnie kurdă au fost trimiși în judecată și încarcerați în ultimele decenii pentru că ar fi făcut parte și/sau ar fi ajutat PKK-ul sau grupări affiliate acestuia. Zeci de mii de turci și kurzi și-au pierdut viața în conflictul armat dintre stat și PKK. Politicienii naționaliști din majoritatea partidelor, precum și mass-media mainstream au un discurs naționalist în această logică a conflictului, care deseori țintește minoritățile în general și pe kurzi în special.

Un astfel de discurs pleacă de la o premiză falsă, în condițiile în care atât actualul Partid Democratic al Poporului (Halkların Demokratik Partisi, HDP) pro-kurd, cât și PKK-ul au abandonat de ani de zile în mod official idea de secesionim, pentru a promova treptat obiectivul unei autonomii democratice pentru kurzii din Turcia (Gunes 2011: 90).

Naționalismul anti-occidental al islamiștilor

Metanarațiunea care pleacă de la sindromul Sèvres stă, de asemenea, la baza discursului naționalist al actualului regim al lui Recep Tayyip Erdoğan, un regim care reprezintă personificarea statului. Narațiunea regimului se înscrie în obsesia metanarațiunii tradiționale naționaliste vis-a-vis de supraviețuirea statului care este văzut ca fiid superior indivizilor și drepturilor lor.

Regimul Eeroğan a adăugat și așa-numita viziune neo-Otomană în politica externă, care a dus la narațiunea privind statutul Turciei de mare putere într-o regiune care include Europa, Marea Neagră, Caucazul, Mediterana de Est, Orientul Mijlociu și vecinătatea acestuia (Pakistanul) și Africa musulmană. În inima acestei narațiuni este o teză cu privire la identitatea națională turcă în care se pune accentul pe Islam și pe trecutul otoman.

Rădăcinile actualualui regim se găsesc în mișcarea eminamente anti-Kemalistă și atni-occidentală a lui Necmettin Erbakan, fondată în 1969 sub numele de Viziunea Națională (Millî Görüş), care pretinde că are milioane de adepți în întreaga lume. Vederile anti-europene ale lui Erbakan erau extrem de cunoscute.

Criticând eforturile Turciei de a se alătura Comunității Economice Europene în anii ’70, Erbakan a spus că “copiii acestei mărețe națiuni nu își au locul într-o oală creștină, drepturile și libertățile suverane nu pot fi abolite de o comunitate creștină.

Viitorul și interesele Turciei pot fi protejate doar prin formarea unei piețe commune musulmane în care legăturile culturale și istorice sunt puternice” (Cayhan 1997: 89).

În timpul regimului Erdogan, această expresie turcă a Islamului politic a fost armonizată cu simpatii fățișe față de Frații Musulmani, o organizație care este de asemenea anti-occidentală, rezultatul fiind un fel de suveranism Islamic care a stat în mare măsură la baza acțiunilor de politică externă ale Ankarei din ultimul deceniu.

La baza acestor acțiuni stă o narațiune naționalistă potrivit căreia :

(1) Turcia este în mod legitim un jucător major în regiunea sa;

(2) Turcia are capacitatea de a acționa ca un astfel de jucător;

(3) Ambițiile regionale ale Turciei sunt obstrucționate de legăturile tradiționale cu Occidentul cultivate de republica Kemalistă laică. În consecință, este nevoie de o re-orientare către Est.

Toate aceste premize sunt false dar, întrucât apar în așa-numita doctrină a Patriei Albastre (Mavi Vatan), pentru moment ele continuă să ghideze politica externă a Turciei.`

Justificarea derivelor autoritare: regimul e statul

În categoria narațiunilor menite să securizeze regimul Erdoğan, există unele prin care se caută întărirea controlului autoritar asupra statului turc.

Premiza falsă de la care pleacă aceste narațiuni este că “noua Turcie” (yeni Türkiye) aflată sub conducerea lui Erdoğan și a Partidului Justiție și Dezvoltare (Adalet Kalkınma Partisi, AKP) funcționează mai bine decât fosta Turcie, cea Kemalistă.

Această premiză se bazează pe afirmații potrivit cărora noua Turcie este:

(1) mai democratică și mai echitabilă;

(2) mai inclusivă în ceea ce privește grupuri excluse anterior – adică musulmanii conservatori;

(3) condusă mai eficient de când a fost adoptat sistemul prezidențial.

Aceste narațiuni prezintă regimul ca fiind în permanență amenințat de puteri străine (Statele Unite și Europa/Uniunea Europeană) sau de inamici interni ca mișcarea lui Fethullah Gülen, partidele de opoziției sau PKK-HDP.

În mod previzibil, toți acești inamici sunt de vină în cazul în care regimul nu reușește să își îndeplinească oricare din numeroasele sale promisiuni, astfel încât tribunalele și închisorile sunt mereu pline.

În concluzie, există două categorii principale de narațiuni false în Turcia. Prima conține narațiuni legate de relația dintre statul turc și minorități, în special cea kurdă, care este semnificativă numeric și prezintă provocări.

Natura delicată a acestei relații reprezintă un teren fertile pentru o multitudine de narațiuni publice și premize false al căror scop nu este acela de a rezolva problemele minorității respective ci de a securiza statul împotriva sa.

A doua categorie include narațiuni menite să securizeze regimul în fața unor amenințări externe (politica externă) și inamici interni.

Acest tip de discurs face recurs la naționalism (nu la patriotism).

În cazul specific al Turciei, discursul despre securizarea regimului se alimentează de la o cultură politică foarte veche și o metanarațiune care pune accentul pe securizarea statului împotriva propriilor cetățeni.

Bibliografie:

Anderson, B. (2006) Imagined Communities, London: Verso.

Buzan, B., O. Wæver, and J. de Wilde (1998) Security: A New Framework for Analysis, Boulder:             Lynne Rienner.

Cayhan, E. (1997) Dünden Bugüne Türkiye-Avrupa Birliği İlişkileri ve Siyasal

            Partilerin Konuya Bakışı [Turkey-European Union relations and the Positioning of             Political Parties from Yesterday to Today], Istanbul: Boyut Kitaplari.

Gingeras, R. (2011) „In the Hunt for the ‘Sultans of Smack’: Dope, Gangsters and the       Construction of the Turkish Deep State”, The Middle East Journal, 65(3), 426-441.

Gingeras, R. (2017) Heroin, Organized Crime and the Making of Modern Turkey, Oxford: Oxford           University Press.

Guida, M. (2008) „The Sèvres Syndrome and ‘Komplo’ Theories in the Islamist and Secular           Press”, Turkish Studies, 9(1), 37-52.

Gunes, C. (2011) The Kurdish National Movement in Turkey: From Protest to Resistance,             London: Routledge.

Jenkins, G. (2008) Political Islam in Turkey: Running West, Heading East? New York and            Basingstoke: Palgrave Macmillan.

Karaosmanoğlu, A. (2000) „The Evolution of the National Security Culture and the Military in     Turkey”, Journal of International Affairs, 54(1), 199-216.

Özbudun, E. and Ö.F. Gençkaya (2009) Democratization and the Politics of Constitution-making in Turkey, Budapest and New York: Central European University Press.

Söyler, M. (2015) The Turkish Deep State: State Consolidation, Civil-Military Relations and          Democracy, London and New York: Routledge.

Wæver, O. (2011) „Politics, security, theory”, Security Dialogue 42(4-5), 465-480.

Publicitate

PROPAGANDA IMPERIALĂ RUSĂ ÎMPROAȘCĂ MINCIUNI ÎN MASS MEDIA: ”Suplimentarea forțelor NATO în România e aberantă întrucât Rusia nu amenință pe nimeni”

©EPA-EFE/MAXIM SHIPENKOV  |   Purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, în timpul unei conferințe de presă anuale a ministrului rus de externe Serghei Lavrov la Moscova, Rusia, 14 ianuarie 2022

Suplimentarea forțelor NATO în România este aberantă, întrucât Rusia nu intenționează să atace alte state și promovează pacea, potrivit purtătoarei de cuvânt al MAE rus, evocată de publicația https://www.veridica.ro/ro/stiri-false/fake-news.

Aceasta a ignorat tocmai motivul consolidării prezenței NATO în Est – politica agresivă a Moscovei.

ȘTIRE:  „Argumentele NATO, invocate pentru consolidarea prezenței în Europa de Est, inclusiv prin desfășurarea a unor grupuri de luptă în România sunt aberante, Rusia nu intenționează să atace pe cineva, a declarat purtătorul de cuvânt al MAE al Rusiei, Maria Zaharova.

[…]

“Militarizarea regiunii Mării Negre, e o veche inițiativă a NATO. Intenționează oare alianța să transforme această regiune cu adevărat pașnică de cooperare într-o arenă pentru bătăliile geopolitice, de rivalitate… Concentrarea militară a blocului Nord-Atlantic este justificată de o imaginară amenințare rusească. Din câte înțeleg, inclusiv și această isterică din ultimele săptămâni la fel este legată cu o prezența forțelor rusești în apropiere de frontiera rusească care determină alianța să se apere […]Rusia nu amenință statele NATO, nu intenționează să le atace, precum nu intenționează să atace și alte state. Promovăm o politică de pace, ne pronunțăm pentru păstrare a păcii, pacea este una din principalele valori ai țării noastre, în special pe teritoriul țării noastre”, a subliniat ea.

NARAȚIUNI: 

1. Nu există vreo amenințare din partea Rusiei care să justifie consolidarea prezenței NATO în România.

2. NATO vrea să militarizeze Marea Neagră.

3. Rusia nu amenință statele NATO și nu intenționează să atace o altă țară.

4. Rusia promovează pacea.

CONTEXT/ETOS LOCAL: Rusia a mobilizat, începând cu sfârșitul anului 2021, efective semnificative și tehnică de luptă în jurul Ucrainei – la Marea Neagră și în Crimeea ocupată, de-a lungul frontierei ruso-ucrainene și în Belarus. Această postură agresivă a fost dublată de revendicări ultimative ale Moscovei, care vrea garanții că NATO nu va primi vreodată Ucraina în rândurile sale, dar și că Alianța își va retrage, practic, forțele din statele membre ex-comuniste.

Agresivitatea Rusiei în regiune nu este un fenomen nou. În 2007 a lansat un atac cibernetic masiv împotriva Estoniei, în 2008 a invadat Georgia, în 2014 a invadat și anexat peninsula ucraineană a Crimeii. Agresivitatea Rusiei a generat îngrijorări în rândul statelor NATO, mai ales începând cu 2014.

Țările membre ex-comuniste sau ex-sovietice, care au o experiență istorică nefastă cu Rusia, mai întâi cu Imperiul Țarist, apoi cu URSS, care le-a impus regimuri totalitare comuniste și a menținut, în multe dintre ele, și contingente militare, au solicitat consolidarea flancului estic al Alianței Nord-Atlantice. Una dintre măsurile luate de NATO a fost formarea a patru grupuri de luptă în Polonia și statele baltice, ale căror efective totale se ridică la aproximativ 4500 de militari.

Actuala criză de la granițele Ucrainei a determinat Alianța să își consolideze și mai mult forțele din flancul estic. Statele Unite, principala putere militară NATO, au trimis cele mai importante efective suplimentare, câteva mii de militari dintre care o mie în România, în Task Force Cougar. Este vorba de o detașare temporară, așa că în cadrul Alianței s-a pus problema formării unui grup de luptă, similar cu cele din Polonia și statele baltice, care să fie prezent permanent în România; Franța s-a oferit să conducă respectivul grup.

OBIECTIV: Să victimizeze Rusia, prezentând-o ca o țintă a agresivității NATO. Să submineze măsurile NATO de consolidare a flancului estic.

DE CE SUNT FALSE NARAȚIUNILE: „Mobilizarea forțelor rusești în preajma Ucrainei reprezintă o amenințare și pentru state membre NATO dat fiind că un conflict în Ucraina ar putea să le afecteze și lor securitatea, fie și indirect, prin valurile de refugiați. Rusia a avut însă un comportament agresiv și față de state membre NATO – campanii de dezinformare și fake news și tentative de amestec în procesele electorale, toate menite să îi destabilizeze intern, hărțuieli constante ale avioanelor și navelor NATO din Marea Baltică și Marea Neagră, o retorică dură față de Alianță etc.

Oficiali ruși au spus de-a lungul timpului că România poate fi o țintă a Rusiei întrucât găzduiește scutul anti-rachetă, Moscova. În plus, statele din regiune, care au experiența agresivității istorice a Rusiei, sunt în mod real îngrijorate atunci când, nu departe de granițele lor, Rusia mobilizează forțe atât de importante.

Afirmațiile privind militarizarea regiunii Mării Negre de către NATO sunt, de asemenea, false. Prezența forțelor NATO la Marea Neagră este puternic limitată de Convenția de la Montreaux. Potrivit acesteia, statele care nu sunt riverane Mării Negre pot trimite simultan în Marea Neagră doar un număr limitat de nave și pentru o perioadă limitată de timp. Din statele NATO riverane, România și Bulgaria nu au reușit să își modernizeze suficient marina de război. În ceea ce privește țările care nu sunt membre NATO, Rusia a distrus, practic, în 2008 și 2014, marinele militare ale Georgiei și Ucrainei. Rezultatul este că Rusia este puterea dominantă la Marea Neagră și ea e cea care a militarizat această regiune.

În ceea ce privește asigurările Rusiei că nu intenționează să atace această țară și promovează pacea, este de notat că, în spațiul ex-sovietic, Rusia a dus campanii brutale împotriva rebelilor islamiști ceceni, distrugând practic Groznîi, a intervenit în 1992 alături de forțele separatiste din Transnistria, a purtat războaie împotriva Georgiei și Ucrainei. Moscova sprijină, totodată, entități separatiste în trei state independente – Republica Moldova, Georgia și Ucraina – și menține și contingente militare în acestea. Rusia este, totodată, prima țară europeană care a invadat, după Al Doilea Război Mondial, o altă țară de pe continent și i-a capturat o parte din teritoriu.

SÂMBURE DE ADEVĂR: NATO ia în calcul formarea unui grup de luptă permanent în România; acesta ar fi similar cu cele patru existente în Polonia și țările baltice, care au fiecare în jur de o mie de militari.

DECLARAȚIA din 28 noiembrie 1991 a Parlamentului României privind Referendumul din Ucraina, în care se atragea atenția că acesta nu poate fi valabil în privința teritoriilor românești anexate abuziv de fosta U.R.S.S.

Harta României antebelice

Într-o DECLARAȚIE din 28 noiembrie 1991 a Parlamentului României privind organizarea Referendumului din Ucraina, la 1 decembrie 1991, se atragea atenția că referendumul pentru independență al republicii vecine nu poate avea valabilitate în privința teritoriilor românești anexate abuziv de fosta U.R.S.S., teritorii care nu au aparținut niciodatã Ucrainei și sunt de drept ale României.

Documentul Parlamentului României contrazicea narațiunea unor neicanimeni, potrivit căreia frontierele nu pot fi schimbate pentru că suntem state ONU și nu se cade. Suntem state ONU dar și state membre – atât Ucraina cât și România – ale OSCE (Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa), organizația evoluată din CSCE.

Documentul reamintește prevederile Actului final al Conferinței CSCE de la Helsinki (actuala OCSE – nota AN), care admite posibilitatea modificãrii frontierelor pe căi pașnice, diplomatice.

Respectiv, cităm din Actul Final semnat și de URSS a cărei succesoare de facto și de jure este și Ucraina, alături și în egală măsură cu Rusia:

„În cadrul dreptului internațional, toate statele participante au drepturi și obligații egale. Ele vor respecta fiecare dreptul celuilalt de a defini și conduce în mod liber relațiile sale cu alte state în conformitate cu dreptul internațional și în spiritul prezentei Declarații.

Ele consideră că frontierele lor pot fi modificate, în conformitate cu dreptul internațional, prin mijloace pașnice și prin acord. Ele au, de asemenea, dreptul de a aparține sau nu organizațiilor internaționale, de a fi sau nu parte la tratate bilaterale sau multilaterale, inclusiv dreptul de a fi parte sau nu la tratate de alianță; ele au, de asemenea, dreptul la neutralitate.”

Însăși actuala Ucraină, putem spune, s-a format în baza acestui Act Final, modificând, prin mijloace pașnice, frontiera fostei URSS.

 E drept, după momentul de demnitate din Parlamentul României a urmat cel de TRĂDARE NAȚIONALĂ prin Tratatul de „bună vecinătate” cu Ucraina întocmit de Adrian Severin și semnat de Emil Constantinescu cu dictatorul sângeros și criminal (a dat ordin pentru decapitarea unui ziarist) Leonid Kucima.

Sigur, nu zice nimeni să ne luăm cu forța ce este al nostru în actualul cadru. De 32 de ani la conducerea României au fost numai agenți teleghidați ai căror fire tot la a „A Treia Romă” duc, spun specialiștii. Să nu ne amăgim, scrie https://www.activenews.ro.

1. Parlamentul României a luat cunoştinţă de hotărârea autorităţilor de la Kiev de a organiza la 1 decembrie 1991 un referendum asupra independenţei Republicii Ucraina.

Profund ataşat principiilor fundamentale ale respectării drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale omului şi ale popoarelor de a-şi hotărâri soarta, Parlamentul României salută hotărârea autorităţilor ucrainene de la Kiev de a organiza un referendum privitor la independenţa Republicii Ucraina.

Având în vedere că acest referendum ar urma să se desfăşoare şi pe teritoriile româneşti – Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, Ţinutul Hotin, precum şi judeţele din sudul Basarabiei – Parlamentul României declara solemn că aceste teritorii au fost rupte din trupul ţării, iar Pactul Ribbentrop-Molotov a fost declarat nul şi neavenit, ab initio, de U.R.S.S. la 24 decembrie 1989 şi de Parlamentul României la 24 iunie 1991.

Desigur, este dreptul Ucrainei sa organizeze un referendum pentru independenta sa, dar acest referendum nu poate avea valabilitate în privinta teritoriilor româneşti anexate abuziv de fosta U.R.S.S., teritorii care nu au aparţinut niciodatã Ucrainei şi sunt de drept ale României.

2. Parlamentul României reintereaza atasamentul față de prevederile Actului înal al Conferintei C.S.C.E. de la Helsinki, care admite posibilitatea modificãrii frontierelor pe cai paşnice, diplomatice.

3. Parlamentul României, declară solemn că referendumul organizat de autoritãţile de la Kiev în teritoriile româneşti încorporate cu forța în cadrul fostei U.R.S.S. – respectiv în Bucovina de Nord, Tinutul Herta, Tinutul Hotin, precum şi în judeţele din sudul Basarabiei – este nul şi neavenit, precum şi consecinţele acestuia.

4. Parlamentul României cere parlamentelor şi guvernelor tuturor statelor care vor recunoaşte independenta Ucrainei să declare expres că aceasta recunoştinţã nu se extinde asupra teritoriilor româneşti menţionate.

5. Parlamentul României se pronunţa pentru începerea unui dialog cu Parlamentul de la Kiev în vederea examinãrii, împreunã a problemelor stabilirii unor relaţii de buna vecinãtate şi colaborare între România şi Ucraina şi invita, în acest scop, o delegaţie parlamentarã ucraineana urmeazã sa efectueze o vizita la Bucureşti, cât mai curând posibil.

6. Parlamentul României solicita guvernului tarii sa înceapã de urgenta negocieri cu autoritãţile de la Kiev în problema teritoriilor româneşti anexate cu forta de U.R.S.S.

Aceasta declaraţie a fost adoptatã de Parlamentul României în şedinţa din 28 noiembrie 1991, cu unanimitate de voturi.

PREŞEDINTELE SENATULUI  

academician ALEXANDRU BÎRLĂDEANU                                                                  

PREŞEDINTELE ADUNĂRII DEPUTAŢILOR

              MARŢIAN DAN