CONTURAREA „IDENTITĂȚII TRANSNISTRENE” ȘI GENERAȚIA POST- CONFLICT DIN R.MOLDOVA

TRANSNISTRIA ÎNTRE CHIȘINĂU ȘI MOSCOVA. GENERAȚIA POST-CONFLICT ȘI CONTURAREA „IDENTITĂȚII TRANSNISTRENE” ÎN MANUALELE ȘCOLARE

În timpul Uniunii Sovietice, pe teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM), astăzi, Republica Moldova, împreună cu teritoriul din stânga Nistrului, alipit de Stalin în 1940, toată atenția în domeniul educației era acordată vorbitorilor de limba rusă.

Nici măcar ucrainenii nu beneficiau de condiții pentru studierea limbii lor în școală.

Accentul impus de la centru, Moscova, cădea pe dezvoltarea interetnică în stil leninist, iar băștinașii români, vorbitori ai unei limbi neolatine, cu istorie și tradiții similare cu a românilor din statul vecin, România, s-au pomenit într-o situație dificilă: limba lor nu se mai dezvolta, lipseau școlile și grădinițele de copii în limba maternă, nimeni nu mai citea ziare și reviste românești.

Abia după ce și-a declarat independența de U.R.S.S., noul stat Republica Moldova a renunțat la utilizarea limbii române cu litere rusești sau așa-zisa „limbă moldovenească” scrisă în chirilică, adoptând limba română cu alfabetul său firesc, cel latin, drept limbă de studiu în școli (deși în continuare o numește în Constituție „limbă moldovenească în grafie latină”).

Procesul de transformare a sistemului de educație publică a continuat cu introducerea studierii istoriei românilor și a celei universale, dedicată populației majoritare și minorităților, cu anumite amendamente pentru minorități.

În Transnistria, cu excepția celor opt școli care se află sub coordonarea Ministerului Educației din R. Moldova, s-a studiat și continuă să se studieze în limba rusă. Pregătirea cadrelor și perfecționarea lor au loc în cadrul fostului institut pedagogic din Tiraspol.

Curriculum-ul este inspirat în proporție de peste 90% din cel rus. Școlile cu predare în limba română sunt calificate drept „străine”.

Toate aceste concluzii l-am desprins după o cercetare calitativă realizată în regiunea separatistă, prin metoda interviu, cu experți de generații diferite.

Cercetarea noastră a mai fost însoțită de o analiză calitativ-comparativă a manualelor de istorie și geografie din care au studiat elevii după anul 1990.

Studiul sociologic ne arată că această generație, numită, în continuare, generația post-conflict, nu a trăit evenimentele din vara anului 1992 și nu a avut posibilitatea să învețe foarte multe lucruri despre semenii lor de pe celălalt mal al Nistrului.

În manualele de geografie și istorie din stânga Nistrului, Republica Moldova este o țară străină, iar în manualele din Republica Moldova aproape că nu se găsesc informații despre trecutul, viața și activitatea comunității de peste Nistru.

Prin urmare, aceste scăpări intenționate periclitează securitatea Republicii Moldova și confirmă confruntarea pentru legitimitate a celor două entități.

În acest timp, clasa politică de la Chișinău ignoră faptul că noua generație de pe cele două maluri ale Nistrului exprimă manifestări sociale care nu converg – adică, simt, cred, știu, vorbesc diferit.

Tinerii cu vârsta cuprinsă între 18-29 de ani din cele două societăți au atitudini și valori total diferite. Vorbim despre o filiație ruptă și greu de recuperat între ele. Explicația pe care o putem oferi are legătură cu factorii ce au intervenit asupra cultivării acestei generației. Fiecare grup social a fost influențat din sensuri opuse.

Miturile, simbolurile, ritualurile, limba, sentimentul de mândrie față de trecut a celor din dreapta Nistrului au fost alimentate, făcând abstracție de unele sincope sau pauze, dinspre București. Pentru cei din stânga Nistrului influența a venit din cultura, mass-media, istoria și limba rusă, adică, dinspre Moscova. În esență aceste grupuri sociale nu îndeplinesc condițiile de bază pentru a constitui generația unită al aceleiași societăți.

Datele culese de către Centrul de Investigații Sociologice și Marketing „CBS AXA” pentru Fundația Universitară a Mării Negre, prin intermediul sondajului de opinie, în regiunea transnistreană, ne indică următoarea configurație. 

Populația tânără cu vârste cuprinse între 18 și 29 de ani, generația pe care o supunem analizei în articolul de față, asociază Transnistria cu termenul de „european” în proporție de doar 1,2 %, iar cu „lumea rusă” în proporție de 36%.

Foto: captură din Sondajul de opinie, „Opinia locuitorilor din Transnistria față de situația socio-economică din regiune”, realizat de către Centrul de Investigații Sociologice și Marketing „CBS AXA” pentru Fundația Universitară a Mării Negre în 5 raioane ale unității administrativ-teritoriale din stânga Nistrului, Chișinău, 2018).

 În același timp, în Republica Moldova, așa cum arată rezultatele ultimului sondajului efectuat la comanda International Republican Institute (IRI), tinerii cu vârste cuprinse între 18 și 29 de ani, au declarat în proporție de 64% că își doresc aderarea statului în care locuiesc la Uniunea Europeană. 

În cel mai clar mod cu putință, datele ne arată că opțiunile celor două grupuri sociale de vârste aproximativ egale nu converg, iar ca să putem discuta despre o așa-zisă coeziune la această generație avem nevoie „de un mediu spiritual propriu creat nu prin ştiinţă, ci mai ales prin credinţe şi idealuri”.

Studiile sociologice ne indică imaginea unui stat cu două grupuri sociale mari și deosebite, cu o nouă generație educată diferit, la a cărei divizare a contribuit atât sistemul educațional, cât și simbolurile, modelele sau practicile culturale.

În analiza de astăzi, ne vom opri asupra educației, pe fond, asupra conținutului manualelor de istorie (în prima parte) și geografie (în partea a doua) din Republica Moldova și regiunea separatistă.

 Educație în dezbinare. Analiza manualelor de istorie

Educația în Republica Moldova este împărțită în două subsisteme: un sistem educațional național și un sistem organizat în Transnistria, în conformitate cu normele regimului separatist. Regimul separatist de la Tiraspol a păstrat sistemul și manualele sovietice în primii ani.

Mai târziu a adoptat standardele sistemului educațional din Federația Rusă. Pentru educația istorică (folosind aceeași programă școlară, cu același număr de ore și aceleași manuale de istorie).

Aria curriculară istoria cuprinde două discipline: istoria universală și istoria Patriei, care se referă la istoria Rusiei, a URSS și a Transnistriei. Un alt curs este dedicat istoriei locale: istoria radnogo kraja – istoria plaiului natal (Sergiu Musteață (2009), Predarea istoriei în școlile din regiunea separatistă nistreană, în A. Galben, Gh. Postică (ed.), Probleme actuale de istorie naționale. Studii în onoarea profesorului Pavel Parasca, Chișinău: ULIM, p.335-345, apud. Sergiu Musteață (2018), Noi despre vecini și vecinii despre noi: manualele de istorie în Republica Moldova, România și Ucraina, Târgoviște, Cetatea de Scaun, p. 46).

De peste 27 de ani, cele două societăți separate de râul Nistru și o frontieră instabilă, învață lucruri aproape opuse despre trecutul lor.

Diferențele dintre manualul intitulat Istoria românilor și universală din R. Moldova și Istoria plaiului natal din regiunea transnistreană sunt enorme.

Am selectat patru evenimente istorice importante.

1. Prima anexare a Basarabiei

„Pământul transnistrean, după includerea în Imperiul Rus la sfârșitul secolului al XVIII-lea, s-a subordonat unei serii de diviziuni și guverne teritoriale, care au făcut parte din Rusia încă din 1775” (Babilunga N. V., Bomeshko B. G. (2005), Istoriya radnovskogo kraya, Tiraspol, RIO GIPK, 2005, p. 5), așa începe manualul de istorie din care învață elevii din regiunea separatistă.

Mai apoi, anexarea fâșiei de pământ alipită din Țara Moldovei la Imperiul Rus în anul 1812, cu limitele geografice între Nistru și Prut, este prezentată de autorii tiraspoleni ca o ispășire pentru populația autohtonă.

„Teritoriul dintre Prut și Nistru s-a pomenit sub protecția unei Rusii puternice care, din punct de vedere economic și socio-politic, a fost, fără îndoială, mai avansată decât Imperiul Otoman.

În Basarabia au apărut toate condițiile pentru dezvoltarea cu succes a industriei, transportului și comerțului, creșterea producției agricole, ridicarea nivelului cultural și educațional al populației”. Fragmentul descrie, în limba rusă, evenimentul istoric care a avut loc în Principatul Moldovei după Războiul ruso-turc.

Între timp, vecinii lor din Republica Moldova susțin, despre același eveniment, cu totul altceva.

„În anii 1812-1830 economia Basarabiei a trecut printr-o perioadă de ruinare și stagnare, determinată de consecințele războiului ruso-turc și de instalarea noului regim. Fuga masivă a moldovenilor peste Prut, cu toate că a fost interzisă de autoritățile țariste, a dus la depopularea multor sate.

Pentru a redresa situația, guvernul de la Sankt Petersburg a inițiat un proces de colonizare cu reprezentanți ai altor etnii (germani, elvețieni, bulgari, găgăuzi, sârbi ș.a.) (Vezi în N. Chicuș, I. Șarov, I. Ojog, P. Cerbușca, V. Pâslariu, M. Dobzeu, T. Nagnibeda-Taverdohleb, Istoria românilor și universală, Manual pentru clasa a XI-a, Chișinău, Cartdidact, 2014, p. 26).

Foto: captură din manualul de istorie clasele 8-9 din regiunea transnistreană.

2. Acțiunile Rusiei în regiune

Pe tot cuprinsul manualului de istoria românilor și universală din care se învață în Republica Moldova, Rusia este prezentată drept un stat agresor, care a anexat o parte din teritoriul Moldovei lui Ștefan cel Mare, iar poporul rus este portretizat ca un popor asupritor în raport cu băștinașii.

În manualul de la Tiraspol, Rusia ocupă un loc aparte, de frate mai mare. Ea apare ca un stat prezent în zonă dintotdeauna, cu o implicare firească în treburile interne ale celor din regiune.

Autorii sugerează că Rusia a fost o entitate statală care s-a bătut cu alte puteri pentru a-și menține acest teritoriu care, conform narațiunii autorilor separatiști, îi aparține, dar, uneori, a fost nevoit să-l cedeze. Imperiul Rus mai este prezentat drept garantul exercitării dreptului la autodeterminare a popoarelor situate dincolo de Nistru.

În narațiunea lor, cei doi autori, chiar și atunci când tratează perioada de până la 1924, anul nașterii acestei republici mai degrabă ucrainene, întăresc existența unui „popor transnistrean” constituit din mai multe etnii.

Babilunga și Bomeshko includ teritoriul de dincolo de Nistru ca parte al Basarabiei, respectiv al Rusiei, iar după 1924, anul constituirii R.A.S.S. Moldovenești, tratează cele două teritorii ca pe două entități statale distincte.

Sesizăm acest lucru din utilizarea conceptelor de „noi” și „ei”, tratate în mod diferit. În cele mai multe cazuri, conform explicației istoricului Sergiu Musteață, „noi” este înțeles ca cel care deține poziția dominantă, ca un grup eroic sau, în unele situații, ca victime ale „celuilalt”. „Celălalt”, între timp, este prezentat ca un stat, un grup puternic sau o armată, ca o grupare etnică, religioasă sau culturală.

3. Revoluția rusă din 1917

De exemplu, lovitura de stat de la Petrograd și preluarea puterii de către bolșevicii lui Lenin este prezentată în manualul de istorie din regiunea separatistă ca fiind un eveniment istoric deosebit și binevenit. Autorii sugerează o prezentare cât mai activă a organizațiilor bolșevice locale din orașele Dubăsari, Bender sau Tiraspol.

Pe Vladimir Ilici Lenin aceștia îl prezintă drept principalul teoretician și conducător al partidului bolșevic, „un lider ca nimeni altul din rândurile contemporanilor săi, unul care a reușit să evalueze cursul evenimentelor, alinierea forțelor politice clasice, a cărei accedere la putere se datorează realismului analizei sale în ce privește starea de spirit a maselor muncitoare”.

În schimb, pomenesc foarte puține evenimente legate de violențele bandelor bolșevice.

Accentul este pus, exclusiv, pe organizarea sovietelor, iar interbelicul este prezentat, întru totul, din unghiul de vedere al istoriografiei sovietice. Narațiunea lor susține că România a cucerit Basarabia prin forța armelor, că statul român este agresorul și inamicul care a profitat de momentul 1917-1918 pentru a se extinde în aria ce revine, de drept, Moscovei.

Manualul de istorie de la Chișinău redă abdicarea țarului, ca urmare a revoluției din februarie 1917 și proclamarea republicii în Rusia, ca pe un eveniment neprielnic, care a incitat spiritele în rândul ostașilor ruși de pe frontul român.

„La frecventele mitinguri se adoptau rezoluții contra continuării războiului. Puciul bolșevic de la Petrograd din noiembrie 1917 a aprofundat spiritul de anarhie printre soldații ruși de pe frontul român. Debandada a căpătat astfel de proporții, încât nici chiar comandanții bolșevici nu mai constituiau o autoritate și nu erau ascultați de nimeni”.

Soldații ruși sunt prezentați cu o ușoară tentă negativă, „ei părăseau în masă linia frontului, punând în mare dificultate armatele române”. În continuare, istoricii de la Chișinău susțin că „unitățile rusești se retrăgeau în dezordine peste Prut”.

Elevii din dreapta Nistrului învață că soldații ruși „au întreprins acțiuni armate împotriva statului român, iar Armata română a fost nevoită să intervină în forță”.

La toate aceste aspecte se adaugă și cel mai disputat moment din istoria relațiilor româno-ruse, cel legat de tezaurul românesc de la Moscova. Manualul Istoria românilor și universală prezintă situația ca pe o răzbunare a bolșevicilor.

„Regimul bolșevic de la Petrograd, iritat de aceste măsuri, a arestat personalul diplomatic român de la Petrograd, a sechestrat tezaurul român depus la Moscova în 1916 și a rupt relațiile diplomatice cu România”.

Antagonismul relatărilor se resimte din ce în ce mai intens și crește o dată cu apropierea de evenimentele din anul 1918.

Foto: captură din manualul de istorie utilizat în Republica Moldova

4. Unirea Basarabiei cu România

Această perioadă este prezentată elevilor din regiunea separatistă într-un text intitulat „Ocupația românească și austro-germană (martie-noiembrie 1918)”. Noua putere de la Petrograd este prezentată pe post de victimă în fața agresorului român și german, după cum am putut sesiza și din titlu. „Primele lovituri, spun ei, asupra victorioasei puteri sovietice le-au provocat forțele armate române”.

În timp ce românii moldoveni i-au cunoștință despre o armată românească ce le-a apărat teritoriul și integritatea,  elevii din stânga Nistrului învață despre o existență aproape apocaliptică sub administrația din perioada respectivă.

„7 februarie forțele române au ocupat orașul Bender. Locuitorii lui au trăit zile groaznice”, povestesc autorii de la Tiraspol. „Cotropitorii au distrus cazărmile lucrătorilor feroviari care au luat parte la apărarea orașului, au ucis și rănit oamenii săi.

A avut de suferit și populația civilă: câte 5 oameni erau duși în câmp la atelierele feroviare, iar fiecare al douăzecilea era împușcat. Au murit peste 250 de persoane”, continuă ei.

Textul încropit în manualul de istorie a regiunii separatiste justifică apariția Transnistriei prin așa-numita „problemă a Basarabiei”, pe care autorii o definesc „anexarea Basarabiei de către România”.

Mai târziu, autorii tiraspoleni scot în evidență organizațiile ilegale bolșevice, bandele de partizani, o serie de lideri bolșevici, din care se evidențiază Grigore Ivanovici Cotovshi (Revoluționar bolșevic născut în orașul Hîncești, cunoscut drept activist politic comunist din Basarabia).

În manualul de la Chișinău momentul Unirii de la 1918 este intitulat „Mișcarea de eliberare națională din Basarabia și Transnistria în anul 1917”.

În text este stipulat faptul că, inițial, provincia tindea spre o autonomie politică, iar mai apoi, „ca urmare a disoluției armatei ruse pe frontul românesc și a pretențiilor teritoriale ale Radei ucrainene asupra Basarabiei care deveneau tot mai amenințătoare”, s-a reorientat către unirea cu Regatul României.

În continuare, conținutul din manual nu stipulează nimic despre românii din stânga Nistrului.

Singurul fragment pe care autorii îl dedică acestora se intitulează „Revigorarea conștiinței naționale a moldovenilor din Transnistria”.

Pasajul evidențiază faptul că „mii de transnistreni au fost înrolați în armata rusă și au luptat pe diferite fronturi ale Primului Război Mondial. Contactele cu soldații din armata română le-au demonstrat că, alături de românii basarabeni și de românii din dreapta Prutului, ei fac parte dintr-un singur popor”.

Aceeași secțiune sugerează că moldovenii din această regiune ar fi dorit o unire cu România și, imediat, explică de ce nu a mai avut loc. „În decembrie 1917, la Tiraspol și-a ținut lucrările Congresul Românilor Transnistreni, care s-a pronunțat pentru utilizarea limbii române în învățământ, justiție, biserică. În școlile moldovenești se preconiza utilizarea alfabetului latin.

Delegații la Congres au revendicat unirea teritoriilor din stânga Nistrului cu Basarabia. Realizarea acestui deziderat n-a fost posibilă, deoarece în Transnistria s-a instaurat regimul bolșevic, pe care l-a substituit ulterior ocupația militară austro-ungară, urmată de cea a Antantei și a lui Petliura și din nou de cea bolșevică”.

Autorii moldoveni accentuează, fără intenție, diferența dintre cele două teritorii, atribuindu-i celui din stânga Nistrului numele de Transnistria, așa cum i se spune astăzi, deși el făcea parte la vremea respectivă din teritoriul Ucrainei.

Gândim diferit, vedem diferit, simțim diferit

Foto: Sărbătoare în Tiraspol, capitala așa zisei Republici Moldovenești Transnistrene

Analiza noastră subliniază faptul că unul din factorii care va îngreuna și mai mult soluționarea conflictului transnistrean este modul cum percep părțile aflate în conflict memoria istorică.

În actualele condiții, când domnitorul român al Țării Moldovei, Ștefan cel Mare, desemnat de locuitorii României, în urma unei campanii media, cel mai mare român al tuturor timpurilor, ajuns să monopolizeze imaginarul politic din Republica Moldova, este considerat erou al poporului doar de 4% din respondenții generației post-conflict din regiunea transnistreană, nu poți fi optimist nici dacă ești moldovenist „pro-rus”. 

În acest caz, întrebarea firească ce trebuie adresată celor care se preocupă de o eventuală reintegrare a regiunii transnistrene în R. Moldova, este cum intenționează să integreze un grup social care îl consideră erou al poporului în proporție de 68,8% pe generalul rus Alexandr Suvorov, iar de Mihai Eminescu aproape că n-a auzit?

În concluzie, atunci când președintele Republicii Moldova, I. Dodon, a declarat că este aproape de soluționarea conflictului transnistrean și că lucrurile în acest sens se pot mișca destul de repede deoarece actuala situație internațională este favorabilă pentru reglementarea conflictului, nu s-a bazat pe nimic concret sau calculat.

În urma studiilor efectuate de Fundația Universitară a Mării Negre înțelegem că cele două maluri ale Nistrului nu sunt pregătite să coexiste într-un singur stat.

Mai grav este că timpul și acțiunile trec în defavoarea realizării acestui obiectiv. Exemplul manualului de istorie nu este singular.

Curriculum de geografie ne dă lesne de înțeles că cele două societăți învață să locuiască separat.

Despre asta vom vorbi într-un material separat.

Datele prezentate în acest material fac parte din cadrul proiectul de cercetare demarat de Fundaţia Universitară a Mării Negre (FUMN) – „A Demystified Transnistria. Giving the Public Opinion a Voice”, implementat  în perioada mai, 2018-martie, 2019, cu sprijinul financiar al the Black Sea Trust for Regional Cooperation.

Studiului integral al opiniei publice din Transnistria va fi lansat pe 27 martie, 2019, la Bucureşti. Pentru detalii urmăriţi pagina de Facebook a FUMN şi site-ul fumn.eu.

Opiniile exprimate în acest material nu reflectă în mod neapărat poziţia the Black Sea Trust sau a partenerilor săi.

*Radu Cupcea este cercetător în cadrul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I.C. Brătianu” al Academiei Române și doctorand al Universității din București.

Publicitate

O zi importantă pentru Traian Băsescu

Astăzi va avea loc o nouă ședință de judecată în dosarul fostului președinte al României, Traian Băsescu vs președintele Republicii Moldova, Igor Dodon, informează http://oficial.md.

De menționat că Traian Băsescu a primit cetățenia R. Moldova în vara anului 2016.

Primul decret semnat de președintele Igor Dodon, care a preluat mandatul de președinte la finele aceluiași an, a fost cel privind retragerea cetățeniei moldovenești lui Traian  Băsescu.

Astfel, fostul președinte al României l-a atacat în justiţie pe Igor Dodon, cerând să fie anulat acest decret.

17 martie 1991 – Populaţia Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti a boicotat referendumul de restabilire a fostei Uniuni Sovietice

 

 

 

 

 

În data de 23 iunie 1990, Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova, înţelegând responsabilitatea istorică pentru soarta Moldovei dintre Prut şi Nistru, care are o istorie, cultură şi tradiţii milenare proprii, declara solemn Republica Sovietică Socialistă Moldova stat suveran, afirmând totodată că purtătorul şi sursa suveranităţii este poporul şi că suveranitatea R.S.S. Moldova este unica şi necesara condiţie a existenţei statalităţii Moldovei. 

Practic, era vorba de o declaraţie de independenţă, chiar dacă a fost evitat cuvântul respectiv.

În anul 1990, la Chişinău se produseseră mai multe evenimente semnificative: alegerile libere în Sovietul Suprem al R.S.S.Moldoveneşti, adoptarea Drapelului şi a Stemei de Stat, modificarea denumirii republicii din R.S.S. Moldovenească în R.S.S. Moldova, crearea comisiei de elaborare a noii Constituţii, emiterea Declaraţiei de suveranitate de la 23 iunie 1990, alegerea preşedintelui R.S.S. Moldova etc.

Nu a trecut mult timp, şi în ziua de 27 august 1991, o mare de oameni a declarat în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, independenţa acestui încercat pământ românesc dintre Nistru şi Prut, parte a Moldovei marelui Ştefan, scriind unul dintre marile capitole ale istoriei  sale frământate. 

 

 

 

17 ianuarie 1991- populaţia R. Moldova respinge participarea la referendumul privitor la menţinerea URSS

Anul 1991 a fost, incontestabil, anul unor schimbări majore pentru spaţiul sovietic,  transformările demarate în anii ’80 încheindu-se cu dizolvarea U.R.S.S. şi apariţia unor noi state independente.

Pentru RSS Moldovenească, anul 1991 a avut un început promiţător în procesul de obţinere a independenţei şi de construire a unui stat democratic, deşi acesta a fost dramatic pentru republicile baltice, unde au avut loc confruntări directe între dorinţa de libertate, democraţie şi independenţă a populaţiei băştinaşe şi sistemul autoritar sovietic, care forţa menţinerea U.R.S.S.

 În urma ciocnirilor stradale  dintre forţele de ordine sovietice şi populaţia civilă de la Vilnius, în zilele de 11-13 ianuarie au fost ucişi 14 oameni şi răniţi peste 600.

Câteva zile mai târziu, forţele speciale sovietice  au ucis la Riga patru persoane din rândul protestatarilor. Marea Britanie a fost una dintre primele puteri din Vest care a dezaprobat acţiunile militare din Vilnius şi Riga, susţinând „reformele, şi nu represiile”, şi a condamnat conducerea U.R.S.S. pentru tentativa de muşamalizare a evenimentelor din Lituania.

În R.S.S.Moldovenească, forţele democratice au luat atitudine, pe data de 13 ianuarie 1991, la Chişinău având loc un mare miting al Alianţei Naţionale pentru Independenţă „16 Decembrie”, la care a fost condamnată agresiunea sovietică împotriva Lituaniei.

Protestele din republicile baltice au condus la ieşirea lor din componenţa URSS: independenţa Lituaniei a fost declarată la 11 martie 1990, independenţa Letoniei şi a Estoniei – la 3 martie 1991.

Spre deosebire de Lituania, Letonia sau Georgia, R.S.S. Moldova a fost ocolită de confruntări soldate cu victime, însă mişcarea de renaştere naţională era în continuă amplificare şi avea un impact direct asupra clasei politice de la Chişinău.

Astfel, la 4 februarie 1991, Petru Lucinschi este nevoit să demisioneze din funcţia de prim-secretar al CC al PCM, fiind înlocuit de Grigore Eremei.

Rolul Partidului Comunist al URSS s-a diminuat continuu. Primele organizaţii social-politice şi politico-culturale de alternativă la dictatura partidului comunist au fost înregistrate la Chişinău în toamna anului 1989, iar primul partid politic necomunist înregistrat oficial în Moldova a fost Partidul Social Democrat din Moldova, creat la 13 mai 1990.

Deşi Universitatea marxist-leninistă de la Chişinău şi Cursurile de calificare a cadrelor de partid sovietice şi ideologice ale CC al PC din Moldova au fost închise încă în luna iunie 1990, în majoritatea universităţilor au fost predate cursuri de istorie a PCUS şi de comunism ştiinţific, până la finele anului de studii 1990-1991.

Toate acestea au creat premizele pentru proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova, însă evenimentele destabilizatoare, precum formarea Republicii Sovietice Socialiste Găgăuzia şi a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Nistrene au stânjenit procesul de consolidare a independenţei şi integrităţii acestei ţări.

La insistenţele autorităţilor de la Chişinău de a se lua măsuri în privinţa mişcărilor separatiste, M. Gorbaciov, preşedintele U.R.S.S., semnează la 22 decembrie 1990 un decret care garanta integritatea R.S.S.M. în cadrul U.R.S.S. care agrava situaţia. Acest fapt a fost mai degrabă o avertizare la adresa mişcării de renaştere naţională, decât o intenţie de a asigura liniştea şi integritatea R.S.S. Moldova.

La insistenţele autorităţilor de la Chişinău de a se lua măsuri în privinţa mişcărilor separatiste, M. Gorbaciov, preşedintele U.R.S.S., a semnat la 22 decembrie 1990 un decret care garanta integritatea R.S.S.Moldova în cadrul U.R.S.S. , fapt care agrava situaţia.

Acest document a fost mai degrabă o avertizare la adresa mişcării de renaştere naţională, decât o intenţie a conducerii Uniunii Sovietice şi a lui Gorbaciov de a asigura liniştea şi integritatea R.S.S. Moldova.

La 17 martie 1991, în ciuda presiunilor exercitate de organele de stat ale Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), populaţia Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM), deja suverană la acel moment, a refuzat să participe la referendumul privitor la menţinerea URSS.

Trebuie remarcat faptul că referendumul unional din 17 martie 1991 era prima consultare populară de acest fel de la crearea U.R.S.S.

 

Întrebarea supusă votului popular a fost :  

„Considerați că este necesar să se păstreze Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice  ca o federație reînnoită de republici suverane egale, în care vor fi pe deplin garantate drepturile și libertățile  persoanelor indiferent de naționalitate? „.  

 

 

 Chiar dacă în multe dintre republicile unionale referendumul a avut totuşi loc, în R.S.S.Moldovenească acesta a fost boicotat de majoritatea populaţiei, la el participând doar cetăţenii din unele raioane din est (Transnistria de azi) şi Găgăuzia, în majoritate rusofoni.

 

 

 

 

 

Nereuşita desfăşurării referendumului în unele republici unionale, printre care şi RSS Moldovenească, nu a împiedicat Comitetul Central al URSS să declare că majoritatea respondenţilor care au participat la vot  au optat pentru restabilirea Uniunii Sovietice şi prin urmare aceasta trebui refăcută.

Referendumul  unional din 17 martie 1991 va servi ulterior ideii de creare a Comunităţii Statelor Independente (CSI), care este şi astăzi o organizaţie internaţională formată din foste republici care făcuseră parte din URSS. 

În ceea ce priveşte R.S.S. Moldova, aceasta  începe să se manifeste treptat ca entitate politică independentă atât pe plan naţional, cât și pe plan internaţional. Mircea Snegur a efectuat, între 11 şi 17 februarie 1991, prima sa vizită oficială în calitate de preşedinte la Bucureşti.

Cu o lună mai târziu, la 25 martie 1991, Adrian Năstase, Ministrul român de Externe, şi Nicolae Ţâu, Ministrul moldovean de Externe, au semnat Protocolul privind colaborarea dintre Ministerul Relaţiilor Externe al R.S.S.M şi Ministerul Afacerilor Externe al României – primul document comun al celor două ţări.

 

 

 

Harta administrativă actuală a Republicii Moldova

 

Pe data de 24 iunie 1991, Parlamentul României a declarat nul Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, iar trei zile mai târziu, cu prilejul comemorării a 51 de ani de la anexarea Basarabiei de către U.R.S.S., doi membri ai Comitetului de politică externă al Senatului SUA, senatorii republicani Jesse Helms (Carolina de Nord) şi Larry Prester (Dakota de Sud), au prezentat Senatului american un proiect de rezoluţie în favoarea autodeterminării şi reunificării Basarabiei şi Nordului Bucovinei cu România.

În perioada 26-28 iunie 1991, sub egida Parlamentului Republicii Moldova a avut loc Conferinţa Internaţională „Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia”, în cadrul căreia participanţi din 16 ţări au declarat că „Pactul şi Protocolul său adiţional secret sunt nule ab initio, iar consecinţele lor trebuie eliminate”.

La 27 martie 1991, pentru prima dată după anul 1944, la Chişinău a fost serbat evenimentul Unirii din 1918 a Basarabiei cu România. Deşi problema reunificării Basarabiei cu România era populară în societate, liderii politici de atunci – I. Iliescu, M. Snegur, P. Lucinschi, P. Roman – susţin că nu au discutat acest subiect la întâlnirile lor oficiale.

Către mijlocul anului 1991, autoritatea U.R.S.S. pe plan extern scăzuse semnificativ. La 1 iulie 1991 se dizolvă Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia au convenit cu U.R.S.S. asupra retragerii trupelor sovietice de pe teritoriile lor.

Din acel moment, un şir de state est-europene şi-au declarat intenţiile de integrare în structurile NATO.

În perioada 18-21 august 1991, la Moscova a avut loc o tentativă de lovitură de stat, organizată de un grup comunist reacţionar cu intenţia de a împiedica destrămarea U.R.S.S., aşa-numitul puci anti-Gorbaciov.

Pe data de 18 august 1991, G. Ianaev, vicepreşedintele U.R.S.S., a semnat un decret prin care îşi asuma exercitarea atribuţiilor de preşedinte al U.R.S.S. începând cu 19 august 1991:

„În legătură cu faptul că Mihail Sergheevici Gorbaciov, din motive de sănătate, nu-şi poate exercita funcţiile de preşedinte al U.R.S.S., am preluat, în baza articolului 127 (7) al Constituţiei U.R.S.S., exercitarea obligaţiilor de preşedinte al U.R.S.S. începând cu ziua de 19 august 1991”.

În aceeaşi zi, conducerea sovietică, reprezentată de G. Ianaev, V. Pavlov şi O. Baklanov, declară stare de urgenţă în U.R.S.S. şi creează Comitetul de Stat pentru Starea de Urgenţă (CSSU al U.R.S.S.).

La Chişinău situaţia a fost stabilă, conducerea republicii reuşind să menţină o stare de calm. La 20 august 1991, Televiziunea şi Casa Radioului de la Chişinău au fost luate sub pază de grupuri de cetăţeni care optau pentru democraţie, iar preşedintele Republicii Moldova a emis Decretul cu privire la crearea Consiliului Suprem de Securitate al Republicii Moldova.

La 21 august 1991 a fost adoptată Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova prin care se condamnau acţiunile de la Moscova, lovitura de stat fiind calificată „drept o gravă crimă de stat îndreptată împotriva suveranităţii republicilor, care poate aduce popoarelor prejudicii enorme”.

În această declaraţie, organul legislativ îi îndemna pe soldaţii şi ofiţerii Armatei Sovietice să nu ia parte la acţiuni ce contravin normelor constituţionale şi să nu uite de necesitatea respectării drepturilor omului şi a organelor legitime ale puterii de stat locale, iar cetăţenii Republicii Moldova erau chemaţi să respingă calea violenţei şi a dictatului, iar în caz de uzurpare a puterii de stat să manifeste nesupunere civică.

Totodată, la 21 august 1991, Parlamentul de la Chişinău adoptă Hotărârea cu privire la situaţia din Republica Moldova în legătură cu lovitura de stat din U.R.S.S., prin care se recunoaşte că M. Gorbaciov a fost înlăturat nelegitim din funcţia de preşedinte al U.R.S.S. de către un grup de aventurieri politici de orientare reacţionară, şi aprobă Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova privind situaţia din U.R.S.S.

De asemenea, se propune deputaţilor poporului ai U.R.S.S. din partea Moldovei ca, la apropiata sesiune a Sovietului Suprem al U.R.S.S., să ceară demisia lui A. Lukianov, preşedinte al Sovietului Suprem al U.R.S.S., din cauza poziţiei şi rolului lui în evenimentele de la 18-19 august 1991.

În hotărâre se cere organelor republicane şi locale ale puterii de stat şi administraţiei de stat să se conducă cu stricteţe în activitatea lor de legislaţia republicii, iar Comitetul pentru Securitatea Statului, Ministerul de Interne şi Procuratura Republicii Moldova, de comun acord cu organele autoconducerii locale, să identifice persoanele care au executat deciziile ilegale ale aşa-zisului „comitet de stat pentru starea excepţională în U.R.S.S.” sau au contribuit la îndeplinirea lor şi să le tragă la răspundere conform legii.

La 22 august 1991, M. Gorbaciov revine la Moscova după trei zile de arest petrecute la reşedinţa din Crimeea, iar la 25 august demisionează din funcţia de secretar general al PCUS, ceea ce a însemnat căderea puterii partidului unic în U.R.S.S.

Pe data de 23 august 1991, Prezidiul Parlamentului Republicii Moldova aprobă o Hotărâre prin care „se interzice activitatea Partidului Comunist din Moldova pe întreg teritoriul republicii şi se naţionalizează întreaga avere a PCM”.

În aceeaşi zi M. Snegur, preşedintele Republicii Moldova, solicita, printr-o telegramă oficială, ajutorul lui M. Gorbaciov, ministrul Apărării şi preşedintele U.R.S.S., şi al lui B. Elţin, preşedintele RSFSR, în problema acţiunilor liderilor separatişti din autoproclamatele republici nistreană şi găgăuză (Smirnov, Ryleakov, Pologov, Topal, Chindighelean ş.a.) şi a susţinerii lor de către I. Morozov, şeful Comandamentului Regiunii Militare Odesa.

În telegramă se menţiona că liderii separatişti din Moldova au sprijinit practic oficial lovitura de stat din august 1991 şi comitetul criminal şi continuă să acţioneze în spiritul stării excepţionale, încurajaţi de trupele Regiunii Militare Odesa.

În această situaţie M. Snegur îl roagă pe M. Gorbaciov să dea dispoziţiile corespunzătoare Comandamentului Regiunii Militare Odesa pentru încetarea acordării ajutorului criminalilor de stat sus-menţionaţi.

După evenimentele de la Moscova a urmat valul declaraţiilor de independenţă ale republicilor unionale: 24 august – Ucraina, 27 august – Moldova, 31 august – Uzbekistan şi Kirghizia (ori Kyrgyzstan), 9 septembrie – Tadjikistan, 18 octombrie – Azerbaidjan etc., ultimul declarându-şi independenţa Kazahstanul, la 16 decembrie 1991.

Parlamentul Republicii Moldova a aprobat, prin vot nominal, Declaraţia de independenţă şi a adoptat imnul naţional „Deşteaptă-te, române!”.

Republica Moldova devenea astfel un stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul, fără niciun amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale.

Din momentul adoptării Declaraţiei de independenţă, Republica Moldova a capătat statutul de subiect de drept internaţional şi a înaintat către ONU şi OSCE cererea de a fi admisă ca membru cu drepturi depline în aceste organizaţii, asumându-şi disponibilitatea să adere la Actul Final de la Helsinki şi la Carta de la Paris pentru o nouă Europă.

La 3 septembrie 1991 a fost stabilită frontiera de stat a Republicii Moldova şi a fost semnat Decretul privind retragerea de pe teritoriul republicii a trupelor Armatei Sovietice.

 

 

 

 

 

La momentul declarării independenţei, Republica Moldova avea  o populaţie de 4.366.300 de locuitori, dintre care 53% locuiau în mediul rural, o suprafaţă de 33.700 km²  şi era organizată administrativ în 40 de raioane.

La 3 septembrie 1991, România a devenit prima ţară care a recunoscut independenţa Republicii Moldovala doar cîteva ore după proclamarea acesteia. Federaţia Rusă a recunoscut independenţa statului moldovenesc în decembrie 1991.

La 8 decembrie 1991 au avut loc primele alegeri prezidenţiale în Republica Moldova, la care au participat 92% dintre cetăţenii cu drept de vot, 67,49%  votând pentru Mircea Snegur, acesta fiind desemnat primul preşedinte al Republicii Moldova, ales prin sufragiu universal.

Tot în data de 8 decembrie 1991, preşedinţii Rusiei, Bielorusiei şi Ucrainei – B. Elţin, St. Şuşkevici şi respectiv, L. Kravciuk – au semnat, la Belovezskaia Puscha, acordul de înfiinţare a Comunităţii Statelor Independente şi au proclamat încetarea existenţei U.R.S.S.

În acest context, Mihail Gorbaciov a trebuit să demisioneze din funcţia de preşedinte al U.R.S.S., declarând funcția sa desființată şi devenind astfel primul şi ultimul preşedinte al Uniunii Sovietice.

Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) a încetat să mai existe pe 26 decembrie 1991 prin declarația nr. 142-H a Sovietului Suprem al Republicilor Uniunii Sovietice, care a  recunoscut independența a douăsprezece republici ale Uniunii Sovietice.  

Imediat după evenimentele din august 1991, o bună parte a lumii a crezut în colapsul sovietic şi în detaşarea de trecutul totalitar, însă după o scurtă perioadă realităţile s-au dovedit a fi altele pentru o bună parte dintre republicile ex-unionale.

Iniţiativa celor trei preşedinţi de la Belovezhskaja Puscha a fost oficializată la 21 decembrie 1991, la Alma-Ata, prin semnarea Declaraţiei, Protocolului şi Convenţiei cu privire la crearea Comunităţii Statelor Independente.

 Cei 11 membri fondatori ai CSI au fost: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Republica Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan. În decembrie 1993 s-a alăturat și Georgia, în circumstanțe controversate, în urma unui război civil în care trupele rusești au intervenit de partea guvernului lui Șevardnadze.

În urma evenimentelor din august 2008, când trupele rusești au intervenit din nou în Georgia, pentru susținerea regimurilor separatiste sud-osetine și abhaze, parlamentul georgian a votat în unanimitate retragerea Georgiei din CSI, pe data de 14 august 2008. Ca urmare a anexării Crimeii de către Rusia, Ucraina s-a retras din CSI în 2014.

 Mircea Snegur, preşedintele Republicii Moldova, a semnat actul de aderare la această organizaţie  fără consultarea prealabilă a legislativului, afirma atunci şi susţine şi astăzi,  că nu exista altă opţiune dat fiind faptul că Moldova risca atunci să intre într-o blocadă economică prelungită şi dezastruoasă.

Într-adevăr, R.Moldova se afla  într-o situaţie extrem de complicată, după ce Transnistria se declarase independentă  pe 2 septembrie 1990, urmată de Găgauzia la 19 august 1991.

Mai mult, liderii regiunii separatiste transnistrene încercau să inducă ideea că numai prin aderarea R. Moldova la CSI existau şanse de a rezolva conflictul de pe Nistru.

Tânărul stat a fost pus la grea încercare, când în data de 2 martie 1992, a fost declanşat cu sprijinul făţiş al Rusiei războiul de la Nistru, care a lăsat în urmă sute de morți şi răniți, familii despărţite şi destine distruse.

Gărzi separatiste şi unităţi de cazaci mercenari, cărora li s-au alăturat militarii ruși din Armata a 14-a dislocaţi în stânga Nistrului, au atacat posturile de poliţie şi alte organe ale puterii de stat  loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului, consolidându-şi  controlul  în Transnistria şi  proclamând o aşa zisă republică moldovenească nistreană, care există şi în prezent grţie ajutorului militar şieconomic rusesc.

Acum, după aproape trei decenii , observăm însă că acest pas a fost o capcană care a compromis pentru mult timp şansele de aderarea a Moldovei la UE.

De asemenea, mai trebuie menţionat că Mircea Snegur nu a semnat aderarea Moldovei la toate documentele de constituire a CSI, excluzând de la semnare  pachetul politico-militar al acestei noi structuri interguvernamentale create sub egida Moscovei, Chişinăul declarând din start că nu va participa la angajamentele cu caracter militar şi de securitate dintre statele membre ale Comunităţii Statelor Independente.

Primul parlament de la Chişinău, dominat de forţele democratice care au produs ruptura de URSS şi au proclamat independenţa Republicii Molodva, a refuzat să ratifice acordul de constituire a comunităţii.

Abia după ce, în 1994, în parlamentul de la Chişinău a venit majoritatea agrarian-nostalgică, acordul de constituire a CSI a fost ratificat şi Republica Moldova a devenit de fapt o membră a comunităţii. Timp de 3 ani şi jumătate, Moldova a participat la CSI în calitate de membru asociat sau după unii cercetători, Moldova a avut statut de observator pe lângă CSI.

Trebuie amintit şi faptul că americanii au insistat mult timp, inclusiv secretarul de stat american James Baker care a vizitat Chişinăul în februarie 1992, ca Moldova să ratifice Protocolul de la Alma-Ata, ca o condiţie sine qua non de recunoaştere diplomatică de jure a ţării de către SUA şi deschiderea ambasadei americane în Republica Moldova.

Aceste presiuni au fost coordonate cu Rusia, care, deşi a recunoscut independenţa Moldovei pe 18 decembrie 1991, a stabilit relaţii diplomatice bilaterale cu Chişinăul abia la 6 aprilie 1992.
Astăzi se discută pe larg în ce măsură statutul de membru al CSI este sau nu compatibil cu cel de ţară care îşi propune drept obiectiv strategic aderarea la Uniunea Europeană.

Există numeroase studii potrivit cărora scopurile de integrare în CSI, nu sunt compatibile cu calitatea de membru al UE. Cu toate acestea, nici una dintre guvernările de la Chişinău nu a pus hotărât timp de aproape 30 de ani problema ieşirii din CSI, chiar dacă integrarea europeană a fost declarată o prioritate absolută a politicii externe a Republicii Moldova.

Oficial, Uniunea Sovietică a încetat să existe la 31 decembrie 1991. De atunci au trecut aproape trei decenii, dar o  întrebare a sociologului Dan Dungaciu, rămâne foarte actuală pentru societatea moldovenească – „Poţi scoate R.Moldova din U.R.S.S., dar cum scoţi U.R.S.S. din R.Moldova? .

Din păcate, acest al doilea stat românesc încă se mai confruntă cu un şir de probleme care îşi au originile în perioada regimului totalitar comunist şi care încă nu au putut fi depăşite.

 

 

Surse: 

 

http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1290

http://www.istoria.md/articol/508/Declara%C5%A3ia_de_suveranitate_a_Republicii_Sovietice_Socialiste_Moldova__RSSM_

http://www.istoria.md/articol/763/17_martie,_istoricul_zilei

https://www.europalibera.org/a/24430709.html

http://unimedia.info/stiri/evenimentele-care-au-marcat-cei-26-de-ani-de-independenta-a-republicii-moldova-7-aprilie-2009–liberalizarea-regimului-de-vize–eurovision-2017-138313.html