CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Se află continentul european în pragul unui iminent pericol ?

Imagini pentru imperialism rusesc photos

 

În urmă cu câţiva ani, postul Vocea Rusiei lansa, prin site-ul conex în limba română, o ipoteză  tulburătoare în privinţa aderării României la Spaţiul Schengen.

Într-un editorial intitulat “România nu va intra în Schengen niciodată”, autorul editorialului, Valentin Mândrăşescu, afirma un lucru care pune pe gânduri:

”Germania blochează intrarea României în Schengen, aplicând astfel o măsură asiguratorie, care va proteja spaţiul european de anumite consecinţe ale evenimentelor care se vor desfăşura în viitorul apropiat în spaţiul balcanic”.

Despre ce “evenimente care se vor desfăşura în viitorul apropiat în spaţiul balcanic” este vorba, nu ştim, dar pare a avea cunoştinţă autorul.

Căci continuă, întărind ideea:“Nimic “personal”, doar pragmatism care vizează securitatea proprie”. 

Deci în Balcani urmează să aibă loc evenimente care determină Germania să îşi ia măsuri pentru propria securitate? 

Fapt este că Europa devine  o tema geopolitică tot mai pasională, uneori chiar isterizanta, cu șansa – nedorită – de a intra în zona subiectelor arzătoare ale momentului: Trump, Brexit, Rusia, China, islamismul.

Dar astfel, funcția moderatoare a Europei postbelice riscă să se dilueze și să piardă poziția preeminentă care i-a asigurat strălucire în ultimele cinci secole (cu toate părțile sale întunecate, și ele mereu prezente).

Se vorbește, și pe un tot tot mai alarmist, despre declinul Europei, dar rememorând istoria, se poate vedea că o asemenea percepție nu este deloc nouă.  

Se caută până azi, de la Montesquieu până la Kissinger, cauzele prăbușirii Imperiului Roman, se readuc mereu în discuție previziunile istoricilor Spengler și Toynbee despre dispariția iminentă a civilizației europene.

Temeri, până acum, pripite și nejustificate, căci Europa și-a revenit și a renăscut mereu din catastrofele istorice care au încercat-o.

Dar iată că, din nou, Vechiul Continent pare să se afle în pragul unui iminent pericol existențial.

Se află oare continentul într-adevăr în față unei asemenea alternative?

„Continent”, pentru că nu este vorba doar de Uniunea Europeană, în fond un construct de instituții, ci de Europa în întregul ei, cu toate atuurile, valorile și resursele sale, cu toată zestrea sa culturală și de înțelepciune politică, cu toate aventurile și experiențele sale, fie ele victorioase sau nefaste.

Punctual, a vorbi astăzi despre Europa înseamnă de fapt a vorbi despre Europa Unită.

  Curios, în marea dezbatere pătimașă asupra destinului Europei nu s-au găsit termenii exacți, cei mai potriviți, care să definească forțele ce pun în mișcare sinergiile europene și trasează, prin ciocnirea lor (pașnică), în accepția dată de Huntington, traseul viitor al continentului.
Fapt este că Europa are de făcut față unei sumedenii de provocări interne la nivel de stat, şi de relații interstatale, grupări de state de ordin politic, economic, militar, financiar, tehnologic etc.

Provocările externe vizează însăși poziția și însuși rolul geopolitic al Europei în lume.

În 2019, scrie „The Economist”, India va depăși Marea Britanie și Franța pentru a deveni a cincea economie mondială.

Confruntarea între America și China, conjugată cu influența crescândă a Chinei în Europa ar putea determina continentul la compromisuri delicate cu Beijingul (dar și cu Moscova) și prezintă riscul distanțării de America. Iar Germania și-a anunțat public, la nivelul cel mai responsabil al Berlinului, o asemenea intenție.

Retragerea militară americană din Orientul Mijlociu ar putea obliga Europa la o implicare sporită în regiune.

Criză ucraineană ar putea și ea împinge Europa la o politică și o acțiune mai directă în acest spațiu postsovietic.

 

 

 

Imagini pentru imperialism rusesc photos

 

 

 

 

În sfârșit, în arealul continental, Europa Unită poate fi chemată să gestioneze într-un fel sau altul situația ambiguă și preocupanta din Balcanii de Vest și din Europa Centrală, unde – dincolo de spectrul migrației masive extraeuropene – devine tot mai clară accentuarea declinului demografic.

  

Se redeschide frontul din Balcani?

 
Un personaj al lui Bernard Shaw spunea că într-o Europă fără războaie, singurul loc în care europenii s-ar mai putea bate între ei ar fi regiunea Balcanilor.

I-au dat dreptate, la scurt timp după înțelegerile din Malta, războaiele din spațiul iugoslav (dar, e drept, și cele din spațiul post-sovietic – R. Moldova și Georgia).

După care, pace continentală, dar cu Balcanii de Vest ca o zonă în continuare problematică.

Aici deficitul de democrație rămâne, cu încăpățânare, o constantă, iar insecuritatea, neîncrederea și problemele litigioase între vecini riscuri – presante.

Păi cum altfel să înțelegi că UE și NATO n-au putut sau n-au vrut să includă zona în itinerariul marșului lor pașnic și triumfal către Est?

Mai grav este că, evitând să cuprindă sau să implice cumva în sinergia geopoliticii sale această părticică de Europa, Occidentul a început să se și dezintereseze tot mai mult de ea.

Și asta când? Când Balcanii de Vest involuau rapid spre starea de cea mai vulnerabilă, mai tensionată și mai riscantă zonă de pe continent.

Zilele trecute, UE (de fapt Comisia Europeană) a anunțat un proiect despre care nu se prea poate spune deocamdată dacă este temerar, prudent, precaut sau de tatonare.

E în orice caz unul deconcertant. Prin el, Bruxellesul își propune să apropie aceste state de Europa Unită și să le pregătească (și ajute) pentru integrarea lor europeană.

Iar în față fiecăruia dintre aceste (șase) state se află, pe lângă exigențele europene comune, propriile lor migrene și necazuri, la ele acasă sau cu vecinii.

Serbia nu recunoaște Kosovo ca stat independent, Macedonia e în conflict cu Grecia care-i contestă denumirea ca stat, căci este și cel al unei regiuni grecești, Bosnia-Herțegovina este un stat precar și în interior, și în relațiile cu Serbia, Kosovo e și nu e recunoscut ca stat pe plan internațional, Albania și Muntenegru, chiar membre ale NATO fiind admise, se află mult sub baremurile europene stabilite de UE.

Drept care, precizează acum Bruxellesul, fiecare dintre aceste state ar putea întra în UE atunci când își va fi rezolvat problemele din propria ogradă.

Strategia de integrare europeană a Balcanilor de Vest acum lansată indică traseu viitor al acestor țări și direcțiile lor de acțiune (stat de drept, democrație, reforme, bună guvernanță, anticorupție, reconciliere, bună vecinătate etc. etc).

Data orientativă pentru aderarea lor individuală la UE ar fi anul 2025, estimează președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, dar, adaugă el, nu e obligatorie.

Să fi învățat oare Bruxellesul din lecția amară a demersului sau nefericit (căci negândit și nepregătit) în Ucraina, unde, încercând să forțeze nota, a primit replica promptă și dură a Rusiei?

Este de înțeles așadar de ce lumea se întreabă acum ce stă în spatele noii inițiative a demnitarilor europeni de la Bruxelles.

În Marea Britanie, «Financial Times» crede că se dorește dezinflamarea și normalizarea situației încordate din zonă, dar și contracararea Rusiei și a Turciei care au, fiecare, interese pe aici.

În Statele Unite, «Foreign Affairs», după ce veștejește dezinteresul prelungit al UE și SUA pentru Balcanii de Vest, ceea ce a condus la deteriorarea tot mai periculoasă a situației în zonă, apreciază că Strategia UE în materie «n-are dinți», așadar nici eficientă.

Și nici viziune – căci admiterea individuală, la emulație, chiar dacă ar stârni o competiție benefică, ar accentua într-o și mai mare măsură tradiționalele ranchiuni și rivalități «balcanice», și așa la cote înalte.

Oricum, Occidentul trebuie să se implice serios și responsabil în zonă, căci altfel, avertizează publicația americană, «Rusia își va spori influența».

Protagoniștii mondiali au început așadar, organizarea de șantier pentru edificarea unui nou raport de forțe la scară regională.

Se vede că nici în Malta, nici după, n-au avut timp sau n-au crezut că ar fi necesar să cadă la învoială și asupra soartei post război rece a acestui petec de uscat european atât de zbuciumat în istorie.

Dar ați auzit pe cineva vorbind la București despre problemele Balcanilor?

 

 

În loc de concluzii

 

 

Până la urma, dincolo de aspectele poate prea concrete ale scenariilor, rămâne ideea ca Peninsula Balcanica este vazuta, din nou, ca butoiul cu pulbere al Europei, asa cum era vazuta inca din sec. XIX.

Calculele ruseşti, in aceasta privinţă, pot coincide cu cele germane.  

Germania, încă de la cancelarul Otto von Bismark, are o mefienţă bine definita fata de aceasta regiune.

 Rolul Germaniei in faramitarea Iugoslaviei a fost la fel de activ ca rolul SUA in sprijinirea mafiei islamiste albaneze din Kosovo.

Nici implicarea Rusiei nu este inocenta, de altfel, nici straina de tulburarile din Balcani. 

Prin urmare , ce se poate spune este ca, in realitate, marile puteri încep sa miroasa iarăşi praful de pusca. Germania, SUA, Rusia, Turcia, amuşina (iarăşi) Peninsula Balcanică şi, de fapt, întreaga Europa de Est si Sud-Est, şi cauta sa-si elaboreze cele mai potrivite strategii de repozitionare pentru a iesi in castig sau pentru a-si consolida hegemonia regionala.

De asemenea, isi reactiveaza mitologiile specifice, fie ca este vorba despre “valorile europene” sau “statul de drept”, fie ca e vorba despre“uniunea popoarelor ortodoxe” sau “Imperiul Otoman redivivus”

Scenariul “liberal”, integrationist, face loc scenariului “huntigtonian’, al ciocnirii civilizatiilor, al confruntarilor. Nu e prea clar insa motivul primordial al acestei schimbari de scenarii. E vorba de schimbarea agendelor marilor puteri sau de reflectarea in relatiile internationale a unor realitati locale?

Asistam, de fapt, la o partajare a prazii, si nu e clar inca unde se trag sferele de influenta.

Cert este ca, in cazul nostru, ne aflam, ca si pana acum in istorie, fix la intersectia acestor sfere. Nici prea la est, nici prea la vest, nici prea la sud, nici prea la nord.

Asa se face ca asistam la atitudini de acest gen, cum e a Germaniei, care nici nu ne include in randul tarilor de care are nevoie, dar nici nu ne exclude, ci ne foloseste atat cat sa tina Rusia departe de Europa.

Rusia, in ce o priveste, nu are oricum puterea sa ne integreze in vreo viziune unitara asupra Europei de Est, ci cauta sa (ne) destabilizeze, pe cat se poate, intreaga regiune, destabilizarea jucând in favoarea ei. SUA, probabil, are interese extrem de clar delimitate si nu-i pasa de ce se intampla din punctul de vedere al frontierelor sau crizelor atat timp cat garnizoanele, bazele militare si complexul industrial nu au a suferi.

Ideea ca în aceasta parte a Europei graniţele sunt volatile ne este în mod deosebit defavorabila, caci, în acest moment, nu se intrevede repetarea vreunui moment ca Trianon.

 

 

Imagini pentru agresivitatea rusiei în balcani photos

 

 

Mai degrabă vom face obiectul vreunei redesenări a graniţelor decât sa fim în vreun fel trecuţi cu vederea sau propulsaţi catre vreo re-întregire. 

Dar poate că metafora refolosită a butoiului cu pulbere înseamna altceva.

La urma urmei, de ce nu te-ai juca cu fitilul şi de ce nu ai arunca, la timpul potrivit, peninsula in aer?

Oare nu asa au procedat puterile vestice în privinţa Serbiei?

Nouă ni se pare, mai degraba, că în acest moment Germania, SUA, Rusia şi, poate, Turcia, stau roată în jurul fitilului cu băţul de chibrit in mână, căutând în ochii celuilalt mişcarea decisiva pentru a i-o lua înainte…

Câstigătorul… ia totul? 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2019/10/09/fratia-slava-serbia-face-pasi-spre-aderarea-la-uniunii-eurasiatica-a-lui-putin/

 

 

Surse:

 

Corneliu Vlad – http://www.ziarulnatiunea.ro; http://www.curentul.info/lumea-i-cum-este

http://www.cuvantul-ortodox.ro/ balcanii-butoiul-cu-pulbere-al-europei-razboi-scenariul-rusesc/

 

 

10/10/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

17 martie 1991 – Populaţia Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti a boicotat referendumul de restabilire a fostei Uniuni Sovietice

 

 

 

Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice.

 

 

În data de 23 iunie 1990, Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova, înţelegând responsabilitatea istorică pentru soarta Moldovei dintre Prut şi Nistru, care are o istorie, cultură şi tradiţii milenare proprii, declara solemn Republica Sovietică Socialistă Moldova stat suveran, afirmând totodată că purtătorul şi sursa suveranităţii este poporul şi că suveranitatea R.S.S. Moldova este unica şi necesara condiţie a existenţei statalităţii Moldovei. 

Practic, era vorba de o declaraţie de independenţă, chiar dacă a fost evitat cuvântul respectiv.

În anul 1990, la Chişinău se produseseră mai multe evenimente semnificative: alegerile libere în Sovietul Suprem al R.S.S.Moldoveneşti, adoptarea Drapelului şi a Stemei de Stat, modificarea denumirii republicii din R.S.S. Moldovenească în R.S.S. Moldova, crearea comisiei de elaborare a noii Constituţii, emiterea Declaraţiei de suveranitate de la 23 iunie 1990, alegerea preşedintelui R.S.S. Moldova etc.

Nu a trecut mult timp, şi în ziua de 27 august 1991, o mare de oameni a declarat în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, independenţa acestui încercat pământ românesc dintre Nistru şi Prut, parte a Moldovei marelui Ştefan, scriind unul dintre marile capitole ale istoriei  sale frământate. 

 

 

 

17 ianuarie 1991- populaţia R. Moldova respinge participarea la referendumul privitor la menţinerea URSS

Anul 1991 a fost, incontestabil, anul unor schimbări majore pentru spaţiul sovietic,  transformările demarate în anii ’80 încheindu-se cu dizolvarea U.R.S.S. şi apariţia unor noi state independente.

Pentru RSS Moldovenească, anul 1991 a avut un început promiţător în procesul de obţinere a independenţei şi de construire a unui stat democratic, deşi acesta a fost dramatic pentru republicile baltice, unde au avut loc confruntări directe între dorinţa de libertate, democraţie şi independenţă a populaţiei băştinaşe şi sistemul autoritar sovietic, care forţa menţinerea U.R.S.S.

 În urma ciocnirilor stradale  dintre forţele de ordine sovietice şi populaţia civilă de la Vilnius, în zilele de 11-13 ianuarie au fost ucişi 14 oameni şi răniţi peste 600.

Câteva zile mai târziu, forţele speciale sovietice  au ucis la Riga patru persoane din rândul protestatarilor. Marea Britanie a fost una dintre primele puteri din Vest care a dezaprobat acţiunile militare din Vilnius şi Riga, susţinând „reformele, şi nu represiile”, şi a condamnat conducerea U.R.S.S. pentru tentativa de muşamalizare a evenimentelor din Lituania.

În R.S.S.Moldovenească, forţele democratice au luat atitudine, pe data de 13 ianuarie 1991, la Chişinău având loc un mare miting al Alianţei Naţionale pentru Independenţă „16 Decembrie”, la care a fost condamnată agresiunea sovietică împotriva Lituaniei.

Protestele din republicile baltice au condus la ieşirea lor din componenţa URSS: independenţa Lituaniei a fost declarată la 11 martie 1990, independenţa Letoniei şi a Estoniei – la 3 martie 1991.

Spre deosebire de Lituania, Letonia sau Georgia, R.S.S. Moldova a fost ocolită de confruntări soldate cu victime, însă mişcarea de renaştere naţională era în continuă amplificare şi avea un impact direct asupra clasei politice de la Chişinău.

Astfel, la 4 februarie 1991, Petru Lucinschi este nevoit să demisioneze din funcţia de prim-secretar al CC al PCM, fiind înlocuit de Grigore Eremei.

Rolul Partidului Comunist al URSS s-a diminuat continuu. Primele organizaţii social-politice şi politico-culturale de alternativă la dictatura partidului comunist au fost înregistrate la Chişinău în toamna anului 1989, iar primul partid politic necomunist înregistrat oficial în Moldova a fost Partidul Social Democrat din Moldova, creat la 13 mai 1990.

Deşi Universitatea marxist-leninistă de la Chişinău şi Cursurile de calificare a cadrelor de partid sovietice şi ideologice ale CC al PC din Moldova au fost închise încă în luna iunie 1990, în majoritatea universităţilor au fost predate cursuri de istorie a PCUS şi de comunism ştiinţific, până la finele anului de studii 1990-1991.

Toate acestea au creat premizele pentru proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova, însă evenimentele destabilizatoare, precum formarea Republicii Sovietice Socialiste Găgăuzia şi a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Nistrene au stânjenit procesul de consolidare a independenţei şi integrităţii acestei ţări.

La insistenţele autorităţilor de la Chişinău de a se lua măsuri în privinţa mişcărilor separatiste, M. Gorbaciov, preşedintele U.R.S.S., semnează la 22 decembrie 1990 un decret care garanta integritatea R.S.S.M. în cadrul U.R.S.S. care agrava situaţia. Acest fapt a fost mai degrabă o avertizare la adresa mişcării de renaştere naţională, decât o intenţie de a asigura liniştea şi integritatea R.S.S. Moldova.

La insistenţele autorităţilor de la Chişinău de a se lua măsuri în privinţa mişcărilor separatiste, M. Gorbaciov, preşedintele U.R.S.S., a semnat la 22 decembrie 1990 un decret care garanta integritatea R.S.S.Moldova în cadrul U.R.S.S. , fapt care agrava situaţia.

Acest document a fost mai degrabă o avertizare la adresa mişcării de renaştere naţională, decât o intenţie a conducerii Uniunii Sovietice şi a lui Gorbaciov de a asigura liniştea şi integritatea R.S.S. Moldova.

La 17 martie 1991, în ciuda presiunilor exercitate de organele de stat ale Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), populaţia Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM), deja suverană la acel moment, a refuzat să participe la referendumul privitor la menţinerea URSS.

Trebuie remarcat faptul că referendumul unional din 17 martie 1991 era prima consultare populară de acest fel de la crearea U.R.S.S.

 

Întrebarea supusă votului popular a fost :  

„Considerați că este necesar să se păstreze Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice  ca o federație reînnoită de republici suverane egale, în care vor fi pe deplin garantate drepturile și libertățile  persoanelor indiferent de naționalitate? „.  

 

 

 Chiar dacă în multe dintre republicile unionale referendumul a avut totuşi loc, în R.S.S.Moldovenească acesta a fost boicotat de majoritatea populaţiei, la el participând doar cetăţenii din unele raioane din est (Transnistria de azi) şi Găgăuzia, în majoritate rusofoni.

 

 

 

 

 

Nereuşita desfăşurării referendumului în unele republici unionale, printre care şi RSS Moldovenească, nu a împiedicat Comitetul Central al URSS să declare că majoritatea respondenţilor care au participat la vot  au optat pentru restabilirea Uniunii Sovietice şi prin urmare aceasta trebui refăcută.

Referendumul  unional din 17 martie 1991 va servi ulterior ideii de creare a Comunităţii Statelor Independente (CSI), care este şi astăzi o organizaţie internaţională formată din foste republici care făcuseră parte din URSS. 

În ceea ce priveşte R.S.S. Moldova, aceasta  începe să se manifeste treptat ca entitate politică independentă atât pe plan naţional, cât și pe plan internaţional. Mircea Snegur a efectuat, între 11 şi 17 februarie 1991, prima sa vizită oficială în calitate de preşedinte la Bucureşti.

Cu o lună mai târziu, la 25 martie 1991, Adrian Năstase, Ministrul român de Externe, şi Nicolae Ţâu, Ministrul moldovean de Externe, au semnat Protocolul privind colaborarea dintre Ministerul Relaţiilor Externe al R.S.S.M şi Ministerul Afacerilor Externe al României – primul document comun al celor două ţări.

 

 

 

Harta administrativă actuală a Republicii Moldova

Harta administrativă actuală a Republicii Moldova

 

Pe data de 24 iunie 1991, Parlamentul României a declarat nul Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, iar trei zile mai târziu, cu prilejul comemorării a 51 de ani de la anexarea Basarabiei de către U.R.S.S., doi membri ai Comitetului de politică externă al Senatului SUA, senatorii republicani Jesse Helms (Carolina de Nord) şi Larry Prester (Dakota de Sud), au prezentat Senatului american un proiect de rezoluţie în favoarea autodeterminării şi reunificării Basarabiei şi Nordului Bucovinei cu România.

În perioada 26-28 iunie 1991, sub egida Parlamentului Republicii Moldova a avut loc Conferinţa Internaţională „Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia”, în cadrul căreia participanţi din 16 ţări au declarat că „Pactul şi Protocolul său adiţional secret sunt nule ab initio, iar consecinţele lor trebuie eliminate”.

La 27 martie 1991, pentru prima dată după anul 1944, la Chişinău a fost serbat evenimentul Unirii din 1918 a Basarabiei cu România. Deşi problema reunificării Basarabiei cu România era populară în societate, liderii politici de atunci – I. Iliescu, M. Snegur, P. Lucinschi, P. Roman – susţin că nu au discutat acest subiect la întâlnirile lor oficiale.

Către mijlocul anului 1991, autoritatea U.R.S.S. pe plan extern scăzuse semnificativ. La 1 iulie 1991 se dizolvă Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia au convenit cu U.R.S.S. asupra retragerii trupelor sovietice de pe teritoriile lor.

Din acel moment, un şir de state est-europene şi-au declarat intenţiile de integrare în structurile NATO.

În perioada 18-21 august 1991, la Moscova a avut loc o tentativă de lovitură de stat, organizată de un grup comunist reacţionar cu intenţia de a împiedica destrămarea U.R.S.S., aşa-numitul puci anti-Gorbaciov.

Pe data de 18 august 1991, G. Ianaev, vicepreşedintele U.R.S.S., a semnat un decret prin care îşi asuma exercitarea atribuţiilor de preşedinte al U.R.S.S. începând cu 19 august 1991:

„În legătură cu faptul că Mihail Sergheevici Gorbaciov, din motive de sănătate, nu-şi poate exercita funcţiile de preşedinte al U.R.S.S., am preluat, în baza articolului 127 (7) al Constituţiei U.R.S.S., exercitarea obligaţiilor de preşedinte al U.R.S.S. începând cu ziua de 19 august 1991”.

În aceeaşi zi, conducerea sovietică, reprezentată de G. Ianaev, V. Pavlov şi O. Baklanov, declară stare de urgenţă în U.R.S.S. şi creează Comitetul de Stat pentru Starea de Urgenţă (CSSU al U.R.S.S.).

La Chişinău situaţia a fost stabilă, conducerea republicii reuşind să menţină o stare de calm. La 20 august 1991, Televiziunea şi Casa Radioului de la Chişinău au fost luate sub pază de grupuri de cetăţeni care optau pentru democraţie, iar preşedintele Republicii Moldova a emis Decretul cu privire la crearea Consiliului Suprem de Securitate al Republicii Moldova.

La 21 august 1991 a fost adoptată Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova prin care se condamnau acţiunile de la Moscova, lovitura de stat fiind calificată „drept o gravă crimă de stat îndreptată împotriva suveranităţii republicilor, care poate aduce popoarelor prejudicii enorme”.

În această declaraţie, organul legislativ îi îndemna pe soldaţii şi ofiţerii Armatei Sovietice să nu ia parte la acţiuni ce contravin normelor constituţionale şi să nu uite de necesitatea respectării drepturilor omului şi a organelor legitime ale puterii de stat locale, iar cetăţenii Republicii Moldova erau chemaţi să respingă calea violenţei şi a dictatului, iar în caz de uzurpare a puterii de stat să manifeste nesupunere civică.

Totodată, la 21 august 1991, Parlamentul de la Chişinău adoptă Hotărârea cu privire la situaţia din Republica Moldova în legătură cu lovitura de stat din U.R.S.S., prin care se recunoaşte că M. Gorbaciov a fost înlăturat nelegitim din funcţia de preşedinte al U.R.S.S. de către un grup de aventurieri politici de orientare reacţionară, şi aprobă Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova privind situaţia din U.R.S.S.

De asemenea, se propune deputaţilor poporului ai U.R.S.S. din partea Moldovei ca, la apropiata sesiune a Sovietului Suprem al U.R.S.S., să ceară demisia lui A. Lukianov, preşedinte al Sovietului Suprem al U.R.S.S., din cauza poziţiei şi rolului lui în evenimentele de la 18-19 august 1991.

În hotărâre se cere organelor republicane şi locale ale puterii de stat şi administraţiei de stat să se conducă cu stricteţe în activitatea lor de legislaţia republicii, iar Comitetul pentru Securitatea Statului, Ministerul de Interne şi Procuratura Republicii Moldova, de comun acord cu organele autoconducerii locale, să identifice persoanele care au executat deciziile ilegale ale aşa-zisului „comitet de stat pentru starea excepţională în U.R.S.S.” sau au contribuit la îndeplinirea lor şi să le tragă la răspundere conform legii.

La 22 august 1991, M. Gorbaciov revine la Moscova după trei zile de arest petrecute la reşedinţa din Crimeea, iar la 25 august demisionează din funcţia de secretar general al PCUS, ceea ce a însemnat căderea puterii partidului unic în U.R.S.S.

Pe data de 23 august 1991, Prezidiul Parlamentului Republicii Moldova aprobă o Hotărâre prin care „se interzice activitatea Partidului Comunist din Moldova pe întreg teritoriul republicii şi se naţionalizează întreaga avere a PCM”.

În aceeaşi zi M. Snegur, preşedintele Republicii Moldova, solicita, printr-o telegramă oficială, ajutorul lui M. Gorbaciov, ministrul Apărării şi preşedintele U.R.S.S., şi al lui B. Elţin, preşedintele RSFSR, în problema acţiunilor liderilor separatişti din autoproclamatele republici nistreană şi găgăuză (Smirnov, Ryleakov, Pologov, Topal, Chindighelean ş.a.) şi a susţinerii lor de către I. Morozov, şeful Comandamentului Regiunii Militare Odesa.

În telegramă se menţiona că liderii separatişti din Moldova au sprijinit practic oficial lovitura de stat din august 1991 şi comitetul criminal şi continuă să acţioneze în spiritul stării excepţionale, încurajaţi de trupele Regiunii Militare Odesa.

În această situaţie M. Snegur îl roagă pe M. Gorbaciov să dea dispoziţiile corespunzătoare Comandamentului Regiunii Militare Odesa pentru încetarea acordării ajutorului criminalilor de stat sus-menţionaţi.

După evenimentele de la Moscova a urmat valul declaraţiilor de independenţă ale republicilor unionale: 24 august – Ucraina, 27 august – Moldova, 31 august – Uzbekistan şi Kirghizia (ori Kyrgyzstan), 9 septembrie – Tadjikistan, 18 octombrie – Azerbaidjan etc., ultimul declarându-şi independenţa Kazahstanul, la 16 decembrie 1991.

Parlamentul Republicii Moldova a aprobat, prin vot nominal, Declaraţia de independenţă şi a adoptat imnul naţional „Deşteaptă-te, române!”.

Republica Moldova devenea astfel un stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul, fără niciun amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale.

Din momentul adoptării Declaraţiei de independenţă, Republica Moldova a capătat statutul de subiect de drept internaţional şi a înaintat către ONU şi OSCE cererea de a fi admisă ca membru cu drepturi depline în aceste organizaţii, asumându-şi disponibilitatea să adere la Actul Final de la Helsinki şi la Carta de la Paris pentru o nouă Europă.

La 3 septembrie 1991 a fost stabilită frontiera de stat a Republicii Moldova şi a fost semnat Decretul privind retragerea de pe teritoriul republicii a trupelor Armatei Sovietice.

 

 

 

 

 

La momentul declarării independenţei, Republica Moldova avea  o populaţie de 4.366.300 de locuitori, dintre care 53% locuiau în mediul rural, o suprafaţă de 33.700 km2  şi era organizată administrativ în 40 de raioane.

La 3 septembrie 1991, România a devenit prima ţară care a recunoscut independenţa Republicii Moldovala doar cîteva ore după proclamarea acesteia. Federaţia Rusă a recunoscut independenţa statului moldovenesc în decembrie 1991.

La 8 decembrie 1991 au avut loc primele alegeri prezidenţiale în Republica Moldova, la care au participat 92% dintre cetăţenii cu drept de vot, 67,49%  votând pentru Mircea Snegur, acesta fiind desemnat primul preşedinte al Republicii Moldova, ales prin sufragiu universal.

Tot în data de 8 decembrie 1991, preşedinţii Rusiei, Bielorusiei şi Ucrainei – B. Elţin, St. Şuşkevici şi respectiv, L. Kravciuk – au semnat, la Belovezskaia Puscha, acordul de înfiinţare a Comunităţii Statelor Independente şi au proclamat încetarea existenţei U.R.S.S.

În acest context, Mihail Gorbaciov a trebuit să demisioneze din funcţia de preşedinte al U.R.S.S., declarând funcția sa desființată şi devenind astfel primul şi ultimul preşedinte al Uniunii Sovietice.

Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) a încetat să mai existe pe 26 decembrie 1991 prin declarația nr. 142-H a Sovietului Suprem al Republicilor Uniunii Sovietice, care a  recunoscut independența a douăsprezece republici ale Uniunii Sovietice.  

Imediat după evenimentele din august 1991, o bună parte a lumii a crezut în colapsul sovietic şi în detaşarea de trecutul totalitar, însă după o scurtă perioadă realităţile s-au dovedit a fi altele pentru o bună parte dintre republicile ex-unionale.

Iniţiativa celor trei preşedinţi de la Belovezhskaja Puscha a fost oficializată la 21 decembrie 1991, la Alma-Ata, prin semnarea Declaraţiei, Protocolului şi Convenţiei cu privire la crearea Comunităţii Statelor Independente.

 Cei 11 membri fondatori ai CSI au fost: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Republica Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan. În decembrie 1993 s-a alăturat și Georgia, în circumstanțe controversate, în urma unui război civil în care trupele rusești au intervenit de partea guvernului lui Șevardnadze.

În urma evenimentelor din august 2008, când trupele rusești au intervenit din nou în Georgia, pentru susținerea regimurilor separatiste sud-osetine și abhaze, parlamentul georgian a votat în unanimitate retragerea Georgiei din CSI, pe data de 14 august 2008. Ca urmare a anexării Crimeii de către Rusia, Ucraina s-a retras din CSI în 2014.

 Mircea Snegur, preşedintele Republicii Moldova, a semnat actul de aderare la această organizaţie  fără consultarea prealabilă a legislativului, afirma atunci şi susţine şi astăzi,  că nu exista altă opţiune dat fiind faptul că Moldova risca atunci să intre într-o blocadă economică prelungită şi dezastruoasă.

Într-adevăr, R.Moldova se afla  într-o situaţie extrem de complicată, după ce Transnistria se declarase independentă  pe 2 septembrie 1990, urmată de Găgauzia la 19 august 1991.

Mai mult, liderii regiunii separatiste transnistrene încercau să inducă ideea că numai prin aderarea R. Moldova la CSI existau şanse de a rezolva conflictul de pe Nistru.

Tânărul stat a fost pus la grea încercare, când în data de 2 martie 1992, a fost declanşat cu sprijinul făţiş al Rusiei războiul de la Nistru, care a lăsat în urmă sute de morți şi răniți, familii despărţite şi destine distruse.

Gărzi separatiste şi unităţi de cazaci mercenari, cărora li s-au alăturat militarii ruși din Armata a 14-a dislocaţi în stânga Nistrului, au atacat posturile de poliţie şi alte organe ale puterii de stat  loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului, consolidându-şi  controlul  în Transnistria şi  proclamând o aşa zisă republică moldovenească nistreană, care există şi în prezent grţie ajutorului militar şieconomic rusesc.

Acum, după aproape trei decenii , observăm însă că acest pas a fost o capcană care a compromis pentru mult timp şansele de aderarea a Moldovei la UE.

De asemenea, mai trebuie menţionat că Mircea Snegur nu a semnat aderarea Moldovei la toate documentele de constituire a CSI, excluzând de la semnare  pachetul politico-militar al acestei noi structuri interguvernamentale create sub egida Moscovei, Chişinăul declarând din start că nu va participa la angajamentele cu caracter militar şi de securitate dintre statele membre ale Comunităţii Statelor Independente.

Primul parlament de la Chişinău, dominat de forţele democratice care au produs ruptura de URSS şi au proclamat independenţa Republicii Molodva, a refuzat să ratifice acordul de constituire a comunităţii.

Abia după ce, în 1994, în parlamentul de la Chişinău a venit majoritatea agrarian-nostalgică, acordul de constituire a CSI a fost ratificat şi Republica Moldova a devenit de fapt o membră a comunităţii. Timp de 3 ani şi jumătate, Moldova a participat la CSI în calitate de membru asociat sau după unii cercetători, Moldova a avut statut de observator pe lângă CSI.

Trebuie amintit şi faptul că americanii au insistat mult timp, inclusiv secretarul de stat american James Baker care a vizitat Chişinăul în februarie 1992, ca Moldova să ratifice Protocolul de la Alma-Ata, ca o condiţie sine qua non de recunoaştere diplomatică de jure a ţării de către SUA şi deschiderea ambasadei americane în Republica Moldova.

Aceste presiuni au fost coordonate cu Rusia, care, deşi a recunoscut independenţa Moldovei pe 18 decembrie 1991, a stabilit relaţii diplomatice bilaterale cu Chişinăul abia la 6 aprilie 1992.
Astăzi se discută pe larg în ce măsură statutul de membru al CSI este sau nu compatibil cu cel de ţară care îşi propune drept obiectiv strategic aderarea la Uniunea Europeană.

Există numeroase studii potrivit cărora scopurile de integrare în CSI, nu sunt compatibile cu calitatea de membru al UE. Cu toate acestea, nici una dintre guvernările de la Chişinău nu a pus hotărât timp de aproape 30 de ani problema ieşirii din CSI, chiar dacă integrarea europeană a fost declarată o prioritate absolută a politicii externe a Republicii Moldova.

Oficial, Uniunea Sovietică a încetat să existe la 31 decembrie 1991. De atunci au trecut aproape trei decenii, dar o  întrebare a sociologului Dan Dungaciu, rămâne foarte actuală pentru societatea moldovenească – „Poţi scoate R.Moldova din U.R.S.S., dar cum scoţi U.R.S.S. din R.Moldova? .

Din păcate, acest al doilea stat românesc încă se mai confruntă cu un şir de probleme care îşi au originile în perioada regimului totalitar comunist şi care încă nu au putut fi depăşite.

 

 

Surse: 

 

http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1290

http://www.istoria.md/articol/508/Declara%C5%A3ia_de_suveranitate_a_Republicii_Sovietice_Socialiste_Moldova__RSSM_

http://www.istoria.md/articol/763/17_martie,_istoricul_zilei

https://www.europalibera.org/a/24430709.html

http://unimedia.info/stiri/evenimentele-care-au-marcat-cei-26-de-ani-de-independenta-a-republicii-moldova-7-aprilie-2009–liberalizarea-regimului-de-vize–eurovision-2017-138313.html

17/02/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Stereotipurile mincinoase antiromânesti promovate de propaganda ruso-transnistreană încep să se prăbușească. Românismul iese din zona tabu a mediei moldovenești

 

 

Pe măsură ce procentul basarabenilor conștienți de identitatea lor românească crește rapid, subiectul Reunirii devine tot mai popular chiar și în presa de limbă rusă.

Surprinzător, dar uneori și în context favorabil acestui proces.

Stereotipurile create de propaganda ruso-transnistreană relativ la România, care au la bază mituri propagandistice, care demonizează până la absurd istoria și poporul român, având drept scop manipularea opiniei publice și mentalității colective a electoratului transnistrean și basarabean sunt demontate chiar de produse media de limbă rusă.

Deși ne-am obișnuit ca jurnaliștii din presa de alfabet chirilic să susțină și să alimenteze aceste mituri, apar și excepții.

Într-un articol publica de portalul Ava.md, semnat de Leonid Klementovici, originar din Transnistria, intitulat ”Șase mituri ale propagandei smirnoviste care provoacă românofobie”, sunt demolate o parte dintre prejudecățile și stereotipurile lipsite de orice legătură cu realitatea istorică și actuală.

Iată care sunt acestea și cum le contestă jurnalistul site-ului de limba rusă:

Mitul 1. Românii au luptat de partea lui Hitler și și-au bătut joc de țăranii moldoveni

„Acesta este principalul și cel mai des folosit argument al românofobiei transnistrenilor și unor moldoveniști”.

Demitizarea constă în faptul că românii au luptat atât de partea lui Hitler, cât și împotriva sa. La începutul războiului și URSS a acordat sprijin Germaniei fasciste.

Iar de partea coaliției hitleriste au luptat 1,2 milioane de etnici ruși.

„În cadrul forțelor armate ale Axei au luptat și germanii și alte țări, dar stereotipurile rămân doar față de români. Iar faptul că mai apoi, România a fost un aliat al URSS în cadrul lagărului socialist la fel nu se ia în considerație.

Acest truc propagandistic se numește „demonizarea țintei”, spune autorul. Vorbind despre teoria „palmei jandarmului român”, acesta accentuează că:

„Propagandiștii fac o analogie și spun că în cazul unirii românii îi vor agresa fizic pe moldoveni, ceea ce este greu de imaginat în sec XXI. În același timp nu se vorbește despre represiunile NKVD-ului și deportările în masă ale clasei mijlocii și intelectualității în Siberia”. 

Mitul 2. Moldovenii nu sunt români, pentru că Moldova a apărut înainte României

Autorul consideră acest mit ca fiind preferatul său, dată fiind eroarea sa totală: ”Mit foarte popular între moldoveniști. După logica aceasta, novgorodenii și pskovicii nu sunt ruși, pentru că aceste cnezate au apărut înaintea Rusiei (moderne).

Aici trebuie specificat, că cele trei cnezate (principate) românești Valahia, Moldova și Transilvania au fost foarte strâns legate una de alta, spre exemplu Vlad Țepeș a fost verișorul lui Ștefan cel Mare. În a doua jumătate a sec XIX în întreaga Europă au demarat procese unificatoare. În 1859 s-a produs unificarea principatelor românești Valahia și Moldova. Noul stat a primit denumirea de România. Trebuie accentuat faptul că între principatele românești diferențele erau mult mai mici decât între toate subiectele Federației Ruse.

Moldovenii din România sunt și români, iar moldovenii din Moldova separată se numesc așa după cetățenia statului. Nu este însă nicio îndoială, că este vorba de același popor, separat de jocurile geopolitice ale statelor mari”. 

Mitul 3. Alfabetul moldovenesc autentic este cel chirilic

„Acesta nu este doar un mit, este o concepție întreagă falsă pusă la baza Republicii Moldovenești Nistrene. Alfabetul chirilic a venit odată cu religia și cum majoritatea etnicilor români erau ortodocși, la baza scrierii a stat părintele chirilicei, alfabetul greco-bizantin.

Dar, acel alfabet este diferit de cel chirilic modern, alcătuită în anii 30 în URSS”, scrie Klementovici, explicând folosirea alfabetului slavon în cancelariile principatelor românești timp îndelungat.

În același timp, acesta accentuează că „limba română face parte din grupul romanic de limbi, provenit de la Roma. Grupul romanic cu alfabet latin este ceva firesc”.

Mitul 4. Moldovenii își vor pierde identitatea, Moldova va deveni o colonie a României iar moldovenii vor fi considerați cetățeni de rangul doi

Autorul se întreabă: „Cum vă imaginați pierderea identității, când este aceeași limbă, aceeași cultură și aceleași tradiții? Poate doar că graiul moldovenesc se va curăța de rusisme, dar acest lucru e benefic”.

”Iar despre colonialism, în Evul Mediu metropolele trăiau de pe urma coloniilor, jefuiau populația băștinașă și nu investeau nimic. În lumea contemporană, metropola care își adaugă teritorii, este nevoită să ia asupra sa responsabilitatea socială  pentru colonie, să achite pensii și indemnizații în conformitate cu legislația sa, și să investească în infrastructură”, conchide autorul.  

Klementovici abordează și mitul unui fel de „discriminare” la care ar fi supuși moldovenii: „Cât privește rangul doi al moldovenilor, românii sunt în general un popor tolerant, mai ales că acolo trăiesc numeroase minorități naționale și chiar o diasporă rusă.

Concluzia: dacă persoana este un nesimțit inferior, el rămâne un bădăran, indiferent dacă Moldova este în componența României sau a Rusiei”.

Mitul 5. România – un stat cu ambiții imperialiste

Acest mit a fost unul din principalele în ideologia secesiunii Transnistriei:

„Mit, ce de asemenea stă la baza fondării RMN, care, după părerea ideologilor transnistreni, trebuie să apere de românizarea totală.

Ce este aceasta românizare totală rămâne neînțeles. În 25 de ani de independență Moldova nu a făcut mari pași spre românizare, iar românizarea rapidă a Transnistriei nu era posibilă în niciun caz.

Și în acest caz a fost folosită demonizarea României, pentru a crea românofobie în opinia publică, imaginea dușmanului extern, pentru a distrage atenția populației de la realitățile interne. În realitate, România este un stat modern democratic, legat prin tratate și obligații internaționale, unde hotărârile nu se iau de către un singur om”, conchide Leonid Klementovici.

Mitul 6. România este un stat sărac, populat de țigani, iar românii sunt rusofobi prin definiție

Autorul începe explicația acestui mit prin a aminti că propaganda a creat o imagine malefică absolut falsă a României, care dăinuiește până astăzi:

„Mulți bătrâni transnistreni încă mai cred că peste Nistru stau hoarde de româno-fasciști, în așteptarea momentului potrivit pentru a ataca, a le lua casele și a le mânca copii”.

Demitizând acest punct, autorul explică realitatea economică din România, vorbind despre resursele naturale bogate de care dispune, inclusiv despre investițiile de capital rus în aceste resurse. De asemenea, autorul accentuează că România a avut cea mai mare creștere economică din UE în anul 2015.  

Relativ la rusofobie, acesta demontează propaganda ruso-transnistreană, amintind că în România locuiesc multe minorități naționale, inclusiv o numeroasă comunitate de ruși lipoveni, care convețuiesc minunat cu românii, iar actualul președinte Klaus Iohannis este etnic german.

Un alt element de propagandă încă din timpul sovietic, anume că în România trăiesc țigani, este de asemenea demitizat de autor:

”Vreau să atrag atenția că românii și țiganii sunt două etnii total diferite”.

Cu siguranță, acestea nu sunt unicele mituri inventate de propaganda sovietică și post-sovietică despre România, pentru a manipula populația Basarabiei și Transnistriei.

Și dacă războiul informațional împotriva Ucrainei se desfășoară periodic în dependență de culoarea guvernării de la Kiev, atunci războiul împotriva României este vechi cât Uniunea Sovietică, la fel de vechi ca miturile despre SUA și Europa.

Iar distrugerea acestora nu ține doar de conștientizarea sau reconștientizarea de către moldoveni a apartenenței lor etnice.

Integrarea europeană, spre care tinde încă Republica Moldova, nu se poate face cu cetățeni zombați, plini de stereotipuri și fobii naționale, mai ales în epoca informațională.

 

10/04/2016 Posted by | POLITICA, ROMANII DIN JURUL ROMANIEI | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: