Războaiele informaționale, combaterea ideilor nocive și contracararea trolilor

Contracararea trollilor (și a ideilor nocive din războaiele culturale)

Puterea ideilor și convingerilor – inclusiv greșite – a fost conștientizată de omenire de mult timp, atât pentru scopuri bune, cât și pentru scopuri de-a dreptul toxice.

De aici s-a născut interesul pentru influențarea modului în care oamenii gândesc pentru ca ideile și, în pasul doi, comportamentele să fie cât mai apropiate de rezultatul dorit.

Până la un punct, e un aspect care face parte în mod natural din viața tuturor, de la interacțiuni în familie sau la locul de muncă – la unele activități educaționale, politice, religioase, culturale, sociale sau comerciale întâlnite în mod relativ obișnuit cam în orice țară,constată juristul Lucian Bondoc în publicația online https://www.contributors.ro.

Punctul respectiv a fost, însă, depășit de mult timp. Prima țară care nu doar că a depășit acel punct, dar a și dus abordarea la un cu totul alt nivel – organizat sistemic – a fost URSS[ii].

Au fost 3 motive principale:

• Modificarea societății și dezvoltarea „omului nou” la nivelul întregii populații erau chiar obiective majore declarate ale comunismului. Acestea necesitau și promovarea de politici culturale pentru a „modela” societatea și omul nou respectiv în sensul dorit (într-un context în care se eliminase fizic concurența de idei și de modele alternative cu care s-ar fi putut compara);
• După primele decenii de ascensor social mai larg, discrepanța în creștere dintre realitate și discurs în comunism a necesitat manipularea largă și în alte direcții.

Adică, dacă nu s-a putut ridica realitatea la nivelul sloganului, s-a încercat schimbarea percepției realității / modului de gândire pentru (i) a se vedea ce ne înconjoară ca fiind mai bun decât este sau (ii) pentru a se crede că problemele care încă se mai observau și după manipularea respectivă sunt cauzate în principal, dacă nu chiar exclusiv, extern, de adversarii „din afară” ai modelului comunist (de vreme ce acesta era proclamat ca fiind cel mai bun posibil).

• Deși URSS a realizat în cele din urmă că e dificil să manipulezi larg mult timp oameni să creadă și să acționeze în direcții ce sunt contrazise frecvent de realitatea obiectivă din jur, a descoperit că e mai ușor să-i manipulezi să nu creadă în ceva și să nu acționeze pozitiv la scară largă sau să se frustreze în direcții în bună parte manipulate, concentrate pe falși vinovați sau pe vinovați de o mică parte a problemelor.

Descoperirea de mai sus a fost pusă la treabă pentru subminarea din interior a modelelor de societate concurente din lume.

Încă din anii 80’, foști spioni sovietici fugiți în Vest dezvăluiau, astfel, faptul că aproximativ 85% din bugetul și timpul serviciilor secrete sovietice în străinătate erau, de fapt, dedicate războiului cultural – practic, distorsionării modului de a gândi al adversarului. Doar 15% erau alocate spionajului clasic.

Este clar că nici după 1990 nu s-au schimbat multe lucruri în această privință, precum și că nu doar Rusia, ci și multe alte forțe din lume, inclusiv non-statale, au avut/au abordări similare (de aici și importanța unor politici culturale solide de contracarare pentru orice țară care se respectă). 

Unul dintre foștii spioni respectivi, Yuri Bezmenov, care lucrase chiar în aparatul de propagandă al KGB sublinia, mai concret, că războiul cultural de subversiune implica planificări și activități organizate pe perioade lungi de peste 15-20 de ani.

Acestea includeau recrutarea sau manipularea de artiști, educatori, jurnaliști, producători de filme, regizori, autori, politicieni, filozofi și alte tipuri de „influenceri” (inclusiv tineri care „promiteau” în direcțiile respective) pentru promovarea sau propagarea de mesaje care ținteau direct sau indirect ideile, structura și modul de viață dintr-o țară pentru deșirarea/subminarea din interior.

Bezmenov a și sintetizat țintele, liniile de acțiune și rezultatele scontate ale planificării respective într-un tabel.

La orice citire cât de cât atentă, elementele din tabelul de mai sus par ciudat de familiare și la noi dacă ne gândim la perioada ultimelor decenii.

Și în prezent vedem în România în spațiul public, inclusiv în social media și în multe comentarii la mai toate platformele publicistice mai răsărite din România, numeroase exemple de idei nocive și mesaje toxice fix pe structura de mai sus (majoritatea trollilor folosind și mai multe pseudonime).

Desigur, idei/mesaje în sensul celor menționate în tabelul de mai sus nu sunt automat rezultatul manipulărilor externe.

De exemplu, interzicerea exmatriculării unui elev (practic, aproape indiferent de ce face) în proiectul legii educației preuniversitare publicat anul trecut nu este, probabil, opera unui troll, ci a unui incompetent în materie de politici publice și de educație care preferă să afecteze clase întregi și să submineze profesori decât să mute un golan în școli dedicate unde să aibă colegi tot ca el și profesori special formați pentru cazuri de tipul respectiv (sper ca interzicerea respectivă să fie scoasă din forma finală a legii).

De asemenea, mai toți simțim din când în când nevoia de a ne spune „oful”.

Abordarea clasică a unui troll ar fi, însă, aceea de a stimula și specula orice aspect care poate servi vreunuia din obiectivele din tabel prin încurajare, popularizare, accelerare, orientare într-o direcție de dezbinare sau de pasivitate socială și contrazicerea celor care s-ar opune.

Astfel, critica fără finalitate, mai ales cea generală ca formulare, care nu ajută la înțelegerea cauzelor concrete (de genul – e dezastru în țară și nici nu se poate face nimic) este/va fi întărită sau lăudată aproape sistematic pentru că ea întreține demoralizarea și pasivitatea și mai și încurajează autorul criticii să continue în direcția respectivă (că doar a fost lăudat/validat de alți cititori, nu?).

Libertatea de exprimare și critica sunt esențiale pentru sănătatea unei societăți și pentru eficiența politicilor publice. Deci, ideea nu este deloc aceea de a nu mai critica situații/decizii decât dacă s-ar și propune soluții alternative „la cheie”, ci de avut în vedere mai larg ce mesaje se dau per total, de fapt, care este utilitatea lor și pentru cine.

Cu caracter mai general, pentru contracararea trollilor (în sensul tabelului lui Bezmenov) și a ideilor nocive trebuie înțelese cel puțin 3 aspecte:

• Conștientizarea e importantă, dar – în sine – are doar efect limitat, pentru că este ceva strict de nivel individual. Adică, citirea unor analize sau comentarii cu tabelul de mai sus în minte e instructivă, dar nu va schimba larg societatea, chiar dacă îl va ajuta pe cel care procedează astfel să fie mai selectiv, să ia decizii mai raționale și să înțeleagă mai bine lumea din jur.
• Deși se promovează frecvent contrariul în spațiul public în prezent, este ilogic să crezi că situația se va îmbunătăți cât de cât rapid dacă nu se face ceva diferit.

A rămâne la stadiul de lamentație nu are, astfel, cum să schimbe ceva, ci doar să faciliteze perpetuarea situației care nemulțumește și să lase câmp larg de acțiune celor care fac, de fapt, ceva, chiar dacă contrar interesului general.

• Atât din motivul de mai sus, cât și din cauza faptului că trollii și ideile nocive în general sunt promovate proactiv, contracararea acestora nu se poate face eficient decât tot proactiv.

Sfatul larg răspândit în România de a nu reacționa/interacționa (a “nu hrăni trollii/ do not feed the trolls”) – este, astfel, profund eronat.

Acesta ar avea sens în relația cu postaci motivați de unele probleme psihice, dar nu și față de trollii de tipul descris în tabelul de mai sus, de vreme ce aceștia urmăresc programatic tocmai să domine piața de comentarii și reacții pentru a transmite nestânjeniți mesajele de demoralizare/destabilizare de mai sus și a și sugera că sunt majoritari în a gândi astfel (deși reprezintă, de fapt, proporții minuscule din populație).

Nu este, desigur, nevoie să se răspundă fiecărui troll sau comentariu de troll (la unii nici nu ar fi timp fizic), dar a reacționa pentru a arăta modelul promovat este, pur și simplu, necesar pentru contracararea direcțiilor de ansamblu promovate de aceștia. De regulă, cu cât trollii sunt mai activi, sau agresivi, cu atât mesajele inițiale sunt mai preocupante pentru ei.

A fi proactiv nu e la îndemână ca reflex – mai ales după decenii de activități de demoralizare care au urmărit tocmai pasivitate, descurajare, neîncredere umană și scepticism.

Dincolo de demoralizarea acumulată la noi, trollii speculează și niște reflexe ancestrale ale creierului pe care trebuie să le gestionăm mai bine dacă vrem să ajutăm la îmbunătățirea situației din jur.

a) Reflexul de a crede mult mai ușor teorii negative/conspiraționiste, decât pozitive
Înclinația spre a crede știri conspiraționiste/negative e una naturală, facilitată evolutiv. Acum mii de ani, dacă cineva spunea că urmează un atac al unui trib vecin sau al unui leu sau că cineva îți vrea răul, era destul de imprudent să nu-l crezi. De aceea știrile negative și circulă de aproape 7 ori mai repede și mai mult decât cele pozitive.
Câteva decenii de producere organizată și largă de știri false nu au actualizat încă suficient mecanisme ancorate în genele noastre perioade mult mai lungi. Trollii fructifică acest fond cât pot cu tot felul de «dezvăluiri» și frânturi de raționamente care să ducă spre neîncredere sau antagonizare. 

b)Reflexul de a vedea mai prudent/suspicios pe cei din afara propriului «trib» – practic, mai tot ce e în afara oamenilor pe care-i cunoști mai bine
Timp de sute de mii de ani, când un trib se întâlnea cu un altul pentru prima dată, rar se schimbau amabilități. Pentru că perioade foarte lungi a fost, astfel, mai sănătos să fi prudent și să pui răul înainte, mai ales în relația cu alte „triburi”, e mult mai la îndemână psihologic să crezi/bănuiești lucruri negative despre oameni pe care nu-i cunoști direct (adică, nu sunt din „tribul” tău imediat) și să nu faci ceva constructiv cu ei, decât să faci.

Tentația de a-i vedea mai suspicios pe cei pe care nu-i cunoști direct e un aspect ancorat, așadar, tot în subconștientul nostru configurat în perioade foarte lungi de experiențe cu privire la sursele de pericol și probabilitatea lor.

Studiile comportamentale au arătat că până și copiii repartizați prin tragere la sorți în echipe sportive tind statistic să-i reevalueze în sens negativ pe cei din echipa «cealaltă».

Acest aspect îl potențează pe cel de mai sus (legat de reflexul mai general de a crede mai ușor teorii negative/conspiraționiste, decât pozitive).

Adică, nu doar că tindem să credem mai ușor știri/zvonuri negative în general, dar facem asta cu atât mai mult în relația cu persoane pe care nu le cunoaștem foarte bine.

Într-o mass-medie globalizată, trollii au avantajul faptului că atunci când atacă direct sau indirect pe cineva (sugerând că acesta are vreun interes ascuns, face parte din vreun grup cu conotație negativă, are vreun trecut problematic etc), numărul celor care cunosc direct persoana respectivă este, de regulă, mult sub numărul celor care pot citi mesajele trollilor respectivi.

Trollii și formulează de multe ori comentariile într-un mod care sugerează că ei țin partea celorlalți cititori sau sunt la fel ca ei – gen, «încercați să induceți în eroare» (adică ei fac parte din același «trib» cu alți cititori și semnalează vigilent ce rău vrea să facă cel atacat care ar fi «din afara tribului»). Când cineva promovează, de fapt, mesaje utile pentru trolli (inclusiv de demoralizare pură), dimpotrivă, mesajele  respective vor fi întărite și susținute de aceștia (de regulă, într-un mod cât mai polarizant).

Desigur, o citire atentă a ce se spune, versus ce se comentează, rezolvă, de obicei, multe dileme, dar trollii tot încearcă, mai ales în lipsa unor acțiuni de contracarare.

c) Reflexul de a tăcea/de a nu ieși în evidență

Viața în sălbăticie nu era una care te încuraja să ieși în evidență. Creierul nostru nu s-a schimbat prea mult de atunci. Nici comunismul nu a ajutat.

Desigur, problema este aceea că, în lumea actuală, lipsa de implicare sau reacția întârziată duce rareori la dispariția problemei de plecare (cum era cazul de multe ori în natură), ci, frecvent, la agravarea și multiplicarea ei.

d) Reflexul de a te feri de tensiune, inclusiv verbală/scrisă

E parțial legat de cel de mai sus. Chiar dacă decidem să ne exprimăm, tindem să ne ferim de contrazicere/tensiune. Numeroși trolli (dar și politicieni etc de la noi), sunt tupeiști tocmai pentru că, de regulă, încă este ceva avantajos tactic în România.

Astfel, majoritatea oamenilor înclină să dea curs reflexului ancestral de ocolire a conflictelor – inclusiv de a nu intra în tensiune verbală/scrisă și evită continuarea unei discuții în contradictoriu.

Este, de multe ori, o abordare eronată care îi lasă, în practică, pe tupeiștii respectivi să influențeze în continuare mult mai mult decât ar permite, altfel, numărul lor sau logica a ceea ce spun.

e) Reflexul de a nu te gândi și a nu acționa pe termen mediu sau lung, ci, de regulă, doar pe termen foarte scurt

Nu este ceva prea flatant, dar tendințe în sensul de mai sus avem toți. E unul din motivele pentru care ne este greu sa mâncăm mai puțin, să facem exerciții fizice regulat sau să citim mai des.

Ca o justificare cumva, statutul de vânători-culegători timp de sute de mii de ani pur și simplu nu a încurajat gândirea pe termen lung. Era o viață în mare parte de oportunități de scurtă durată și de destule pauze între acestea.

Astfel, de pe o parte, dacă găseai ceva «bun», era bine să acționezi rapid pentru că, altfel, fie fugea, fie îl lua altul (om sau animal), fie se strica. Pe de altă parte, dacă nu apărea ceva foarte motivant pentru acțiune (precum efortul pentru hrană, fuga de un pericol etc), tendința era de economisire a energiei (pentru cheltuirea ei doar pentru mize care par că merită pe termen scurt). Aceasta a fost întipărită în gene timp de mii și mii de ani tot ca esențială pentru supraviețuire. Numărul de calorii zilnice la îndemâna strămoșilor fiind redus, aceștia trebuiau să fie atenți pe ce le cheltuiau.

A face ceva pentru o nevoie care nu pare presantă pe termen scurt nu este, astfel, la îndemână (de aceea, majoritatea studenților învață doar în sesiune).

Trecerea recentă istoric la agricultură și păstorit și, ulterior, la revoluțiile industriale, a necesitat din ce în ce mai multă planificare, dar încă nu a trecut suficient timp pentru a contracara la nivel larg perioada istoric lungă de viață de vânători-culegători.

Majoritatea oamenilor continuă, astfel, să cedeze frecvent reflexelor de termen scurt, deși contrar intereselor lor de termen mai lung din lumea actuală.

De vreme ce – după cum a detaliat Bezmenov – o campanie de demoralizare e concepută pe 15-20 de ani, e mai dificil, astfel, să fim atenți la unele lecții nou introduse la școală într-un an, la ofuscarea față de prea multă disciplină în licee din alt an, la mesajele împotriva oricărei forme de autoritate din numeroase filme și care prezintă infractorii ca fiind „cool”, la mesajele periodice care divizează familiile, generațiile, etniile din aceeași țară etc, la ideile din unele prelegeri, piese de teatru sau cărți din ani diferiți, la oferirea de spațiu majoritar de emisiune unor idioți sau tupeiști etc,  – mai ales că destule schimbări se alimentează reciproc de la un punct încolo și sunt facilitate și de unele tendințe globale mai largi.

Cu alte cuvinte, pentru că reflexul de termen scurt este să evităm contraziceri/tensiuni și chiar orice efort care nu pare musai, iar pe termen mai lung sunt mai greu de întrezărit efectele negative și agregate, pasivitatea e mai la îndemână, chit că foarte păguboasă.

Raportat la toate cele de mai sus, contracararea trolilor și ideilor mai nocive (cele care implică deșirarea unei societăți sau văitat continuu fără a se propune nimic constructiv în loc) este, de fapt, destul de simplă.

Dincolo de o serie de măsuri de combatere a „fake news” în general la nivel european, aceasta implică:

1. Conștientizarea reflexelor de pasivitate de mai sus pentru buna lor gestionare;
2. Realizarea faptului că doar o abordare proactivă poate schimba ceva;
3. Înțelegerea faptului că aceasta nu implică cine știe ce efort – postarea unui comentariu sau de „dislike-uri”/”like-uri” sau reacționarea la comentarii ale unor trolli în funcție de corelarea unor intervenții sau comentarii, a unor filme, articole, spectacole sau proiecte de acte normative etc cu tabelul lui Bezmenov;
4. Folosirea tabelului respectiv ca o cheie de citire mai largă pentru ce se scrie sau se spune în jur;
5. Responsabilizarea moderatorilor de platforme pentru filtrarea celor care în mod evident sunt trolli. În contextul evoluțiilor tehnologice precum ChatGPT3, acest aspect va deveni foarte curând necesar;
6. La nivel de educație în școală, o materie dedicată înțelegerii regulilor minimale de funcționare a oricărei societăți de succes și contracarării trollilor și fake news în general ar fi foarte utilă (mult mai utilă decât destule secțiuni de materii care se predau în școli în prezent);
7. Pentru că modalitățile de atacare a țintelor din tabelul de mai sus pot lua multe forme mai greu de reperat în arhitectură agregată, promovarea proactivă a substanței țintelor respective în societate poate fi foarte utilă. Adică, ideea ar fi nu doar de reacționat la propuneri, poziții, mesaje de trolli în mod cumva defensiv, ci de întărit substanța obiectului atacurilor (desigur, acolo unde are sens, fără a se băga gunoiul sub preș sau a se ignora necesitatea și de schimbare).

La nivel de politici publice, posibilitățile de acțiune coerentă și eficientă ar fi vaste.

Oricum, campaniile de tipul sintetizat de Bezmenov pot avea și efecte surprinzătoare și ironice.

De exemplu, URSS/Rusia a făcut, într-adevăr, „progrese” importante în subminarea democrațiilor din interior și generarea de mult emoțional în dauna ponderii raționalului (și pe fondul altor factori despre care am vorbit cu alte ocazii) – dar cred că progresele respective au jucat, de fapt, per total mai mult împotriva Rusiei în 2022.

Astfel, Putin a crezut probabil că „Occidentul” e foarte aproape de faza de destabilizare și chiar de criză (și în anumite privințe, nu părea hazardat să creadă asta). Dar partea emoțională mărită a societăților occidentale a facilitat, de fapt – după invadarea Ucrainei – o escaladare politică și a societății în relația cu Rusia, chiar dacă logica rusească nu o anticipa ca fiind prea rațională pe scară largă, mai ales pentru UE.

Pentru că partea militarizată a lumii occidentale a rămas suficient de puternică (fiind și mai conservatoare prin natură și mai lent permeabilă la războaie culturale), așteptările tactice ale Rusiei au fost în mare parte înșelate până acum.

Iar, în punctul în care s-a ajuns, chiar și rațional nu mai poate fi lăsată Rusia să câștige prin forță.

Desigur, Putin pare să meargă pentru moment pe o abordare de încercare de menținere a presiunii și chiar de ridicare a mizei, contând probabil pe faptul că susținerile populației de tip emoțional sunt mai volatile și au, de obicei, și o viteză de epuizare mai rapidă, precum și pe ideea că etapele finale ale planului de destabilizare ar avea încă șanse.

Reziliența mentală parțial artificial fundamentată este, însă, tot un fel de reziliență, și cred că SUA și UE mai au resurse și timp chiar dacă trebuie să schimbe destule lucruri în intern. De asemenea, conflictele au, în general, un efect de medicament puternic pentru „spălări pe creier” anterioare.

În fine, problema în ultimă instanță este aceea că războaiele culturale de tipul de mai sus nu trec de la sine și pot face mult rău. Poziția de spectator nu aduce avantaje reale, ci doar duce la confruntarea unor probleme mult mai mari în pasul doi. Seamănă cu situația copiilor mici care își acoperă ochii și cred că nu sunt văzuți.

În contextul actual al războiului din Ucraina, miza războaielor culturale este și mai mare decât de obicei. De exemplu, în cazul Rusiei, în plus de agenda obișnuită, Putin fiind pragmatic, eforturi mari par a fi concentrate în România nu în direcția de a-i face pe ruși mai plăcuți, ci în aceea de a nu fi văzuți bine ucrainenii. Ideea nu este aceea că nu ar fi și subiecte de discutat cu Ucraina, dar ar fi mult mai păgubos și greșit tactic să fie abordate fragmentat sau naiv implicațiile în pasul doi.

Se observă, însă, deja o conștientizare din ce în ce mai largă la nivelul multor segmente de elite occidentale cu privire la implicațiile acestor războaie și necesitatea unor politici de reziliență.

Să sperăm că vom vedea foarte rapid în România o strategie adaptată și coerentă pe subiect pentru că timpul nu joacă în favoarea celor ce întârzie în astfel de privințe și noi avem și de recuperat. Ce se vede pentru moment e foarte departe de necesar.

*******

---

NOTE

[i] În afara celor menționate expres în articol, alte lucrări în care se pot regăsi aspecte avute în vedere în analiză includ cărți ale lui David Eagleman (Creierul, Incognito), Robert M. Sapolsky (Behave, Biologia fiintelor umane in ipostazele lor cele mai bune si cele mai rele), Daniel Siegel (Mintea, o călătorie spre centrul ființei umane), Amy Blankson (Viitorul fericirii), Alain de Botton (Știrile), colecția Science et Vie/Science et Avenir precum și unele aticole anterioare, cum ar fi Homo Cliens si Homo Iratus sau Societățile și Conectorii. Unele explicații și exemple la tabelul lui Bezmenov, inclusiv de mai jos, pleacă de la cartea acestuia Love Letter to America & World thought Police.

[ii] Deși sovieticii au introdus conceptul de război holistic, cele de mai sus nu mai reprezintă de mult monopolul de gândire doar al unui stat.

[iii] De ex., (a) implicarea în campanii electorale amestecă foarte mult misticul cu profanul și antagonizează, (b) supra-dependența de atragere de fonduri duce la promovarea celor mai buni vânzători, nu a celor mai buni credincioși, (c) folosirea de catedrale pentru concerte rock amestecă planurile și subminează, de fapt, masiv religiosul.

[iv] În Love Letter to America &World thought Police, se explică că expresia e împrumutată din cartea “Socialism as a Historical Phenomenon”. (YMCA Press, Paris, 1977) a dizidentului rus Igor Shafarevich – acesta considera că toate marile civilizații (ref. Egypt, Maya, Mohenjo-Dara, Babylon etc) se stinseseră după îndepărtarea de divin și încercarea de implementare a justiției sociale pe principii socialiste.

[v] Inclusiv prin proceduri greoaie care afectează artificial drepturile pe fond sau prin prezentarea în filme a polițiștilor ca persoane mai puțin inteligente, înclinate spre violență, corupție etc.

[vi] De ex, prin prezentarea largă ca incompetenți, corupți, alcoolici, rău intenționați, în timp ce infractorii sunt supra-protejați legal și sunt prezentați des ca fiind aproape «cool» etc.

[vii] Aici ideea este că dacă nu faci eforturi pentru a ține aproape propria familie sau comunitatea imediată e puțin probabil să o faci pentru un nivel mai îndepărtat, cum este statul.

[viii] Societatea nu mai funcționează normal, se caută un salvator, un guvern puternic – poate evolua și în război civil sau invazie externă.

[ix] Fie de o putere străină, fie de un grup local de stânga – cuvântul provine din sintagma folosită de presa moscovită după înăbușirea revoluției din Cehia din 1968 („situația din Cehoslovacia s-a normalizat”). Mișcările radicale sunt eliminate, pentru că puterea este déjà deținută de un grup de stânga controlat.

Publicitate

Teorii și practici de construcție identitară în spațiul fost sovietic a mitului ”Homo Moldovanus”. VIDEO

Foto: Harta R.Moldova astăzi, după cotropirea și ciuntirea Basarabiei romanești de către colonialiștii sovietici

Repere istorice

Asemenea multor altor cazuri, „Homo Moldovanus” nu putea să apară, să fie inventat sau imaginat din neant.

Adaptând o formulă deja consacrată a cercetătorilor preocupaţi de naţionalism şi etnicitate, „Homo Moldovanus” este deopotrivă „primordial”, ancorat în nişte trăiri imemorabile, dar şi „modern”, construit şi modelat, scrie istoricul și publicistul Octavian Țâcu în http// http://www.Timpul.md.

„Constructivismul” lui „Homo Moldovanus” porneşte, încă de la 1924, atunci când autorităţile sovietice, din raţionamente ideologice şi geopolitice, au găsit de cuviinţă exploatarea unei identităţi „moldoveneşti” din afara acelui spaţiu consacrat istoric, pentru a genera o entitate etnică diferenţiată faţă de cea existentă în Basarabia românească.

„Moldovenismul” sovietic a fost religia „oficială” a lui „Homo Moldovanus”.

Aceasta a fost o politică de stat în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, creată dincolo de Nistru la 12 octombrie 1924, iar după 1940, în nou creata RSS Moldovenească, înființată pe teritoriul românesc al Basarabiei anexate de sovietici, şi bineînțeles în URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei seprații politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia românească a RSS Moldovenești şi cea din restul României.

A fost o politică promovată constant, cu obstinație, în acest spaţiu din 1924 până în 1989 și așa cum vedem, ea este continuată până în prezent.

Moldovenismul ca viziune politică este un concept etno-cultural confecționat în laboratoarele ideologice și sociologice din fosta URSS menit a netezi calea rusificării populației române dintre Prut și Nistru, pe principiul „Divide et impera” („divide și cucerește”, „dezbină și stăpânește”.

„Homo Moldovanus” și ingineriile sociale sovietice

Uniunea Sovietică a creat pentru „Homo Moldovanus”, ceea ce Ronald G. Suny a arătat şi în cazul altor specimene sovietice de acest gen, o „naţiune teritorială” cu propriul său aparat de stat şi elite conducătoare, o limbă „moldovenească” distinctă, având simbolurile unui stat suveran, cu drapel şi stemă, deşi fără suveranitate reală sau drept de expresie politică. Din această perspectivă, „comunitatea imaginată” a lui „Homo Moldovanus” a căpătat o formă fizică şi politică, îmbrăcând uniformă sovietică.

„Homo Moldovanus” a crescut şi s-a dezvoltat sub supravegherea lui „Homo Sovieticus”, care-i controla cu rigurozitate fiecare pas.

Acest proces a fost unul atât „pozitiv”, în termenii de „promovare” ai „acţiunii afirmative” imperiale, cât şi distructiv, în sensul liniei „dure” a politicilor naţionale sovietice, asociate cu teroarea şi represiunile, ca instrumente de deznaţionalizare, antiromânismul, colectivizarea şi industrializarea, rusificarea şi sovietizarea.

Cei care-l conduceau de „acasă” pe „Homo Moldovanus” n-au fost niciodată reprezentativi pentru locurile unde acesta era născut.

Aceştia erau nişte elite subalterne, care, sub supravegherea Moscovei, mediau între autorităţile centrale şi populaţia republicii.

Acest fapt îl îndemna pe „Homo Moldovanus” superior să fie sârguincios în a adopta aspectele culturii sovietice, în a avea soţie de „Homo Sovieticus”, era motivat să înveţe limba rusă pentru a obţine statutul de „mediator” între „Homo Sovieticus” de la centru şi restul „Homo Moldovanus”.

Prin această atitudine, „Homo Moldovanus” obţinea încrederea lui „Homo Sovieticus” pentru a putea avansa în structurile naţionale sau pan-unionale.

„Homo Moldovanus” s-a cultivat în ceea ce Tom Nairn numea „rezervaţie culturală”, o cultură etnolingvistică fără naţionalism politic ca unică manifestare a naţionalismului „sănătos” în variantă sovietică. „Homo Sovieticus” şi-a rezervat întreaga putere de decizie asupra faptului care erau expresiile „patriotice” permise lui „Homo Moldovanus” şi ce era „naţionalism periculos”, iar limitele dintre aceste expresii au fluctuat continuu în perioada sovietică.

El era ancorat într-un set de simboluri inventate, identitatea sa fiind promovată prin ritualuri de celebrare a unor tradiţii noi sovietice, comemorarea unor eroi ai trecutului „revoluţionar”, strict selectaţi de regim.

Unele personalităţi din istoria cenzurată a Moldovei istorice au fost incluse în discursul narativ oficial, iar altele au fost excluse.

Ştefan cel Mare – figură emblematică a istoriei românilor – a fost acceptat să fie părintele spiritual al lui „Homo Moldovanus” tocmai pentru că se încadra în logica „primordialismului” moldovenesc de tip sovietic, cultivat asiduu de autorităţile de la Moscova.

Antiromânismul şi demonizarea României au constituit atribute indispensabile în modelarea lui „Homo Moldovanus”.

Cu rădăcini profunde în propaganda sovietică a perioadei interbelice, antiromânismul sovietic a avut multiple manifestări: promovarea agresivă a imaginii negative a României, prin inocularea ideii că în anul 1918 Basarabia a fost „anexată” de România „burghezo-moşierească”, care a „exploatat-o” ca o „colonie” timp de 22 de ani; ridicarea antiromânismului la nivelul politicii oficiale în RSSM prin persecutarea şi condamnarea „naţionaliştilor moldo-români”, prin combaterea influenţelor „burgheze” româneşti asupra tuturor aspectelor vieţii politice, sociale şi culturale, prin ştergerea oricărei memorii faţă de experienţa naţional-statală anterioară, prin contracararea oricăror încercări de raportare la cultura şi istoria română, prin impunerea unei educaţii istorice contrafăcute, prin stabilirea unei adevărate „cortine de fier” pe Prut, cu scopul de a izola Basarabia de restul teritoriului românesc.

Naşterea lui „Homo Moldovanus”

Perioada comunistă atestă şi un proces de asumare a identităţii „Homo Moldovanus” de către populaţia RSSM. Această asumare are câteva explicaţii.

În primul rând, ea a fost o urmare a nevoii de supravieţuire şi convieţuire cu autorităţile sovietice după 1940/1944, dar şi, nu rareori, de prosternare benevolă în faţa acestora, populaţia autohtonă însuşindu-şi o atitudine de circumspecţie şi prudenţă faţă de circumstanţele timpului.

Conformarea sa, bazată pe o experienţă istorică îndelungată, nu a fost una surprinzătoare în perioada sovietică, la fel cum nu este surprinzătoare în R. Moldova.

În al doilea rând, această conformare a fost rezultatul unei coabitări într-o societate în care limba puterii, a educaţiei şi comunicării publice a fost prioritar limba rusă.

Dar, totodată, acesta a fost rezultatul coexistenţei cu o minoritate vorbitoare de rusă, puternică şi numeroasă şi cu un statut social privilegiat.

În al treilea rând, „acţiunea afirmativă” sovietică în chestiunea naţionalităţilor, cu politica sa antiromânească, de izolare în raport cu România, a dus în ultimă instanţă la deformarea şi marginalizarea limbii lor native.

Mulţi românii din RSS Moldovenească vorbeau (şi continuă să vorbească) o limbă română rudimentară, strecurând cuvinte din limba rusă, iar uneori chiar preferând cuvintele ruse atunci când întâmpină dificultăţi în găsirea unui echivalent în limba română.

Drept urmare, nu puţini sunt moldovenii care pretind că această limbă prost vorbită ar reprezenta o limbă „moldovenească”, distinctă de limba română.

În cele din urmă, procesul de asumare a fost rezultatul politicilor sovietice de „construcţie” a identităţii „moldoveneşti”, care au promovat o imagine pozitivă a lui „Homo Moldovanus”.

Mândria de a fi cunoscuţi în întreaga Uniune Sovietică drept „o republică înfloritoare şi strălucitoare”, „o livadă în floare”, mândria pentru vinurile celebre moldoveneşti sau pentru Ansamblul de dans popular „Joc” – a fost un ingredient important la făurirea acestei identităţi.

Sentimentul de a fi parte a unei supraputeri şi cunoaşterea unui standard de viaţă relativ bun, în contrast cu cel pe care România l-a avut în epoca comunistă, a creat un mit al superiorităţii lui „Homo Moldovanus” faţă de români în perioada Uniunii Sovietice, un mit menit să sublinieze distinctivitatea acestora.

Prin prisma acestor constatări putem spune că „Homo Moldovanus” ideal în varianta sovietică era individ cu două feţe. Pe de o parte el trebuia să fie un „om simplu sovietic”, care era atomizat („este ca toţi ceilalţi”), dezindividualizat, opus la tot ce este elitar şi original, „transparent” (adică accesibil pentru un control de „sus”), modest (primitiv) în cerinţe (reduse la necesităţile „raţionale” de supravieţuire), făcut pentru totdeauna, impasibil la schimbări şi uşor de condus (de fapt supus mecanismului primitiv de conducere).

În acelaşi timp, „Homo Moldovanus” trebuia să fie în primul rând un antiromân sau cel puţin refractar la tot ce e românesc, convins de faptul că el este altceva decât român, vorbitor de limbă „moldovenească”, amestecată cu rusisme, predispus spre îndoctrinare, deznaţionalizare, rusificare şi sovietizare, preferând cu uşurinţă limba rusă ca mijloc de comunicare în alte circumstanţe decât cele legate de baştina sa, pătruns de un complex de inferioritate faţă de ruşi sau cei vorbitori de limba rusă, complex compensat prin adularea şi acceptarea formelor imperiale şi culturale de sorginte sovietică, mândru de ideea apartenenţei la marea „supraputere” sovietică.

De o manieră deformată, aceste „calităţi” au continuat să se perpetueze în perioada postsovietică, dar de data aceasta generând alte complexe şi îmbrăcând haina unui individ, care este fixat axiomatic pe ideea apărării statalităţii R. Moldova împotriva „duşmanilor” săi „numeroşi” interni şi externi.

Cu alte cuvinte, folosind un slogan al timpurilor de odinioară, „Homo Moldovanus” este mai viu decât toţii viii, iar aderenţa cetăţenilor R. Moldova la această identitate va cauza încă mult timp probleme de funcţionalitate statalităţii sale.

Cantonarea în moldovenism, conceput ca hotar despărțitor de românism, a fost și încă mai este o manevră politică pentru a asigura vasalizarea Moldovei în fața stăpânilor ruși și deznaționalizarea populației băștinașe.

Pentru implementarea în rândurile populației încă needucate a urii față de români și România,s-au folosit mai multe metode, toate caracterizate printr-o brutalitate extremă:

• închiderea granițelor
• izolarea culturală totală de România
• propagandă culturală: popularizarea unei noi istorii revizuită prin prisma discursului sovietic și prin perspectiva noii „prietenii multiseculare” dintre „poporul rus și poporul moldovenesc”. O armată de noi cadre utilizau frecvent expresii ca „teroare”, „sclavie”, „colonie a României”, „cotropitori români”.
• Concomitent se falsifica rolul istoric al Rusiei în raport cu Moldova: Rusia colonialistă devine un prieten al Moldovei din cele mai vechi timpuri, fiind prezentată ca cea care a jucat un rol progresist și decisiv în istoria Moldovei, devenind „fratele mai mare”, justificându-se astfel anexarea țaristă din   1812 și apoi reanexarea sovietică a Basarabiei în 1940 și 1944.

Practic, românofobia a devenit doctrina de bază a ideologiei de stat sovietice (ruse) și o idee obsedantă a întregului sistem de educație și instruire, care avea drept esență sloganul „naționaliștii moldo-români sunt dușmanii de moarte și călăii poporului moldovenesc, trădătorii intereselor sale naționale”.

La baza construcției lui Homo Moldovanus stă în primul rând mitologia sovietică.

Uniunea Sovietică și-a impus propriile mituri, nelăsând loc opțiunilor identitare în rândurile populației române băștinașe, iar acestea știm foarte bine că se așezau pe mitul marelui Lenin, mitul Revoluției Socialiste din Octombrie și 9 mai Ziua Victoriei.

În fundamentarea mitului”Homo Moldovanus” s-au utilizat mai multe ingrediente, primul fiind acela că moldovenii au fost eliberați la 1812 de Imperiul Rus, chiar dacă a fost vorba de o cotropire, un rapt și o sfâșiere a Țării Modovei prin anexarea jumătății sale de răsărit situate între Prut și Nistru.

Moldovenii rămași în Țara Moldovei au creat la 1859 unindu-se cu Muntenia, statul românesc, în timp la est de Prut, rușii au construit o nouă entitate teritorială – gubernia Basarabia, anexată Imperiului Rus.

Ulterior sovieticii au adăugat și alte ingrediente, mai ales cele legate de națiunea burgheză moldovenească și națiunea socialistă moldovenească care a început să fie construită de la 1917, în stânga Nistrului…

Anul 1940 a adus pactul Ribbentrop-Molotov și anexarea Basarabiei unite cu România în 1918, la URSS.

În URSS,”Homo Moldovanus” trebuia să fie un anti-român sau cel puţin refractar la tot ce e românesc, convins de faptul că este altceva decât român și că a nația lui a apărut înaintea românilor. El vorbea o limbă „moldovenească” amestecată cu rusisme, era un antieuropean și prin extindere un antioccidental predispus la deznaţionalizare și îndoctrinare, la rusificare şi sovietizare, preferând cu uşurinţă limba rusă ca mijloc de comunicare

Totodată,”Homo Moldovanus” a fost și este pătruns de un complex de inferioritate faţă de ruşi sau de vorbitorii de limba rusă, complex compensat de adularea şi acceptarea formelor imperiale şi culturale de sorginte sovietică și rusă, care îl fac mândru de ideea apartenenţei la marea „supraputere” sovietică.

Când se va pune capăt falsurilor istorice nerușinate inventate de propaganda rusă ?

 

  Prof. Dr. Veaceslav Stavila, relata în Blogul istoricului de veghe că publicistul rus Oleg Krasnov din Chişinău, promova în articolul “Istoria românilor – ca linie a frontului războiului informaţional”, publicat de portalul “Unitatea rusă”, următoarea minciună ordinară :

“… Nu există mărturii scrise din care ar reieşi că, în perioada existenţei Moldovei medievale, moldovenii s-ar fi numit români…” (http://rusedin.ru/2011/12/15/istoriya-rumyn-kak-liniya-fronta-informacionnoj-vojny-i/)

Iată însă că Miron Costin (1633-1691), cunoscut cronicar al Moldovei medievale, scria cu aproape 200 de ani înainte de apariţia statului România, în lucrarea sa “De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, următoarele:

1) “… Şi aşa iaste acestor ţări şi ţărâi noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numile cel direptu de moşie, iaste rumân…”

2) „ … Numele vechiu şi mai direptu iaste rumân, adică râmlean, de la Roma.. tot acest nume au ţinut şi ţin până astădzi..”

Întrebare: Când vor înceta şovinii ruşi să ne falsifice istoria ?