CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Românii din VALEA TIMOCULUI. VIDEO

Chiar dacă manualele şcolare şi o parte a istoricilor recenţi nu recunosc încă acest complex adevăr istoric şi cultural, poporul român s-a format într-o zonă mai mare decât spaţiul limitat de graniţele Dunării, Mării Negre şi Carpaţilor.

Etnogeneza românilor, urmaşii direcţi al geto-dacilor, a căror limbă şi cultură a fost influenţată de prezenţa elementului latin în zonă, indică foarte clar faptul că înainte de mare migraţie a slavilor de sud prin Carpaţi spre Balcani, aici trăia deja un popor stabil, bine structurat, cu propriile forme de organizare politico-sociale.

Din nefericire, migraţiile succesive venite dinspre Asia şi Estul Europei, dar mai ales sosirea şi aşezarea în Balcani a slavilor, au destrămat unitatea proto-românilor.

Drept consecinţe imediate ale acestui fenomen, o parte a populaţiei proto-române din Balcani s-a retras în diferite direcţii.

 

Cronicarul bizantin Kekaumenos a apucat să consemneze deplasările de populaţie de mică amplitudine din mijlocul secolului al IX-lea, scriind despre vlahii care locuiau între râul Sava şi Dunăre, adică centrul Serbiei de astăzi ca s-au văzut nevoiţi să migreze în sud, stabilindu-se în Epir, Macedonia şi Grecia de azi.

Originea română a vlahilor balcanici a fost subliniată de numeroase ori în variate documente emise între secolele X-XVI. Bunăoară în anul 1204, Papa Inocenţiu al III-lea menţiona că vlahii care au creat Ţaratul Vlaho-Bulgar, că sunt urmaşii direcţi ai romanilor.

In acele vremuri, vlahii sud-dunăreni erau atât de numeroşi şi puternici încât să pună bazele alături de bulgari la apariţia unei noi entităţi statale în care atât cruciaţii francezi, cât şi bizantinii au recunoscut majoritatea elementului românesc în detrimentul celui bulgar.

In secolele următoare, vlahii sud-dunăreni aveau să piardă teren.

De vină au fost mai mulţi factori, între care se remarcă procesul agresiv de slavizare şi grecizare, urmat de invazia şi ocuparea Balcanilor de către turci.

Prezenţa până în zilele noastre a românilor din Serbia, care au avut în mare un trecut şi un destin comun cu al fraţilor lor din Bulgaria, Albania, Croaţia şi Grecia este strâns legată cu regiunea Timocului sau Valea Timocului.

 

 

 

 

Aceasta este o zonă situată geografic în nordul Peninsulei Balcanice, în estul Serbiei de azi şi într-o mică parte din nord-vestul Bulgariei, mai precis de-a lungul văii râului Timoc, alături de ţinuturile muntoase care mărginesc valea râului.

 

În Antichitate, regiunea era numită Tribalia, de la tribali, o populaţie a geţilor care a trăit în această zonă. Astăzi, Timocul cuprinde regiunile sârbeşti Morava de Est, Bor, Branicevo şi Zajecar, precum şi vestul regiuni bulgare Vidin, ( şi acesta vechi pământ românesc la origine, denumit Diiu, şi slavizat în Vidin).

 Timocul fusese parte componentă a Daciei Aureliene, fiind denumit ulterior în primele documente medievale Valahia Mică, pentru a fi diferenţiată de Valahia Mare, Ţara Românească din nordul Dunării.

 

De fapt, timp de peste şapte sute de ani după Hristos în partea central-estică a Europei exista un teritoriu unitar traco-dac-latinizat, aproape dublu ca suprafaţă comparativ cu România de azi, care se întindea de la Marea Egee la cea Adriatică şi din Pind spre Coasta Dalmată, şi de la Marea Neagră la Nistru şi dincolo de râul Tisa.

Încă de la începuturi, invazia slavă a găsit aici un popor numeros şi sedentar.

Aşezându-se iniţial între Muntenegrul şi Albania de azi, triburile sârbilor au înţeles rapid că nimeriseră într-un loc fără resurse naturale şi  de aceea au pornit expansiunea spre ţinuturile băştinaşilor daco-traco-români.

Cucerirea violentă a întregii regiuni a Balcanilor de către turci avea să diminueze pe moment tensiunile serioase dintre sârbi şi populaţia română din Timoc, menţinând conflictul într-o stare latentă.

 

Nimic nu vorbeşte mai clar despre acea stare de spirit decât superba biserică din Coroglaşi, unică în lume datorită faptului că avea guri de ulcioare drept ferestre.

Guri de ulcior montate în asemenea fel încât cronicile şi legendele ne spun că sunau a jale când bătea vântul din nord, dinspre Valahia!

Biserica a fost ridicată chiar de către voievodul Mircea cel Bătrân în memoria tuturor creştinilor care indiferent de naţionalitate au murit în a doua Bătălie de la Rovine, atunci când au murit mulţi sârbi forţaţi să se alieze cu turcii, inclusiv marele erou naţional sârb Marko Kralievici, personaj istoric real care avea de fapt mamă macedoneană şi tată valah.

 

Adevărul este că românii din Valea Timocului au fost incluşi în teritoriile deţinute în trecut de cel puţin cinci voievozi români înainte de cucerirea turcă a ţaratelor Serbiei şi Bulgariei. Primul dintre aceşti voievozi a fost chiar Basarab I Întemeietorul. Toţi acei domnitori au construit numeroase mănăstiri şi biserici la sud de Dunăre.

 

Numai Basarab I a ridicat o mănăstire la Cladova, pe râul Şaina, la Mânăstirica şi la Vradna. Dacă din primele două au mai rămas doar ruine, cea de la Vradna există şi acum fiind ocupată de Biserica Ortodoxă Sârbă care a înfiinţat aici o mănăstire de călugăriţe.

Spre sfârşitul secolului ai XIV-lea toată Valea Timocului cade sub stăpânire turcească, care a fost întreruptă doar de o scurtă perioadă în care aici au stăpânit habsburgii austrieci (1718-1739).

 

Trebuie menţionat că în toată perioada în care regiunea a fost condusă de otomani, fiind inclusă în Paşalâcul Rumeliei, românii timoceni s-au bucurat de drepturi şi libertăţi religioase nemai acordate altor comunităţi creştine de către turci.

 

Putem spune fără să exagerăm că în acele vremuri, turcii le ofereau românilor timoceni mai multe drepturi decât le-au oferit sârbii în perioada modernă.

De fapt, otomanii nu au făcut niciodată o campanie atât de acerbă de islamizare în rândul românilor, comparativ cu campaniile de deznaţionalizarea ale sârbilor în rândul timocenilor, în dorinţa lor de a-i slaviza complet pe aceşti băştinaşi de drept, dar consideraţi mereu nişte cetăţeni incomozi.

 

Situaţia s-a repetat de altfel în toţi Balcanii unde trăiau comunităţi româneşti arhaice, probabilc el mai bun exemplu fiind al vlahilor şi aromânilor din Grecia care s-au bucurat de o viaţă mai uşoară şi nişte drepturi sporite pe timpul când erau sub stăpânire turcească decât sub greci.

Spre exemplu românii sud-dunăreni aveau în acele vremuri administraţie proprie şi se judecau după celebrul Jus Valahorum, sau Dreptul Cutumiar Românesc, cunoscut în provinciile româneşti şi sub numele de Legea Pământului.

Timocenii plăteau diferit dările către turci, fiind într-atât de bine văzuşi de aceştia încât un sultan a dat un edict în anul 1516 în care le poruncea paşalelor să respecte autonomia românilor din Valea Timocului.

 

Problemele cele mari pentru românii timoceni au apărut odată cu anul 1817, an în care s-a reînfiinţat statul sârb ca urmare a politicii austro-ungare care dorea o extindere în Balcani. În ciuda ajutorului dat de românii timoceni care i-au văzut pe sîrbi drept nişte fraţi de aceeaşi credinţă, optica sârbă nu s-a schimbat în ceea ce-i privea pe românii cei incomozi.

 

Din acest motiv, românii timoceni s-au aliat şi i-au susţinut deseori pe sârbi în încercările lor de a se răscula contra turcilor. Însă s-au lămurit repede cu privire la sentimentele acestora faţă de ei. Recrudescenţa violentă a naţionalismului sârbesc combinat cu un fel de „vocaţie perpetuă de victimă-erou” atât de caracteristică sârbilor de-a lungul zbuciumatei lor istorii, avea să le aducă doar necazuri românilor timoceni.

 

Este notoriul cazului în care timocenii noştri au căzut victimă campaniei prinţului Caragheorgevic care alături de o armată de 3.000 de oameni a desfiinţat pur şi simplu satele de români care nu se supuneau sârbilor, aceştia fiind obligaţi să-şi părăsească locuinţele şi să se refugieze spre est pentru a scăpa astfel de spectrul uciderii în masă.

 

Tot acest prinţ sârb a cerut în anul 1809 ca graniţa Serbiei să fie râul Timoc. Însă la Pacea de la Bucureşti din anul 1812, sultanul turc i-a refuzat cererea. Aşa că până în anul 1833, graniţa de est a Serbiei era Muntele Homolje, sârbii neavânt graniţă cu Ţara Românească.

 

Autonomia Serbiei din anul 1815, o reuşită a lui Miloş Obrenovic a fost de fapt sinonimă cu anexarea de către sârbi a tuturor teritoriilor locuite de români între Morava de Est şi Timoc.

 

Cu toate că sârbii nu obţin toate teritoriile româneşti cu ocazia Păcii din Adrianopole din anul 1825, acelaşi Miloş Obrenovic (astăzi mare erou naţional sârb) intervine militar trei ani mai tîrziu şi ocupă Timocul şi regiunea Krajna, stabilind astfel graniţa pe râul Timoc şi separându-i astfel pe românii timoceni din Serbia de cei din Bulgaria. Noua Serbie avea de pe acum graniţă cu România pe Dunăre.

 

Tot Obrenovici se va face vinovat de instaurarea celui mai aspru program de asimilare forţată a românilor timoceni. Din acel moment până în prezent, sârbii le-au impus românilor învăţători, preoţi şi profesori care nu cunoşteau limba română în încercarea de a-i serbiza treptat şi sigur.

Sârbii nu se lasă şi mai anexează în anul 1919 un mic teritoriu bulgăresc locuit tot de românii timoceni, teritoriu numit de bulgari Timosko, alcătuit din şapte sate româneşti şi unul bulgăresc.

 

Însă în acele vremuri românii nu şi-au uitat fraţii, aşa că după anul 1878 regatul României a sprijinit cu bani şi logistică comunităţile româneşti din Balcani, inclusiv pe cea din Serbia. Însă sosirea celor două războaie mondiale, peste care s-a adăugat politica de forţă a sârbilor, bulgarilor, albanezilor şi grecilor cu privire la propriile minorităţi naţionale, a făcut ca statul român să bată înapoi.

După instaurea comunismului, orice implicare a autorităţilor de atunci faţă de romînii timoceni a fost sugrumată în faşă de politica timidă dusă atunci de România care se temea să-şi supere „fraţii sârbi întru socialism”.

După căderea comunismului, autorităţile noastre post-decembriste au fost şi se pare că sunt şi în prezent ignorante şi incapabile atunci când vine vorba de susţinerea şi lupta pentru drepturile fireşti ale comunităţilor tradiţionale de români din ţările vecine.

 

 Recrudescenţa recentă a naţionalismului sârb a dus la creşterea presiunilor asupra celor peste 35. 000 de români care mai trăiesc în Timoc, conform unui recensământ al Belgradului în zonă, efectuat în anul 2011.Se pare deci că mitul urban, foarte popular în rândul multor români, conform căruia „România are doar doi vecini prieteni, Serbia, respectiv Marea Neagră”, trebuie regândit.

La fel şi memoria istorică a românilor care nu ştiu, spre exemplu, că în anul 1918 Armata Sârbă a intrat în Banat cu armele, dorind anexarea acestei provincii româneşti. În baza unei Convenții Militare semnate la Belgrad, armata maghiară trebuia retrasă la nord de râul  Mures, iar teritoriul evacuat trebuia ocupat de forțele aliate.

Pe acest temei, unitățile militare sârbe intră în Banat și la 14 noiembrie 1918  ocupă Timișoara.Comandamentul militar sârb a preluat administrația militară, a  dizolvat Gărzile naționale locale, iar mai târziu a instituit  și o administrație civilă sârbeasca, profitând ca nişte „buni”vecini, că armatele române erau ocupate cu luptele impotriva generalului Mackensen.

Noua administraţie sârbă a început instantaneu să-i persecute pe românii majoritari din Banat, însă  Pacea de la Versailles, incheiata la sfarsitul razboiului mondial a dus la retragerea sârbilor fără luptă şi la recuperarea a 2/3 din  Banat, astfel ca  la 3 august 1919, a fost instalată administrația românească în estul acestei provincii istorice romanesti, care  a fost împărțita între România și Regatul Serbiei, Croaților și Slovenilor (numit mai târziu Iugoslavia).

Sursa: Nicu Pârlog- descopera.ro/cultura/

 


08/11/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

România 1930.Raportul prezentat la Congresul general studenţesc intitulat „Românii din Valea Timocului”

 

 

 

 

1930 noiembrie 30, Brăila. Raport prezentat la Congresul general studenţesc intitulat: Românii din Valea Timocului.

 

 

Domnule Preşedinte şi Fraţi Studenţi români,

Înainte de a intra în fondul raportului pe care vi-l voi expune îmi permiteţi să vă aduc frăţescul salut din partea societăţii academice Dacia Aureliana a studenţilor români din Valea Timocului, precum şi din partea acelora pe care i-am părăsit astăzi de dorul Patriei mame şi care astăzi încă au rămas să locuiască pe alte plaiuri şi sub alt steag decât sub acela care ne este scump tuturora – tricolorul român.

Acest tricolor fâlfâie în voie de la Nistru până la Tisa şi din Maramureş până la Dunăre pe pământul României Mari, înfăptuită prin sângele vărsat de 800.000 fii devotaţi ai ei.

În clipa aceasta gândul mi se îndreaptă spre acei români care nu au avut fericirea ca o dată cu întregirea neamului românesc să fi intrat în rândurile fraţilor de sânge.

Ei au rămas cu suspinul pe buze şi cu dorul în piept să vieţuiască mai departe sub stăpânire străină, fără a putea avea mângâierea Patriei Mame.Totuşi plaiurile pe care locuiesc ne sunt scumpe tuturor, ele fiind – o moştenire de la strămoşii noştri români.

Aceste plaiuri le găsim imediat ce trecem Dunărea pe la Calafat, pe unde au trecut armatele viteze ale regelui Carol I pentru cucerirea cetăţii Vidinului şi se întind între Dunăre şi Timoc până aproape de munţii Balcani, pe o distanţă de 60 de km. lăţime şi aproximativ 100 km. lungime, deci o suprafaţă de 6.000 km.p.

Aceasta este o regiune foarte fertilă şi pitorească pe care răsar peste 40 de sate cu populaţie curat românească, fără a se întâlni nici o urmă de bulgari.Ţinând seama de românii din întregul judeţ al Vidinului, de acei care locuiesc restul malului drept bulgar al Dunării, precum şi de cei din Bulgaria de Sud, ajungem la un număr de cca. 200.000.

Aceşti români se îndeletnicesc exclusiv cu agricultura. 15% din familiile care compun acest număr îşi câştigă existenţa muncind pământul altora. 70% au pământ propriu, a cărui suprafaţă variază pentru fiecare familie între 1 şi 6 ha. 10% au proprietăţi între 6-10 ha şi 5% între 10-50 ha.

Limba de care populaţia face uz în mod curent în toate satele româneşti din Valea Timocului este cea românească.

De limba bulgară fac uz numai bărbaţii care au învăţat-o în cazarmă şi numai atunci când se găsesc în faţa autorităţilor.

Femeile, cu toate că fac câte 2-3 clase primare în şcoli bulgare, imediat ce se despart de şcoală uită puţinele cuvinte de limbă bulgară pe care le-au învăţat.

Nefiindu-le pe plac, continuând a vorbi de aici încolo numai româneşte, acesta fiind unul dintre factorii determinanţi ai păstrării conştiinţei şi limbii româneşti în Valea Timocului.

Mama, neştiind altă limbă decât cea românească, îşi creşte odrasla cântându-i doina sufletului românesc, aşa că până la etatea de 7 ani când intră în şcoala de stat bulgară ea nu ştie să vorbească decât româneşte.

Alţi factori care au contribuit la păstrarea fiinţei româneşti de acolo sunt: obiceiurile şi tradiţiile păstrate neştirbite până în prezent. Cel mai puternic factor a fost biserica unde preotul în zile de sărbătoare îşi făcea slujba în limba română.

Aici la biserică românul asculta predicile greşite în limba strămoşească de preoţi care au învăţat slujba bisericească de pe cărţi româneşti.

Astăzi acest focar de încălzire a sufletelor şi de păstrare a spiritului românesc este ameninţat să dispară din cauza impunerii de către conducerea bisericii bulgare de a se oficia slujba bisericească în toate bisericile din satele româneşti numai în limba bulgară.

La apelul fraţilor studenţi români, care au venit să ne trezească sufletele şi sa  ne cheme în Patria Mamă spre a ne adăpa cu ştiinţa la şcoli româneşti, în limba maternă, am răspuns cu cea mai mare dragoste şi am venit studenţi şi elevi plini de noi speranţe şi idealuri.

 

 

 

 Ne-am luat rămas bun de la părinţi, fraţi şi surori, care ne-au trimis în ţară spre a ne cultiva în şcolile noastre fireşti, cu cea mai mare dragoste şi fără nici o grijă, fiind convinşi că ne încredinţează Patriei Mame, care va avea grijă de soarta noastră.

In primii ani după această excursiune retrospectivă în toamna anilor 1922, 1923 şi 1924 a venit un număr restrâns de elevi şi bacalaureaţi care fiind primiţi cu braţele deschise de toţi fraţii din ţară, au determinat în anii următori, 1925 şi 1926, venirea altor cadre de bacalaureaţi şi elevi, în număr mult mai mare.

Astfel că la sfârşitul anului 1926 numărul studenţilor înscrişi la facultăţile din ţară era de cca. 70 iar al elevilor de cca. 250.

În vederea realizării idealului lor, studenţii s-au constituit chiar în toamna anului 1923 în societatea academică cu denumirea de Dacia Aureliana, sub preşedinţia de onoare a marelui naţionalist român Ion C. Grădişteanu, fost ministru, care şi azi încă n-a încetat de a se mai ocupa cu problema românilor din Valea Timocului, considerând-o ca foarte importantă pentru Ţara Românească.

Elevii au fost îngrijiţi materialmente de onor. Ministerul Instrucţiunii Publice, care a îngrijit şi de repartizarea lor pe la diferite şcoli din ţară, pentru care de fapt îi aducem viile noastre mulţumiri şi recunoştinţă.

Scopul societăţii noastre a fost şi este ca pe lângă problemele de ordin pur academic pe care le are de rezolvat să ţină şi strânse legături cu românii rămaşi la vetrele lor din Timoc, urmărind formarea spiritului necesar, de redarea lor integrală culturii româneşti.

Rezultatul este pozitiv, întrucât acum aproape toţi părinţii care doresc a-şi instrui copiii îi trimit la şcolile româneşti din ţară, iar la faţa locului, în Timoc, se poate constata cu mare bucurie întărirea din ce în ce a sentimentului naţional român, transformarea conştiinţei naţionale române dintr-o stare latentă într-una activă şi o tendinţă spre emanciparea culturală.

Domnilor din cele expuse până acum oricine poate deduce că începutul mişcării noastre de trezire naţională se datoreşte vizitei fraţilor studenţi români ce ne-au făcut-o în anul 1922, cu ocazia excursiei lor în Valea Timocului bulgăresc.

Această vizită a fost pentru noi un adevărat răsărit de soare, ale cărui raze dintr-un început au încălzit sufletele noastre nemângâiate. Am mai arătat mai sus că la sfârşitul anului 1926 numărul studenţilor timoceni veniţi în ţară era de 70, iar al elevilor de cca. 250.

Azi numărul studenţilor s-a redus la 60, restul fiind absolvenţi, iar al elevilor, în loc să crească avem trista ocazie de a constata că s-a redus la 50.

Astăzi, domnilor, în Valea Timocului se săvârşesc crime de către grupurile naţionaliste bulgare, nestăpânite şi nejudecate de nimeni, bătând oameni bătrâni cu părul alb când se întâlnesc la sărbătoare în comunele lor, pentru faptul că vorbesc numai româneşte, necunoscând altă limbă.

Românul în Valea Timocului nu-şi mai poate cânta în voie doinele strămoşeşti, care deşteaptă în ei amintiri frumoase, nu se mai poate manifesta liber ca unitate etnică şi nu are voie a-şi pretinde drepturile de minoritari, consfinţite de tratatele internaţionale.

 

 

 

Români din comuna Căpitănuţ, Vidin (Bulgaria) Pentru a înlătura prăpastia care ameninţă populaţia din Valea Timocului, lipsită azi de orice sprijin şi de orice speranţă, noi, studenţii timoceni, fii pribegi ai acestei populaţii, apostolii de azi şi de mâine ai culturii româneşti în Valea Timocului ne ridicăm glasul şi cerem următoarele:

 O atenţie pentru mişcarea noastră plină de entuziasm şi speranţe la fel cu aceea care i s-a dat începutului ei, căci astfel, lipsiţi de această atenţie, şi sprijin din partea Patriei Mame, suntem expuşi pieirii ca naţionalitate, iar prin noi, fatal şi cei 200.000 români din Valea Timocului.

Prin mişcarea noastră statul român poate culege multe foloase, contrabalansând prin pretenţiile noastre pretenţiile exagerate ale bulgarilor din Cadrilater şi dându-le ca pildă atitudinea loială a românilor silitori din valea Timocului faţă de statul bulgar.

  Ca statul român să primească şi să ofere la timp înlesnirile necesare acelor familii care revin la sânul Patriei Mame spre a se împământeni.

  Să se permită oficierea slujbei bisericeşti în toate bisericile româneşti numai în limba română ştiindu-se că această chestiune a fost îndestul dezbătută în trecutul creştinesc şi concluzia a fost cea adoptată fundamental de către biserica noastră ortodoxă, încât procesul autorităţilor bisericeşti bulgare care pretinde contrariul nu este în spiritul ortodoxiei.(…).

 

 

 

 

Sat din Timocul bulgăresc .

Intervenţia energică a guvernului român pe lângă guvernul bulgar pentru a dispune încetarea persecuţiilor din Valea Timocului a ne permite trecerea graniţei în mod legal, fără riscul vieţii şi introducerea de cărţi româneşti cu caracter ştiinţific.

Având în vedere că bulgarii din Cadrilater, la un număr de cca.200.000 locuitori, au două licee (Silistra şi Bazargic) şi mai multe şcoli primare, iar noi, la acelaşi număr de locuitori români, în Valea Timocului, nu avem absolut nici o şcoală, cerem înfiinţarea de şcoli româneşti în Valea Timocului bulgăresc, pentru ca populaţia de acolo să-şi poată face cultura în limba maternă conservându-şi astfel naţionalitatea.

Acestea zise, fraţi studenţi, pentru acei care deţin destinele neamului românesc, iar pentru domniile voastre… studenţii români din Valea Timocului vă întind mâna şi vă invit ca mână de mână, umăr la umăr, cu dragostea în frunte, prin muncă cinstită şi devotată să traducem ideile noastre în fapte.

Astfel să arătăm naţiunii române că ne îngrijim de soarta ei şi că dorim şi luptăm pentru înălţarea şi propăşirea neamului românesc, spre a-l ridica la nivelul ţărilor occidentale.

  2 decembrie 1930, Brăila

(Colecţia Gh. Zbuchea, manuscrisS. Brezeanu, Gh. Zbuchea (coordonatori), Românii de la sud de Dunăre, volum de documente editat de Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 1997, doc. nr. 135, p.287.)

 

 

 

SURSA

 

 

http://www.youtube.com/watch?v=ejr0kHGhJx8

24/05/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ROMÂNII INSTRAINAȚI DIN CARPAȚII NORDICI

 

 

 

 

 

 

CITITI SI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/06/28/video-romanii-care-nu-stiu-ca-sunt-romani/

 

09/05/2015 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: