CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Drumul spre o identitate culturală relațională

Manual de identitate culturală, pentru elevi - Graiul Maramureșului -  Cotidian independent al județului Maramureș

Identitatea culturală se referă la identificarea cu un anumit grup sau la sentimentul de apartenenţă la acesta pe baza mai multor categorii culturale, incluzând naţionalitatea, etnia, rasa, sexul şi religia.
Identitatea culturală este construită şi întreţinută prin procesul împărtăşirii cunoaşterii colective, precum tradiţiile, patrimoniul, limba, estetica, normele şi obiceiurile.

Vivian Hsueh-Hua Chen
ASSISTANT PROFESSOR, NANYANG TECHNOLOGICAL UNIVERSITY, SINGAPORE

Spre o identitate culturală relațională


Societatea contemporană se conturează tot mai mult ca o lume a schimbărilor și a metamorfozelor care, sub influența migrației și a noilor tehnologii, creează noi tipare sociale, redefinind astfel granițele culturale și ideea de identitate,scrie Inna NEGRESCU-BABUȘ în prestigioasa revistă culturală https://www.limbaromana.md.

Într-un astfel de context, atât de complex, dialogul intercultural reprezintă o primă posibilitate de realizare a comunicării între diversele culturi, structuri, instituții etc.

Libertatea mult râvnită și ulterior câștigată de cetățenii fostelor state comuniste a condus la apariția unor noi fluxuri demografice, cunoscute sub numele de transnaționalism sau migrație pendulară. 

Termenul de transnaționalism a fost pus în circulație de Nina Glick Schiller, Linda Basch și Cristina Szanton Blanc în anii 1990, interpretând migrația transnațională ca pe un proces prin care imigranții dezvoltă și susțin relații sociale multiple ce unesc societățile lor de origine cu cele de destinație.

O caracteristică importantă a transnaționalismului o constituie multitudinea de implicări ale migranților atât în societățile de origine, cât și în cele gazdă.

Transmigranții sunt acei migranți ale căror experiențe de viață transcend granițele statelor națiune și care dezvoltă și mențin relații multiple – familiale, economice, sociale, organizaționale, religioase și politice.

Legăturile permanente ce se formează între migranți și comunitatea de origine contribuie la apariția unor spații sociale transnaționale (Portes et al. 2005) sau translocale în care se modelează identități noi, exersându-se o varietate de forme vechi și noi de putere sau dominație (Szreter, Woolcock 2004).

Fenomenul transnaționalismului a apărut ca urmare a posibilității persoanelor de a călători și munci în statele Uniunii Europene, alegând să mențină legătura cu locurile de baștină fie prin deplasări periodice anuale, fie prin mijloacele de comunicare moderne. Astfel, asistăm la o schimbare a specificului în ceea ce privește mobilitatea demografică, noile mișcări tind să ia forma unor mișcări cu caracter pendular între țările de origine și cele țintă.

În aceste condiții, cercetările de sociologie încearcă să mute accentul când vine vorba de o prezentare a străinului ca o ființă dezrădăcinată, întrucât fenomenul noii mobilități propune o cultură a relaționării, practicată în mod curent de imigranți.

Astfel, migrațiile au ajuns să fie interpretate nu doar ca mișcare între două comunități distincte, aflate în locuri îndepărtate, ci, datorită noii tehnologii utilizate pe larg de imigranți, s-a reușit menținerea unor relații la distanță.

Aceste noi realități, identificate la nivel social, au deschis calea spre configurarea unei noi direcții de cercetare – sociolingvistica migrației (Chambers 2003).

O mare parte din cercetările de sociolingvistică a migrației au ca subiect raportul dintre limbă și identitate, în contextul noilor mobilități demografice.

Deși este o structură durabilă, identitatea vine cu o panoplie de sensuri contradictorii. Ea este fluidă, constant renegociată, schimbându-se în decursul istoriei în funcție de contexte și de variația raporturilor inter-
umane. Se vorbește tot mai des despre o criză a identităților ca semn al timpului nostru. Or, globalizarea, alături de toate procesele sale inerente, este tocmai o astfel de schimbare ce influențează toate componentele societății, inclusiv structurile culturale.

În noile condițiile ale globalizării, comunicarea interculturală s-a amplificat, iar acest fapt se reflectă asupra identității indivizilor, grupurilor și organizațiilor.

În cele ce urmează ne vom opri doar la câteva modele teoretice în ceea ce privește identitatea, cele care ni se par relevante pentru o mai bună înțelegere a dialogului intercultural.

Studiul identității se regăsește într-o varietate de modele teoretice, iar o primă perspectivă trimite la teoriile care susțin ideea despre o identitate statică, prezentă în mod egal la toți membrii unui grup. De aici și omogenitatea grupului, atribuită de identitatea acestuia.

Perspectiva constructivistă are în vedere identitatea edificată contextual. Aceasta poate fi procesuală sau inventată, avându-l în centru pe actorul social.

E de menționat aici cele două interpretări sociologice: cea a lui Manuel Castells și cea propusă de Peter Dahlgren, semnificative în studiul identității.

Manuel Castells afirmă că modul în care grupurile sociale definesc propria lor identitate modelează instituțiile societății: „fiecare tip de proces de construire a identității conduce la un rezultat specific în constituirea societății” (Castells 1999: 17).

Fenomenul identitar este pe larg dezbătut în volumul doi al importantei sale lucrări The Information Age: Economy, Society and Culture, care poartă titlul The Power of Identity. 

Sociologul spaniol analizează importanța identităților culturale, religioase și naționale ca sursă de înțelegere pentru oameni, inclusiv implicațiile acestor identități în mișcările sociale.

Manuel Castells afirmă că identitatea este procesul construirii unui sens, pornind de la un atribut cultural sau de la un ansamblu coerent de atribute culturale. Același individ sau același actor colectiv poate să aibă mai multe identități.

În ce raport se află și cum se comportă relațiile identității cu rolurile sociale? Identitatea nu poate fi confundată cu rolurile sau sistemele de roluri. Identitățile sunt surse de sens pentru actorii sociali, fiind mai puternice decât rolurile. Sociologic, toate identitățile sunt construite.

Cercetările asupra identității se referă predominant la realități din lumea occidentală, caracteristice modernității târzii, bazată pe un proiect reflexiv. În acest context decurge procesul neîntrerupt de modelare și remodelare continuă a identității, ca răspuns la forțele sociale pluraliste, la curentele culturale și contextele personale.

Identitatea are sensuri multiple, fiindcă astăzi noi ne mișcăm și funcționăm într-o pluralitate de lumi sau realități diferite, scrie Peter Dahlgren (Dahlgren 2007). Identitatea este studiată ca indice al nivelului de democratizare a unei societăți, în care indivizii sunt poziționați în diverse circumstanțe, ea servește la crearea de seturi diferite de cunoaștere, asumpții, reguli, roluri și moduri de discurs. Pentru indivizi, în condiția lor de cetățeni, identitățile devin elemente cruciale ale vieții democratice.

Cum totuși poate fi creat un dialog care să corespundă unei punți de legătură între reprezentanții diverselor culturi? În ce condiții și pe baza căror resorturi s-ar putea construi o identitate culturală relațională?

Identitatea culturală relațională presupune configurarea unui proiect care să treacă peste neînțelegerile de ordin cultural și identitar. Atunci când s-a pus problema gestionării diferențelor culturale, Dominique Wolton a propus termenul de coabitare, definit ca o formula de coexistență a diferențelor culturale și identitare într-un cadru comun. Admiterea unui astfel de demers presupune o deschidere, recunoașterea și acceptare a alterității cu care ne confruntăm în dorința de a construi o relație cu ceilalți.

Identitatea culturală relațională nu este atât o afirmare de sine, cât o căutare a posibilității de coabitare, prin intermediul căreia diversele colectivități vor ajunge să accepte anumite reguli comune, cu obiectivul de a depăși diferențele culturale.

Wolton este de părerea că putem învăța cum să gestionăm conflictele care ne separă, iar proiectul coabitării este o alternativă în acest sens, respectând anumite condiții: „experiența concretă a alterității; toleranța față de altul; referința la universal ca un mijloc de a evita segmentarea” (Wolton 2009: 139). Acest proiect ar putea deveni un element esențial în paradigma de gândire a secolului XXI.

Wolton aduce de asemenea în prim-plan distincțiile conceptuale între identitatea-refugiu și identitatea-relațională, atunci când vine vorba de analiza modificărilor care s-au produs la nivelul paradigmelor identitare, în trecerea acestora de la modernitate la postmodernitate. 

Identitatea-refugiu este opusă deschiderii spre celălalt; este ca o cetate asediată, ce opune rezistență celor care vor să o cucerească.

Nu este de condamnat acest tip de identitate, întrucât în anumite perioade istorice, cea a expansiunii coloniale, ea a fost justificată prin încercarea de rezistență a unor culturi naționale de a se opune invadatorilor. În condițiile de astăzi, în care comunicarea interculturală a atins noi dimensiuni, aceasta pretinde o altă abordare a identității și anume „identitate culturală relațională”.

Referinţe bibliografice:

Castells 1999 = M. Castells, Le pouvoir de l’identité (The Power of Identity), traduit de l’anglais par Paul Chemla, Paris, Fayard, 1999

Chambers 2003 = J. K. Chambers, Sociolinguistics of immigration, Britain, Cheshire, 2003

Dahlgren 2007 = Dahlgren P., Civic Identity and Net Activism: the Frame of Radical Democracy. În: Dahlberg L. and Siapera E., Radical Democracy and the Internet, London, Palgrave MacMillan, 2007

Portes et al. 2005 = Portes A., Fernarndez-Kelly P., Haller W., Segmented assimilation on the ground: The new second generation in early adulthood. În: „Ethnic and Racial Studies”, (28), 2005, p. 1000-1040

Schiller et al. 1995 = Schiller Glick N., Basch L. and Blanc Szanton C., From Immigrant to Transmigrant: Theorizing Transnational Migration, În: „Anthropological Quarterly”, Vol. 68, No. 1 (Jan., 1995), The George Washington University Institute for Ethnographic Research,
p. 48-63

Szreter, Woolcock 2004 = Szreter S., Woolcock M., Health by association? Social capital, social theory, and the political economy of public health. În: „International Journal of Epidemiology”, 33, 4, 2004, p. 650- 667

Wolton 2009 = Wolton D., Informer n’est pas communiquer, Paris, 2009

02/08/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , | Un comentariu

Restricțiile de drepturi și măsurile liberticide luate în pandemie nu numai că sunt anti-constituționale, dar sunt și impuse prin acte normative inexistente legal!

Motive pentru demisia/demiterea unor înalți demnitari ai statului.

Ultimul anunț al Avocatului Poporului îi pulverizează pe guvernanți.

Se cer demisii. „Hotărârile Comitetului Național pentru Situații de Urgență, atât cele cu efecte directe, cât și cele care stau la baza hotărârilor de guvern referitoare la pandemie (inclusiv la starea de alertă), nu sunt publicate nicăieri, nici în Monitorul oficial, nici pe site-urile oficiale.

Aflu asta de la Avocatul Poporului, care tocmai ce a avut o declarație în acest sens la tv”, a scris avocatul Piperea pe pagina sa de Facebook.

Potrivit Constituției și Legii tehnicii legislative nr.24/2000, un act normativ care nu este oficial publicat este nu numai nul de drept, este inexistent.

„Rezultă că restricțiile de drepturi și măsurile liberticide luate în pandemie nu numai că sunt anti-constituționale, dar sunt și impuse prin acte normative inexistente legal!

Dacă nici acesta nu este un motiv de demisie/demitere a lui Arafat, Cîțu, Voiculescu, Orban, Iohannis & co., atunci eu sunt patriarhul ecumenic.

Culmea ironiei negre este că statuile pandemice, politrucii pandemici și influencerii pandemici, inclusiv feisbuc, ne cer să ne bazăm doar pe informații și știri oficiale.Care știri și informații oficiale, băh, alea care nu există legal?”, conchide Piperea, reluat de Cotidianul, care care adaugă că:

Avocatul Poporului i-a cerut premierului Florin Cîțu să explice de ce 20 de hotărâri emise în 2021 de Comitetul Național pentru Situații de Urgență (CNSU) nu sunt publicate în Monitorul Oficial, amintind că aceasta este condiție obligatorie pentru intrarea în vigoare.

Avocatul Poporului Renate Weber s-a sesizat din oficiu că niciuna din cele 20 de hotărâri ale CNSU din acest an nu a fost publicată în Monitorul Oficial. Însă, în timp ce hotărârile 1-11 și 15-20 au fost publicate pe site-urile oficiale, hotărârile 12, 13 și 14 nu sunt nici măcar pe site-urile oficiale.

„Se poate reține o încălcare a prevederilor art. 31 din Constituție privind dreptul la informație și a celorlalte dispoziții legale incidente”, spune Avocatul Poporului într-o scrisoare deschisă, adresată premierului Florin Cîțu și CNSU.
Potrivit Avocatului Poporului, deși conform legii publicarea în Monitorul Oficial a actelor normative este obligatorie, „am constatat că hotărârile adoptate de CNSU de la începutul acestui an și până în prezent, având ca obiect starea de alertă, fie măsurile luate pe durata acesteia, nu au respectat regimul publicității actului normativ”.

Avocatul Poporului atrage atenția că publicarea în Monitorul Oficial este obligatorie pentru intrarea în vigoare a unui act normativ și că astfel se asigură accesul publicului la conținutul ei.

„Vă rugăm să ne comunicați motivele de fapt și de drept pentru care, pe de o parte, hotărârile adoptate de acest organism de la începutul anului 2021 și până în prezent nu au respectat condiția publicării în Monitorul Oficial și, pe de altă parte, anumite hotărâri adoptate tot în acest an de CNSU nu au fost adoptate nici pe site-urile gov.ro și stirioficiale.ro”, le solicită Avocatul Poporului, Renate Weber, premierului și reprezentanților CNSU.

01/04/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 3 comentarii

ERA NECREDINȚEI ȘI UNIVERSUL GOLIT DE DUMNEZEU

Post Apocalyptic Background - 1600x900 - Download HD Wallpaper -  WallpaperTip

Profesorul Ilie Bădescu: Era necredinței. „Scrisori din continentul Paranoia”

De 200 de ani omenirea a pășit într-o „eră a necredinței”, cum o definește Eagleton, însă examinarea profilului fenomenologic al unei asemenea epoci este destul de timidă scrie https://www.activenews.ro , reluat de FLUX ON-LINE.

Pe fondul acestei timorări se accentuiază latura agresivă a apostolilor necredinței. În această dizabilitate a spiritului modern putem diagnostica o slăbiciune nu a „credincioșilor”, câți au mai rămas într-o lume necredincioasă, ci a „științificilor”.

Într-o asemenea lume, științificul este cel chemat să se confrunte cu universul gol, vidat de sens și deci de Dumnezeu (cu lumea fără de credință).

Științificul ar trebui să dovedească, prin vocația lui, ne spune Max Weber, ”curajul să–și ațintească privirea în vid” (*1)

O face el astăzi? Mult prea puțin, fiindcă epoca l-a dezputernicit pe el însuși, i-a slăbit puterile sufletești. Dacă ar fi să ne asumăm chemarea de-a  arunca o privire în vidul lumii fără de sens (căci este fără de Dumnezeu), ce-am putea descoperi? Cum arată, la o atare privire epoca necredinței și ce efecte psihospirituale poate să genereze ea?

Epoca necredinței este cea în care, pe de o parte, existența întreagă este vidată de sens, căci Dumnezeu nu este în miezul ei, și, pe de altă parte, lucrurile toate și toate entitățile sociale ajung să fie vidate de sens.

Pentru abundența de necredincioși, odată cu „moartea lui Dumnezeu” în inimile și sufletul lor, moare și sensul lucrurilor, în frunte cu sensul vieții. Rațiunea, arta, cultura, spiritul, națiunea, umanitatea sunt acolo pentru ei, dar fără de vlagă, fiindcă sensul nu mai palpită în miezul lucrurilor. Sunt lucruri moarte.

Credința în aceste entități și arderea pentru ele nu se constituie într-un surogat al Ființei Supreme decât dacă acestea sunt ridicate mai presus de Dumnezeu, ca în idolatriile de orice fel. Epocile credincioase au fost epoci în care lumea și lucrurile, universul și entitățile erau pline de sens, ca într-o copleșitoare explozie florală. Epoca credincioasă este epoca florală a tuturor acelor entități denumite popoare, națiuni, rațiune, umanitate, artă, cultură, limbile pământului, satul și burgul, capitala și ținutul etc.

Toate sunt copleșite de abundență florală, universul și lumea strălucesc într-o varietate florală de sensuri și credințe. Epoca modernă, ca eră a necredinței, este una în care toate aceste entități intră într-un ciclu de ofilire, sensurile se ofilesc, petalele florale ale fiecărui lucru cad, se descompun, apar apostolii viziunii infectate, care aruncă asupra entităților ieri înfloritoare grămezi de epitete fetide, preschimbând peisajul lumii, care, din luminos și înmiresmat devine dezgustător și grețos.

În locul bucuriei și al iubirii, apostolii vidului propun scârba, greața, disprețul. Prețuirea entuziasmată lasă locul disprețuirii plictisite și agasate. Peste lumea cu entitățile ei se așterne pâcla unui plictis dens, sufocant, care face locul acela de sub petecul de cer sub care te afli un loc al pustiului, un hotel de fugitivi. Cine se mai arată mândru de locul lui, de clasa lui, de familia lui, de neamul lui?

Totul capătă caracter tranzitoriu și anonim, adresele devin interimare, identitățile se schimbă mai ușor decât o  haină. Lumea toată devine anonimă și insul nu mai poate „străbate de-atâta străinătate”: legile și instituțiile îi par mult prea abstracte și cu totul rupte de sufletul lui, de înțelegerea lui, de nevoile lui cele de toate zilele. Pierderea credinței în Dumnezeu aduce după sine retragerea sensurilor din lucruri, din lume și din alcătuirile ei, iar vidarea de sens aduce după sine, la rândul ei, nesimțirea cea împietrită și uitarea de Dumnezeu.

Dumnezeirea existenței și sensurile din textura lumii sunt ca vasele comunicate. Este Dumnezeu în sufletele noastre, este sens în lume și în lucruri. L-am alungat pe Dumnezeu din sufletele noastre s-au ofilit și sensurile din țesătura existenței.

În lumea fără de Dumnezeu se instaurează nu tragedia ci ceva mai grav decât tragedia, absurdul însuși. Lumea devine absurdă, fără de sens și atunci, la pragul maximei absurdități se petrece ceva neașteptat: ne amintim de Dumnezeu, dar nu cu frică, nici cu regret, nici cu rușine, nici cu pocăință, ci cu dușmănie.

Faza a doua a necredinței este amintirea cu dușmănie de Dumnezeu. Îl învinuim pe Dumnezeu de toată neputința noastră, de toată anarhia din viețile noastre, de toată nevolnicia lumii, de toată boala și necazul, de toate nenorocirile care ne lovesc, uitând că Dumnezeu n-a mai fost de mult în lumea noastră, în viețile noastre, în sufletele noastre, în trupurile noastre, din care am făcut casa spurcăciunilor, a pornografiei, a viciilor celor cu multă patimă.

Uităm că noi am stricat pragurile de avertizare pe care înțelepciunea lui Dumnezeu le-a pus în tot și în toate, că am ridicat toate stăvilarele, ba chiar le-am distrus, căci ni s-a părut nedrept să fim noi, noimea noastră cea fără de Dumnezeu!, opriți de la ceva, de la orice.

Am uitat că de 200 de ani am folosit libertatea, darul cel mai mare de la Dumnezeu, atât împotriva firii cât și împotriva lui Dumnezeu. Că am stricat, am stricat, am stricat!

Și-n fața celor stricate, în fața lumii devastate, în loc să ne cuprindă spaima și părerea de rău, ne lăsăm copleșiți de o altă răbufnire drăcească, de furia împotriva lui Dumnezeu, de dușmănirea lui Dumnezeu.

În starea noastră de adâncă imbecilitate și idioțenie sufletească strigăm: „de ce Doamne? De ce ai făcut asta Doamne?!” uitând că noi am săvârșit nemernicia, că a noastră este pustiirea și dezastrul, fiindcă pe Dumnezeu l-am alungat din sufletul nostru, din trupurile noastre, din familiile noastre, din lucrurile noastre, sălbăticindu-ne pe noi și lumea noastră, dezdumnezeind existența și toată alcătuirea ei.

Eul nostru s-a gonflat cu tot vidul dinlăuntrul lui, pe care psihologii îl denumesc trufie, mândire de sine. Toată închipuirea aceasta se preschimbă într-o penibilă egolatrie, forma cea mai de jos, absolut mediocră a idolatrizării. Iar când cineva ori ceva ne amintește totuși că suntem ai lui Dumnezeu, ni se face rușine și-n loc să recunoaștem cu teamă și nădejde că suntem creștini respingem cu fățărnicie din documentele pe care voim să le punem la temelia Europei, adevărul simplu și salvator: că suntem creștini.

Așa s-a conceput ineficientulul Tratat de la Lisabona, un petic de hârtie pe care elitele Europei au refuzat să scrie: „creștini”. Să nu-i supărăm pe frații noștri musulmani și pe frații noștri atei, au șoptit mințile incendiate ale Europei dezbisericite. Câtă fățărnicie!

Atunci s-a schițat planul unei case fără temelie, fără de profunzime, zidită pe nisip.

Căci, precum spune Eagleton: „Abolishing given meanings involves destroying the idea of depth, which in turn means rooting out beings like God who take shelter there”. „Nu poți afecta fundațiile și apoi să te aștepți ca clădirea să reziste. … Concepțiile noastre despre adevăr, virtute, identitate, autonomie, sensul istoriei ca fiind armonioasă și coerentă, toate au rădăcini teologice profunde. Este fără temei să-ți imaginezi că ele pot fi rupte de aceste rădăcini și să rămână intacte” (T Eagleton, în op. cit.).

Omul acesta nou, fără de Dumnezeu, este un om plat ca și societatea lui, căci, suprafața n-are profunzime, cum credea Nietzsche. Vidul lumii rămâne vid căci nu-l poate umple „profunzimea suprafeței”, ne spune același filosof și bioetician creștin.

Weber are dreptate să pună concluzia că lumea fără Dumnezeu și deci fără de sensuri este moartă, dar ratează să adauge că este moartă și este fără de sensuri doar lumea celor pentru care „Dumnezeu este mort”. Pentru aceștia lumea este vidă, moartă, și moartea însăși este fără de sens.

Pentru creștini, însă, lumea e plină de sens și moartea este cea mai încărcată de sens, cum remarcă același teoretician britanic. Filosoful lumii în care „Dumnezeu a murit” este Nietzsche dar el, nefericitul, a fost victima unei teribile iluzii, autoînșelări. El a confundat lumea însăși și mersul istoriei universale cu civilizația obosită și nihilistă a modernității, care este doar un fragment de lume și numai un ciclu din marea istorie a omenirii de mâine.

„El a sesizat că civilizația este în proces de alungare a divinității în timp ce încă se agăța de valorile religioase” (ibidem) lăsând să răzbată unei minți lucide concluzia unei „rele credințe”, a unei fariseice credințe, și atunci a pus înfricoșătoarea sa concluzie pentru tot destinul omenesc: „Dumnezeu a murit”!.

Sentința aceasta era accesibilă și cumva potrivită pentru peisajul unei civilizații istorice care l-a alungat pe Dumnezeu din miezul ei, dar cine să aibă îndreptățire să se considere pe sine așezat pe scaunul de la marginea lumii însăși, de la capătul ei, ca să poată formula asemenea sentințe? Numai un om nebun, un mare paranoic.

Nietzsche se mutase ori fusese transmutat de dinamismele secrete ale civilizației moderne pe simbolicul continent Paranoia și o parte a  scrierilor lui sunt aidoma unor „Scrisori din Continentul Paranoia” (Paul Anghel), mărturiile unei stranii și absurde maladii sufletești care a și devenit epidemia lumii moderne și postmoderne.

Lumea omului modern și posmodern este una vidată de sens, cu toate ale ei coborâte în ruină, fiindcă cerul ei este unul gol, vidat de Dumnezeu.

Peste lumea aceasta s-a așternut un ger sufletesc pe care nu-l va putea alunga decât căldura binefăcătoare a unei lumi reîmbisericite, care l-a rechemat pe Dumnezeu în sufletul locuitorilor ei, pe toate căile, cu toată pocăința și nădejdea.

Dar căile spre limanul acesta restaurat trebuie încă cercetate iar fioroșii gardieni ai porților de scăpare din lumea și din anotimpul gerului sufletesc trebuie încă studiați ca să știm cum sunt și să putem deosebi chipul lor repetat în numărul uriaș de replicații pe toată întinderea vieții și a planetei noastre.

1) Cf Terry Eagleton, Un Unbelieving Age, in:https://www.commonwealmagazine.org/ unbelieving-age, Martie, 10, 2014 (”As long as there appears to be some immanent sense to things, one can always inquire after the source from which it springs.

Abolishing given meanings involves destroying the idea of depth, which in turn means rooting out beings like God who take shelter there”).

30/03/2021 Posted by | CREDINTA | , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: