CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Descoperire de senzație în arhivele din Polonia. Imagini emoţionante cu țărani români din Bucovina. VIDEO

 

 

 

 

 

 

O descoperire de excepție în arhiva ploneză în care putem vedea emoționante imagini cu țăranii români de la Nistru din nordul Bucovinei la inaugurarea în ianuarie 1930 a podului de cale ferată peste Nistru dintre Zalescic/Polonia și gara Schit/Costrijeni, Plasa Colacinului, județul Cernăuți, ROMÂNIA, ce făcea legătură cu Colomeea (Pocuția).

În materialul video găsit în arhiva poloneză, se pot vedea imagini cu țăranii români de la Nistru din nordul Bucovinei, satul Ștefănești, gara Ștefănești, gara Schit de la Nistru, personalități române și poloneze prezente la eveniment.

Au fost prezenți la inaugurare Grigore Gafencu, adjunct al Ministrului de externe, președintele Poloniei Ignacy Mościcki, alte oficialități, soldați și polițiști români. Clerul românesc a celebrat o liturghie.

După datele furnizate de documente ale cronicarilor români și străini, la începuturi populația județului a fost majoritar românească.

Se vorbește răspicat ca Românii au înființat țara Sepenicului – vechiul nume al județului Cernăuți.

Dar cu timpul a intervenit o schimbare.

Marile moșii boierești și mânastirești având nevoie de brațe de muncă, făceau să se importe, cu permisiunea domnului țării, elemente străine de oriunde.

Profitorul de căpetenie a fost elementul malorus din Polonia.

Invazia elementului maluros (ucrainean) de la nord din învecinata Galiție a avut loc în timpul ocupației austriece, când Bucovina a fost unită cu Galiția.

Cu toate acestea, la Marea Unire cu Țara de la 1918 mai stăruia încă în satele parțial înstrăinate un număr mare de vechi familii românești, răzășești, stapânitoare de vaste pământuri și păstrătoare de veche tradiție românească.

 

 

 

Imagini pentru  Bucovina 1930

 

 

Sunt sate care au rezistat invaziei, rămânând curat românești.

În 1775, când Bucovina a fost anexată Austriei, generalul Splény vorbea numai de români-moldoveni ca populație băștinașă, aceștia fiind în totalitate ortodocși.

Alte naționalități străine românilor erau doar cazuri izolate prin orașe.

Erau doar câteva familii, prin zona Vijniței și a Putilei, de origine ruteană.  În perioada în care Bucovina a fost sub administrație galițiană (1786-1861), au avut loc importante imigrări de populație.

Cei mai mulți erau ruteni, galițieni, evrei, dar și germani. Aceștia erau în marea lor majoritate de confesiune catolică.

Dependența de administrația galițiană era tot mai apăsătoare pentru românii bucovineni, datorită regimului absolutist condus de cancelarul austriac Metternich.

 

 

 

 

 

 

 

 

10/08/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | 2 comentarii

Câteva lucruri mai puțin cunoscute despre REGINA MARIA a României (Fotografii RARE și VIDEO)  

 

 

La numai un an de la lansarea primului număr al revistei TIME (una dintre cele mai renumite reviste din lume, publicată la New York City și fondată în 1923), Regina Maria a României apărea pe coperta acestei reviste, conform site-ului Romania in our hearts.

 

 

queen-marie-of-romania-on-the-cover-of-time

 

 

 

 

 Regina Maria a României a fost prima regină care a apărut pe coperta TIME Magazine.

De-a lungul a 90 de ani de la apariția primului număr, doar alte șase regine au apărut pe coperta TIME: Regina Maria a Marii Britanii, Regina Wilhelmina a Olandei, Regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit (Regina Mamă), Regina Frederika a Greciei și Regina Sirikit a Thailandei.

Decorată în Franța cu Legiunea de Onoare și Crucea de Război, membru de onoare al Academiei Române, Reginei Maria a fost prima femeie care a devenit membru corespondent al Academiei Franceze de Arte Frumoase.

 

 

queen_of_romania_by_otmaafan91-d4dsfpl

Foto: Linnea-Rose

 

Această onoare i-a fost acordată în 1918, la peste un secol de la înființarea acestui institut (1816) pentru activitatea sa literară și pentru sprijinul pe care l-a acordat pentru dezvoltarea culturii și a artelor în general.

De asemenea, Regina Maria a fost prima femeie de sânge regal care și-a tăiat scurt părul, cu toate că încă de pe vremea când era o copilă și-a dorit și a așteptat ca părul său să crească pentru a-și demonstra feminitatea și pentru a i se putea permite să își strângă părul în sus.

În acele timpuri, înainte de izbucnirea Primul Război Mondial, părul unei femei era aproape echivalent cu propria-i virtute și nu se cădea ca o femeie căsătorită să poarte în public părul lung și desfăcut, ci numai în budoar, când își putea despleti părul lung și senzual numai pentru plăcerea soțului său.

 

 

queen-marie-of-romania-photo-032

 

 

Ca o precizare, această situație urma să se schimbe la începutul secolului al XX-lea. Părul lung, considerat a fi cea mai importantă podoabă a unei femei, a căpătat un nou statut când, la scurt timp după război, a început moda părului tuns scurt și ondulat – modă considerată extrem de îndrăzneață.

Stilul acesta a fost adoptat chiar și la Hollywood de către celebra actriță Mary Pickford.

 

 

mary-pickford-3-620x779 Actriţa Mary Pickford în 1924

 

 

Regina Maria a României a influenţat astfel răspândirea acestei mode a coafurilor scurte în perioada interbelică în cadrul familiilor regale europene, dar și printre oamenii de rând, atât în Europa, cât și în America anilor ’20 și ’30.

Maria a României era uneori denumită ” regina mass-mediei” sau, mai des, „regina modernă”.

                    

 Queen Marie of Romania - Photo 08

 

 

 

Era considerată a fi cea mai frumoasa prințesă din Europa, iar ulterior, după ce s-a căsătorit, era apreciată ca fiind una dintre cele mai frumoase regine din prima jumătate a secolului XX de către cele mai multe dintre revistele acelor timpuri.

 

 

 

 

queen-marie-of-romania-photo-105

 

Astfel, unele personalități obișnuiau să afirme că era  cea mai frumoasă femeie din epoca sa, printre aceste personalități aflându-se Prințesa Martha Bibescu și scriitorii Ghislain de Diesbach, Guy Gauthier și Lesley Blanch (scriitor și istoric englez, membru al Ordinului Imperiului Britanic și al Societății Regale de Literatură).

 

 

Regina Maria a României

 

 

 

Scurtă biografie a Reginei Maria

Maria a României (n. 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Kent, Anglia – d. 18 iulie 1938, castelul Pelișor-Sinaia, Regatul României) a fost principesă de coroană și a doua regină a României, în calitate de soție a principelui de coroană, devenit ulterior regele Ferdinand I al României.Cuplul princiar (şi apoi regal) Ferdinand şi Maria va avea un număr de 6 copii din care unul, principele Mircea, a murit la o vârstă fragedă. Primul lor copil, viitorul rege Carol al II-lea, s-a născut la numai nouă luni şi cinci zile de la căsătoria lor, la castelul Peleş, în 1893. A urmat apoi principesa Elisabeta (1894), principesa Maria (1900), principele Nicolae (1903), principesa Ileana (1909) şi principele Mircea, născut în ianuarie 1913.

 Maria, născută Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, a fost mare prințesă a Marii Britanii și Irlandei, fiind nepoata reginei Victoria a Marii Britanii.

Părinții săi au fost Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și Gotha, duce de Edinburgh, iar mama, Maria Alexandrovna Romanova, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Maria și-a petrecut copilăria și adolescența la reședința familiei din Eastwell Park, comitatul Kent. S-a căsătorit la 29 decembrie 1892 cu Ferdinand I, principele moștenitor al tronului României, încercând încă de la început și reușind să se integreze națiunii care o adoptase ca principesă și, începând din 1914, ca regină.

A urmărit constant întărirea legăturilor dintre România și Marea Britanie, dovedind reale calități diplomatice în susținerea și apărarea intereselor României.

S-a opus intrării României în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale și a susținut alianța cu Antanta, în vederea susținerii de către aceasta a realizării statului național român.

Pe timpul războiului și-a însoțit soțul în refugiu în Moldova, activând ca soră de caritate în spitalele militare, activitate care a făcut să fie numită în popor „mama răniților”.

monede

 

 

 

Broadway’s welcome

 

 

 

CITIŢI ŞI : 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/11/18/video-si-galerie-foto-regina-maria-a-romaniei-regina-soldat-si-diplomat/

 

 

Surse: 

 

https://romaniainourhearts.wordpress.com/2013/07/31/romanian-achievements-and-records-part-5/

 

http://www.redescoperaistoria.ro/2014/10/29/fotografii-rare-si-cateva-informatii-mai-putin-cunoscute-despre-regina-maria-a-romaniei-la-implinirea-a-139-de-ani-de-la-nasterea-sa/

28/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Primul Congres al Partidului Comunist din România. 8 mai 1921, momentul zero al comunismului românesc

Primul Congres al Partidului Comunist din România

 

La sfârşitul Primului Război Mondial, în Europa, pe fondul crizei economice şi al deteriorării grave a nivelului de trai al populaţiei, s-au amplificat mişcările sociale.

Vinovaţi erau consideraţi guvernanţii, partidele de la putere, vechii lideri politici… Pe acel fond, s-a dezvoltat un curent radical, comunist, ce a vizat înlăturarea burgheziei şi instaurarea dictaturii proletariatului.

Succesul Partidului Comunist bolşevic din Rusia, care, în octombrie 1917, a preluat puterea într-una dintre cele mai mari ţări din lume, a stimulat mişcările radicale şi constituirea de partide comuniste.

În 1918 au apărut primele partide comuniste în Germania, Austria, Finlanda, Polonia, Ungaria, Lituania, Argentina, Mexic;

în 1919, în Bulgaria, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, Norvegia, Olanda;

în 1920, în Franţa, Grecia, Turcia, Danemarca, Spania, Iran, Indonezia; în 1921, în Anglia, Portugalia, Belgia, Italia, România, Cehoslovacia, Suedia, China etc.

Afirmând că Internaţionala a II-a Socialistă a dat faliment, ca urmare a solidarizării partidelor social-democrate cu guvernele burgheze şi a votării creditelor pentru război, Vladimir Ilici Lenin a acţionat pentru înfiinţarea Internaţionalei a III-a Comuniste.

La Congresul de constituire, desfăşurat în martie 1919, au participat 35 de partide şi grupări politice.

Spre deosebire de Internaţionala a II-a Socialistă – care era un for de dezbatere şi de schimb de experienţă – cea de a III-a, a fost concepută ca un partid unic mondial, afilierea fiind acceptată pe baza îndeplinirii a 21 de condiţii.

S-au constituit şi unele structuri regionale, între care Federaţia Comunistă Balcanică.

Socialiştii români – problema Congresului general

Şi în România s-au înregistrat mari mişcări sociale, care au culminat cu greva generală din octombrie 1920.

În noiembrie 1918, Partidul Social-Democrat şi-a luat numele de Partidul Socialist, adoptând şi un nou program, prin care-şi propunea cucerirea puterii politice şi realizarea „idealului comunist“.

În mai 1919, Partidul Socialist din vechiul Regat, Partidul Social-Democrat din Transilvania şi Partidul Social-Democrat din Bucovina au adoptat un program electoral comun.

Deşi Consiliul General a hotărât abţinerea partidului de la alegerile din noiembrie 1919, deoarece, prin menţinerea stării de asediu şi a cenzurii, guvernul nu asigura libertatea de propagandă în campania electorală, câteva organizaţii locale nu au retras listele de candidaţi, astfel că, în primul Parlament al României unite, au intrat nouă socialişti.

La următoarele alegeri, din mai-iunie 1920, socialiştii au obţinut 22 de mandate, clasându-se înaintea Partidului Naţional-Liberal (17 mandate).

Încă din 1919, în secţiile (organizaţiile locale) Partidului Socialist se dezbăteau, în principal, două probleme: unificarea partidelor regionale într-o singură formaţiune şi aderarea la noua Internaţională, Comunistă.

Ca urmare, trebuia să se organizeze un congres general. Data sa a tot fost amânată, atât în urma măsurilor luate de guvernanţi (starea de asediu, cenzura, arestarea unor militanţi), cât şi a necesităţii de a se clarifica spiritul problemelor înscrise pe ordinea de zi, mai ales afilierea la Internaţionala Comunistă.

Pentru cei mai mulţi, afilierea reprezenta o necesitate, impusă de spiritul de solidaritate ce trebuia să anime clasa muncitoare, de tradiţia participării socialiştilor români la Internaţionala I şi a II-a.

Însă ei au aflat că, pentru aderarea la Internaţionala a III-a, trebuia îndeplinite anumite condiţii, neştiind însă exact care.

Ca urmare, s-a hotărât ca o delegaţie a Partidului Socialist (Gheorghe Cristescu, David Fabian, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Eugen Rozvani, Constantin Popovici şi Ioan Flueraş) să se deplaseze în Rusia, pentru a discuta cu liderii Internaţionalei Comuniste.

Delegaţia, plecată din ţară în august 1920, s-a oprit mai întâi la Harkov, unde s-a întâlnit cu Cristian Racovski, fost conducător al Partidului Social-Democrat Român, ajuns liderul Ucrainei Sovietice, apoi s-a deplasat la Moscova.

Acolo a avut mai multe întâlniri cu fruntaşii Internaţionalei (Buharin, Zinoviev, Şablin), de la care au aflat că cele 21 de condiţii erau obligatorii.

De asemenea, a fost criticată activitatea socialiştilor români, acuzaţi că au pactizat cu burghezia, acceptând să facă parte din Consiliul Dirigent al Transilvaniei şi deoarece au purtat negocieri cu generalul Averescu.

De asemenea, pentru lipsa de sinceritate, atunci când s-au solidarizat cu Partidul Comunist din Rusia, prin lansarea lozincii „Trăiască  revoluţia rusă, care ne-a dat Basarabia“.

Gheorghe Cristescu a justificat poziţiile adoptate, susţinând că participarea social-democraţilor la Consiliul Dirigent a fost de scurtă durată şi că ei au încercat să-l determine pe Averescu să susţină revendicările socialiştilor (desfiinţarea stării de asediu şi a cenzurii).

A respins categoric ideea că nu ar fi susţinători sinceri ai revoluţiei ruse. Cele mai mari rezerve au vizat condiţiile de afiliere şi stabilirea, de comun acord, a listei conducerii partidului, ce trebuia aleasă de congresul general: Constantin Popovici, Gheorghe Cristescu, Ilie Moscovici, Carol Bartha, Boris Stefanov, Iancu Iliescu, Gheorghe Tănase, Eugen Rozvani, Mihai Bălineanu.

Pentru a pune capăt discuţiilor, reprezentanţii Cominternului au cerut ca membrii delegaţiei să răspundă în scris, prin DA sau NU, la următoarele întrebări :

„1) Declaraţi în numele Comitetului Central al dvs. că sunteţi de acord cu cele 21 de condiţii?

2) Aceste teze şi condiţii trebuie adoptate fără rezerve de către următorul dvs. congres?

3) Declaraţi că, imediat după întoarcerea dvs. în România, Grigorovici, Jumanca, Flueraş [Erau social-democraţii din Bucovina primul, din Transilvania ceilalţi doi, care se pronunţaseră pentru Unirea din 1918 ]  şi consorţii vor fi excluşi din partid?

4) Declaraţi că vă supuneţi tuturor hotărârilor Federaţiei Comuniste Balcanice şi că-i asiguraţi cea mai deplină participare şi înţelegere din partea dvs.?

5) Sunteţi de acord ca, împreună cu partea comunistă a delegaţiei române, cu participarea Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste să elaboraţi o listă a noului Comitet Central al partidului român, compusă din comunişti de încredere?

6) Puteţi garanta că, imediat după întoarcerea dvs. în România, organul central îşi va schimba poziţia şi va scrie în mod comunist?“

Puşi în faţa unui adevărat ultimatum, Gheorghe Cristescu, Eugen Rozvani, Constantin Popovici şi Alexandru Dobrogeanu-Gherea au răspuns DA, astfel că s-au întors în ţară cu un angajament ferm.

Succesul moţiunii comuniste

 

În zilele de 30 ianuarie – 3 februarie 1921, a avut loc şedinţa Consiliului General al Partidului Socialist, la care s-au dezbătut trei moţiuni: una comunistă – care propunea afilierea imediată şi necondiţionată la Internaţionala a III-a; alta, social-democrată – partidul să se menţină pe linia programului din mai 1919 (revendicări imediate şi realizabile), şi, respectiv, o a treia, de centru (unitaristă) – reluarea dezbaterilor privind aderarea la Internaţionala a III-a în secţii. Moţiunea comunistă a întrunit cele mai multe voturi (18), urmată de cea a centriştilor (12) şi a social-democraţilor (8).

Faptul i-a determinat pe social-democraţi să declare că se retrag din partid; socialiştii unitari au afirmat că rămân, dar nu acceptă funcţii de conducere.

Astfel că gruparea comunistă, majoritară, a asigurat desfăşurarea tuturor activităţilor vizând pregătirea şi organizarea congresului partidului.

La 17 martie s-au stabilit data congresului partidului (8-11 mai) şi a sindicatelor (12-14 mai), ca şi ordinea de zi şi raportorii: 1) Darea de seamă morală şi materială – Gheorghe Cristescu; 2) Raportul delegaţiei în Rusia – Gheorghe Cristescu; 3) Afilierea şi programul – Gheorghe Cristescu şi David Fabian; 4) Problema agrară – Alexandru Dobrogeanu-Gherea; 5) Cooperativele – I. Negru şi Dumitru Stoiculescu; 6) Presa şi propaganda – Petre Constantinescu-Iaşi; 7) Modificarea statutelor – S. Margulius; 8) Chestiunea naţionalităţilor – Eugen Rozvani şi Tiron Albani; 9) a) Mişcarea tineretului – I. Roşianu; b) Mişcarea feministă – Nina Neuvrit; 10) Alegerea comitetelor; 11) Diverse.

Pentru congresul sindical:

1) Darea de seamă – C. Popovici; 2) Afilierea – C. Popovici;  3) Organizarea – Ioan Elena şi Bebrici; 4) Modificarea statutelor – Nicolae Marian şi Carol Bartha; 5) Raporturile dintre sindicate şi partid – Eugen Rozvani şi Constantin Mănescu; 6) Alegerea comitetelor; 7) Diverse.

Totodată, s-a fixat sistemul de reprezentare: la congresul partidului un delegat la 25 membri; doi delegaţi la 100 membri; la fel şi peste acel număr, pentru fiecare sută de membri câte un delegat (fiecare delegat  avea un număr de mandate, proporţional cu numărul  de membri ai sectiei respective).

La congresul sindicatelor, regula a devenit: un delegat până la 100 de membri; un delegat pentru fiecare sută de membri, respectiv trei delegaţi pentru fiecare uniune. S-a precizat că votarea se va face pe numărul de mandate.

Au urmat dezbaterile în secţii şi alegerea delegaţilor, fiecare primind mandat privind modul cum va trebui să voteze în privinţa afilierii.

De asemenea, au fost publicate principalele rapoarte. Între acestea şi cel privind afilierea la Internaţionala a III-a, în care se propunea afilierea fără rezerve.

Ce s-a votat, de fapt

Ministrul de Interne, Constantin Argetoianu, a aprobat desfăşurarea Congresului, cu ordinea de zi anunţată.

Iniţial, lucrările s-au desfăşurat în sala redacţiei ziarului Socialismul, iar, din 11 mai, în sediul Partidului Socialist din strada Sfântu Ionică (stenograma lucrărilor Congresului).

Comisia de validare a constatat că erau prezenţi 62 delegaţi, care deţineau 540 mandate, reprezentând 27 secţii cu 45.086 membri.

De asemenea, că 380 mandate erau pentru afilierea fără rezerve la Internaţionala Comunistă, 78 pentru afilierea cu rezerve, iar 82 – deliberative.

Cele mai ample discuţii s-au referit la afilierea la Internaţionala a III-a. Teodor Iordăchescu, reprezentantul centriştilor sau al unitariştilor, a formulat unele rezerve:

„Punctul central de deosebire e acela de a da posibilitatea adaptării modalităţilor de aplicare a tezelor Internaţionalei Comuniste la noi“; Internaţionala mergea „până la cele mai mici detalii ale acţiunii pe care trebuie s-o ducă un partid comunist în ţară“, având dreptul de a da „sancţiuni cu caracter de lege“, deşi se baza pe informaţiile primite de la birourile sale, fără să fie „ascultate mai întâi organele autorizate“. „Înţelegem centralismul, însă aplicarea tezelor să fie lăsată în seama noastră, care ne cunoaştem, lucrând până atunci în înţelegere cu delegatul Internaţionalei.

Lupta contra burgheziei o vom da fără rezerve.

Vrem însă ca deciziunile să aparţină Comitetului Executiv, el fiind autoritatea supremă din ţara respectivă, iar Internaţionala să rămână organul suprem de critică“.

Cel mai categoric în favoarea afilierii necondiţionate a fost Eugen Rozvani, care a adresat critici extrem de dure la adresa conducerii Partidului Socialist, pentru că a promovat o politică oportunistă:

„Internaţionala Comunistă are un plan vast de lucru, şi acest lucru este de cea mai mare importanţă. Pentru luptă trebuie să fie un front unic, şi pentru noi acela e realizat de Internaţionala Comunistă […] sub teroarea burgheză noi trebuie să ne afiliem necondiţionat Internaţionalei Comuniste pentru a grăbi victoria clasei apăsate“.

Gheorghe Cristescu a încercat să risipească temerile centriştilor, susţinând că, în timpul discuţiilor cu liderii Cominternului, a exprimat unele rezerve, spunându-le că „ei nu pot cunoaşte pe membrii de valoare din mişcarea actuală“, dar a acceptat lista propusă, „în mod provizoriu“.

El era convins că Internaţionala nu va da ordine, ci numai „sfaturi şi lămuriri principiale şi tactice“.

Urmarea votului a fost: 428 mandate pentru afilierea fără rezerve, 111 pentru afilierea cu rezerve, două voturi informative.

Nu a existat, efectiv, un vot pentru crearea Partidului Comunist din România, dar rezultatul  avea acea semnificaţie.

Aflând rezultatul votului, C. Argetoianu a decis să intervină în forţă.

A doua zi, 12 mai, organele de ordine au blocat străzile din zonă, fiind pregătite să treacă la acţiune.

Ministrul l-a informat pe generalul Averescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, care a convocat imediat şedinţa de guvern.

Potrivit relatărilor lui Argetoianu, generalul ar fi spus: „Trebuie să sfârşim cu comuniştii“.

Luaţi prin surprindere, miniştrii au avut reacţii negative.

Take Ionescu, „galben ca ceara“, a rostit „trei cuvinte: «Nu se poate»“.

Vorbele au fost repetate şi de Grigore Trancu-Iaşi şi de Theodor Cudalbu.

La rândul său, Nicolae Titulescu s-a declarat „împotriva unor măsuri care pun statul în pericol“.

Miniştrii erau îngrijoraţi: „ce se va zice la Paris, la Londra , ce se va spune la Geneva?“.

„Afară de generalul Răşcanu şi de Garoflid, toţi miniştrii erau contra“.

Argetoianu, chemat la telefon de generalul Eracle Nicoleanu, prefectul Poliţiei Capitalei (1918-1930), a fost însă informat de arestarea tuturor celor care au votat pentru afilierea fără rezerve, operaţiunea decurgând fără incidente, congresiştii fiind îmbarcaţi în dube şi transportaţi la Jilava şi Văcăreşti.

Revenit în sala de Consiliu, ministrul a declarat:

„Pot să vă dau plăcuta asigurare că s-a terminat cu comunismul în România“.

În perspectiva istorică, Constantin Argetoianu (care avea să moară în închisoarea de la Sighet, în februarie 1955) s-a înşelat amarnic.

autor: Ioan Scurtu

sursa: http://www.ioanscurtu.ro

31/07/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: