CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

UN ARTICOL TULBURĂTOR DE ACTUAL SEMNAT ÎN URMĂ CU APROAPE UN SECOL DE MIRCEA ELIADE

MIRCEA ELIADE – PILOTII ORBI

«Imoralitatea clasei conducătoare românesti, care deține “puterea” politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei.

Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia natională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit tărănimea, că s-a introdus politicianismul în administratie si învătământ, că s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate.

Memoria generatiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lăsând să se astearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.Dar cred că este o crimã care nu va putea fi niciodată uitată: acesti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern.

Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai văd.Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nstru este condusã de niste piloti orbi.

Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã.

Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam.

Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze.Să amintim numai câteva fapte si vom întelege de când ne conduc pilotii orbi.Cel dintâi lucru pe care l-au fãcut iugoslavii dupã rãzboi a fost sã colonizeze Banatul românesc aducând în masã de-a lungul frontierei cele mai pure elemente sârbesti. Iugoslavii, atunci ca si acum, erau departe de a avea linistea si coheziunea politicã pe care am fi putut-o avea noi: problema croatã isbucnise cu violentã.

Cu toate acestea, stiind cã adevãrata granitã nu e cea însemnatã pe hãrti ci limita pânã unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au fãcut tot ce le-a stat în putintã ca sã deznationalizeze judetele românesti. Si se pare cã au reusit. În orice caz, acum, la granita Banatului, stau masive colonizãri sârbesti, sate care nu existau la conferinta pãcii…La “plebiscitul” din 1918-1919, toate satele svãbesti au votat alipirea la România Mare. S-a obtinut astfel o impresionantã majoritate. Nici un guvern român n-a fãcut, însã, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliati sinceri pe care i- am fi putut avea pentru ca sã contrabalansãm elementele maghiare.

Dimpotrivã, de la unire încoace sasii si svabii au fost necontenit umiliti – iar ungurii favorizati.(Ce imbecil complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamã de unguri!). În 1918 sasii nu se întelegeau cu svabii. Am fi putut profita de aceste neîntelegeri. N-am profitat. Dimpotrivã, am fãcut tot ce ne-a stat în putintã ca sã accelerãm unirea tuturor elementelor germanice. Si astãzi, sasii si svabii sunt uniti – si sunt împotriva noastrã.Ungurii au colonizat granita încã din 1920, desi si astãzi se gãsesc înapoia acestei centuri de fier nu stiu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizãri, pentru cã toate satele de pe frontierã sunt românesti.

În schimb, am stat cu mâinile în sân si am privit cum se întãreste elementul evreiesc în orasele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum tara Oasului s-a pãrãginit, cum s-au fãcut colonizãri de plugari evrei în Maramures, cum au trecut pãdurile din Maramures si Bucovina în mâna evreilor si maghiarilor etc. etc.Cei 10.000 de tãrani români veniti din Ungaria continuã sã moarã de foame. Am luat sate de români din Banat si am colonizat Cadrilaterul – în loc sã pãstrãm pe bãnãteni acolo umde sunt si sã aducem la frontiera bulgarã numai macedoneni, singurii care rãspund la cutit cu toporul si la insulte cu carabina. Astãzi româncele bãnãtene cersesc în Balcic…Dintre toate minoritãtile noastre, în afarã de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lãsat sã plece. Pãmânturile lor, în bunã parte, au intrat în stãpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lãsat pe bulgari sã-si cumpere si sã cultive pãmânt pânã la Gurile Dunãrii.

Pilotii orbi s-au fãcut unealta celei mai înspãimântãtoare crime împotriva fiintei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunãrii spre Deltã si Basarabia.

N-a fost un singur om politic român care sã înteleagã cã ultima noastrã nãdejde, asa cum suntem înconjurati de oceanul slav, este sã ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dunãreni cu slavii din Basarabia. În loc sã alungãm elementul bulgãresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur si simplu Gurile Dunãrii cu grãdinari bulgari.În acelasi timp, pilotii orbi au deschis larg portile Bucovinei si Basarabiei. De la rãzboi încoace, evreii au cotropit satele Maramuresului si Bucovinei si au obtinut majoritatea absolutã în toate orasele Basarabiei. Ceva mai grav: rutenii s-au coborât de- a lungul Basarabiei si astãzi mai au foarte putin sã- si dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunãre. Reni este punctul de unire a celor douã populatii slave – pe pãmânt românesc. Imediat dupã rãzboi, în Basarabia românii reprezentau 68 la sutã din populatie. Astãzi, dupã statistici oficiale, ei sunt numai 51 la sutã.Elitele politice românesti, în loc sã se intereseze de-aproape de problema Ucrainei prin încurajarea agitatiilor separatiste – asa cum au fãcut guvernele austriece pânã la rãzboi, încurajând sistematic pe ruteni ca sã loveascã în români si poloni – s-au multumit sã tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar si în Basarabia.În anul 1848, rutenii din Galitia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galitia), care ar fi trebuit sã devinã semi-autonomã în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au stiut sã se apere (în Constituanta austriacã de la Kremsir). Dar rutenii, dupã rãzboiul cel mare, au gãsit un neasteptat aliat în pilotii orbi ai României care, în loc sã lupte pentru revendicãrile ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) si-au arãtat prietenia fatã de acesti slavi lãsându-i sã se înmulteascã peste mãsurã în Bucovina si sã coboare cât mai jos în Basarabia.

Astãzi, un savant ucrainean de la universitatea din Varsovia, refugiat politic, expune la seminarul de geografie din Berlin hãrti ale viitorului stat ucrainean în care se gãsesc înglobate Bucovina si Basarabia. Nãdãjduiesc cã la ceasul când stiu lucrurile acestea, prietenul care mi- a atras atentia asupra hãrtilor profesorului ucrainean (profesor la universitatea din Varsovia) a izbutit sã le fotografieze pe toate – pentru ca sã facem amândoi dovada, dacã va fi nevoie.Inutil sã mai continui. Si am fost stãpânit de acest înspãimântãtor sentiment al inutilitãtii în tot timpul cât am scris paginile de fatã. Stiu foarte bine cã ele nu vor avea nici o urmare. Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãtilor.

Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându- le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandã.

Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi.

Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii nationale.Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc.

Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru odatã cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor.

Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi cu peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si to mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã;
numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.

Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã n- are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini – nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat. Si asta e destul ca sã începi sã plângi.

Text publicat în „Vremea”, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3

08/12/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Povestea celui mai înalt boxer din lume – olteanul Gogea Mitu. VIDEO

 

 

Gogea Mitu (Gogu Ştefănescu – Dumitru Goagă), născut la 14 iulie 1914  la Mârşani , o localitate in judetul Dolj, situată la aproximativ 50 kilometri de Craiova şi a decedat în ziua de 22 iunie 1936 la Bucureşti.

A fost  deţinătorul recordului mondial pentru cel mai înalt boxer, dar şi cel mai înalt sportiv român. 

A facut parte dintr-o familie de 11 copii, iar mama sa avea 16 ani cand l-a nascut

Era autodidact, a învăţat sa citeasca singur.

A fost un caz de gigantism, astfel că la vârsta de trei ani  arata ca un copil de şase ani, iar la 10 ani deja nu mai avea loc în bancă.

La 17 ani s-a angajat la circul Globus din Bucureşti, unde îndoia, cu usurinţă, bare de oţel, puterea lui smulgând admiraţia publicului.

I se dăduse porecla de „Gogea Mitu”, numele de scenă  primit la circul Globus  fiind în directă legătură cu cuvintele „cogeamite” sau „gogeamite” care provin – conform DEX-online – din sârbo-croată (kódžamiti) sau din bulgară (kodjamiti).

Înălţimea sa de 2,36 m (conform altor surse  2,42 sau 2,44)  l-a făcut celebru în toată Europa interbelică, fiind supranumit „Goliat din România”.

In 1934, fostul pugilist si căutator de talente italian Umberto Lancia l-a observat la un târg din Obor şi s-a oferit sa-i sponsorizeze o cariera în box.

Dupa ce a terminat scoala de box la Paris, Gogea Mitu a început sa practice cu succes acest sport .

 

 

Gogea Mitu - 01

 

Foto: Italianul Umberto Lancia (în picioare), fost boxer, a fost antrenor al urişului român.

 

Umberto Lancia a organizat, la arena Venus din Bucureşti, prima confruntare importantă, elevul sau încrucişând manuşile cu italianul Severio Gizzo.
In ciuda experientei sale, italianul a rezistat numai trei reprize în fata pumnilor de oţel ai uriaşului oltean. Intr-o alta confruntare, cu Dumitru Pavelescu, campionul României, meciul s-a încheiat prin KO în prima repriză, spre dezamagirea publicului care dorea o lupta de durată.

Gogea Mitu impreuna cu impresarul sau au cutreierat Italia si Franţa, participând la diferite turnee. In confruntarile de la Paris a castigat sume astronomice. O parte dintre aceşti bani îi trimitea acasa.

Contemporanii din comuna afirma ca, de multe ori, poştasul le aducea părintilor sai câte doi-trei saci cu bani, iar numararea acestora se dovedea un adevarat sport extrem.

Toata lumea credea ca Mitu va fi de neoprit şi va avea o cariera fulminantă. 

Ultima sa confruntare, cu germanul Bergam, care avea si el peste doi metri, a fost mai puţin fericită din cauza oboselii acumulate si a apariţiei bolii de plamâni care avea să-i aducă sfârşitul .

Meciul a fost deosebit de echilibrat, iar întâlnirea s-a încheiat la egalitate.

 

 

Gogea Mitu - 05

Foto dreapta: Gogea Mitu si boxerul Aurel Toma, dublu campion european la profesioniști, pozează pentru presă în vara anului 1935

 

 

A murit la vârsta de numai 22 de ani, oficial din cauza unei tuberculoze; rudele sale au contestat această variantă, susţinând că Gogea Mitu ar fi fost otrăvit de persoane invidioase pe succesul său.

 

 

 

gogea mitu ziar_compressed

 

 

Gogea Mitu s-a îmbolnăvit subit în 1936. Se spune că, atunci când se întorcea cu trenul de la Paris la Bucureşti, uriaşul a deschis fereastra pentru că îi era cald şi, din cauza aerului rece, a răcit.

Ajuns la Bucureşti, cu simptome de răceală agravate, uriaşul s-a internat la Spitalul Filantropia. Medicii au dat verdictul: tuberculoză.

A murit pe 22 iunie 1936 la spitalul la care fusese internat. Rudele au contestat varianta morţii din cauza tuberculozei, acuzând că uriaşul a fost ucis de cei invidioşi pe succesul său. Presa vremii a comentat îndelung moartea uriaşului.

Unele ziare au titrat faptul că Goliat de România era bolnav de multă vreme şi că a fost exploatat în ciuda bolii sale.

În iunie 1936, ziarul ”Capitala” anunţa:   ”Sfârşitul lui Gogea Mitu a fost prevestit acum două luni de medicul său curant. Lancia ştia din cele spuse de medicul militar că Gogea era un proscris”.

Acelaşi ziar a comentat cu prilejul morţii lui Goliat:

”Gogea Mitu a dispărut, dar au rămas răspunderile medicilor FR Box, care au îngăduit unui om anormal, cu inima şi plămânii slabi, să devină boxeur, să facă eforturi şi să-şi grăbească astfel sfârşitul.

Suntem informaţi că familia lui Gogea Mitu, cu ajutorul actului de autopsie, va trage la răspundere pe medicii cari i-au îngăduit lui Gogea Mitu, Colosul de Lut, să se facă boxeur”.

 

 

Curiozități despre Gogea Mitu:

  • Se spune despre Gogea Mitu că purta la pantof mărimea 50, 56 sau chiar 64!

  • La o masă, mânca 10 kg de mâncare, bea 5 sticle de vin și bea 1 cafea (aici mă mir că doar una…)

  • Numele său este sinonim cu gingantismul în România și țin minte că și bunică-mea îmi spunea mereu că sunt „gogeamitu măgaru’ și mă prostesc ca un copil mic”. Acum înțeleg mult mai bine expresia.  

Gogea Mitu a fost înmormântat în satul său natal, Mârșani.

În 1980 a fost deshumat, la solicitarea Catedrei de Anatomie și Istorie a Medicinei din cadrul Universității de Medicină Craiova, pentru a fi folosit ca material didactic.

În prezent, în satul Mârșani, o stradă poartă numele celui mai înalt boxer din istorie și totodată cel mai înalt român al tuturor timpurilor.

 

 

 

Surse:

 

https://www.sport.ro/true-story/misterul-mortii-celui-mai-inalt-roman-din-istorie-gogea-mitu-a-trait-in-4-ani-cat-altii-in-100-a-fost.html#photo=8

https://ro.wikipedia.org/wiki/Gogea_Mitu

adev.ro/pbdnw0

13/08/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

A fost asasinat filosoful Nae Ionescu ?

 

Imagine similară

 

Nicolae C. Ionescu, născut la Brăila în ziua de 16 iunie 1890, a fost un filosof, logician, pedagog şi jurnalist român, orientarea sa filosofică fiind denumită „trăirism”.

Pe parcursul vieţii, a adunat în jurul său o serie de membri marcanţi ai perioadei interbelice, precum Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Vasile Moisescu sau George Murnu.

Este cunoscut, de asemenea, pentru legăturile sale romantice cu câteva din femeile celebre ale vremii, printre care Măruca Cantacuzino-Enescu, soţia muzicianului George Enescu, Elena Popovici-Lupa sau pianista Cella Delavrancea, fiica marelui scriitor Barbu Ştefănescu Delavrancea.

 

 

 

nae ionescu cella

Foto:  Măruca Cantacuzino, Nae Ionescu şi Cella Delavrancea

 

 

Nae Ionescu se apropiase în timpul liceului de cercul socialist şi cu această ocazie l-a cunoscut pe Panait Istrati. În ultimul an de liceu a fost exmatriculat de la Liceul Bălcescu din Brăila, din câte se pare pentru republicanism.

Şi-a terminat studiile la alt liceu, iar apoi a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, absolvind specializarea filosofie în 1912. Apoi a fost numit profesor la Liceul Matei Basarab din Capitală.

După o vreme în care colaborează la publicaţiile „Studii filosofice” sau la „Noua Revistă Română” pleacă în Germania, la Göttingen, în vederea desăvârşirii studiilor.

Aici îl prinde Primul Război Mondial. Revine în România şi îşi satisface stagiul militar la Brăila, iar pe 25 noiembrie 1915 se căsătoreşte cu Elena Margareta Fotino.

În ianuarie 1916 pleacă în Germania, împreună cu soţia, pentru continuarea studiilor. Intrarea României în război, în luna august 1916, îl surprinde acolo.

Este închis în lagărul de prizonieri de la Celle-Schloss, Hanovra, de unde va fi eliberat în august 1917. Primul său fiu, Radu, se naşte în lagăr, la începutul anului 1917. Al doilea fiu, Răzvan, i se naşte în luna iunie a anului 1918.

În anul 1919 îşi susţine doctoratul în filosofie la Universitatea din München, cu profesorul Bäumker, cu teza: Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik (Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii).

 Iar în 1919 a revenit în România, dedicându-se carierei didactice şi jurnalistice.

În anii 1930 a fost puternic implicat în politică, susţinându-l iniţial pe Regele Carol al II-lea şi apoi Mişcarea legionară.

A fost arestat şi închis de mai multe ori din cauza convingerilor sale politice şi a decedat oficial din cauza unei boli de inimă pe 15 martie 1940, în prezenţa Cellei Delavrancea.

Cariera sa jurnalistică este legată de publicaţiile Noua Revistă Română, condusă de Constantin Rădulescu-Motru, şi Cuvântul, la care a colaborat cu Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian şi Emil Cioran.

 

Cine l-a ucis pe Nae Ionescu?

Moartea lui Nae Ionescu, survenita in ziua de 15 martie 1940, cu trei luni inainte sa implineasca 50 de ani, a fost considerata, atunci şi mai târziu, efectul unui asasinat.

Unul care nu putea porni decât din cercurile Palatului, mai precis din ordinul sau la sugestia Regelui Carol al II-lea. Au circulat trei versiuni.

1. Ca ar fi fost otravit lent, veninul injectandu-i-se in tigarile pe care le fuma. Nae Ionescu nu bea sub nici o forma alcool, insa bea nenumarate cafele si fuma zeci de tigari pe zi.

Fostul sau medic, care a trait pana in anii ‘70 ai secolului trecut, era convins ca Nae Ionescu nu murise de moarte naturala.

2. Ca ar fi fost otravit de un chelner de la Capsa. Si trebuie spus ca in anii ‘30, cand oamenii lui Mihail Moruzov se zice ca alesesera un farmacist care sa-l otraveasca pe Codreanu, farmacistul i s-ar fi marturisit lui Nae Ionescu si astfel planul de otravire a lui Codreanu a fost dejucat.

3. Ca ar fi fost otravit de prietena sa, Cella Delavrancea.

(Nota mea: exista si pista injectarii sale de catre un medic venit acasa la profesor, altul dacat medicul sau personal – unde am mai vazut asta?!)

Petre Ţuţea nutrea si el convingerea ca otrava ar fi pus capăt vieţii lui Nae Ionescu. Încă un element socratic în biografia sa.

Iată cum se reflecta vestea morţii lui Nae Ionescu în jurnalul Regelui Carol al II-lea:

“Fapt important, azi dimineata a murit Nae Ionescu.

Ca om imi pare rau, caci cu toate defectele lui a fost o personalitate interesanta si in zilele cand tinea la mine mi-a fost de mare folos. Insa pe zi ce trecea s-a stricat si defectele caracterului sau au iesit tot mai mult la iveala.

Logician strans, dar cu o logica care-l ducea la ilogica, in loc de a fi un spirit constructiv devenise unul disecator, destructiv, avea in toata firea lui ceva machiavelic.

Devenise foarte interesat, iar in ultimii ani de cand se legase de Garda de Fier, cu gandul tacut de a fi singurul ei conducator, devenise din ce in ce mai rau si mai dusmanos. Moartea lui aduce azi un mare serviciu tarii, caci era una din marile piedici la ralierea legionarilor.

Moartea lui a fost subita, căci inima nu l-a mai ţinut, suferea de multa vreme, având leziuni de cord, încât pentru acei care erau la curent cu starea lui n-a fost nici o surpriză”.

“Ralierea” de care pomeneşte regele în jurnal ar fi fost una în jurul său a legionarilor internaţi în lagărele infiinţate pentru ei in 1938.

Trecuse şi Nae Ionescu, dar şi Mircea Eliade, prin cel de la Miercurea Ciuc.

In 1930, anul în care urcase pe tron, Carol al II-lea îi oferise lui Nae Ionescu postul de director al Siguranţei Statului, prilej cu care acesta ar fi exclamat de faţă cu câţiva apropiaţi: “Siguranţa!… Ca si cum ar exista ceva sigur pe lumea asta!”.

Oferta regelui arăta însă încrederea sa în Nae Ionescu, care, naivitate proprie intelectualului – Argetoianu îl numea “eternul iluzionist” -, îşi închipuia că regele nu se va dispensa niciodată de el.

Cumpăna

Dar dupa constituirea unei noi camarile, seria a doua, regelui i s-a cerut sa renunte la Nae Ionescu, la Puiu Dumitrescu, secretarul particular din vremea exilului, şi la Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei.

Regele l-a pastrat alaturi numai pe ultimul. Unul dintre vajnicii inamici ai lui Nae Ionescu era Nicolae Titulescu. Grigore Gafencu spune in jurnalul sau ca cei selectaţi de Elena Lupescu au ramas in anturajul regelui, decartatii indreptandu-se indeosebi spre legionari.

Momentul de cumpana pentru Nae Ionescu a fost anul 1933, cand, la sfarsitul lui decembrie, I.G. Duca este asasinat de catre o echipa de legionari. S-a considerat atunci că şi ziarul “Cuvântul”, condus de Nae Ionescu, a incitat la asasinat.

In consecinţă, Nae Ionescu a fost arestat pe 2 ianuarie 1934 la Sinaia, dat in judecata si tinut inchis pana la 7 februarie, când e pus in libertate, si rearestat in seara aceleiasi zile, ţinut apoi la Consiliul de Razboi până pe 15 martie, când este slobozit. Eliberarea s-a datorat interventiei lui N. Iorga la rege.

Aliat cu legionarii ca sa-l debarce pe Carol al II-lea

Ziarul “Cuvantul” fusese suspendat din 1 ianuarie 1934 si nu va mai aparea decat pentru cateva luni, in 1938, sub directia lui G. Gongopol, administratorul foii.

Industriaşul Nicolae Malaxa este unul dintre puţinii puternici ai vremii care işi continua prietenia cu Nae Ionescu.

Malaxa îi va construi vila de la Băneasa – de pe actualul Bulevard Ion Ionescu de la Brad – confiscată dupa moartea filosofului de catre generalul Ion Antonescu, care a transformat-o în resedinţă de protocol.

Mircea Vulcanescu, secretar de stat la Ministerul de Finanţe in anii razboiului, îşi aminteşte de unele sedinte ale Guvernului desfăşurate acolo, prezidate de Ion Antonescu.

Spre sfarsitul anului 1939 se incheie tribulatiile carcerale ale lui Nae Ionescu, internat o vreme si in Spitalul Militar din Brasov. Profesorul locuieste de-acum in casa de la Baneasa, vizitat aproape zilnic de Cella Delavrancea. (Nae Ionescu trăia de aproape un deceniu desparţit de soţia legitimă, fără să fie însă divorţat).

Pe 15 martie 1940, Cella Delavrancea ar fi trebuit sa susţină la Cluj un concert. Ii telegrafiaza însă Veturiei Ghibu, cerându-i sa decomandeze.

Moartea lui Nae Ionescu a surprins si chiar a consternat atunci cand s-a produs, dupa cum reiese atat din medalionul lui Vasile Bancila, devenit ulterior prefata la prima editie din “Istoria logicei”, cat si din jurnalul lui Arsavir Acterian:

“Nu-mi piere din ochi figura aceea vânată, aproape neagră a lui Nae Ionescu în sicriu. Unii care-l văzuseră de aproape, în casa de la Băneasa, vorbesc de expresia de dezgust ce se putea citi pe buzele celui mort, de mana lui dreapta, alba, cu aratătorul indreptat în jos, parcă indicând sensul dezgustului spre mizeria fără seaman a vieţii terestre”.

Inmormântare cu poliţie

Mircea Vulcanescu nu a putut afla nimic de la una dintre surorile defunctului: era suspectă sau nu moartea profesorului?

 

Fotografie exclusivă din colecţia arhitect Mădălin Ghigeanu / Jurnalul.ro

Inmormantarea insăşi, unde sicriul cu trupul lui Nae Ionescu a fost dus pe umeri de ucenicii săi cei mai fideli, între care Mircea Eliade, a avut loc la cimitirul Bellu intr-o atmosfera poliţienească.

Sunt elocvente în acest sens amintirile scriitorului Pericle Martinescu:

“Când a ajuns la groapă, sicriul a fost aşezat pe margine pentru a fi sigilat. Unul din baieţii defunctului, care se pierduse de familie, încerca să-şi facă loc mai aproape şi striga, chiar lângă mine, cu un accent de revoltă şi deznadejde, către poliţistul care-i tăia calea:

“Dă-mi voie, domnule, ce, nici aici nu mă laşi să-l vad pe tata?”…

Acest strigat al fiului rezuma intreaga semnificatie a evenimentului mortii lui Nae Ionescu, insotit pana la groapa de politie si supravegheat cu severitate din teama de a nu se intampla ceva.

Acest om a murit intr-un moment foarte nepotrivit, creand chiar si prin moartea lui dificultati celor din capul tarii, asa cum a facut si in viata.

Ce stranie mi s-a parut existenta omeneasca in clipa cand am zarit prin geamul de sticla al sicriului fata palida, pentru totdeauna tacuta, a lui Nae Ionescu si grija celor din jurul trupului sau neinsufletit care erau atenti la fiecare miscare, ca si cum mortul ar fi fost viu si ar mai fi putut influenta in vreun fel multimea”.

Petre Tutea a povestit cat de mult l-a impresionat zgomotul bulgarilor de pământ prăvăliţi peste sicriul lui Nae Ionescu coborât în groapa din Cimitirul Bellu. Si tot Ţuţea obisnuia sa evoce coroana de flori “înaltă cât o sondă” adusă sau trimisă de Nicolae Malaxa cu acel prilej.

Dupa ce îi confiscase casa de la Baneasa, Antonescu i-a trimis matematicianului Octav Onicescu, presedinte al comitetului de editare a operei lui Nae Ionescu, un mesaj oral, printr-un intermediar, cerându-i sa intrerupa tipărirea cursurilor de filosofie ale defunctului profesor, din care apăruseră deja patru volume, imprimate de Mircea Vulcanescu, Constantin Noica si C. Floru, până în primavara anului 1944.

Petre Pandrea era convins si el ca Nae Ionescu nu murise de moarte buna. Relatandu-i propria versiune lui Arsavir Acterian, acesta a consemnat-o:

“Se zice ca avand gripa, Nae Ionescu a chemat pe doctorul sau curant. In schimb s-a pomenit cu alt doctor, chipurile trimis de doctorul care fusese chemat.

Doctorul in cauza l-a pipait, l-a cercetat pe bolnav cu mare atentie si i-a facut o injectie care i-a fost fatala marelui filosof. Din ordinul cui? Nu e greu de presupus”.

Dan Ciachir

(text recuperat din arhiva stearsa a fostului ziar Ziua)

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/25/ziua-de-25-mai-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/25/o-istorie-a-zilei-de-25-mai-video-4/

 

 

 

25/05/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: